Întâlnire

ÎNTÂLNIRILE MELE CU NORA ERAU totdeauna la fel… Două râuri care eurj împrăştiat şi deodată se adună între maluri. Nu mă aşteptase ia debarcader. Mă aşteptase în sat, şi eu am întârziat. Crezuse că n-aveam să mai viu şi n-a îndrăznit să le spună nimic părinţilor.

Am vrut să-i povestesc de ce-am întârziat, ea însă m-a întrerupt.

— Arăţi rău, ai slăbit de nu te cunosc, lasă, nu-mi mai spune nimic, că tot nu te cred. Niciodată nu-mi spui adevărul.

— Mi-a fost frig pe vapor, aş vrea să fac un duş cald.

Acum mă crezi?

Am făcut un duş şi, când am ieşit din baie, am mâncat împreună şi ne simţeam foarte bine.

— Dacă ne căsătorim, i-am spus, aş vrea să mă simt totdeauna ca acum.

— Da! Tu să fii mereu plecat, iar eu să te tot aştept şi să mă frământ. Nu vreau să mă mărit cu tine.

— Atunci, cu cine?

— Cu cine vreau eu.

Am privit-o, fără să răspund.

— De ce mă priveşti isc oditor? La ce te gândeşli?

I-am spus e a nu mă gândesc la nimic. Priveam împrejur. Era o cameră largă şi înaltă, cu două ferestre, prin care intra o lumină caldă. Nu intra numai prin ferestre, mi se părea că intră prin pereţi ca o lavă; totuşi mie îmi era frig. Aveam aceeaşi senzaţie ca pe vapor, deşi intra soarele pe fereastră.

— Dacă nu veneai, plecam de aici. Nu vrei să mergem pentru o săptămână, la Spl.it?

— De ce? Totdeauna ai spus că ne vom simţi bine la Belgrad.

— Da, dar aici sunt sora şi cumnatul. Noi niciodată nu putem fi singuri nicăieri. Vezi, aşa e viaţa noastră.

Aş fi vrut să dorm, nu mult, o clipă numai, şi i-am spus; atunci a intrat fetiţa surorii sale. Un fluture alb, cu ochii ca două puncte negre. S-a oprit lângă pat şi mă privea cu uimire, întrebător. I-am spus bună dimineaţa, iar ea a îngânat un răspuns, întorcând capul spre Nora, ca şi când ar fi întrebat: „De ce? De ce e aici nenea ăsta?”

— Vezi, ţi-am spus că nu putem fi singuri.

— Dar poate în sat, la vie; spuneai tu că este o căsuţă la umbra nucilor…

— Acolo sunt ei, vor fi cu ochii pe noi, părinţii…

S-a apropiat de fereastră şi privea afară. Lumina trecea prin halatul transparent, era frumoasă ca o statui (c) magică.

— Cum te cheamă? o întreb pe fetiţă.

— Leliţa. Dar pe tine?

— Pe mine mă cheamă Ion.

Poate ar fi trebuit să mai spun ceva, dar tăceam.

— Tu eşti obosit, zice Nora, de ce nu vrei să dormi?

— Nu sunt obosit, mi-e frig, am răcit pe vapor, te rog mai dă-mi un coniac.

Îi întind paharul şi ea mi-l umple, zicând:

— Lasă-l să doarmă pe nenea; auzi, leliţa?

În felul cum intona cuvintele se simţea familiaritatea unei soţii care îţi ghiceşte gândurile şi vrea să ţi le împlinească, să fii mulţumit, chiar dacă ea nu este. Am adormit, şi prin somn o simţeam aproape. Îmi era cald şi parcă se legăna vaporul. Când m-am trezit, Nora era alături. Am mângâiat-o pe obraz şi pe păr, iar ea şi-a lipit capul de al meu.

Într-un târziu s-a sculat şi mi-a spus:

— Mă îmbrac. Îmbracă-te şi tu, mergem să-ţi arăt oraşul. Ţi-am călcat pantalonii.

Belgradul mi s-a părut frumos, cu ceva din decenţa plastică a satelor din Ardeal, în zi de sărbătoare. Nora mă ţinea de braţ şi păşeam în ritm. Tot ceea ce nu-i putusem spune de dimineaţă îi spuneam acum. Nu mai vedeam oraşul, o vedeam numai pe ea şi mă simţeam minunat. Am ajuns în parcul oraşului. Era acolo o statuie închinată Franţei făcută de Mestrovici, în amintirea războiului din 1914: o femeie cu forme pline, în avânt, şi mai era un soldat sfrijit, ce sta cu spatele către ea, o statuie mai veche, aşezată la marginea parcului. Circulau legende hazlii în legătură cu un divorţ între statui pentru nepotrivire de caracter, pe care Nora mi le povestea râzând.

Nu cunoşteam lucrările lui Mestrovici decât din reproduceri şi mă întorceam în jurul statuii cu mare curiozitate.

— Zboară ca un avion, a spus Nora

Mi-a venit să râd şi i-am dat dreptate, totuşi în clipa aceea m-aş fi simţit bine să fiu singur, să mă aşez pe o bancă, să stau mult acolo.

— Lasă, ai s-o mai vezi tu, vii altă dată singur, că eu am tot văzut-o. Vino să vezi cum se întâlneşte Sava cu

Dunărea… N-am crezut eu niciodată că ne vom plimba împreună pe aici.

Ea dorise acest lucru, se gândise mereu, iar acum gândul ei se împlinise şi nu-i venea să creadă şi se simţea fericită cum nu fusese, niciodată. Voia să ştie dacă eu simţeam bucuria ei. Ar fi vrut să nu ne mai despărţim, să trăim acolo la Belgrad, că ea se săturase de Cluj şi de cursuri şi de Universitate.

Mă lăsa de braţ, se depărta doi paşi, se oprea, râdea şi iar mă lua de braţ, ca şi când ar fi vrut să mergem înainte mai repede, iar eu eram prea greu, un fel de pietroi pe care ea voia să-l urnească, şi se amuza de câte ori i se părea că pietroiul se urneşte puţin.

Îşi făcuse o rochie nouă, foarte fină, croită pe talie şi nişte sandale cu tocuri înalte, care-i dădeau o graţie stângace, expresivă. Gleznele subţiri şi piciorul mic păreau puse la grea încercare şi-i spuneam că e caraghioasă.

— Nu şeii nimic, tot vorbeşci de frumos de dimineaţa şi până sara, dar nu pricepi o iotă. Mi-s frumoasă acum, simt io că mi-s frumoasă! Am graţie, da, să şeii că chiar ieri am fost la Legaţia românească şi mi s-au făcut compHmence… nu cum crezi tu, te rog să nu fii gelos, au fost foarce respectuoşi cu mine. Eu am fost serioasă şi bine dispusă, am avut succes!

Priveliştea pe care voia să mi-o arate avea într-adevăr o măreţie. Se încrucişa Dunărea cu Sava, care se revărsase, acoperind locurile până departe.

— N-o să ne putem scălda acum, şi cât am aşceptat…

Dar dacă stai mai mult, se limpezeşce apa. Noi niciodată nu ne-am scăldat împreună. Dacă vrei, putem merge la

Split, să vezi Adriatica, însă mai înainte trebuie să mergem la noi acasă. Acum tata şcie că tu eşci aici…

Vorbea ca o bănuţeancă şi nu afecta.

Eram gata să merg cu ea oriunde, totul mi se părea cu putinţă.

Când ne-am întors spre oraş, se însera. Statuia lui

Mestrovici părea şi mai frumoasă. N-o mai ascultam pe

Nora, şi ea a simţit.

— Vezi, tu nici nu mă asculţi, tot la femeia asta de bronz te gândeşci – o priveşci tot pe ea, şi nu pe mine.

Azi vreau să te gândeşci numai la mine, apoi, începând de mâne, te las să te duci unde vrei tu. Mestrovici e plecat, dar este un alt sculptor, Rozandici, tot un sculptor mare, mi-a spus prietena mea de la legaţie… Mi-a promis că vorbeşce cu el să te primească. Lucrările lui Mestrovici le poţi vedea în Colecţia prinţului Paul. Azi nu vreau să te gândeşci la statui. Acum trecem pe la prăvălia lui

Sfetozar. Încă nu-l cunoşci, nici pe Catiţa n-o cunoşci (sora şi cumnatul ei); ne ducem să-i vedem. Sunt şi ei curioşi să ce cunoască pe tine.