Întâlnire între drumuri

„NU-I NIMIC. O SA M-A UD-E PLOAIA, toi nu m-am scăldat de mult. Umbrelă? Cum să umblu cu umbrelă prin hotarul Ogrei? Ar crede oamenii că se preumblă dracu printre holde.”

Gândeam eu aşa, dar păşeam lung şi îndesat. Din când în când întorceam capul înspre Giuluş. Cerul se înnegrise de nu mai puteai deosebi creasta dealurilor. Vântul mă împingea de la spate.

„Dacă rămâneam, ar fi venit şi Niculae cu Apocalipsul, mă apuca noaptea acolo. Mai bine aşa. Cu Niculae am să mă răfuiesc eu între patru ochi. Îi scot Apocalipsul din cap, îl vindec pentru totdeauna, deşi poate că Ogrei nu i-ar sta rău să aibă un sfânt: al ei. S-ar auzi până departe prin sate şi ar porni obijeluiţii vieţii, slăbănogii şi bolnavii, să caute vindecarea la sfântul din Ogra. „Ţine-te, Niculae, ai să te vezi doftor fără voie; va auzi şi Papa de

3a Roma despre tine, şi poate ţi se va spune sfântul Niculae al II-lea…”

Pocni un tunet în înaltul cerului, pe neaşteptate, şi l-am uitat pe Niculae. Fulgere roşii brăzdară cerul negru în lung şi-n lat. Deasupra râpci, stoluri mari de ciori se frământă în aer, se împrăştie şi cârâie îngrozitor.

Ieşisem din drumul viilor şi urcam spre drumul larg.

Norul negru dinspre Giuluş se ridica deasupra mea, ca un coviltir al nopţii, doar înspre dealul Oarbei, o fâşie albgălbuie, cu margini roşii, mai amintea ziua. În curând, întunericul o să înghită şi această limbă de lumină şi se va aşeza bezna peste sat. O să mă scalde sfântul Ilie după placul lui, să nu uit vinul lui Filoftei în veci.

Urcasem un deluşor mic, şi acum coboram la vale, apropiindu-mă de drumul Lăscudului. Mai în jos, acolo unde se încrucişa cu drumul Giuluşului, era un podişor peste un râuleţ, iar mai în stânga, trei salcâmi bătrâni, în frunzişul cărora foiau înspăimântaţi un cârd de grauri.

Am privit pe drum în jos, şi cât vedeai cu ochii nu era urmă de om, dar întorcând capul am văzut că dinspre

Lăscud coboară o nevastă cu desagi pe umeri; nu se grăbea, călca apăsat şi se legăna puţin. M-am opr! t s-o got

Şi, cum se apropia de mine, mă întrebam în gând: „Oare ea simte ceva? Întâlnirea asta între drumuri, sub tunete şi fulgere, cu un necunoscut care o vede şi-o aşteaptă nu-i dă o nelinişte? '

Avea ochi negri cu pupile mari, obrajii plini, rotunzi şi păşea parcă i se înmuia pământul sub tălpi „Iată îmi spun, asta ar fi bună pentru Niculae. El înalt, subţire, cu mâna pe stele, ea dolofană, cu picioarele pe pământ, făcută să nască douăzeci şi unu de copii, nu zece. Dac-aş fi în locul lui Niculae, mi-aş arde Biblia pentru dragostea ei. O întreb:

— Is grei desagii? Ce-ai în ei?

— Nişte lână, domnişorule, şi-un ţolişor.

Vorbeşte rar, cuvintele ies din gura ei ca nişte prune coapte.

Iar o întreb:

— Nu ţi-e frică de mine?

Întoarce capul mă priveşte mirată şi râde.

— De ce să-mi fie, că doar nu eşti drac. Om eşti şi dumneata, ca şi mine. Hai mai repede, că tună. Ui' colo nişte rugi, să stăm sub ei până trece ploaia.

Mergem mai repede şi picăturile se înteţesc.

— Să ne grăbim, zice ea.

Păşim mai repede şi ajungem sub rugi. Răsuflând tare: îşi pune jos desagii, îşi dezleagă năframa, se îmbrobodeşte frumos.

— Când am pornit din Lăscăud, soarele era sus, nu se vedea a ploaie. O să-mi ude lâna şi se îngreunează. Mai bine nu porneam până mâne, da vezi, aşa-i…

De sus, ploaia se rostogoli deodată, valvârtej, ca o cascadă neagră, asurzitoare, şi tot atunci pocni un tunet năprasnic.

— A trăsnit aproape, zice ea ca pentru sine.

— Să nu-ţi fie frică, dacă eşti cu mine nu trăsneşte aici.

— Vine furtună mare, bate gheaţă! Se strică bucatele.

— Nu te uita, închide ochii, că trece, şi-apoi te duc până la Cipău.

Zo, mă duci? Stai să scot ţolul; îl punem pe noi, ui nu ne ude aşa tare.

Priveam încolo-spre vii şi nu se. Mai auzea nimic, dispăruse lumea de pe pământ, se auzea numai răpăiţii surd al pietrei. Din salcâmi cădeau în faţa. Noastră crengi verzi şi se acoperea pământul.

— Cum te cheamă…? am. Întrebat-o.

— Măriuca! Da pe dumneata?

— Iuănel.

— Eşti student?

— Da…

— Te faci popă? Este sila. Noi unu, umblă la Blaj, poate îl cunoşti. Îl cheamă Gherasim, aşa roşcovan şi mai înalt.

I-am spus că nu-l cunosc.

Ea mă tot întreabă şi eu răspund. O ţin cu mâna pe după umeri, ca şi când ne-am cunoaşte de mult. Mă încearcă un sentiment necunoscut. Plouă tare, e întunecat cerul, trăsneşte şi se rup crengile, cad în faţa noastră, dar noi ne simţim bine. Ea parcă-mi, ghiceşte gmdurile şi zice:

— Dacă eram singură, muream de frică. Am avut noroc, şi dacă mă duci până laCipău îţi dau n işte mere.

Se apleacă peste desagi şi scoate un măr.

— Ui'! Măr din Lăscud. Să vezi ce mere bune sunt la noi!

Plouă deasupra noastră, se scurge apa printre crengile salcâmi lor, curg şuvoaie peste noi. Aş vrea să nu se mai oprească. Muşc din măr şi mă simt bine. Îmi mai dă unul şi mâneam amândoi. Cum muşcă din măr, buzele ei se. Răsfrâng roşii peste miezul alb al mărului. Aş săruta-o şi mi se pare că ceva nespus de frumos s-ar strica, totuşi un impuls mai tare decât voinţa mea îmi Încordează braţul, şi ea simte.

— Nu mă strânge, domnişorule, că sunt măritată şi trebuie să te spovedeşti îmi iau braţul de pe ea şi dau pătura la o parte.

— A încetat ploaia, e mai bine să plecăm.

— Te-ai supărat? mă întreabă ea, privindu-mă cumva dintr-o parte, cu ceva şăgalnic în cuvinte. Îţi mai dau am măr, să-ţi treacă, şi dacă vii la Lăscud cândva îţi câau câte vrei, că-s încărcaţi merii. Să-l cunoşti şi pe Matei, pe bărbatul meu. Să vezi ce bărbat fain am. Şi doi copii avem.

Spune, vii cu mine până la Cipău, ori ai zis numai aşa?

În obraji i s-a adunat tot roşul sângelui, buzele îi sunt întredeschise, parcă-i e sete. Îşi aşază cămaşa sub cingătoare, îşi îndreaptă şorţul. Năframa i-a alunecat într-o parte, o dezleagă, o scutură în aer. Eu mă aplec şi culeg un bob de gheaţă, îl iau în gură, apoi ridic desagii pe umeri şi pornim drept înainte, pe drumul dintre hotare.

Ogra rămâne în dreapta, şi eu mă. Depărtez cu Măriuca pe drumul dintre cucuruze.

Trecuse ploaia cu totul, a dus-o vântul încolo, spi e câmpie, dar era, târziu şi se făcea întuneric. C-o mână ţineam desagii, cu alta o ţineam de mijloc pe Măriuca. Mi se părea că las în urmă lumea cea ştiută şi mă duc spre altă lume, în care eu cu Măriuca vom începe o viaţă nouă.

Când am ajuns lângă calea, ferată, ne-am oprit. Mă durea umărul şi am schimbat desaga. Se făcuse întuneric de nu-ţi vedeai mâna.

— Zo, dacă nu. Veneai, mă rătăceam, prin hotăra, acum văd că eşti om bun. Dacă vii la Lăscud, te-om omeni cum se cade.

Când am ajuns la Cipău, aproape de casa surorii sale la care se ducea, i-am dat desagii şi, după ce i-am ajutat să-i aşeze pe umeri, i-am spus:

— Măriucă, am să vin de bună seamă la Lăscud, că-mi eşti tare dragă. Lasă-mă să te pup o dată!

— Vai de mine, dac află Matei, mă omoară, da te las, că şi io. Vreau.

Pentru candoarea acestui răspuns, i-am luat mâna să i-o sărut, dar ea şi-a tras-o, zicând:

— Apăi, io nu-s doamnă, să-mi pupi mânile; zo, cum eşti, n-am mai văzut aşa fel de om.

Din Cipău până la Ogra nu-i departe, vrei trei kilometri, dar umblam încet. Mă lăsam în voia paşilor. Din când în când venea câte-o pală de vânt, mişca merii de pe marginea drumului şi-mi cădeau pe obraz picături mari de apă. Le ştergeam cu mâna şi mergeam înainte. Mă gândeam că e o mare greşeală să-ţi laşi nevasta să plece singură. La Cipău… într-un târziu am simţit c-ă-mi. E frig.; eram ud până la piele şi păşeam mai repede, să ajung la Ogra.