Sunt un om rău

ÎMI ADUSESEM CÂTEVA PIETRE albe din Târgu-Mureş şi ciocăneam toată ziua. La Mureş mă duceam dimineaţa puţin, când răsărea soarele, intram o jumătate de ceas şi veneam acasă. Uneori mă duceam spre seară şi mă scăldam, aşteptând să vină şi Kati, dar ea venea tot mai rar şi se purta ciudat. Se temea să nu ne vadă oamenii şi căuta să ne ascundem prin cele mai tainice locuri. Găseam pe sub malurile cu sălcii stufoase locuri cu nisip, şi acoâo, sub ciripitul cintezoilor, stam până se întuneca. Într-o zi a adus naşte pere mari, aurii şi, privindu-le, am spus într-o doară:

— Se face toamnă, Kati.

— Şi dumneata ai să pleci, a răspuns ea cu tristeţe.

— Kati, ce-ai zice dacă ţi-aş spune că sunt hotărât să mă însor cu tine?

— Ştiu că zici numai în glumă. Aş vrea, dar una ca asta nu se poate. M-am învăţat cu gândul ăsta. Am să mă mărit cu feciorul din Sămărghita, chiar asta voiam să-ţi spun mai de mult şi n-am îndrăznit. Duminică ne cununăm la biserică.

Era o veste la care ar fi trebuit să mă aştept, dar aproape uitasem că era logodită. Stam acolo pe nisip, mai aproape de Dileuţ decât de Ogra. Mureşul clipocea în mal, parcă trăgea cu urechea la ce-mi spunea ea şi aştepta să audă ce-i voi spune eu. Ce i-aş fi putut spune? Că mă făcuse s-o uit pe Nora, căreia nu-i mai scrisesem de mai multe săptămâni? Nu mai avea rost. Îi priveam obrajii, cu frăgezimea şi transparenţa lor, gura cu smerenie firească, ochii cu tristeţe ascunsă şi părul mătăsos, albit de lumină, înfiorat de boarea vântului. Eram goi, dar ochii mei nu mai îndrăzneau s-o privească.

— De ce nu spui nimic, la ce te gândeşti? mă întrebă ea.

— Mă gândesc că ar fi fost mai bine să plec mai da mult.

— Aşa sunteţi voi, plecaţi şi nu mai veniţi.

Acest „voi” eram cu şi învăţătorul. Mă contopise şi pe mine în dragostea ei din ti'ecut.

Mi-a pus mâna pe obraz şi, cu un ton de adâncă înţelegere, cu voce a cărei căldură era a livezii, a Mureşului blând, a mai spus:

— Ai să mă uiţi, dar eu nu. Eu nu pot uita.

— De ce nu mi-ai spus mai de mult?

— Ce rost avea? Ştiu că n-ai să mai vii la Ogra.

N-am răspuns. Îmi era silă de făgăduinţe.

Privind dincolo de Mureş, a oftat încet, apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.

Îmi amintesc că, aruncându-mă în Mureş, aveam o singură grijă: să nu întorc capul, şi mă lăsam dus de apă ca un lemn, fără să simt umezeala.

Începuse cositul otăvii în Unghi, partea de fineţe înconjurată de Mureş; pământul era mai gras acolo, şi iarba creştea mai repede. De undeva de pe mal se auzea bătaia ritmică a unui ciocan şi mi-am adus aminte de întâia seară când m-am întâlnit cu Kati. Mi s-a părut că asta sa întâmplase demult, într-o altă tinereţe, cu altă fată, nu cu aceea de care mă despărţeam acum. Şi înotam în jos.

La dreapta se ridica râpa galbenă, iar mai jos erau casele morarului, aşezate dedesubt, mici ca nişte cutii. Bacul de lemn era la margine, legat de frânghie.

Înot mai jos, tot mai jos, înot încet şi mă apropiu de pod. Se aud pietrele morii. Privesc înspre casa morarului.

Prispa e goală, dar uşa e deschisă.

Mă întorc pe spate, să nu mai văd nimic. Întind mânile şi lunec la vale, mă duce Mureşul de parc-aş fi mort.

Deasupra râpei se roteşte un uliu şi priveşte în jos. Face rotocoale mari, se lasă în plutiri leneşe, iscodeşte. În râpă se aud pui chiscuind. „Dacă aş fi mort, s-ar slobozi asupră-mi, mi-ar scoate inima, ar duce-o puilor, ca pe-un şarpe veninos…

Am ajuns la bac. Sar într-un picior, mă scutur, să-mi iasă apa din urechi. Mi se pare că nu aud bine.

Ogra e departe; şi Ogra, şi Dileuţul au rămas. În urmă.

Aici parcă mă aflu în alt sat. Aşa cum sunt, dezbrăcat, nu mă cunoaşte nimeni. Nici fata morarului nu m-ar cunoaşte. Cine ştie?!

Priveam pe Mureş în sus, înspre Dileuţ, pe marginea cu sălci după care s-a pierdut Kati, şi m-am pomenit fredonând, dar. Vocea mea suna uscat. Am văzut în închipuire lemnul meu de salcâm. Lipseau din expresie

Mureşul, pădurea cu ulmi, sălciile, râpa cu ulii, clipele… , De ce trebuie să limităm viaţa noastră într-un lemn?

Unde poate omul să fie atât de întreg ca în viaţă şi să nu moară niciodată?” întrebarea pornea dintr-un nebănuit adânc, ca un strigăt.

Aveam o piatră de care nu se legase încă nici un subiect. Încercam să văd forme, dar blocul rămânea inform, rece, cu muchii drepte, tari, tăioase. Fantezia mea nu mai avea aripi. Mă răcisem dintr-o dată şi am înţeles că avâatul meu din trecuta vară i-l datoram ei. Cu dragoste neprefăcută, cu tristeţea ei, îmi dăduse liniştea. Acum o pierdusem.

Apa Mureşului se izbea de bac şi-l înclina, o simţeam apoi cum lunecă pe dedesubt, zvâcnind.

„Tu nu poţi' trăi fără iubire, te destrami, pierzi înţelesul vieţii. De ce eşti lipsit de curaj, fără inimă?… Te-ai îndoit de Nora şi ai vrut să afli cum e iubirea. Ai răscolit inimile, le-ai aprins cu neştiinţă, cum aprindeai clăile când erai mic. Te joci cu focul…”

Ascultam apa cum se izbea de ţărmuri.

„Dacă mă ridic şi merg după ea, o ajung, şi-i spun: „Kati, strică logodna. Să vii cu mine, te duc la Moşu…” „Uite, Moşule, m-am însurat. Ai spus dumneata că e vremea; ea e fata pe care am scăpat-o de la înec, fata lui Jozsef din Dileuţ.” „Hm! Bag samă, ţi-ai pierdut mintea cu totul, doar tu eşti român, şi ea-i unguroaică.

Cu ce s-o ţii? Unde s-o duci? Să vă ţin pe admândoi?

Ţi-ai vândut locul din Lechinţa, ai rămas pe drumuri şi vrei să te însori? ziceai că te duci în Franţa. Te duci la dracu! Du-te! Du-te la Jozsef din Dileuţ. Să vă ţie el, că io am destui proşti pe capul meu. Ziceai că vrei să înveţi. Ce învăţătură-i asta, dacă nu ştii ce ţi se cuvine?

Ea-i fată de pe aici, ce ştie să facă la oraş? Ţie îţi trebuie o fată cu lefterie, doar n-ai s-o pui la icoană. O nevastă-i pentru toată viaţanu-i o zdreanţă pe care s-o iei şi s-o arunci Este o lege, bagă de samă! Io aşa zie…”

Aşa ar fi zis Moşu, ştiam eu.

Stau acolo pe pod, apele clipocesc şi trece vremea peste mine. Soarele cade încet, spre asfinţit, şi aruncă lumână roşie peste satul orbenilor. În ferestrele morarului s-a aprins un foc roşu, pâlpâie şi nu vede nimeni. Se va aprinde casa morarului, şi fata lui va ieşi afară, cu cosiţele aprinse, va fugi încoace, spre Mureş… Dacă ar fi ea în locul Katiei, ar fi altfel, n-ar mai zice Moşu nimic. Ea va fi învăţătoare în curânddar nici ea nu e româncă. Nici

Margareta nu eră. A plecat la Budapesta, poate s-a măritai cu magistratul cel bogat…

Dinspre Cipău zboară înspre râpă cârduri negre de ciori. A căzut soarele după deal şi se întorc blestematele în râpă, se zbat, cârâie şi intră în crepături. Le privesc şi mi se pare că sunt singur pe lume, numai cu ciorile negre.

Am întors capul spre casa morarului. Umbra râpei căzuse deasupra ei, ca peste un mormânt străvechi, din care stafia Măruţei, fata morarului, se ridică albă, luminând înserarea şi pe mine.

M-am lăsat în apă şi, înotând cu mânie, am trecut pe malul Ogrei şi m-am tot dus printre otăvuri cosite şi necosite.

Am găsit un cotor de măcriş şi-l rodeam cu sete, cu neştiinţă.