Omul răstignit

A DOUA ZI, IEŞIND ÎN CURTE, AM dat cu ochii de trunchiul de nuc, pe care Filoftei mi-l trimisese în zorii zilei. Mi s-a părut mai mare. Crăcile ciuntite aveau un strigăt mut. O găină ciugulea în scorbura lemnului şi m-am întrebat dacă nu cumva lemnul e găurit de viermi. Am scos barda din iada Moşului şi l-am curăţat. Lemnul era curat, părea un trup tânăr dezbrăcat. Dar eu eram somnoros, mă simţeam amorţit. Am pornit încolo spre fundul grădinii, înspre soarele cald, ce se ridica uşor deasupra grădinilor.

În faţa şurii am dat cu ochii de butucul de saleâm şi m-am mirat. În mintea mea căpătase însuşiri pe care nu le avea: părea un butuc oarecare, bun de pus pe foc.

Mergeam pe cărarea dintre cucuruze atras de lumina răsăritului, de verdele odihnitor al sălciilor. Cărarea era umedă de rouă. Prin iarba verde, margaretele albe aveau un surâs; parcă mă îndemnau să cânt. Simţeam în spate o greutate, gâtul îmi era ţeapăn. Desagii Măriucăi erau de vină. I-am purtat trei kilometri şi erau grei. Măriuca…

Măriuca…

Aş fi cântat, dar mă simţeam răguşit. Şi cum nu eram în stare de nimic mai bun, gândeam. Se înlănţuiau în mintea mea întâmplări din trecut şi se legau cu altele petrecute de curând, se ciocneau între de şi ţâşneau întrebări.

Nu voiam să răspund. Ce folos, să ştii ce-a fost ieri… Vinul te face să vezi şi să crezi ce nu este. Te face să cazi în păcat. Ce e păcatul? Filoftei zicea… să nu treci măsura. Dar nu e nici un păcat să iubeşti. Poţi, bineînţeles, să visezi o iubire absolută, n-ai decât, însă viaţa ţi-o ai înainte, cu ale ei.

Închid ochii şi mă arunc în Mureş. Înot cuprins de ciudă, mă avânt deasupra apei, înghit aer mult, apoi mă as la fund, caut o bortă, prin care să ajung într-o lume fără întrebări. Ies la suprafaţă, îmi vâjâie urechile, gura şi ochii mi-s plini de nisip mărunt. Mă salt, dându-mă peste cap ca Necuratul, casc gura şi împroşe apa, îmi bag degetele în urechi. Strig din răsputeri, şi râpa întoarce ecouri pe care boarea dimineţii le împrăştie încet printre răchite. Mi se pare că ecourile se duc undeva într-un nepătruns adânc al lumii, a cărei bortă o caut şi n-o găsesc…

Am ieşit din apă, şi răsuflând tare, m-am trântit pe nisip, cu faţa în sus. Soarele aruncă lumini aprinse în pădurea de ulmi, se aprind ulmii de atâta lumină, creşte o vâlvătaie roşie, verde, albastră, ard cucii şi privighetorile, se aprinde pământul rece, se face jăratic. Mă las dus de închipuire, îmi trec: prin minte gânduri haotice. Nimic nu fee leagă bine, trebuie să încep să lucrez. Numai sculptura mă poate linişti… „Sunt un om slab, Niculae, ce folos că sunt învăţat? Mă îngenunche frumuseţea naturii. Ţie ţi scarată Dumnezeu aşa cum ţi-l închipui tu. L-am simţit şi eu: altfel decât tine, în forme şi culori, în ritmuri, dar eu vreau să fiu om, să iubesc ca toţi oamenii.

Nu ştiu cât am stat la Mureş, dar întorcându-mă vorbeam singur, cu glas tare: „Ştiu, ştiu, repetam încet, iubesc viaţa mai presus de orice… Ea e singuramarea mea iubire, eu toate frumuseţile ei la un loc, cu toate bucuriile, cu tot ce are ea…”

Şi, gândind astfel, am început să cioplesc trunchiul de nuc, şi ciopleam zile după zile, o săptămână, două… Omul răstignit prindea chip, dar sfânt nu era… Era numai o imagine trecătoare, un pas în drumul meu spre oameni, pe care înaintam cu mare încetineală.