Nimeni nu vrea să mă ajute

ZILELE ŞI SĂPTĂMÂNILE CARE-AU urmat am uitat cu totul şi de Cristina, şi de Leon.

N-aveam sală pentru expoziţie şi nici bani n-aveam, totuşi nu-mi venea să renunţ. Finisam unele lucrări, făceam socluri, patinam, aşteptând să se declare vreun faliment ca să rămână vreo prăvălie liberă, într-un loc mai central, unde să-mi fac expoziţia.

Într-una din aceste zile l-am întâlnit pe Neagoe, cu care ne vedeam rar de tot, pe stradă. L-am întrebat de ce nu mai vine pe la Andrei, iar el a răspuns cumva de sus, că e foarte ocupat.

— Şi pe urmă, nici nu ne mai înţelegeam, continuă el să se explice. 'Andrei e un visător, nu trăieşte pe pământ, iar Coroiu mă enervează cu veşnicele lui ironii.

— De ce nu ne-aţi invitat şi pe noi să scriem la Pagini literare?

I-am pus întrebarea neaşteptat, dar el nu mi-a dat un răspuns sincer.

— Cred că voi nici n-aţi fi primit. Şi-apoi, nu eu am acolo ultimul cuvânt. Îmi pare rău că nici Giurgiuca nu vrea să colaboreze.

Nu l-am mai întrebat altceva. Adevărul este că nici el, nici ceilalţi nu doreau colaborarea noastră. Ca să schimb vorba, i-am spus că vreau să deschid o expoziţie şi n-am sală. Părea surprins. Mă întrebă când avusesem timp să pregătesc o expoziţie nouă, apoi adăugă:

— Îţi dau o idee: deschide-o la sediul partidului nostru. Am să vorbesc cu Perianu, şi cred că va fi de acord.

Era vorba de un partid nou, înfiinţat de un student de la Drept, partid independent, care avea în total vreo douăzeci şi cinci de membri, toţi studenţi. Nu ştiam că Neagoe e membru în acest partid şi mi s-a părut ridicol.

L-am întrebat ce poziţie politică avea acest partid, iar el mi-a spus că deocamdată nici ei nu ştiu bine, lucrează tocmai la statute. În orice caz, ei nu erau alături de nemţi, tocmai de aceea legionarii îi priveau cu ochi răi. DeocamDată erau puţini membri, dar sperau că înccpând din toamnă, când partidul îşi va publica manifestul, se vor înscrie toţi tinerii cinstiţi…

Sediul era în centrul oraşului şi m-am dus chiar atunci la Neagoe, să văd sălile. Erau trei camere la etajul întâi, deasupra unui foarte cunoscut restaurant, dar trebuia să vorbesc cu şeful, pe care îl cunoşteam mult înainte de a fi devenit şef de partid. Scosese şi o revistă independentă, pentru care îi dădusem o reproducere cu chipul lui

Iloria şi două schiţe foarte sentimentale; aşadar, când a auzit despre ce e vorba, s-a bucurat. Îmi punea sala la dispoziţie fără nici o condiţie.

Nu era cunoscută sala, dar m-am gândit că voi face un afiş, voi da anunţuri prin ziare. Am gravat un afiş pentru publicitate, dar când să-l afişez mi s-a cerut o taxă care m-a înmărmurit. M-am dus la primarul oraşului, să mă plâng. Parcă-l văd: slab, cu ochelari pe nas, mă primeşte fără să salute, cu o întrebare din ochi.

— Domnule primar, vin la dumneavoastră să mă plâng.

Eu sunt sculptor, am de gând să fac o expoziţie şi vreau să pun un afiş. Mi se cere o taxă foarte mare, pe care n-o pot plăti, vă rog foarte mult să mă scutiţi. Am trei sute de afişe.

Am vorbit fără introducere, întărâtat de răceala cu care m-a primit.

— Da, te înţeleg, răspunse el tot fără introducere, dar

Primăria are foarte puţine încasări, nu putem face concesii.

Primarul ăsta era totuşi un intelectual, oare el nu ştia că o expoziţie era un sacrificiu, că artiştii trăiau de pe-o zi pe alta?

Îmi trecură fulgerător prin cap astfel de întrebări, priTlndu-l tăcut.

— Eu nu pun un afiş pentru a face reclamă unor produse comerciale, expoziţiile de artă, dumneavoastră ştiţi, se închid fără vânzare.

— Atunci de ce le faceţi? întrebă ei ficgmatic.

— Nu-mi vine să cred că-mi puneţi o astfel de întrebare. Dacă n-aţi fi un intelectual, aş înţelege, nici n-aş fi venit.

S-a sculat de pe scaun, indignat:

— Sub nici un motiv nu putem face gratuităţi.

— Îmi pare rău că v-am găsit într-un moment de rea dispoziţie, daţi-mi voie să vă explic…

— Ce să-mi explici, inutil!

Ah! Leon avea dreptate! Era în Cluj o burghezie nesimţitoare. Am spus bună ziua, îngăimând o scuză, şi ara plecat, jurându-mi că, de-mi va fi dat să-l prind prin expoziţie pe acest primar îngâmfat, am să-l poftesc afară. Erau fel de fel de tribunale, dar nu era unul care să facă dreptate unui sculptor. „Ei bine, n-am să pun afiş, o să fie bine şi fără afiş, nici altă dată n-am pus afiş”, tot repetam singur, ca să mă liniştesc. Dar stila era cu totul necunoscută. Ceva trebuia făcut.

M-am întâlnit pe drum cu un prieten, vânzător într-un magazin de coloniale, şi văzându-mă amărât a întrebat ce e cu mine. I-am povestit în amănunt.

— Nu aşa, măi sculptore, n-ai făcut bine, vino să vezi cum se rezolvă astfel de chestiuni.

Mam dus cu el la Primărie, a intrat dintr-un birou într-altul, până a ajuns la un funcţionar care avea în sarcina lui afişajul. I-am dat un bacşiş de cincizeci de lei şi mi-a spus să-i trimit oricâte afişe am.

— Asta e, domnule! zicea, mulţumit de sine, binevoitorul meu. Aşa se trăieşte. Cu idealismul tău nu mergi departe.

Povestea cu afişul m-a făcut să cad pe pământ. Mă întrebam încă o dată cui îi trebuia o expoziţie. De ce mă zbăteam? Răspunsul cel din urmă a fost ăsta: mie, numai mie! Eu aveam lipsă de expoziţia mea. Cu succes sau fără succes, îmi trebuia mie, cum îţi trebuie aerul şi apa, M-am gândit la expoziţiile făcute şi nu mi-a părut rău că le făcusem.

„Niciuna n-a fost la fel, îmi spuneam, şi asta o să-şi aibă tâlcul ei, pe care încă nu-l ştiu. Conştiinţa mea s-a încordat, a trebuit să gândesc, să înţeleg, singur nu se poate. Trebuie să-i văd pe oameni, să-i aud vorbind, să ştiu ce efect au lucrările asupra vizitatorilor.44 îmi întocmisem catalogul, ştiam ce lucrări am să expun. Erau acolo în atelier, jos, ca o armată dezordonată în care fiecare soldat avea o armură deosebită. Lucrări în lemn, în piatră, pământ ars şi unele ghipsuri patinate. Toate culorile, toate mărimile. Le-am privit pe fiecare în parte, întrebându-mă dacă erau destul de expresive.

Am făcut o nouă alegere, mai dând la o parte câteva, apoi le priveam pe cele rămase. Încercam să le privesc cu ochii vizitatorilor, să fac o caracterizare. Ştiu că după ce-am privit mult mi-am spus: „Stări sufleteşti prea chinuite. Prea multă suferinţă44.

Tipărisem un catalog cu reproduceri şi n-aveam bani să-l scot de la tipografie. L-am rugat pe proprietar să-mi amâne piaţa chiriei cu o lună. Spunându-i că am să-i plătesc după ce deschid expoziţia.

— Mi-e teamă că n-o să câştigi bani, a răspuns eî, zâmbind.

— Poate câştig, vă promit că vă plătesc chiar dacă nu vând nimic, am socotelile mele.

— Şi eu am socotelile mele, răspunse el rece.

— Vă rog să nu mă refuzaţi, arh să vă fiu recunoscător, am adăugat, nimeni nu vrea să mă ajute. Dacă vreţi, vă dau toate sculele în gaj, altceva n-am.

— Bine-bine, a spus el, te înţeleg, eu nu sunt un om rău, dar am experienţă ca proprietar. Poate totuşi ai să vinzi ceva…

M-a bătut pe umăr prieteneşte, lăsându-mă să înţeleg că acceptă părerea mea. „Cocoşatul ăsta îmi poartă noroc*, mi-am spus.