O iubire deasupra tuturor

PĂŞEAM TOT MAI REPEDE, CA ŞI când aş fi vrut să ajung undeva, să fiu singur, să strig sau să plâng încet, să nu audă nimeni, undeva numai cu cerul şi cu pământul. Şi mergând astfel, am ieşit din oraş ca dintr~o casă din care pleci uitând să închizi uşa.

Am ajuns pe un drum pietruit, larg, cu cărări pe margine. Dar eu mergeam pe mijloc, ca pe o punte făcută să te scoată din lume. Aerul avea o prospeţime în care se mai simţea ploaia de dimineaţă, era şi cald, şi reax'ăn, mângâietor. Lanurile de grâu se întindeau în zare, unduindu-şi spicele. Mă miram că în imensitatea acestor hotare nu zburau păsări şi mergeam înainte, tot mai încet, oprindu-mă uneori şi privind înapoi. Oraşul se lăsa treptat sub lima orizontului, pomii păreau albaştri, zidurile rozViolet se mişcau, iar lumina se rotea în serpentine galbene, crescute din grâu.

Trebuia să merg, să merg mereu, să mă cufund în ori.

zontul incolor, să scap de întrebarea care mă chinuia. Era undeva o lume în care binele să nu fie stricat de rău, frumosul să nu fie umbrit de urât? Aceasta era întrebarea.

Dac-aş fi rostit-o, spaţiul s-ar fi umplut de semne răsucâte, s-ar fi împletit în culori şi lumină, ca în tablourile lui Van Gogh. Mi s-a părut că-l înţeleg… înţelegeam de ce în pictura lui arborii şi plantele'se smulg din pământ, mistuindu-se în freamăt, de ee sunt sori mai mulţi într-un răsărit, de ce lumina şi umbra se împleteau tragic.

Mă depărtasem mult de oraş. În argintul ceţos al orizontului se desena un sat. Pe marginea drumului creşteau salcâmi mari, în crengile cărora erau multe cuiburi părăsite, ca nişte pete negre pe cer. Mă oprisem şi stani la umbră cu ochii închişi, totuşi mi se părea că văd lumea până departe; o vedeam ea în pictura lui Van Gogh, caldă şi rece, deopotrivă bună şi rea. Mi se părea că înţeleg sensul ultim al artei. Nu simţeam nevoia să găsesc o definiţie scurtă, ca altădată. Sensul era mai larg decât cuvintele, era ea un râu mare, în care curgeau toate celelalte, întâlnindu-şi apele tulburi ca să-şi găsească limpezimea.

Am smuls din pământ trei fire de grâu şi am început să le împletesc. Erau prea uscate şi s-au rupt. Am căutat altele, şi s-au rupt şi acelea… „Aşa e şi cu arta, mi-am spus: gândeşti că poţi face ce vrei, dar materia îţi pune piedici. Asta înseamnă că este şi în ea o voinţă. Trebuie s-o învingi cu răbdare, cu chibzuinţă şi, când reuşeşti, îţi dai scama că ţi-ai împlinit gândul numai jumătate. Trebuie să începi din nou, şi de fiecare dată apar alte piedici, de multe feluri. Cele mai dureroase sunt cele care vin de la oameni.tt Aron avea dreptate: bântuia lepra diletantismului cultural, noţiunile cele mai simple erau deformate şi aveau să se întâmple curând lucruri grave, chiar mult mai grave decât credea Stoian.

„… Auzi, Stoiene, viaţa trebuie respectată, fiindcă în ea sunt scrise toate bucuriile omului, iubirea, arta şi toate virtuţile care dau profil uman universului. Trufia, orgoliul, vanitatea, prostia şi violenţa sunt ale războiului şi trebuie înăbuşite. E simplu, nu trebuie să fii nici filosof, nici profet pentru a înţelege că viaţa este o iubire de. Supra tuturor, iubire care pentru nimic altceva nu trebuie sacrificată…”

Acestea erau gândurile cu care am pierdut acel sfârşil de zi. Într-un târziu, m-am ridicat şi am pornit spre oraş.

Îmi era sete şi foame, dar mă simţeam bine. Cânciva, la Geoşgiu, privind merii înfloriţi şi pădurile, într-un moment de limpezime, înţelesesem întâia lege a sculpturii, legătura formei cu materia. Acum eram pe cale să fac al doilea pas. A trebuit să-l întâlnesc pe Stoian, să fiu jignit şi îndurerat în prietenie, pentru a înţelege că punctul de plecare al frumuseţii, ca şi scopul ei este viaţa. Tot ce era împotriva vieţii era urât, după cum tot ce pornea din gândul de apărare al ei era frumos, fiindcă era şi bun.

Acum. Întrebări care mă apăsau aveau să-şi găsească răspuns pe îndelete.

Cânta în holde o prepeliţă şi mi se păru că glasul păsării îmi spunea că griul e copt.

„Nu, nu trebuie să mai fiu trist, îmi spuneam, lumina e mai tare decât întunericul, răul trebuie învins prin bine şi frumuseţe. Arta nu e înveliş, ci esenţă. Forma tumultuoasă, pulsaţia materiei, ritmurile închid în de setea de libertate a omului. Este o durere şi o bucurie1 în artă, o reţinere şi un avânt. Aceasta e asemănarea ei cu viaţa,.

Van Gogh a ştiut, şi Michelangelo, şi Rodin…

Păşeam încet, şi drumul mi se părea tot mai larg. An!

luat un spic de grâu şi, sfărâmându-l în palmă, număram boabele, mirându-mă ce multe sunt: patruzeci şi două pe un singur spic…

Mă apropiam de oraş. Cădea soarele, şi orizontul era roşu-aprins. Se părea că lumea se năştea atunci din foc.