O linişte mare

MĂ DUCEAM LA MUREŞ, UNDE Oântâlneam pe Kati, şi ea mă iubea, dar zbuciumat. Se temea de gura satului. Venea la Mureş ocolind pe cărări neumblate şi uneori nu mă găsea, ajungeam târziu şi-o împăcăm greu; nu voia să intre în apă, sta în umbra sălcilor supărată.

— Te gândeşti la învăţător, i-am spus într-o zi cu răutate.

— Bine că am la cine mă gândi! mi-a răspuns ea fără să mă privească.

— Nu sunt gelos, poţi să te gândeşti.

— Nici nu trebuie să fii, mi-a răspuns cu acelaşi ton, dar cine nu-i gelos nu iubeşte.

Crezusem că o ţărancă poate iubi tură dovezile umilinţei noastre.

— Te iubesc, dar tu l-ai iubit pe învăţător mai mult.

— Greşeşti. Am început să te iubesc când am văzut cum te chinuiai s-o scoţi pe mama din Mureş. Când ai ieşit din apă, îţi tremurau picioarele şi mi-a fost milă.

Aşa slab cum eşti, îţi bătea inima. Orice aş fi făcut pentru tine. Te visam în fiecare noapte şi aşteptam. Ce amestec are învăţătorul aici?

Vorbind, s-a îmbujorat la faţă. S-a ridicat gata să plece, dar n-am lăsat-o. Am rugat-o să mă ierte. I-am spus că aş îi vrut să fiu eu întâia ei dragoste.

S-a liniştit încetul cu încetul, apoi ne-am aruncat în

Mureş şi ne-am jucat multă vreme, uitându-l pe învăţător.

Mă duceam şi acasă la ei şi stam ore întregi singuri în căsuţa lor; râdeam şi ne îmbrăţişam ca doi tineri căsătoriţi. Mama ei ne aducea uneori o farfurie cu fructe.

Mă întorceam pe înserate de la Dileuţ, şi Kati mă petrecea până la Mureş. Când ajungeam la marginea Mureşului, ea spunea să mai stăm, şi stam acolo pe mal până răsărea luna şi atunci ne scăldam.

După ce-am isprăvit de cioplit, crucifixul, am cioplit şi butucul de salcâm. Obrazele noastre, al meu şi al Katiei, creşteau laolaltă, ca ale unei singure fiinţe, ca şi când lemnul ar fi fost crescut în gândul de a ne prilejui o întâlnire; crepăturile aveau ceva de prevestire. Una cădea pe obrazul Katiei şi-i brăzda de sus în jos sânul cu o cicatrice neagră. Am lăsat-o acolo. Dacă aşezam lucrarea din profil, cădea între obraze o şuviţă de umbră şi le despărţea-; eram două jumătăţi de obraze care-şi căutau părţile.

În câteva rânduri am încercat să aduc vorba despre logodnicul ei, dar Kati, care ştia să răspundă întotdeauna cu mare sinceritate, tăcea. Iii tăcerea ei jucau umbre şi-i întunecau obrazul luminos. Atunci semăna cu jumătatea de obraz din salcâm. Numai o dată m-a rugat să n-o mai întreb.

— Nu-mi vorbi de el, uită asta, eu vreau să uit.

S-a întors apoi spre fereastră şi a început să plângă, ştergându-şi lacrimile cu mâneca albă a cămăşii.

N-am mai întrebat-o şi am uitat de el.

Într-o altă zi, spunându-i că vreau să merg La TârguMureŞ, mi-a spus că ar vrea să vină cu mine. Eu mă gândeam la vraja pe care oraşul o are asupra ţăranilor şi, cum tot nu puteam face mare lucru pentru ea. Ne-am intâirrt în gară la Sâmpaul, am luat bilete şi am plecat.

Am stat împreună la fereastră, privind şerpuirea Mureşului, miriştile galbene şi cucurezele' în pârgă, şi ne simţeam minunat. Când a văzut că ne apropiem, Kati, privindu-mă cu o ciudată strălucire în ochi, zicea că ar vrea hi meargă mai departe, oriunde, numai să fim împreuna

Atunci am crezut că ea se legase de mine cu toată fiinţa ei, cu adâncă dorinţă de a ti a mea pentru totdeauna.

Dar odată ajunşi la oraş, parcă nu ştiam ce să facem.

Am intrat într-o prăvălie şi i-am spus să-şi aleagă e broşa. Ea a răspuns că vrea să i-o aleg eu. Am luat una cu pietre albastre şi roşii şi i-am prins-o pe cămaşa albă

Şi-a ales şi două şire subţiri de mărgele colorate, având pe buze zâmbetul copilului ce-şi ascunde bucuria. Şi le-a pus la gât, întoarse de două ori, zicând:

— De mult îmi doresc nişte mărgele lungi. Îmi stau bine?

Îi stăteau bine.

În stânga unui raft, aşezate în piramidă, nişte inele de logodnă străluceau şi-mi atrăgeau privirea, dar un astfel de inel ea av a.

Dacă mă întreb ce simţeam pl: mbindu-mă eu ea, nu-mi aduc aminte decât părerea de rău că nu eram şi eu ţăran cu sumanul pe umeri şi cu pălăria pe ceafă. Poate ea s-ar fi simţit mult mai bine.

Am dus-o la cofetărie, am luat prânzul la resturant, şi ea se purta eu multă naturaleţe, vorbea cald şi spunea că nu va uita niciodată ziua aceea.

După masă am intrat la un cinematograf; am văzut un film foarte vechi. Ea mă ţinea de mână şi-mi punea întrebări care-mi aminteau întâiul film văzut de mine, demult, în cel dintâi an de şcoală.

Când am ieşit de la cinematograf, m-a întrebat:

— Nu-i aşa? La Budapesta sunt cinematografe şi pe

Dunăre?

M-am gândit că acest lucru îl aflase de la învăţător şi l-am simţit între noi. I-am spus că pe Dunăre la Budapesta este o insulă, dar ea îşi închipuise că acolo cinematografele pluteau pe apă.

Ne-am î „tors cu un tren de noapte, acelaşi cu care eu făcusem de multe ori drumul până la Ogra când eram elev, un personal cu vagoane slab luminate, cu bănci de lemn pe care călătorii dormitau înghesuiţi. Mă copleşea o tristeţe care se lega mai mult de trecut. Îmi veneau în minte zecile şi sutele de călătorii de la Ogra la TârguMureş, şi de-acolo înapoi. Fumul locomotivei intra pe fereastră, îmbinându-se cu mirosul iute de sudoare al ţăranilor adormiţi cu mânile împreunate peste desagi, tablou ale cărui conture erau aidoma celor de demult. Numai cu nu mă integram în arhitectura tabloului. Eram undeva în afară… Atunci am simţit că dragostea mea pentru Kati era un vis de întoarcere într-o viaţă din care eu am fost scos pentru totdeauna.

Priveam pe fereastră cum cădeau în urmă scânteile locomotivei, stingându-se. Kati sta cu pleoapele lăsate. Zicea că ar vrea să facem împreună un drum până la capătul pământului, dar trenul a fluierat prelung, ca şi când ar fi spus: „Coborâţi”.

Am ajuns la Dileuţ pe la miezul nopţii. Ar fi trebuit să merg mai departe, să ajung la Ogra, dar Kati nu m-a lăsat. Am dormit la ei, după ce mi-a spus că mamă-sa îi îngăduie totul, că nici ea n-ar vrea să se mărite cu feciorul din Sămărghita, că mama ei ar vrea s-o ştie fericită.

Gândindu-mă la toate astea, am luat hotărârea s-o cer de nevastă. În timp ce se dezbrăca, mi-am văzut într-o fulgerătoare înşiruire de imagini viaţa alături de ea.

Lumina lămpii ne arunca umbra pe pereţii albi. Printre ştergarele de la fereastră intra boarea nopţii şi aducea miros de busuioc înflorit. Kati a stins lampa, şi atunci am simţit că sunt soţul ei şi m-a cuprins o linişte mare.