În satul Noroi.

NORA ÎMI SCRISESE CA MA VA aştepta, dar eu ajunsesem în satul ei cu întârziere şi nu mă aştepta nimeni, iar satul era departe. Am pornit singur pe un drum prăfos şi am tot mers vreun ceas. Era cald tare, curgea sudoarea pe mine şi-mi era sete. „Nu-i nimic, îmi spuneam, o să mă răcoresc în căsuţa de la vie.

Am să rămân o lună, iar dacă va fi să pictez biserica, voi sta mai mult.” În pragul iernii aveam să fiu la Paris, îmi făceam planuri şi, mergând aşa, am ajuns în sat.

Cineva m-a îndreptat spre casa Norei, ea însă nu era acasă. Tatăl ei, un fel de Taraş Bulba, înalt de doi metri, cu nişte ochi pătrunzători sub sprâncenele sure, m-a privii de sus în jos şi, înclinându-şi puţin capul, m-a întrebat cine sunt şi de ce o caut pe fata lui.

— Vin din Timişoara, unde am făcut o expoziţie, am adăugat, gândindu-mă că poate ştie ceva despre mine, dar el mă privea cu tot mai mare neîncredere. M-am înţeles cu Nora să-i fac o vizită, am mai spus.

— Nu şciu io, dacă ea nu-i acasă, de unde să şciu?

Am s-o vestesc când s-o întoarce de la Belgrad. Cum îţi zice dumitale?

I-am spus numele, pe care el l-a repetat pentru sine cu nedumerire, apoi a urinat o tăcere. Tăcere de tată nemulţumit că cineva poate s-o caute pe fata lui, care nu-i spusese nimic. Şi cine. Ştie ce se putea ascunde aici?!

Am încercat, mai pe ocolite, să-l fac să înţeleagă că nu veneam numai din întâmpiarc, dar tot ce-i spuneam îl făcea şi mai bănuitor, dovadă că el nu ştia nimic despre dragostea noastră, şi, ea să nu mă pomenesc în faţa unor întrebări mai grele, m-am gândit că e potrivit să-i spun bună ziua şi să-mi văd de drum, ceea ce am şi făcut. I-am întins mâna şi, după ce am închis poarta în urma mea, am pornit la întâmplare. Îmi ardeau urechile de ciudă că tatăl iubitei mele nu se gândise că eu aş putea fi ostenit, că se cuvenea să-mi fi dat un scaun şi un pahar cu apă rece.

Iată-mă deci ajuns într-un: sat din Iugoslavia, fără nici un rost, un om pe drum, plin de praf, ameninţat să se topească de sete. Treceau pe lângă mine Jărani desculţi, îmbrăcaţi pentru muncă, şi le dam bună ziua, iar ei îmi răspundeau întorcând capul, ca şi când ar fi vrut să mă vadă mai bine. Căldura de nămiezi cădea în valuri aprinse, mă cuprindea o sfârşeală… În urma căruţelor rămâneau în aer nori groşi de praf şi mă gândeam cu jind la verdele de smarald al salcâmilor din Ogra. Obloanele erau trase peste geamuri, iar curţile închise cu ziduri înalte. Drumurile erau largi, iar satul fără un deluşor de care să ţi se prindă ochiul; drumuri prăfoase, case ascunse, în care nu puteai şti ce fel de oameni trăiesc. Dunărea, mult lăudată de Nora, trecea la o depărtare de trei kilometri, nici n-o puteai bănui. O ţărancă pe care am oprit-o m-a făcut să înţeleg riumaidecât că trebuie să-mi scot Dunărea din cap şi să fac alt plan.

Nu e greu de înţeles cât de neplăcute pot fi astfel de întâmplări, dar vinovat nu eram decât eu. Încă nu ştiam să mă mişc în lume. Mi-am adus aminte că Nora îmi făcuse cunoştinţă Ia Cluj cu o colegă din satul ei, pe care o uitasem cu totul. Am întrebat pe cineva unde locuieşte.

În zece minute eram la ea acasă şi, aşezat comod pe un scaun tapetat cu pluş roşu, luam o dulceaţă de zmeură, sorbindu-mi pe îndelete multdoritul pahar cu apă rece.

Pe fată o chema Cornelia şi avea aceeaşi vârstă ca şi Nora. Când te privea, i se încrucişa privirea, parcă glumea şi te făcea să râzi. Ştia unele lucruri în legătură cu vizita mea, pe care mi le-a spus. Se părea că vizita mea va trebui să sfârşească printr-o cerere în căsătorie.

— O să mă inviţi şi pe mine la nuntă, nu-i aşa? întrebă Cornelia, zâmbind.

M-a întrebat apoi dacă nu-mi era foame şi, cât ai bate din palme, a umplut masa cu bunătăţi. A adus şi un clondir de vin roşu.

— Ştii, Cornelia? Nora mi-a spus că au o căsuţă la vie, nu-mi închipui cum o să fio acolo, dar aici mă simt bine de tot. Dacă nu vine repede de la Beograd, fac nunta cu tine. Tot n-aveţi voi bărbat în casă.

— Glumeşti! N-o să-i facă plăcere Norei când o să afle că te-am găzduit.

Am beut câte-un pahar de vin şi mă simţeam bine.

Cornelia îmi punea întrebări şi-mi umplea paharul cu sârguinţă. Mi-a adus şi nişte fructe; se mişca mereu, ca şi când n-ar fi ştiut ce farmec au mişcările ei. Ceva mai târziu a intrat mama ei şi, după ce a dat perdelele la o parte, am stat de vorbă împreună. Era o ţărancă deschisă la minte, ştia să te învăluiască în întrebări cu tâlc, dar eu n-aveam nimic de ascuns.

I-am spus în cele din urmă că aş vrea să văd Dunărea şi am rugat-o să-i dea voie Corneliei să mergem împreună. Ea a încuviinţat cu o voinţă care se rostea numai în cuvinte.

Ieşind din casă, am cotit pe un drum mai îngust, şi pe nesimţite am ajuns în lunca Dunării, plină de ierburi şi porumbişli înalte cât omul. Cornelia îmbrăcase o rochie gri cu puncte mari albe şi purta în mână un fular mic de mătase, cu care se juca fluturându-l în jurul ei.

— Dacă n-ai fi cu mine, i-am spus, n-aş simţi frumuseţea acestui peisaj. Totul e nou, nespus de frumos.

Ea mi-a pus fularul pe faţă, spunând:

— Taci, putem fi prieteni fără declaraţii grave.

Am luat-o de braţ şi mergeam fără să mai vorbim, ocolind tufele care creşteau ici-colo.

Când am ajuns la Dunăre, mi-a spus:

— Îmi pare rău că nu este o punte…

— Atunci, să trecem prin apă, am zis eu, însă ea nu ştia să înoate.

Mă gândeam că, albă cum era, ar fi limpezii Dunărea.

M-am apropiat de margine, şi am stropi l-o cu apă ca s-o aud ţipând. Avea glas frumos – dac-am fi fost lângă Mureş, s-ar fi întors ecoul. Pe Dunăre se pierdea în larg…

— Dac-aş avea o soră, i-am spus, aş vrea să fie ca tine, să vorbească frumos.

I-am luat mâna şi i-am sărutat-o.

— Îţi fac o mărturisire, a spus ea: pe mine încă nu m-a iubit nimeni. Mă crezi? Nu ştiu cum e iubirea. Spune-mi tu, fiindcă eşti artist: sunt atât de urâtă?

Cornelia nu era frumocsă ca Fata din vitrină, avea însă ceva atrăgător, o cuminţenie care ascundea o feminitate resemnată.

— Eu vreau să cred că iubirea dă lecţii artei. Acesta e înţelesul pe care îl dau frumuseţii.

În timp ce vorbeam, ea alegea pietre mici şi le arunca în Dunăre, una câte una.

— E prea complicat ce-mi spui, vorbeşte mai simplu.

Eu ştiu că nu sunt frumoasă.

— Voiam să-ţi spun că nu sunt modele de frumuseţe gata făcute pentru artist. El înfrumuseţează prin iubire

— Nu înţeleg destul problemele artei şi-mi pare rău, eu voi fi profesoară de matematici, nu te mai strădui.

— Să-ţi spun atunci că eşti frumoasă cum aş zice că.

de doi ori doi fac patru!

Glumind astfel, am izbutit să ies din impasul teoretic al discuţiei noastre. Am prins-o de mijloc, ne-am privit o clipă, iar ea a spus:

— Să ştii că m-aş fi scăldat cu tine, mi-ar fi făcut plăcere, dar m-am temut să nu treacă vreun sătean.; dacă ne-ar fi văzut… Nu pot înţelege iubirea ca pe ceva ascuns. Te-am întrebat cum trebuie să fie, dar nici tu nu ştii.

— Trebuie să înţelegi că nu e matematică…

— Nici nu vreau să fie.

Cuvintele acestea mi s-au părut că s-au rostit singure – era în de numai dorinţă castă, şi ne-am îmbrăţişat.

Când ne-am întors, se însera. Lumina amurgului mă ajuta să simt ciudata frumuseţe a unui sat de şes. Umbrele destrămau orizonturile vibrant, ca într-o suită muzicală auzită de mult.

— La început m-am îndoit de frumuseţea satului vostru, acum simt că are poezia lui, o poezie a pustiului, a singurătăţii.

— Aici e stepă, răspunse Cornelia, vreau s-o conving pe mama să ne mutăm şi să mă mărit cu un ardelean.

Ardealul vostru e cel mai frumos din lume.

— Eu nu ştiu ce caută o femeie într-o căsătorie în afară de ceea ce în mod obişnuit numim iubire.

— Multe, răspunse ea cu un surâs închis, care parcă mă îmbia s-o mai întreb, dar eu tăceam. Uite, am să-ţi spun tot. Vreau să mă căsătoresc cu un ardelean, eventual profesor ca şi mine, să nu fie un om prea complicat, să nu fie vicios, fiindcă oamenii vicioşi nu-mi plac.

Ţi-am spus că eu sunt o fată simplă, şi aş vrea să rămân cum sunt. Dacă am o dorinţă mare, este să am copii – nu mulţi, doi, pe care aş vrea să-i cresc frumos.

— Tu crezi că şi Nora gândeşte cum gândeşti tu?

— Nu ştiu cum gândeşte Nora. Până acum n-ai avut timp s-o întrebi?

— Niciodată n-am întrebat-o. Noi ne-am iubit, şi atâta tot. Îţi spun încă o dată că nu e vorba să ne căsătorim. M-am gândit uneori, însă…

— Înţeleg, v-aţi gândit, dar n-aţi avut curajul. N-a avut ea curajul, iar tu eşti artist…

— Cu alte cuvinte, pe mine mă absolvi de răspundere?

— Trebuie să fie şi oameni ca tine: eu n-aş vrea să te iubesc.

— Nici dacă-ţi spun că eşti frumoasă?

— Astfel de declaraţii le credem numai când sunt spontane. Te rog să păşeşti mai repede, o să creadă mama că ne-am înecat.

— Li spunem că ne-am înecat puţin şi-am scăpat ca prin urechile acului. O să se bucure şi poate o să ne mai dea o sticlă de vin.

Când am ajuns acasă, era gata cina. Cornelia i-a spus mamei sale că am trecut pe la poştă ca să trimit eu o telegramă la Belgrad; în parte era adevărat. Ne întâlnisem pe drum cu funcţionara oficiului, care aflase că am venit, şi mă căuta să-mi spună că se înţelesese cu Nora să mă găzduiască ea până se va întoarce. Aflând că am venit, o anunţase.

Funcţionara era o fată bătrână, cu trăsături aspre, şi vorbea rece, aruncându-i din când în când Corneliei nişte priviri care nu-mi plăceau. S-o împac, i-am spus:

— Mî ne vii şi dumneata la Dunăre cu noi?

Zicea că nu poate lăsa telegraful.

— Atunci luăm şi telegraful cu noi, am adăugat râzând, dar ea n-a râs.

A doua zi am primit o telegramă de la Nora. Nu mai venea ea acasă, mă chema pe mine la Belgrad. Îmi părea rău că plec, însă călătoria pe Dunăre mă atrăgea, cu atât mai mult că urma să călătoresc noaptea, sub lună şi stele.

— Mi-e teamă că Nora a renunţat la căsătorie, i-am spus Corneliei.

— N-ai să te căsătoreşti tu niciodată, nici nu trebuie!

— Mă conduci la vapor?

— Dacă n-ar fi noapte, te-aş conduce… Să-ţi fac un semn cu batista, dar ai să te întorci, ştiu.

Se simţea o tandreţe în dorinţa ei. Dacă n-ar fi fost Nora între noi, aş fi rămas, şi poate ne-am fi scăldat împreună.