Niculae al lui Filoftei

ÎNTR-UN A DIN ACESTE ZILE A VEnit Niculae al lui Filoftei. Înalt şi slab, părea un apostol după un post de patruzeci de zile. Mi-a adus un lemn pentru un Christos mai mic.

— Îmi pare rău tare, zicea el, că l-am tăiat scurt pa celălalt. Asta e mic, dar ai putea să-l faci cu mâni şi cu picioare. Ce-ai făcut cu celălalt, l-ai cioplit?

Când a dat cu ochii de Christosul pe care-l făcusem din lemnul adus mai demult, i s-a întipărit pe obraz un aer de mirare, ciudat, în care se putea citi o mare amărăciune.

Într-un târziu a început să vorbească, şi vorbele lui păreau ale unui om de pe altă lume. Uneori privea împrejur, ca şi când s-ar fi temut să nu ne audă cineva.

Căutându-şi cuvintele, mişca mânile, părea că le dibuie în spaţiu ca pe nişte fiinţe vii.

— Când citesc Evangheliile, îl văd. El era om, om cum suntem noi; s-o născut din trup de muiere, dar nu din legătură cu bărbatu, din Duh Sfânt! O umblat pe pământ şi ţinea predici. E scris în Biblie tot ce a făcut EL Toate minunile sunt scrise acolo… Tu ai citit Biblia, Iuănel?

— Am citit-o.

— Cum să nu?! Un om învăţat cum eşti tu citeşte toate cărţile. Dacă n-ai fi citit, nu l-ai fi putut face. Rău mi-a părut că n-am fost acasă când ai fost la noi. Ce ţi-a spus tata?

— Multe mi-a spus. E drept că ti s-o arătat Dumnezeu?

Dac-aş fi luat o piatră şi l-aş fi lovit în cap, n-ar fi fost mai uimit, şi mi-a părut rău că i-am pus întrebarea fără să-l pregătesc.

N-a răspuns. Tăcea, dar în priviri i s-a aprins o flacără iscoditoare, parcă voia să întrebe: „Şi tu râzi de mine?”

— Niculae, eu ştiu că sunt oameni care au vedenii, de mine nu trebuie să te ascunzi. Îţi port o mare prietenie şi m-am gândit totdeauna cu dragoste la tine. Când ţi-am trimis cartea aceea scrisă de poetul Coşbuc, eu am simţit că tu ai un. Suflet neliniştit. Nu te supăra că te întreb.

Dacă vrei, îmi spui cum a fost; dacă nu, nu-i nimic.

Am vorbit pe tonul ăsta până am simţit că pe obraz i se aşterne un aer de încredere, apoi am tăcut. Atunci a început să vorbească el.

— Iuănel, pe Dumnezeu îl vedem cu toţii. El e peste tot. Tot ce vedem cu ochii e făcut de Dumnezeu. Acum, io nu ştiu ce ţi-o spus tata. I-am povestit că o dată mi s-a făcut o lumină mare înaintea ochilor, şi în lumină am văzut un chip de om bătrân şi am auzit glas. Dar, vezi tu, nu se poate povesti bine cum o fost. Mă durea tare capul, îmi vâjâiau urechile. Pe atunci umblam să mă însor

— Îţi spun aşa cum o fost, că tu mă poţi înţălege, tu nu râzi, eşti om învăţat, nu. Eşti prost. Voiam să mă însor, dar mă tot gândeam că nu-i bine ce fac. Unde s-o fi adus? Noi dormim prin podul şurii şi pe unde apucăm. În casă nu sunt locuri pentru toţi. Cum să aduci o nevastă şi s-o bagi în podul şurii? Apăi, nici fata nu era chiar cum trebuie.

Ea o fost servitoare la oraş, şi tu ştii că pe-acolo… Dar asta n-ar fi fost nimic, că venea ea la cale, numai n-aveam unde-o aduce şi mă frământam amarnic. Cum să-ţi spun?

Vreau să-ţi spun tot, şi nu pot. Căutam un sfătuitor şi n-aveam cu cine mă sfătui şi mă rugam lui Dumnezeu.

Te întreb şi pe tine: oare se poate să se arate Dumnezeu unui om de rând, ca min, e? Şi dacă n-o fost Dumnezeu, cine-o fost?

— Se întâmplă ca oamenii să aibă vedenii şi chiar a audă glasuri în pustiu. Mai ales oamenilor foarte obosiţi, care se gândesc mereu la ceva, li se poate întâmplă să vadă ce nu este.

Niculae m-a întrerupt:

— Cum se poate să vezi ce nu este?

— Asta se întâmplă. Eşti obosit, nervos, zdruncinat şi ai năluciri.

— Se poate una ca asta?

— Se poate. Vezi fiinţe şi auzi glasuri, dar nu e nimic.

Înseamnă că ai sufletul tulburat. Aici începe nebunia.

— Nu mai spune!

— Tu-ţi dai seama că nu glumesc. Nu e de glumit.

— Ştii la ce mă gândesc, Iuănel?

— Spune!

— Când l-au văzut apostolii pe Domnul Christos, ei se gândeau la El şi aşa li s-o nălucit, da El nu era. Să fie aşa?

— Aşa o fost, Niculae, chiar aşa. Apostolii, nemaiavând puterea lui Iisus Christos, care predica mulţimilor cu multă înţelepciune, văzându-se singuri, urmăriţi de ura lui Irod, ca să dea curaj mulţimilor, jurau că l-au văzut, dar se înşelau şi pe ei, şi pe alţii.

Apoi i-am spus că nici Christos n-a făcut minuni, că a fost numai un om cu mare putere de sugestie.

— Atunci, tu nu crezi nici în învierea Domnului

Christos? m-a întrebat el, şi părea trist.

— De ce trebuie să credem că a înviat?

— Dacă nu credem în învierea lui, atunci nu putem crede nici în viaţa de apoi. Aşa se înţălege din ce spui.

Niculae atingea punctul cel mai gingaş, al religiei şi mi-am dat seama că trebuie să răspund cu băgare de seamă.

Am început cu o întrebare:

— Ce rost ar mai avea o viaţă de apoi?

— Pentru ca să fie o judecată, să se aleagă cei buni de cei răi.

— Judecăţi sunt destule. În fel şi chip, cei răi sunt pedepsiţi, şi cu timpul se fac mai buni şi chiar mai înţelepţi. Pe vremuri, oamenii trăiau ca fiarele, în păduri, se mâncau unii pe alţii. Cu timpul, s-au făcut legi şi orânduiri care au schimbat viaţa omului…

Niculae m-a întrerupt:

— Mai sunt şi acum prea mulţi oameni răi.

— Mai mult decât atâta! Sunt chiar oameni care se mâncă unii pe alţii. Asta o ştii?

— Nu, n-am auzit.

I-am povestit ce ştiam, apoi am încheiat:

— Dacă ar fi o judecată din urmă, cu ce drept i-ar pedepsi Dumnezeu pe aceia care nici n-au auzit de Iisus

Christos?

Niculae n-a mai răspuns. Părea foarte tulburat. Într-un târziu a pus altă întrebare:

— Atunci, sufletul ce-i? Nu este suflet?

— Ştii ce-i sufletul? E aşa cum ar fi un sâmbure de piersică. Îl pui în pământ şi creşte alt piersic. Ceva ce se înmulţeşte şi nu poate pieri cu nici un chip. Cine are suflet face fapte bune, şi din de răsar altele, tot mai frumoase, iar viaţa se schimbă şi ea, devine mai adâncă, mai omenească. Asta e viaţa cea de apoi. Iisus Christos aşa trebuie înţăles. El a vorbit de judecarea celor răi. Celor buni le-a spus: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, lăudând numele Tatălui”. N-a spus el: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”?

— O spus.

— Aşadar, trebuie să te însori, Niculae. Îţi faci o căsuţă în sat şi-ţi aduci nevasta. Faci prunci şi-i creşti frumos. N-ai vrea tu să faci un copil, pe care să-l trimiţi la şcoală şi să ajungă un mare învăţat? Un doctor vestit, un inginer care să zidească oraşe cu case frumoase, în care oamenii să trăiască fericiţi?

Acum, faţa lui Niculae s-a deschis într-un zâmbet.

Poate nu era convins, dar el avea să se mai' gândească la vorbele mele.