Mireasa mea…

CĂDEA TOAMNA PESTE SAT ŞI SE răcea apa în Mureş, dar zilele şi nopţile erau nemaipomenit de frumoase şi mă bucuram de de ca niciodată. Parcă eram singur în lume, numai eu cu sculpturile mele. Seara, când lăsam lucrul, mă plimbam pe marginea Mureşului.

Mă lăsam pe spate şi, privind luna, mă gândeam la zilele când venea Kati, la dragostea noastră. Mă gândeam fără tristeţe.

Uitasem şi de Măruţa, şi nici nu era de mirare. Dimineţi şi asfinţituri calme, nopţi luminate de lună, zile înălbite de soare îmi vrăjeau mintea şi ochii. Începusem să cioplesc ritmuri şi mă lăsam atras de linii şerpuitoare, de poezie împletită în forme. Se părea că nu mai lipseşte nimic din acest univers al singurătăţii, dar viaţa mă pândea.

Într-una din aceste zile a venit Măruţa… Bineînţeles, nu să mă caute pe mine. Mi-a şi spus de la întâile cuvinte.

Venise la Poştă, dar eu am văzut-o şi am chemat-o să-mi vadă lucrările.

— Ce urâte sunt! mi-a spus ea cu ciudă. Pe mine nu m-ai făcut?

— Încă nu, aştept o marmură din Cărară. Cum te-aş putea face pe tine din lemn?

— Eşti ironic. De ce nu te-ai ţinut de cuvânt? Ai zis că-mi faci o vizită. Trebuia să te refuz la joc.

— Am vrut să viu într-o seară, să-ţi dau o serenadă.

— Nu eşti. Serios. De ce n-ai venit?

— Ar fi ieşit mama ta cu vătraiul.

— Altceva nici nu meritai.

— Ascultă, Măruţa, ştii ce-a zis Nelu? zicea că tu ai fi potrivită să-mi fii nevastă. Tu ce crezi?

— Dar tu. Ce crezi?

— Şi eu cred ca el.

— Atunci, cere-mă ce mai aştepţi?

— Tu râzi, dar nu e de râs. În timp ce jucam cu tine, la asta mă gândeam.

— Dac-ai fi mai serios, ţi-ar sta mai bine.

— Nu ştiu care e mai neserios. Te scalzi goală în zori de zi.

— De unde ştii?

— Vorbeşte satul.

— Şi despre tine vorbeşte.

— Atunci, ne potrivim. Să ştii că nu glumesc, vin acum la voi să te cer.

— Prea târziu, mâne plec la şcoală „vino totuşi, condu-mă.

Am plecat împreună. Peste livadă zburau fluturi albi în roiuri. Unul mi s-a pus pe mână şi l-am prins.

— Lasă-l să zboare! s-a răstit ea

L-am lăsat, dar fluturele era beat de soare şi s-a agăţat în păr.

— Fluture alb înseamnă prietenie, nu-i aşa, Iuănel?

— Nu ştiu, sunt aşa de mulţi fluturi în Ogra! De toate culorile…

Am trecut pe sub grădini, apoi am ajuns pe lângă

Mureş. Era cosită iarba, se vedeau răchitele până la rădăcină. Nu mai aveau nici o poezie. Spiri duşii stăteau ascunşi adânc în bortele răchitelor…

— Să ştii că sunt foarte supărată pe tine. Nici nu meriţi să umbli pe această cărare cu mine.

— Şi eu cred că nu merit. Pedepseşte-mă!

M-a prins de păr şi m-a zgâlţâit, zicând că are să-mi scoată ochii într-o zi.

Mă gândeam că e în stare s-o facă şi m-am îndepărtat puţin.

— Fricosule! Ai să vezi tu ce păţeşti!

La Umplătoarea Josenilor m-a întrebat din senin:

— Cine ţi-a spus că mă scald goală?

— Te-am văzut eu, dar să ştii că n-am spus nimănui.

În noaptea aceea am pescuit somni, îţi spun şi locul unde te-am văzut: uite, sub plopii aceia.

— Nu cred, te-ai fi răbdat să taci?

— Am amuţit de uimire!

— Ar fi trebuit să te îndrăgosteşti de mine.

— Dar sunt îndrăgostit.

— Nu se vede. Ţie îţi place numai să te joci. Biata

Anicuţa, cât de îndrăgostită a fost, tu nici nu ştii.

O duceam cu mâna pe-după mijloc şi păşeam în ritm.

Venea cineva din faţă, şi ea mi-a desprins mâna, zicând:

— O să creadă că suntem logodiţi.

— Ce bine-ar fi să fie adevărat!

— Spui sincer?

— Cu toată sinceritatea. Aş fi gata să mă logodesc cu tine oricând.

— Chiar acum?

Nu-mi dam seama dacă ea glumea, eu însă nu glumeam. Am prins-o iar de mijloc, şi ea s-a oprit.

— Priveşte-mă adânc în ochi, a spus ea cu voce gravă.

Ne-am privit ochi în ochi, de aproape, apoi ne-am îmbrăţişat. Se părea că logodna noastră e hotărâtă.

Am ajuns la Mureş, lângă pod, şi acolo ne-am despărţit, ducând cu noi o fericire nouă, neaşteptată, care ne venise din senin. Când a ajuns pe malul celălalt, a strigat:

— Îţi scriu imediat ce ajung la Târnăveni! Să-mi răspunzi, Iuănel dragă, te rog!

Mă întorceam pe aceeaşi cărare şi parcă-i simţeam urmele paşilor calzi.

Acasă am început să lucrez, Când a înserat, imaginea ei se înfăptuise fără caznă, din jocul proaspăt al dorinţei mele de-a nu o pierde.

Am turnat lucrarea în ipsos, iar după ce se întuneca o scoteam în lumina lunii, mă lungeam pe-o laviţă şi o priveam cu emoţie nefirească. Când plecam mă urmărea, şi în cele din urmă am dus lucrarea în casă. Am pus-o lângă fereastră şi dimineaţa când mă trezeam o găseam acolo.

„Eşti mireasa mea, îi spuneam, în veci mireasa mea de pe Mureş.” Când aprindeam lampa, intrau pe fereastră fluturi mici, zburau împrejur şi-mi atingeau obrazul. Mă simţeam alintat de umbrele nopţii, sufletul mi se încălzea şi nu puteam dormi. Atunci scoteam din ladă caietele mele şi le reciteam.

Era acolo şi caietul intitulat Ochi verzi, scris la cazarmă. Crezusem că nu mă voi vindeca niciodată de amintirea acestei iubiri, şi o uitasem cu totul. Pe una din foile albe ale caietului am scris atunci câteva rânduri: „O natură bună ne înconjoară şi are grijă de sufletul nostru. Te-a rănit cineva? Lasă timpul să treacă, stăpâneşte-te şi aşteaptă. Vin alte bucurii, şi încet-încet înveţi că viaţa e generoasă…”

Erau acolo şi manuscrisele mele din Bucureşti. Ceva tulbure şi amar stăruia în paginile acelea, scrise cu creionul pe bucăţele mici de hârtie. Hârtii pe care eu le găseam pe jos, prin Cişmigiu, singura mea locuinţă din timpul acela. În loc de atelier, aveam un boţ de plastilină.

Stam pe vreo bancă în Cişmigiu şi modelam lucrări mici, pe care căldura mi le topea sub degete. „Ehe, Bucureştiule, n-ai fost bun cu mine, m-ai alungat mereu, dar eu nu mă las. Ne vom întâlni în curând, oraş nesimţitor… îţi voi pune sub ochi portretul Măruţei, chipul iubirii, să înţelegi cât de rece eşti… „