O altă Ogră

A DOUA ŞI A TREIA ZI NU M-AM dus la Mureş. Nelu mi-a adus un car de lut şi mi l-a pus la umbră. Am aruncat pe el câteva găleţi de apă, să se înmoaie. Aş fi vrut un lemn, şi nu găseam unul pe placul meu. În ograda Moşului erau doar nişte stâlpi de stejar, pe care el îi făţuise cu barda. Am început să intru prin ogrăzile altor săteni; întrebam, răscoleam ogrăzile, căutam prin şoproane. Am găsit în cele din urmă un butuc de salc-îm cu nişte crepături negre; l-am dus acasă şi mă uitam la el. Mă întrebam la ce-i bun.

Un lemn are o pornire scrisă în fibre, nu poţi face din el ce vrei tu, trebuie să te apropii de el cu înţelegere. Butucul meu nu era întreg, a fost despicat, cine ştie când, de secure. Părea că ascunde o taină. În culoarea gălbuie, de fagure, cr (c) păturile negre şerpuiau în jos, adinei. Lumina soarelui îi da relief, se prindeau umbrele de el, schimbându-i înfăţişarea. Părea un cap de uriaş despicat de lance.

L-am lăsat în faţa şurii şi am pornit încolo, spre vii.

Treceam printre grâne pârguite, păşind alene. Creştea în mine un sentiment de bogăţie lăuntrică, parcă erau ale mele pământurile şi cerul. M-am aplecat şi am rupt un fir de levănţieă, l-am frecat în palme, apoi am suflat seminţele în vânt, spre zarea dealurilor. Din marginea drumulul, din tufişuri, a zburat un ciocârlan. Aş fi vrut să zbor şi cu ca el…

Mergeam înainte pe drumul larg al viilor şi-mi spuneam cât sunt de fericit. Se adunau în minte, î mea întâmpiări şi imagini trecute, din copilărie. Nişte gutui stufoşi, un şir lung de gutui, o coastă cu ondulări argintate, o stşnă mică, se părea că le port undeva lângă inimă şi-mi spuneau toate câte' ceva despre de, dar şi despre mine.

Gustam încă o dată starea ciudată când toate lucrurile vorbesc şi se amestecă într-un zumzet vrăjit.

Colo, mai departe, se vedeau viile şi m-am mirat cât de limpede se vedeau pomii, parcă priveam printr-un ochean fermecat.

O clipă, a amuţit în mine glasul trecutului. „Dac*a aş fi pictor, mi-am spus, nu mi-ar trebui lemn, m-aş opri aici şi-aş picta lumina şi aerul din viile Ogrei. Aici lamâna cade în dungă, nu ca în Lechinţa, din faţă. Acum ştiu de ce se văd lucrurile mărite. Pentru că umbrele pomilor nu cad dedesubt, ci undeva mai departe, ca nişte pete ale pământului… Am să găsesc acolo în vii un lemn nemaipomenit…” începusem să-mi visez lemnul, mă duceam spre el ca spre o întâlnire, dar butucul lăsat în ograda Moşului mă striga înapoi, şi l-am văzut de departe în faţa şurii, luminat de soare. Pe mine şi pe Kati mă vedeam acolo, obraz lângă obraz. Obrazele noastre erau palide ca în noaptea aceea sub lumina lunii. Şi gândindu-mă la butucul meu mi se părea că m-am întors din drum acasă, dar paşii mă duceau spre vii. Viile sclipeau în soare, culorile se îmbinau ameţitor, dar eu mă întrebam ce rost voi găsi crepăturilor negre pe obrazul de fildeş al Katiei.

Mergeam înainte, cu ochii spre vii, cu gândul înapoi spre butuc. Kati venise lângă mine, cu toate înfăţişările ei: când am scos-o din apă… cu pleoapele lăsate în jos… când a cântat pe marginea Mureşului… „Da, da, mi-am spus, crepăturile negre vor sta bine pe obrazul ei galben.44

Acum, sculptura nu mai cerea decât timp. O făcusem în închipuire, o vedeam cum vedeam viile Ogrei. Drumul urca puţin şi cotea spre stânga. Dacă aş fi mers înainte, aş fi ajuns la Lăscud. Aveam prieteni acolo, dar eu pornisem să caut un lemn. Întâi aveam să-l cioplesc pe cel de acasă; lângă Kati aveam să mă fac pe mine…

Kati mă întrebase cât rămân la Ogra. Iar când i-am spus că rămân toată vara, un surâs de mulţumire i-a luminat faţa, apoi ceva mai târziu mi-a spus că, deşi este logodită, va amina nunta.

— Nu tf bucuri? m-a întrebai ca.

Am răspuns că mă bucur. Deci, între noi se făcuse un legământ ale cărui urmări nici eu, nici ea nu le puteam bănui.

Merg înainte şi mă apropii de vii. Văzute de aproape, viile parcă nu mai au vraja de adineauri, dar eu am venit pentru lemn, caut un lemn şi nu ştiu cum trebuie sa fie. Un lemn în care să pot spune tot. O sculptură în care să intre bucuriile şi tristeţile.

„Iată, îmi spuneam, voi ciopli în butucul de salcâm obrazul Katiei şi al meu, voi prinde acolo puţin din farmecul dragostei noastre şi poate alţi îndrăgostiţi se vor oglindi, retrăind emoţiile lor trecute. E şi asta ceva, dar mai rămân atâtea şi atâtea de spus… Câţi butuci va trebui să cioplesc?”

Pi'in marginea de jos a viei întâlneam trunchiuri de pomi tăiaţi. Creştea iarba peste ei, îi acoperea, vrând parcă să-i ascundă privirilor mele. Îi apucam de cioturile negre şi-i întorceam cu burta în sus. Dedesubtul lor fosfatau gândaci negri şi rime. Unii erau putrezi ca nişte cadavre, îi lăsam jos şi cădeau răbufnind, parcă voiau să mă alunge din preajma lor. Un miros umed de pământ şi putregai îmi intra în nări, şi mergeam mai departe.

Printre pomi se vede cumpăna fântânii de la zăcătoarea cirezilor. Zăcătoarea e pustie, încă n-au venit cirezile.

Adie vântul şi aduce un miros de băligar dospit. Pe cumpăna fântânii pirotesc două stăncuţe, vrăbiile se scaldă în troacă, ciripesc. Dinspre casa vierului se aud vorbe şi păşesc repede. „Numai de-ar fi acasă Filoftei! Poate mi-a păstrat un lemn, l-o fi pus la uscat. Tot zicea el mai demult să cioplesc un Christos.44

Filoftei stă pe potmol, meşterind o pompă de stropit via. Nu mă recunoaşte dintr-o dată, dar obrazul lui surâde deschis. El surâde oricui, fără alegere, nu întreabă cine sunt, de unde vin. Aici între dealuri, în singurătatea lui, orice om e binevenit. Îl pofteşte pe potmol, îi dă un strugure, un măr, prune, o ulcică de apă rece, îl întreabă ce-i prin lume, îl petrece până departe, se duce cu el povestind şi se întoarce la ale lui. Trece prin vie, se uită la pomi, blestemă omizile, scoate cosorul din şerpar şi. Taie o creangă, de prisos, ajunge apoi acasă şi stă pe potinolul de pământ. Mişună copiii împrejurul său, mulţi, de necrezut. Când îi cheamă', le amestecă numele: Iuăn, Petre, Gheorghiţă, Sâvu, Filoftei, Niculae, Maria, Ana, Flori ca – un întreg calendar. Soţia lui tace, tace mereu. Copiii se ceartă, Filoftei îi dojeneşte fără asprime, cald, parcă i-ar lăuda.

— Dare-ar Dumnezeu să creşteţi mari ca Niculae!

Niculae a crescut ca un mesteacăn. Când merge la biserică, se loveşte de căpriori. În casă trebuie să stea pe scaun. Când intră pe uşi trebuie să se aplece, şi te mai miri că e cocoşat. Cum să nu fie, dacă omul stă mai mult încovoiat, de mare ce este? se miră şi el cum a putut creşte atât de mare, că doar n-are cu cine semăna. Petre şi Sâvu sunt mar scunzi, dar vânjoşi ca doi trunchi de stejar, prind juncii de coarne şi se luptă cu ci. Filoftei îi dojeneşte:

— Bine că n-aveţi coarne, că ar trebui să cumpăr lanţuri de oţel. Măi, măi feciorii mei, când o să fiţi cuminţi ca Niculae?

Niculae citeşte Gromovnicul, ştie cum umblă vremurile şi cântă la biserică. Citeşte Biblia şi vorbeşte mereu despre judecata din urmă, despre Apocalips. E slab, palid şi puţin gângav. Intre cuvinte, întinde gâtul înainte, îi iese din cămaşă mărul lui Adam, ca un cartof. Umblă singur prin vii şi are vedenii. I s-a arătat Dumnezeu deasupra viilor şi i-a spus să nu se însoare, că femeia e dracul gol…

— Bună ziua, bade Filoftei, nu mă mai cunoşti, de ce te uiţi aşa lung?

— Ba te cunosc, Iuănel, da parcă nu-mi vine a crede.

Se ridică încet şi vine spre mâne, cu mânile întinse.

Mânile lui sunt osoase, aspre ca nişte crengi noduroase.

Ochii – adânc îngropaţi în orbite – privesc învăluitor, blând. Îl simţi cum îţi dă inima dintr-o dată, ţi-o dă cum ţi-ar da un măr.

— Credeam că nu mai vii, Iuănel. Să ştii că am găsit lemn pentru cruce, am tăiat un nuc bătrân şi are două crengi în vârf, aşa cum ai zis. Acolo-i, deasupra viilor, răzimat. Eşti de mult în Ogra?

— Nu aşa de mult.

— Îmi vine să zic că te-ai schimbat, şi nu ştiu cum.

Începe să-ţi cadă părul de pe frunte, semeni cu Bacu. Ţi-l acluci aminte? Aşa era şi el, rotund la iată; el avea ochi deschişi, dumneata îi ai mai negri. Parcă-l văd când venea la vie, umbla puţin legănat, ca şi dumneata, da el era mai plin la trup. Pe vremea aia mai avea oi multe, colea pe Dealul Mândrei. Nu era Paşte lăsat de Dumnezeu, să nu-mi dea un miel. Vorbim cu Niculae şi te pomenim mereu… Ştii cartea pe care i-ai dat-o V O cetim şi ne veselim, li lungă iarna aici, ne prinde urâtu câieodată; atunci ne strângem în casă, şi Niculae ceteşte… Vreau să te întreb ceva, să nu uit: spune-mi, Iuănel, cărţile astea care nu-s sfinte, cine le face?

— Păi, cine să le facă? Sunt oameni care scriu cărţi cum stropeşti dumneata via.

— Aşa, din dragostea lor? Nu-i îndeamnă nime' ce şi cum să scrie?

— Din dragostea lor! Cum ai spus.

— Când cetim, ne minunăm. Atâtea se spun acolo, că nu te mai prinde somnu. Da nu ţi-e sete, Iuănel? Hai să ne ducem colea, sunt nişte caise ca penti'U domni, ai nimerit cum nu se poate mai bine! Tu, muiere! Ne ducem oleacă în sus! Dacă vine Niculae, să-i spui că-i aici Iuănel. Vrea să te vadă Niculae, te pomeneşte mereu. El vrea să te întrebe multe. Zice că se apropie pierirca lumii, o fi aşa?

— Nu piere, bade Filoftei. Atâta vreme cât se vor face caise bune şi struguri, nu piere.

— Aşa-i că nu se poate să piară? De ce să piară?

Lumea are rostul ei, nu-i numa aşa, făcută în glumă. Edrept că Diavolul vrea s-o strice, dar nu poate. Aşa-i

— Nu, de bună seamă că nu poate. Strică şi el pe ici, pe colo puţin, dar lumea merge înainte. Am să vorbesc cu Niculae.

— Să-i spui, Iuănel 1 Spune-i să se însoare, că rămâne fecior bătrân, se sminteşte la cap, şi-i păcat, că tarc-i harnic. Şi cuminte! El mi-o luat-o înainte cu lucru, o arendat moşia lui Vanchi, douăzeci de iugăre, şi le lucră cu

1'circa şi cu Iosif, da nu vrea să se însoare; zice că s-o împlinit sorocul. Aşa scrie în Biblie, dumneata ai citit-o?

— Am citit-o, bade Filoftei, se scriu multe acolo, dar trebuie să ştii să alegi ce-i bun şi ce-i rău.

— Niculae citeşte frumos, nu zic că nu, da io nu cred ca lumea poate pieri aşa, dintr-o dată.

rSfrf;

Urcăm încet printre pomii îngreunaţi de fructe şi-l ascult cu tristeţe. Nu mă mir de tot ce-mi spune, am trecut şi eu prin starea lui de conştiinţă. Mă gândesc că Testamentul Vechi e plin de snoave ca şi Testamentul Nou.

Dacă nu înţelegi cărţile astea, de te smintesc.

— Uite, ia vorba Filoftei, vezi merii ăia doi care se apleacă unul asupra altuia?

— Îi văd.

— Acolo i s-o arătat Dumnezeu lui Niculae. Aşa zice el! Oare e cu putinţă? Ori poate îl încearcă Diavolul?

t'opa zice că Niculae ar trebui să se ducă la mănăstire, să se călugărească, să se facă sfânt. Io zic că-i mai bine să se însoare. Dumneata ce zici?

— Zic şi io ca dumneata, să se însoare, dar dacă nu vrea, ce-i poţi face? Lasă-l, că-i trec lui vedeniile. Dacă lucră mult, nu-i primejdie.

— Bine-ar fi să fie* cum zici. Uite caişii. Încă nu s-au cules niciodată, e rodul dintru întâi. I-am adus acum trei am”de la Sămărtin; Doamne, frumoşi mai sunt! Au miros plăcut şi sunt dulci ca mierea.

Întind mâna şi culeg o caisă. O muşc încet, o strivesc cu buzele.

— Arc gust bun, îi spun.

Nu-i aşa? Are gustul locului nostru. Aici şi strugurii sunt altfel. Sunt mărunţi, dar când se coc parcă sunt stropiţi cu busuioc. Am stors azi-toamnă nişte struguri pe ales, am făcut puţin vin, ţi-oi da să-l guşti. Aici, Iuănel, vânturi aspre nu trec, ci aşa, numai câte-o adiere dulce, vine dinspre Giuluş o boare caldă şi aduce mirosuri de pe

Târnava. Uite frunzele din vie: aşa verzi rămân până după sfârşitul lui cuptor, apoi prin septembrie, tocmai când te aştepţi să îngălbenească frunza, uneori încep merii văratici să înflorească a doua oară, că nu-ţi vine să crezi. Merele astea io le pun în fin, şi iarna le duc la biserică. Da de ce nu iei mai multe? la-ţi, Ionel, ia cât pofteşti. Nu-s multe, dar ajung pentru oameni de omenie. Uite, aici sunt două, gemene! Dă-mi sâmburele, îi strâng şi-i şaman… îi dau sâmburele, badea Filoftei îl priveşte lung, cu un somn de întrebare în sprâncene, apoi ridică ochii spre mine şi zice:

— Te uiţi la el ce mic e, îl arunci într-o doară, îl striveşte roata, şi el ascunde sub coajă rânduri-rânduri de caişi.

Aşa-i şi omul: se ascunde în el o putere mare. Vezi, când am venit la vie eram tânăruţ. Poate ştii că am venit aici din Giuluş. Mi-au dat ogrenii via lor s-o păzesc. Mă întorceam prin vie singur ca un cuc. Aveam un cine, şi credeam că el e mai fericit ca mine; ei prindea şoarecii de sub răzoare, fugea după iepuri, lătra în dreapta şi-n stingă, dar pe mine mă prindea mitul şi mă uitam peste dealuri, într-o zi m-am dus în Giuluş şi mi-am adus o fată, am adus-o aici, şi de atunci mi-o trecut urî tul. Când mă uit la copii, nu-mi vine să cred că sunt ai noştri. Câteodată rid cu muierea şi-o necăjesc, îi spui, aşa în glumă, că-i vrăjitoare. Ea mă suduie şi zice că-s Diavol, dar suntem oameni ca toţi oamenii.

Filoftei râde, împăcat cu sine.

— Acum ţi-e uşor, că au crescut cu toţii! Cine mai are feciori ca dumneata?

— I-am crescut cu mere uscate, cu lapte şi cu mămăligă. Se năştea unu şi semănăm câţiva meri în spatele grădinii, că ziceam: „Să aibă şi el ce mânca!” Acuma-i plină grădina de meri. Vezi rândul de colo, din dreptul fântânii? Sunt merii lui Gheorghiţă, nu au decât şapte ani, ca şi el. Asta-i un drac de băiat, pe toţi îi întrece! Multă veselie ne-o adus în casă! Să-l vezi cum joacă, ce ponturi face el din capu lui, parcă-i spiriduş! Stau câteodată şi mă gândesc la ei: sunt fraţi şi nu seamănă unul cu altu, seamănă şi nu seamănă, io nu ştiu ce să cred, ascunsă e firea şi voia lui Dumnezeu! Dacă ar li să se însoare copiii mei şi să aibă şi ci copii, noi singuri facem o altă Ogră.

Şi asta, cum s-ar spune, dintr-un sâmbure. Din bărbat şi din femeie naşte lumea întreagă, cresc rânduri-rânduri de oameni, şi lumea seânmulţeşte frumos. Ce zici?

Nu ştiu ce să-i răspund, îl ascult, şi vorbele lui mă cuprind, mă învăluie. Bătrânelul ăsta simte în el puterea omului, dar poate nu-i vede rostul. Nici eu nu-l văd bine, ce să-i spun? El ar vrea să-şi vadă copiii însuraţi, să facă o altă Ogră, iar Niculae se teme de pieirca lumii. Are treizeci de ani trecuţi şi nu aduce muiere în casă. Cine-i de vină?

— Bade Filoftei, dacă Niculac nu vrea să se însoare, lasă-l la o parte, doar ai alţi feciori crescuţi. Să se însoare ei!

— Că bine zici! Petre şi Iosif îs gata, da mi se pare că fetele nu prea vor să se mărite la vie. Vezi, pentru asta mă gândesc să fac o casă în sat. Ştii, ar sta acolo până s-ar deda unu! cu altul, apoi s-ar trage încoace. Ne mai trebuie şi pământ de lucru, în vie n-avem ce face cu toţii.

Ş-apoi, mă gândesc aşa: dacă fac şi ci alţi copii, trebuie şi mai mult pământ! De unde să-l iei, că pământul nu se înmulţeşte! Să-i trimiţi la oraş, nu-ţi vine; acolo se calcă om pe om, Doamne, păzeşte, ce viaţă-i aia? Spune dumneata, cum îi? Bine nu poate fi.

— Ba io cred că poate fi şi bine, şi cred chiar că o să fie cândva. O să vie o vreme, bade Filoftei, vremea de care vorbeşti, când nepoţii dumitale nu vor mai avea loc aici.

Atunci ei îşi vor face loc la oraş, vor învăţa carte şi meşteşuguri, n-avea teamă, toate o să iasă bine, bine de tot, nu purta grija nepoţilor şi a pământului. Avem pământ destul, dar ţara-i plină de hoţi şi de proşti. O să fie odată o judecată mare, nu chiar cea din urmă, dar judecată are să fie. O să se facă o revoluţie ca pe vremea lui

Horia, iar ticăloşii vor.fi spânzuraţi.

Am tăcut şi aşteptam să văd ce crede Filoftei despre toate astea, dar el tăcea şi mergea cu capul plecat, parc-ar fi căutat un răspuns la rădăcina ierbii. Se vedea că spânzurătoarea nu intra în socotelile lui. El era om paşnic, cu respect pentru viaţa omenească.

— Nu ştiu, Iuănel, începu el într-un târziu, viaţa omului îi ca floarea câmpului. Una are miros, alta n-are, una face spic înflorit, alta nu, dar io cred că toate au rost! Că sunt oameni răi, sunt, nu zic ba! Ăştia trebuie aduşi pe calea dreptăţii. Spânzurătoarea-i lucru Dracului, asta nu-i treaba omului.

Filoftei vorbea cu înţelepciune.

— Bade Filoftei, aşa-i cum zici, dar te întreb acuma, să-mi spui: dacă putrezeşte un pom, nu-l tai?

— Apăi, putrezeşte şi el de bătrâneţe ori de secetă, şi-o trăit traiul, nu-i totuna. Omul rău, dacă-i rău, se poticneşte singur şi se prăpădeşte, se duce în iad. Numai, io zic că omul bun trebuie să-l ajute pe cel nebun, să se ridice cât mai poate, să nu-l omoare înainte de vreme, să moară singur! Moare, iar în locul lui se nasc alţii. Omul la asta trebuie să se gândească mereu: cum să-i facă pe cei dimprejur mai buni. Vezi, Ionel, de patruzeci de ani păzesc via asta, dar io nu m-am sfădit cu nimeni. Mai demult, oamenii furau, şi io mă făceam că nu-i văd. Întâlneam câte unul cu straiţa plină de mere furate şi-l întrebam: „Ai cules crumpene? Să-ţi dau şi nişte mere, ţi-o fi sete.”

Le dam cu dragă inimă şi le spuneam să mai vie pe aici, şi veneau, dar nu mai furau. La mine nici ţiganii nu fură.

Ti las io prin vie şi culeg de jos o pălărie de poame scuturate, mare pagubă? Se fac destule! Acum, când mai trec pe aici, îmi aduc câte ceva: un săpunel de boldă, nişte petele de mătase pentru copile, un pieptene şi câte altele.

Trec pe aici oameni din trei sate şi se abat pe la mine, îmi povestesc năcazurile lor, le dau şi eu un sfat bun, cât mă ajută mintea, cât nu, să se ajute singuri. Să ţii minte, fătul meu, de la mine, că sunt bătrân şi alb: o fi grea viaţa prin oraş, dar nu te lăsa, nu-ţi încărca inima cu ură, că ura-i ca veninul, te otrăveşte întâi pe tine.

A tăcut Filoftei şi iar privea în jos, prin iarba măruntă.

Iniştea cu care vorbise, căldura cuvintelor, pe care şi le alegea cu oarecare încetineală, mi l-au adus în minte pe

Bacu şi încă o dată mi-am spus că Bacu trăieşte.

M-am gândit şi la Moşu, la voinţa lui de a înfrunta lumea, de-a se lua pieptiş în luptă cu vrăjmăşiile, fără îngăduinţă, şi-mi ziceam că voinţa omului, dacă nu se sprijină pe înţelepciune, nu-i bună. Trebuie să trăieşti cu măsură.

Treceam peste răzoare şi vii, tăcuţi, gândind fiecare pentru noi. Boarea uşoară a vântului purta miresme dulci „le sulfină. Prin tufele de păducei înfloriţi zburau fluturi mici – albi şi albaştri. O pasăre galbenă zbură pe deasupra noastră şi se opri într-un pom. \par        îl întreb pe Filoftei:

— Au venit multe păsări vara asta?

— Au venit multe, Iuănel, le place în vie. Fără de nu ştiu ce m-aş face. Îmi curăţă via de viermi, mai mare minunea. Să le vezi când vine uliul din râpă cum ehiscuiesc şi mă strigă să le ajut. Într-o zi îl văd că se lasă ca glonţu, nu departe de mine. Io stam la umbră, lungit; mă scol şi 'iişesc, tiptil, într-acolo. Ce să vezi, Iuănel? Să te miri, nu alta! Un arici prinsese un şarpe lung. Şi se zbătea şarpele în gura morţii; uliu a văzut din văzduh şi, lacom, ii-a lăsat în jos. Hooţ, ariciul sta ghem şi nu mişca. Vulturul prinde şarpele, vrea să se ridice cu el şi răstoarnă uriciu; ariciu, încolăcit peste şarpe, nu se desface, uhu nu poate zbura, se ridică puţin cu arici cu tot şi iar se lasă, dă cu ciocu în arici… „Ha-ha! Lighioi blestemat, ţi-al

/iisit popa! Acuma-i acum, să te văd, năzdravăne!” Stau „lupă tufă şi mă uit, să văd ce se-alege. Uliul lasă şarpele şi cioc! cioc! cioc! Se înţeapă blestematul, nu-i place. Se uită împrejur, parc-ar cere ajutor. Păsările chiscuie în aer, zboară împrejur înfricate. Uliul îşi încleaştă iar ciocul în şarpe şi se avântă în sus. „He-he, îi greu zboru, vecine! Aici îs şi io îmi iau zăbuna de pe umeri şi tronc pe el! L-am prins viu. L am dus la copii, iar blestemaţii i-au pus un clopoţel în coadă şi i au dat drumul.

Să tot râzi.

— Trebuia să-l omorâţi!

— Nu, ţi-am spus că nu-i bine să omori nici o fiinţă, că toate au un rost. Uite, buhele prind şoareci: nu fac nici un rău. Îi drept că nu cântă frumos, cine ştie, o fi drept ori nu, se zice că demult, demult, buha a fost o împărăteasă care scotea ochii fetelor frumoase din împărăţie, şi Dumnezeu a prefăcut-o în buhă oarbă. Are cioc rău şi gheare afurisite… Dac-ar vedea şi ziua, ar fugi păsările, s-ar duce departe, în alte ţări, şi n-ar mai veni în

Ogra noastră.

Îmi plăcea să-l ascult. Niciodată nu-mi vorbise ca astăzi şi mă întrebam de ce. M-o fi crezut necopt la minte, cine ştie?… II cunoşteam de când eram mic şi umblam cu vitele pe acolo, apoi mai târziu, în vacanţe, mergeam pe la vie şi-mi era drag, dar acum el mă copleşea. Îi adusesem un tutun de pipă, şi 1 l-am dat. L-a deschis şi-l mirosea prelung.

În cele din urmă am ajuns lângă un şopreţ acoperit cu paie. Aici era lemnul meu de nuc. Era bine uscat şi ar fi fost destul de bun, dar bătrânul îl ciuntise cu ferestrăul, prea scurt.

— O să iasă un Christos cu mânile tăiate de la coate în sus şi cu picioarele de la genunchi în jos; ce zici, bade

Filoftei, o fi bine?

— Vai de mine, da de ce aşa?

— Apăi, l-ai tăiat scurt!

— Şi zici că nu-i bun?

— Zic, numai, că iese ciuntit.

— Hm! îmi pare rău. Fă-l aşa pe ăsta, dacă vrei, iar când mai vii îţi dau altul.

— L-oi face, să văd.

— Ştii, Iuănel, dacă o fi cu mânile şi cu picioarele tăiate, s-o vedea că l-or chinuit oamenii răi. (!) O singură iubire

Ce era să mai zic? Bătrânul cu o singură frază dăduse înţeles nou sculpturii mele viitoare. Un Christos invalid.

Ce nu-mi închipuisem eu a făcut Filoftei cu ferăstrăul, din greşeală.

Aveam acum două lemne, care nu aşteptau decât dălţi ascuţite. Puteam începe a doua zi.

— Bine bade Filoftei, am să fac un Christos cum n-a mai făcut nimeni. Ai măsurat lemnul? Are doi metri?

— Are, şi-i destul de gros. Viu şi io să-l văd când o fi gata.

— Să-l cureţi dumneata de coajă, să-l mai tragă soarele puţin, îl mai las aici o săptămână.

— Ba nu, să nu faci asta, io zic că nu-i bine. Lasă coaja pe el până când începi, se lucrează mai uşor, ai să vezi.

Am primit şi sfatul ăsta, apoi am coborât spre casă.

Dinspre Iernut se auzi fluieratul unei locomotive şi mi se păru ciudat că se auzea atât de aproape.

— Vine ploaia la noapte, a zis Filoftei, bine ar fi să vie o ploiţă! S-o uscat pământul.

Am ajuns la căsuţa din vale. În timp ce coboram, o priveam şi nu-mi venea să cred că în ea s-au zămislit atâţia copii. Pereţii abia se vedeau de sub streşinile de paie.

Di1 mică ce era, se părea că pământul o trage înspre el.

Nu era de mirare că Niculae nu putea sta drept în ea.

Am intrat înăuntru. Nevasta lui Filoftei ne-a întâmpinat sfioasă, ar fi vrut să spună ceva, a ridicat capul înspre noi, apoi s-a strecurat afară, cu paşi care nu se auzeau.

Mi s-a părut că ea semăna cu casa aceea mică, în care lumina intra anevoie prin două ferestre atât de mici, încât

Ic puteai acoperi cu palma.

Pe masa de sub fereastră cădea o pată de lumină, schimba albul pânzăturii cu care era acoperită, îi da o gălbeneala de lucru vechi şi prăfuit. Sub masă era un fedeleş de lemn, iar în stânga, un blidar în care sclipeau ci leva ulcele. De grin dă atârnau multe moştoloace de buruieni mirositoare.

În timp ce ochiul meu se mişca pe lucruri, Filoftei

Ieşit şi el. „Acum va aduce pomenitul vin, îl va scoate din vreun colţ întunecos, unde l-a dosit”, îmi spuneam, şi, Hindindu-mă că el vrea să mă cinstească, m-am aşezat pe iavicioara de lemn de lângă masă. În stânga era un pătuc acoperit cu o ţolincă vărgată, iar deasupra căpătâiului, o koană străjuia cu linişte adâncă. Priveam pătucul acela îngust şi-mi sceam că în el oamenii nu pot dormi decât îmbrăţişaţi. Atunci a intrat Filoftei, aducând în braţe o putinică înfundată.

— Ştii ce-i aici? Ai crede că-i brânză! Să vezi acuma, zice el. Iuănel, vinul trebuie ţinut la umbră, ascuns ca o taină, iar când umbli la el, umbli cu încetul, să nu-i ciulini rădăcinile.

Filoftei aşază putinică în mijlocul mesei, aduce două căni de lut, le pune încet pe masă, apoi se uită împrejur, parcă ar vrea să ştie dacă mai e cineva. Nu-i nimeni decât noi şi sfântul din icoană. Filoftei se aşază pe laviţă, se apleacă spre mine, ca şi când ar vrea să mă privească mai de aproape.

— Iuănel, io l-am cunoscut pe tatăl tău şi pe mama ta, îţi port o dragoste mare. Îmi pare bine că nu ne uiţi şi vii pe la noi. Ara trimis să vie şi Niculae, dar cine ştie: poate el, ori nu poate? Ştii dumneata cum îi cu lucrul, acolo toate îs pe capul lui. Şi-o luat mare povară. Ascultăm toţi de Niculae, cum zice el, aşa se face. Niculae are minte bună şi-i dedă cu lucru şi pe ceilalţi copii, toţi lucră cu veselie, rid, glumesc. Strigă Niculae la ei: „Reghement, drepţi! înainte marş, la greble! Furca pe umeri!” şi tot aşa. Copiii rid, şi trece ziua cu bine. Nici nu mai vin acasă, dorm acolo. Aici nici nu mai aveam unde.

Stau şi-l ascult, îmi dau'seama că el mă face să aştept vinul ca să-mi pară mai bun. Mă uit la putină cu subînţeles. El zâmbeşte, pune. Mâna pe cep şi zice:

— Pune ulcica dedesubt!

O pun, şi vinul începe să curgă, gălbui ca aurul spumos.

— Are miros bun. L-am fiert. Într-un butoiaş, pe care ini l-a făcut un mocan dintr-un frăgar. Să ştii de la mine, Iuănel, lemnul nu moare nici după ce-l tai; mai ales frăgarul are viaţă lungă… După ce-o fiert, l-am scos şi l-am pus în putinicile astea, pe care le-am încheiat cu ceară de albine. Se. Aburesc fereştile de miros, nu alta! Da, tu, muiere, nu vine Niculae?

Niculae n avea să vină şi parcă nici nu mai doream

Nu doream să vorbesc acum despre Apocalips.

Filoftei a lăsat să curgă vin şi-l mirosea încet. Cum îi cădea lumina din spate, îi lumina pomeţii obrajilor şi le da o poleială argintie. Părea un călugăr în chilie, aplecat cu mirare peste un ceaslov.

Am ridicat cănile şi am beut. Vinul era bun, îl simţeai cum îţi pătrunde încet în sânge, în întunericul trupului, cum luminează şi dă scântei.

— Ştii, Iuănel, noi nu bem. Decât rar de tot, bem câte-o ulcică, iarna, când nu mai sunt poame crude, în sărbători.

Vinul te întăreşte, îţi dă veselie şi curaj. Şi Domnul

Christos o beut cu apostolii, nu-i păcat. Se opreşte puţin, apoi îşi încheie gândul: Păcat nu-i, Iuănel, dar dacă bei mult, cazi în păcat, să ştii de la mine.

— Bade Filoftei, îl întreb eu, spune-mi dumneata: ce-i păcat şi ce nu-i?

— Iuănel, tot ce trece peste măsură îi păcat. Asta nu-i greu de ştiut, îi greu numai să-ţi găseşti măsurile, să ştii unde începe binele şi unde începe răul. Vezi, uneori io mă tem că am prea multă voie bună, şi mă gândesc că sunt pe lume atâţia necăjiţi pe care nu-i pot ajuta… Omul nu-i om dacă se gândeşte numai la el, să ştii de la mine. Îţi place vinul?

— N-am mai beut un vin ca ăsta. Poate am să mă îmbăt.

— Nu te îmbeţi. Iasă, ştiu io măsura.

Se vede însă că măsurile lui Filoftei nu mi se potriveau. Am beut trei cănite şi mi se părea că mă ridic în văzduh cu casă cu tot. Când am ieşit afară, nori negri se ridicau dinspre Giuluş.

— Vezi. Iuănel, ţi-am spus: vine ploaia, o să te prindă pe drum, ar fi mai bine să stai, că s-ar putea să vie şi

Niculae. Poate vine şi Gheorghiţă, să-l vezi ce năzdrave. Iii ştie 1

— Lasă, bade Filoftei, că mai viu. Viu într-o duminică şi stau toată ziua.

— Să vii, Iuănel, când poţi. I-Iaida şi ajută-l pe Niculae, doar şi-o găsi împăcarea sufletească. Ţi-aş da un umbrar, lac-aş avea, să nu te ploaie, uite că se întuncc-ă cerul. Nu-i mai bine să întârzii oleacă?

Aş mai fi întârziat, dar vinul, răscolise în mine nu ştiu ci1 dor de-a o lua la goană peste hotare.