La stăpân

ÎNTRE TIMP, MOŞU CU NELU A Ucosit şi au adus fânul acasă, apoi au început secerişul.

Nelu se arunca asupra lucrului cu mare tragere de inimă, şi asta se vedea. Chiar dacă nu era zâmbitor, Moşu era mulţumit. Bunica se simţea şi ea mai uşurată. În. Dupăamiezi, plivea în grădiniţa cu legume şi cânta încet. Mă opream din lucru şi-o ascultam.

Nevasta lui Nelu, subţire, palidă, se mişca de colocolo, căutându-şi de lucru. Când o întrebam câte ceva, îşi lăsa genele peste ochi şi nu-şi găsea cuvintele.

— E ruşinoasă, zicea Nelu. Tare mi-e dragă! N-aş da-o pentru nimic în lume, Seara ne întâlneam cu toţii la cină şi se lega vorbă din te-miri-ce. Nu mai era pustiu. Într-o seară, Moşu mi-a spus:

— Acuma, şi tu eşti de vremea însuratului, ce mai aştepţi?

M-am întrebat ce-ar spune dacă aş lua-o de nevastă pe Kati şi m-aş duce la Lechiţa să-mi lucru pământul rămas de la Tata. Moşu clipea uşor din gene şi aştepta un răspuns.

— Încă nu mă însor, Moşule, mai aştept.

— Tu ştii, dar io zic aşa: orice lucru trebuie făcut la vremea lui. Dacă te însori târziu, n-ai vreme să-ţi creşti copiii.

— Apoi, are vreme destulă, zice Buna, că doară nu-i bătrân.

— Nu ştiu cum ţi-i găsi, nu ţi se mai potriveşte una de pe aici. Ţie îţi trebuie una cu şcoală. Dacă nu plecai din sat, era mai uşor. Aşa, tu eşti singur; acolo prin oraş n-ai pe nime'…

Cât de simplu şi adevărat vedea el viaţa mea! Fără să cunoască tot zbuciumul meu, îşi da seama că bine nu putea fi.

După cină se culcau cu toţii. Mie nu-mi era somn. Citeam ceva sau făceam lungi plimbări pe marginea Mureşului. Uneori, dacă nu eram prea ostenit, Nelu venea la mine în cameră şi-mi povestea întâmplări din viaţa lui din Bucureşti.

Când începea să vorbească, privea în jos. Ca şi când întâmplările lui ar îi fost scrise pe pământ. Când ridica ochii, privea în jur, scrutând în umbră, parcă ar fi vrut să ştie dacă eram destul de singuri. N-ar fi vrut să afle şi alţii prin ce trecuse.

— Spune, Nelule, îl îndemnam.

— Ţi-am spus destule, s-ar putea umple o carte…

Oricum o întorceam, nu era bine. Aş fi venit acasă, da-mi era ruşine de Tata. Îmi aminteam de sfaturile tale şi-mi părea rău că nu te-am ascultat. Cânii lor erau scăldaţi în apă caldă, şi la doctor îi duceau, da pe mine niciodată nu m-au întrebat: „Mâi omule, nu te doare capul?” Cornelia, săraca, tuşea mereu, o dureau spatele, mijlocul, s-ar fi hodinit câte-oleacă şi se aşeza pe-un scăunel. Să fi văzut cum se răstea la ea cucoana… Îi spunea că-i puturoasă, auzi, mă? Şi zgripţuroaiea nu făcea nimic. Îşi lua căţeii şi pornea la preumblare. O dată, Cornelia a spart un blid, i-o lunecat fără voie, şi la plată i-o oprit o sută de lei, auzi tu? M-am dus la domnu şi i-am spus: „Asta nu-i dreptate!” „Ce, crezi că noi furăm banii o zis el. „Da noi îi furăm? l-am întrebat. Dac-o scăpat un blid În opt luni, de când suntem aici, îi aşa mare păcat? Ea n-o vrut, da-i ostenită, că lucră de i s-o dus ochii-n cap!” „Taci din gură, s-o răstit la mine, îndrăzneşti să te prinzi cu mine la ceartă?”

N-am mai zis nimic. M-am dus în căsuţă şi stam acolo amărât. Când m-o văzut Cornelia aşa, o început să plângă.

Atunci ne-am hotărât să schimbăm stăpânul, dar era greu să găseşti loc. Erau mulţi ca noi; veneau de pe toate satele şi nu se puteau căpătui nici într-un fel. Am întrebat în dreapta, în stânga, da n-am găsit loc mai potrivit. Nu găseam pentru că aveam copil, şi am rămas la inginer până una-alta. Era omul dracului, ştia să te ia cu buna, dar era un hoţ şi un zgârcit ca şi cucoana lui, pe care, oricum aş fi făcut, n-o puteam mulţumi. Dacă băteam covoarele prea încet, zicea că-s papă-lapte; dacă le băteam tare, zicea că le rup. I-am spus odată: „Lasă-mă, cucoană, nu mă tărbăci la cap! Dacă nu-ţi place, bate-le singură, că m-am săturat de gura dumitale!” Să fi văzut atunci, parc-o intrat dracu-n ea. S-o înroşit ca para focului şi-l striga pe domnu: Andre! Aadre ' Dă-l afară, că-i obraznic, beţiv obraznic, să-l dai afară, că mă insultă.”

S-o răstit şi el la mine, deşi vedea că io-mi fac lucru cu tragere de inimă. Într-o zi m-o luat la o parte şi mi-o spus: „Ascultă, Ştefule, să n-o înfrunţi pe doamna, că-i nărăvoasă; rabdă şi tu puţin, că-i trece.”

I-am spus că nu mai pot răbda. Atunci el o zis că-mi măreşte leafa. Nu-mi era de bani, da pentru că mă lua cu vorbă bună mă sileam să le intru în voie, să se poarte şi ei frumos cu Cornelia, dar era-n zadar.

Nelu se opreşte o clipă, se şterge cu dosul mî-nii pe frunte ca de sudoare, aruncă o privire înspre fereastră.

E noapte, toţi ceilalţi dorm. Eu stau întins pe pat. Kt el stă pe o ladă veche. Lumina lămpii îl face şi mai galben.

E nemaipomenit de slab şi chel, aproape ca Moşu. Numai surâsul şi paloarea luminoasă de pe faţa lui îţi spun că o tânăr.

— Ce ţi-am povestit până acum sunt nimicuri. Am păţit rău de tot, nici n-aş vrea să se afle în sat. Îţi spun ţie. Cu vremea au început să aibă mai multă încredere în noi. Plecau la teatru şi lăsau uşile şi dulapurile deschise… „Ştefule, ai grijă de casă!” striga domnu când pleca.

„N-aveţi grijă, domnule!” încuiam uşa, şi apoi intram în casa noastră, care era în curte. Şădeam acolo în căsuţă, era cam frig iarna, că ne da, lemne numărate. Dormeam cu şapca în cap şi ne puneam cărămizi calde la picioare.

Aici Nelu se întrerupe şi oftează. Parcă ar vrea să tacă, să nu-şi mai aducă aminte. Tac şi eu, îmi aprind o ţigară şi aştept.

— Nu ţi-e somn? mă întreabă el. Să te las mai bine să te hodineşti.

— Spune, că nu mi-e somn.

— Era iarnă. Căzusezăpadă, că nu ştiam ce să fac cu ea. Am adunat-o şi am făcut nişte căpiţe ca de fm. Seară de seară, domnii benchetuiau până la ziuă, şi noi trebuia să-i servim. Adormeam în picioare; de osteniţi ce eram.

„Nu mai pot, Nelule. Îmi spunea Cornelia, du-mă de-aiei oriimde, numai să scap.” Unde s-o fi ştiut duce? Mi se întuneca sufletul. Avea domnul şi nişte feciori cu neveste tinere. Unul din ăştia, era cam nebun. Se îmbăta, şi atunci lua un revolver şi striga la mine: „Te împuşc, moeane!” „Nu mă împuşca, domnule Fredi, că n-am făcut nimic rău!' ziceam şi io, aşa rizând, da-mi era frică de nebun.

Ieşea apoi afară şi ia puşca în stole. „Pred, Freci, strigau ne vestele, fii prudent!” Pruadu vostru ş-a cui v-o tăcut!

Y-aş strânge de grumaz ea pe nişte pui de găină!

O dată, tot aşa: că el mă-mpuşcă! îmi punea revolverul la ureche, râzmd. Mă arăta la. Ceilalţi şi zicea că şi n-t fricos. „Lasă-mă. Domnule Fred, că am copilă şi nevastă, i-am spus, nu te juca cu viaţa meii „Te-mpuşe şi iar te-nviu”, zice el, şi-mi pune revolverul pe inimă. Atunci, nu ştiu cum mi-a venit şi am întins mâna. Bag samă. L-am împins, că s-o rostogolit pe parchet şi s-o descărcat revolverul. Auzi tu? Una ca asta… Tată-so o sărit la mine şi mi-o d-'it o palmă. Glume erau astea?! Spune tu! Noroc că glonţul s-o dus în pod, n-o murit n-inse', altfel era vai de capul meu.

O trecut şi asta. Numa că palma aia n-o puteam uita, şi-ntr-o sară, când domnii bătrâni erau duşi la teatru, vine el, Fred ăsta, intră şi strigă la mine: „Unde eşti, moeane, ai adormit?” „Ba n-am adormit11, i-am răspuns, şi m-am apropiat. „Vrei să te împuşc?” începe el iar, „Vreau, i-am spus, hai, puşcă~mă.”

Atunci el a ridicat mâna să mă lovească, dar n-om aşteptat. Când i-am dat un pumn în cap, i s-o muiat genunchii. L-am prins de guler şi l-am tras până la poartă.

Acolo i-am tras un dos cu stânga, de i-o sărit mucii din nas, apoi am încuiat poarta.

Nelu se opreşte şi respiră tare. Amintirea acestei întâmplări l-a încălzit.

— Spune tu, am greşit.?

— Nu, bine i-ai făcut!

— Bine, pe dracu, * să vezi numai ce-o ieşit de-aiei.

Mai hitâi, Cornelia când o prins de veste a zis să ne luăm en Cerile şi să fugim. „Nu fug, i-am spus, trebuie să t ie o dreptate pe lume!” „O să te bată domnu”, zicea ea.

„Nu mă las, i-am spus, nime' nu mai pune mâna pe mine, s-o gătat! Nu mai pot răbda!” Şi ne-am culcat. Am dormit ca tunul, pot spune că numai atunci am dormit bine.

Mi-am vărsat veninul, că eram plin. Dacă nu-l loveam, plesnea fierea-n mine! Acuma să vezi, când m-am sculat mă aşteptam la multe, dar nimic. Auzi tu, ca şi când nu s-ar.fi întâmplat. I~o fost ruşine, bag samă, şi n-o spus la nime'. Venea pe acasă ca şi mai înainte, dar nu mai zicea că mă împuşcă.

Aproape era să uit, da el mi-o pus gând rău. Să vezi tu. Într-o sară, domnii merg la cinematograf… „Ştefule, strigă domnu, ai grijă, încuie casa, că noi plecăm!” Io mă spălam pe picioare. Am strigat: „Mintenaş, domnule”! şi el s-o dus. „Tu, Cornelia, du-te tu şi încuie poarta, să nu mai ies io afară aşa încălzit, că mă prinde tusa.”

S-o dus ea, o încuiat casa, apoi s-o întors şi stam pe pat.

N-o trecut mult, nu ştiu, o jumătate de ceas să fi trecut, când aud pe Fred că mă strigă. Sar ca ars, îmi trag repede bocancii şi ies afară. „Mă moeane, zice el, ce paznic eşti tu.? Puşcăria te mănâncă, derbedeule!

Se duce el şi dă telefon la poliţie. În vremea asta mă uitam să văd ce s-o fi furat, şi nu lipsea nimic, mă gândeam că el vrea să mă sperie: îl întreb: „Da dumneata ce-ai căutat aici, cum ai intrat?” „Nu ţi-e ruşine, zice el, casa era descuiată.” „Cum să fie descuiată? Că noi am încuiat-o!” „Ai să vezi tu cum.” în. Vremea asta o vin.it doi poliţeri cu motocicleta. „Ce s-o întâmplat?” au întrebat ei. „Furt de bani, zice Fred.

E spartă casa de bani!”

Atunci am văzut şi io că uşa de la casa de fier era deschisă. „Dumnealui cine e?” o întrebat comisarul, „Io sunt paznic, domnule comisar!” „Păi, asta-i pază? Cine-o intrat în casă?” Nu ştiu, n-am văzut. Numai pe dumnealui l-am găsit aiei.” „Eu sunt fiul proprietarului, o zis

Fred, îl bănuiesc pe paznic şi pe nevastă-sa, vă rog să-i arestaţi!”

Şi ne-o arestat. Auzi tu? Ne-o pus lănţuguri la mână şi ne-o legat… Tulai, Doamne! „Domnule comisar, nu ne legaţi, că n-am furat, n-am furat în viaţa mea un ac!” „Lasă că vedem noi ce-ai făcut, acum taci din gură, că-ţi pun căluş.11

Auzi? zicea că-mi pune căluş. Căluşeru lui şi-a cui l-o făcut! Tot tremuram. Cornelia a început să suspine, îmi era tare milă de ea şi am strigat: „Domnule comisar, să ne dezlegaţi, că nu suntem hoţi! El e hoţ şi nebun”, am zis arătându-l pe Fred. „Cristosu mă-ti, zicea comisa.ru, te-am întrebat?

Şi când o gătat vorba mi-o dat o palmă, de mi s-o ridicat sângele în ochi. Pe Cornelia am auzit-o ca prin vis că zicea: „Taci, Nelule, taci, să nu te mai bată!”

Nici nu mai puteam spune ceva. Mi-o amorţit obrazul şi-mi zvâcnea inima.

Nelu se opreşte şi bea o gură de apă din cana de pe masă, să se răcorească. Se şterge la gură cu dosul mânii şi scapă o înjurătură.

— Anafura lor î Cornelia tremura ca varga, îi curgeau lacrimile pe obraz, şi io nu puteam să zic nimic. Dacă n-aş fi fost legat, n-aş fi putut să rabd. Sfinţii lor ş-a cui i-o botezat! Ne-o dus la poliţie şi ne-o băgat într-o pivniţă. Acolo frig, mă, ca-n gheţar! Şi noi dezbrăcaţi. Ne-o dus aşa cum eram. Noroc că ne-au luat lanţul de pe mână! O ţineam pe Cornelia în braţe, s-o încălzesc. Tremura şi plângea, iar io mă tot gândeam. N-am închis ochii nici io, nici ea, toată noaptea. Dimineaţă eram galbeni ca nişte strigoi. Apăi, n-am aşteptat mult, şi ne-o dus sus şi ne-o întrebat, iar noi am spus tot. Am cerut apă şi ne-o dat. Am spus tot ce-am pătimit în casa aia şi i-am spus că l-am bătui pe Fred. „Bine*, o zis comisarul, şi iar ne-o trimis în pivniţă. „Ni-i frig, domnule comisar44, i-am spus, şi ne-o dat un ţol subţirel, dar de mâncare, nimic.

„Să ştii că aici rămânem, o zis Cornelia, ne lasă aici să murim de foame.44 Plângea cu sughiţuri. „Nu se poate, ziceam io, dreptatea trebuie să iasă la iveală!”

S-am avut noroc. Înspre sară ne-au scos de acolo, amorţiţi de frig şi de foame, iar comisarul o zis: „Du-te şi ia-ţi serviciul în primire, am prins hoţul. Uite-1-

Era nebunul de Fred. Sta şi se uita holbat la noi. Trăsni-l-ar Dumnezeu şi cine mi l-o scos în drum, că nu l-oi putea uita în veci! Alături era tată-so, care mi-o întins mâna şi-o zis: „Ştefule, iartă-l, că-i nebun!”

N-am vrut să dau mâna cu el şi i-am spus: „Dacă-i nebun, să-i duceţi la casa de nebuni, nu-i daţi revolver şi chei, să intre în casă când vrea. Şi să mai ştii, domnule, că io nu mai stau la dumneata! Să ne plătiţi, şi ne-om căuta alt loc.44

Crezi că o fost chip să mă scap de ei? S-o pus cu buna pe lângă noi, că-i aşa, că-i pe dincolo, şi am rămas mai departe, da eram amărâţi, ce să-ţi mai spun?! Cornelia îi ca o umbră. S-o sfârşit, şi tu nu ştii cât de frumoasa era. Bată-i Dumnezeu să-i bată de tâlhari, că mult am răbdat.

Tăcea şi parcă-i era ruşine de mine. Nu ştiam cum să-i pun inima la loc. Mă. Gândeam că viaţa lui la Bucureşti n-a fost nici mai grea, nici mai uşoară ca a altor ţărani ajunşi servitori. Era rănit sufleteşte şi se vindeca greu. Loviturile primite l-au zdruncinat, moralmente simţea nevoia să se spovedească, şi eu îl ascultam, dar se dărâmase în el credinţa că e undeva o lume mai bună decât satul, care să vegheze de departe asupra vieţii lor.

Satul devenise pentru el o insulă în bătaia vânturilor.

— Spune tu, ce-o să se aleagă de noi? Tot aşa o să trăiască şi copiii noştri? Ori şi mai rău? Tata are opt iugăre de pământ, şi noi suntem cinci, şase cu tine! Că şi tu ai drept la pământ. Acum spune: dacă-l împărţim, cu ce ne-alegem?

Întrebarea asta, în altă formă, mi-o pusese şi Filoftei, întrebarea era a tuturor ţăranilor. Drumul spre oraş li se părea închis, îl încercau şi se dădeau bătuţi, iar satul se strâmta zi de zi.

— Tu ai avut noroc, îmi spunea Nelu. Ai, scăpat de aici, dar mă întreb: unde ai să ajungi şi tu?

Parcă eu ştiam? Până una-alta, îmi ajungea gândul că scăpasem de stăpâni. Nu-mi da nimeni porunci, nimeni nu era stăpân pe viaţa şi pe timpul meu.