Sufletul omului se împrospătează

CÂTEVA ZILE CU VlNT CALD AU topit zăpezile, era timp frumos şi stam lângă statuia lui

Matei Corvinul cu Leon, pe scaune de lemn, bucuroşi că trecuse iarna.

Leon începuse să vorbească despre suflet. Zicea că primăvara sufletul omului se împrospătează, că se simţea mai fericit decât oricând.

— Eşti îndrăgostit?

— Nu, Ivan, sunt fericit fiindcă nu iubesc pe nimeni, trăiesc numai pentru artă.

— Vorbeşti ca un adolescent. Nu putem trăi numai cu arta, suntem oameni ca toţi oamenii, ceva mai visători, cu tristeţi neînţelese, dar nu trebuie să exagerăm. Eu zic că arta creşte din iubire.

— Cum, Ivan? Cum înţelegi tu?

— Tot vorbeşti despre suflet, dar nu vrei să înţelegi că sufletul e o punte care ne leagă de viaţă. În iubirea noastră pentru femeie, sufletul atinge înălţimea extazului…

— Bine, Ivan, te înţeleg, dar dacă femeile trădează iubirea?

— Nu toate. Trebuie să fie şi altfel de femei. Nu la găsim noi. Eu am să mă însor cu o ţărancă, înţelegi?

După ce fac expoziţia, mă duc în sat şi am să găsesc una ca un înger.

— Da, ai s-o găseşti, o aduci aici şi se strică şi ea.

Pesimismul lui Leon mă punea şi pe mine în îndoială.

Am tăcut multă vreme. Ne mângâia numai soarele acelei, primăveri.

Piaţa se umpluse de studenţi şi studente; se mişcau alene, îmbătaţi de vraja luminii ca gândacii. Îi vedeam cu o singură privire. Dintr-un grup care se apropia de noi, Cristina mi-a făcut semn cu mâna şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. O uitasem, şi-acum ea apărea dintr-o dată într-o zi de primăvară, când sufletul omului se împrospătează…

În vremea asta Leon vorbea, dar eu nu-l auzeam. Priveam în urma ei, iar ea şi-a întors capul încă o dată, Atunci i-am făcut un semn cu mâna.

— Cine este? întrebă Leon.

— Acum îţi pot spune: portretul pe care l-ai văzut la atelier este al ei. L-am făcut din memorie.

— O iubeşti, Ivan?

— Nu ştiu, îmi bate inima.

— Uite-o că vine la noi. Are o graţie neobişnuită.

Cristina se despărţise de grupul de tineri care o înconjura şi venea spre noi. Avea o rochie verde, părea a plantă vie.

M-am ridicat şi i-am spus:

— Nu mă aşteptam să te văd, Cristina.

— Fiindcă m-ai uitat, ripostă ea scurt.

— Nu, tocmai asta-i spuneam prietenului meu – faceţi cunoştinţă.

Cristina i-a întins mâna.

— Şi te-a crezut?

— Întreabă-l pe el.

Leon, având pe buze zâmbetul său cel mai frumos, cu glasul lui de bariton, a răspuns:

— Eu l-am crezut, domnişoară, dar asta nu-l încălzeşte pe el. Trebuie să-l crezi dumneata… dar asta nu mă priveşte!

— Dumneata cânţi la Operă, spuse Cristina. Îţi recunosc vocea.

— Mă bucur când fetele frumoase au şi ureche muzicală. Majoritatea ţin minte numai costumul.

În zâmbetul cu care Cristina a primit acest compliment mi s-a părut că se adună toată lumina zilei, şi o clipă mă fulgeră gândul că ea îl va iubi.

M-a întrebat ce lucram, şi Leon iar a răspuns în locul meu:

— A făcut un portret emoţionant, care vă seamănă.

— Cu mine? se miră Cristina. Nu cred. E adevărat, Ion?

— Vă spun, e cel mai frumos portret pe care l-a făcut, dar dumneata eşti mult mai frumoasă.

— Ard de nerăbdare să-l văd, am să viu într-o zi. Mi-l dai mie, Ion?

N-am avut timp să răspund, Leon avea de astă dată o elocvenţă neobişnuită.

— Mi-a făcut şi mie un portret. I l-am trimis mamei mele, şi ea plânge de câte ori îl vede. E o canalie Ivan, m-a sculptat ca pe-un beţiv încruntat.

Cu un gest intim, Cristina mi-a pus mâna pe obraz şi l-a rugat să nu-mi spună canalie; zicea că am un suflet de copil.

— Cred, uite asta o crocl, fiindcă Ivan e un mare beutor de lapte.

— Obiceiul ăsta al lui Ion nu-mi place, nu-l înţeleg.

Dumneata bei vin?

— Ţi-l recomand, Cristina, pentru un chef; n-ai să t (* simţi rău.

— Primesc, a răspuns ea.

— Şi eu, a adăugat Leon.

Ne-am despărţit, fiindcă era ora prânzului, şi am plecat trei în trei părţi.

Cristina a strigat după mine:

— Ionule! Am să vin să văd portretul.

— Când vrei, Cristina, te aştept L am răspuns.

Leon a adăugat:

— Vă rog să nu uitaţi cheful!

— N-am să uit, a răspuns ea.

Apoi, ridicând mâna în aer, l-a salutat cum mă salutase pe mine la început.

Acum credinţa că se vori iubi devenise certitudine.

Am crezut că poate Cristina va veni să-şi vadă portretul, dar zilele au trecut şi ea n-a venit. Îmi spuneam că avusesem dreptate să nu i-l arăt în noaptea aceea, şi-mi venea să-l sparg, să nu-l mai vadă niciodată.

Între timp, ei s-au întâlnit. Eu n-o întâlnisem niciodată în două luni, iar Leon o întâlnise a doua zi. Au făcut un chef undeva într-o grădină de vară. Leon a cântat, a fost aplaudat şi i se aruncau flori de la mesele vecine, iar

Cristina s-a îndrăgostit de el. Aveam să aflu chiar de la ea.

Două săptămâni mai târziu, a venit să-şi vadă portretul.

Părea cu totul schimbată. Era îmbrăcată cu o rochie gri şi-i sta bine.

— Îl iubesc pe Leon, mi-a spus ea cu prima vorbă. Am întâlnit un bărbat.

— Totul e să te creadă. E fericit?

— Ar putea fi, dar e gelos.

— Îl înşeli?

— Nu! Cred că nu!

Trecându-mi o mână prin păr, m-am oprit în faţa portretului ei. Mi s-a părut că seamănă prea mult cu ea ca să poată fi frumos.

— Cristina, îţi dau portretul. Îl vrei?

A răspuns cu întârziere:

— Acesta e unicul tău fel de a fi generos?

— Am să-ţi aduc şi flori, când va fi să mori. N-am uitat.

— Eşti inuman. Totuşi, nu ţi-am făcut nici un rău. Îţi spun însă că nu mă mai gândesc la moarte. Ţi-am ascultat sfatul şi am început să scriu. Uite manuscrisul. L-am adus să ţi-l citesc, dar acum n-aş mai putea. Acum eşti foarte rău cu mine.

— Cred că n-ai să te ţii de cuvânt. Ai să mi-l citeşti când va. II citim împreună cu Leon.

— Şi tu eşti gelos pe Leon, n-ar trebui, e urât. El mă iubeşte.

— Cred, dar să te temi de el, dacă nu-i poli fi cre~* (c) incioasă.

— Nu pot, auzi, Ion, nu mă pot apăra de bărbaţi. I-am spus şi lui Leon. Cine mă iubeşte, să mă apere! Scoase o batistă, îşi apăsă ochii. Săştii că pe tine e gelos mai mult decât pe oricine. Când vorbesc despre tine, se întunecă.

Nu-l aştepta, că nu va veni pe la tine.

Mi-a întins mâna, şi eu î-am sărutat-o.

— Portretul ţi-l las în păstrare.

Şi-a aşezat buclele şi a plecat. În timp ce închideam uşa în urma ei, mi s-a părut că închid uşa unei cetăţi în care mă exilam de bunăvoie.

Nu ştiu câte zile au mai trecut, când, pe neaşteptate, I-am întâlnit pe Leon, care mergea grăbit spre Operă.

— Ce-i, mă ursule? De ce nu vii pe la mine? l-am întrebat.

— Dar tu de ce nu vii, mă iepuraşule?

A urmat un moment da tăcere, însă în zâmbetele noastre se putea citi uşor că ne gândeam la acelaşi lucru.

— Am să vin, i-am răspuns, şi ne-am despărţit râzând.

M-am dus chiar a doua zi; poate m-am grăbit. Era singur. Sta trântit pe o somieră, sub fotografia lui Şaliapin*

— Să ştii, Leon, că nu semeni de loc cu Şaliapin.

— Foarte bine! Aşa eşti tu, nu simţi asemănarea.

Semn rău, pentru un sculptor!

— Te gândeşti la portretul Cristinei?

— Da, răspunse el oarecum surprins, ai să-l pui la expoziţie?

— De ce să nu-l pun?

J3 – o singură iubire

— I-ai cerut voie?

pahare şi, cu alt ton, mi-a spus:

— Ivan, îţi pierzi vremea cu expoziţiile tale la Cluj.

Aici sunt cei mai proşti burghezi de pe întreg pământul.

— Da, ştiu, nu fac pentru ei expoziţia.

— Dar pentru cine?

— Pentru mine şi pentru voi, pentru cine vrea să vadă.

— Nu-i aşa, Ivan, nu mai vorbi, sunt furios când te aud, eu nu vreau să mai cânt. Am să plec de la Operă.

— Cântă pentru galerie, acolo sunt tinerii, şi ei te admiră, ţi-am spus mereu.

Asta ştia şi el, dar acum nu-i ieşeau burghezii din cap.

Era scandalizat că-l priveau cu binoclul şi vorbeau în timpul spectacolului. Supărarea asta i-o cunoşteam mai demult. Mi s-a părut că vorbea mai mult ca să nu spună ce are pe inimă. Ne gândeam la Cristina amândoi, dar vorbeam despre altceva.

Atunci s-a deschis uşa încet şi a intrat ea. Se aştepta să-l găsească singur, sub poza lui Şaliapin, loţ pe care-l ocupasem eu.

' Nu ştju ce-a gândât, ce nu, destul că a venit spre mine şi m-a îmbrăţişat. Am avut sentimentul că-l îmbrăţişa pe el.

Peste umărul ei l-am văzut pe Leon, stând rezemat de speteaza scaunului, privindu-ne pe sub sprâncene.

— Mă bucur că te găsesc aici, Ion, e o surpriză '.

— Eşti prea sensibilă la surprize, răspune Leon, prea sensibilă! apoi pe obraz i se aşternu un zâmbet sec.

— Ion e prietenul nostru, singurul nostru prieten.

— Da! Ceilalţi sunt numai ai tăi…

Cristina a întors capul, o clipă, ca şi când ar fi spus: „Vezi, Ion?”

— Nu lua seama la ee spune. E în toane rele. Mi-a ţinut un discurs împotriva burghezilor; noroc că ai venit!

Leon ne privea mereu pe sub sprâncene şi tăcea. Pe urmă a trecut în camera vecină, să fiarbă cafea. Cristina şi-a lăsat mâna pe mâna mea, şoptind:

— Leon m-a certat că. Am venit la tine, îţi spun ca să ştii. Auzi, Leon, te-am spus lui Ion că m-ai certat.

Leon a răspuns mormăind:

— Îmi pare bine că eşti şi tu sinceră măcar odată. E!

nu mi-a spus nimic.

Mi-am amintit că ea mă rugase să nu-i spun. Leon avea dreptate să fie supărat pe mine. Când a venit în cameră, părea uimit că eu îi ţineam mâna şi mă fixa cu nişte ochi tulburi.

— Ivan, eşti obraznic!

— Auzi, Cristina, ce trebuie să-i răspund?

— Spune-i că mă iubeşti.

— El ştie.

Leon a turnat cafeaua în ceşti, a adus încă o sticlă de vin şi a pus-o* pe masă, râzând încet.

— Ştiu tot, de aceea îl provoc să bea. Am să-ţi arăt cât poate. Bem pentru Cristina!

A umplut paharele.

— Eu beau fiindcă m-ai provocat.

— Nu eşti sincer, Ivan. Bem fiindcă o iubim pe

Cristina.

M-a prins de umeri, poruncindu-mi să-l privesc în ochi.

— Voi vă iubiţi. Am vrut să ştiu. Eu plec, vă las pe

Voi aici.

v-. Ifia* '

—/vsvuâtî, L? 0Ti. Eşti absurd. Cristina ştie cât o iubesc şi cum o iubesc. Şi Îţi Ştii. Eiî hH ţi-am ascuns nuifec/*

Lasă-mă să fiu prietenul vostru. Sunt fericit că o Iubeşti, (Nu minţeam.)

A umplut alte pahare şi le-am beut până la fund.

— Ivan, eu respect prietenia. O iubesc şi eu, dar vă potriviţi mai bine. Vreau să vă sărut ca pe copiii mei.

Acum îmi dam seama că nu glumea.

Cristina i-a spus:

— Nu mai bea, ai spectacol.

— Uitasem că trebuie să-i distrez pe burghezi. Nu-i nimic, eu mă duc la Operă, şi tu mergi cu Ivan, auzi, mergi cu Ivan! Am să cânt şi am să mă gândesc la voi, Cristina i-a pus mâinile pe umăr şi voia să-l sărute, dar nu ajungea la el. A ridicat-o până în dreptul umerilor şi i-a spus:

— Sărută-mă ca pe mama ta, o singură dată, să nu mă îndoiesc…

Ea îi netezea fruntea şi-i da părul la o parte, întârziind.

— Vezi, Ivan, nu poate. Ţi-am spus eu, femeile trădează. Mai bine să bem.

A lăsat-o jos, apoi a beut singur două pahare de vin.

— Tu ştii, Ivan, n-am vrut să mai iubesc pe nimeni…

Ivan, spune-mi tu ce putere are fiinţa asta peltică. Pleacă de la mine, şi pe drum o opresc alţii. Se duce cu ei. Mie îmi spune că se duce acasă, o caut şi n-o găsesc. Am stat o noapte întreagă la poarta ei, şi a venit dimineaţa cu un mucos. Am iertat-o, auzi, Ivan, tu nu eşti în stare. Tu ai mândrie, Ivan, eu nu mai am. O iubesc fără mândrie, umilit. Nu sunt supărat pe tine, Ivan, ţi-o las ţie.

— Sunteţi caraghioşi amândoi, a răspuns Cristina, râzând. N-ai să poţi cânta dacă mai bei, auzi, ai să te faci de râs, Leon, de ce?

— Tu totdeauna întrebi de ce. Pentru că sunt om, nu maimuţă. Beau fiindcă sunt stăpân pe mine şi nu mi-e frică. Am să cânt bine, tu ştii, Ivan! Când sunt beat, cânt bine.

— Viu şi eu să te-ascult.

— Nu, tu o să mergi cu Cx-istina. Poruncesc!

— Bine, am să merg cu Cristina, primesc sacrificiul tău, dar nu-l merit.

— Nu, nu-l meriţi, dacă l-ai merita, n-ar fi sacrificiu.

A trecut iar în camera de alături, să facă altă cafea.

Cristina s-a aşezat pe divan. Stam tăcuţi, eu privshd în trecut,. Ea privindu-mă cu un surâs fix.

' Într-un târziu, Leon a ieşit şi ţinea în mână un ibric mare.

— V-aţi privit destul? întrehă el, beau cafeaua şi plecăm.

Ne-am ridicat şi am ieşit. Cineva l-a salutat pe Leon, şi el s-a oprit. Au vorbit ceva. Atunci i-am spus Cristinei;

— Când o să ajungem la Operă, eu mă despart de voi, tu du-te cu el sus, şi-l aştepţi până iese din scenă.

— De ce trebuie să-i porţi tu grija?

Ne-a ajuns Leon şi păşea alături de noi tăcut, vrând parcă să ne arate cât de stăpânit poate fi el. Doream să mă despart cât mai repede, să uit ziua aceea. Mai ales pe Cristina trebuia s-o uit, fiindcă mă tulbura. Chiar dacă ea se purta frumos cu mine, nu trebuia să mă înşel. Ea se folosise de prezenţa mea, să-i înteţească gelozia. Jocul acesta îmi părea umilitor.

Drumul de la locuinţa lui Leon până la Operă era destul de scurt, dar mie mi se părea că nu mai ajungem.

M-aş fi simţit mai bine dac-ar fi vorbit, dar ei tăceau.

Parcă s-ar fi înţeles să mă chinuie. Cred totuşi că Leon era mai chinuit decât mine şi poate că în acel moment mă ura.

E drept, el spusese că mi-o lasă mie, şi eu n-am primit, aşa era frumos, dar şi el, ca şi mine, aştepta hotărârea ei.

Ajunsesem în parcul din spatele Operei şi, pe măsură ce înaintam, tăcerea mi se părea tot mai apăsătoare. Mă gândeam că ar fi bine să mă întorc fără nici un cuvânt, să mă depărtez de ei, însă repede am ajuns la Operă, şi

Cristina a zis:

— Eu merg cu Leon. Nu te supăra, Ion.

Leon părea că se gândeşte la altceva. I-am strâns mâna şi i-am urat succes, apoi m-am depărtat mulţumit, fără să bănuiesc că pe Cristina n-aveam s-o mai văd niciodată.