Vitamine

UNEORT, LA UMBRA ERAU TREIzeci şi cinci de grade; nici nu ne mai îmbrăcam. Pe uşa atelierului am pus un afiş, pe care scrisesem: „Suntem nudişti, intrarea femeilor strict interzisă, pericol de moarte!” Piroteam flămânzi zile întregi, stând lungiţi pe paturile noastre de scânduri.

— Faceţi şi voi ceva, mă, strigă Wan într-o zi, că ne ia dracii! Puneţi-vă mintea ia încercare. Ce-aveţi de gând?

Gonzaga mi-aruncă o privire îngrijorată, îşi duse apoi mâna la frunte, luând o poziţie de gânditor. Îl priveam şi aşteptam rezultatul, dar el gândea încet, schimbându-şi mâna de la frunte din când în când.

— Nu mai putem aştepta, Gonzaga, meditează mai repede!

El însă nu ne-aude, nu ne vede, gândeşte profund.

— Să ştii că o să-i vină o idee mare, zice Wan, să nu-l tulburăm.

Ne aprindem câte-o ţigară, să putem fi mai răbdători, şi trece aşa un timp oarecare. În cele din urmă, Gonzaga îşi lasă mâna jos şi vorbeşte ca un om istovit:

— Dragă Wan, vezi şi tu că mi-am pus mintea la încercare, dar în zadar. Să şi-o pună şi Ion, că io m-am trudit peste puterile melc. Mă doare capul de când meditez.

— Arc dreptate, zice Wan, propun să medităm cu schimbul. Acum e rândul tău, mi se adresează mie.

— Foarte bine, sare Gonzaga, să mediteze mişelul, că nu degeaba îl hrănim cu cel mai aromat lapte din Banat!

Am pus o singură condiţie: să nu mă constrângă să meditez cu mâna la frunte, ceea ce s-a aprobat.

— Eu am nişte idei gata făcute, le-am spus, vă rog să notaţi.

Şi-au luat hârtie şi creioane.

— Întâia idee este ca Wan să ceară un aconto pe salariu.

— Greşită idee î sări Wan ca ars. Salariul l-am luat în aconturi până în decembrie, ca să-mi fac haine, nu pot să mă însor nud!

— Cum să nu? se amestecă Gonzaga. Tu eşti foarte plastic. Cel mai fain fecior din Banat. E foarte bună ideea lui Ion. Dacă vindem trei. Din patru costume, totul e în bună regulă.

— Al patrulea îl opreşti să te îmbraci cu el când te duci la Femeia galbenă? Pune-ţi pofta în cui! Altă idee!

strigă Wan.

În clipa asta, fără să-mi dau seama, mi-am dus mâna la frunte.

— Halt! se răsti Gonzaga. Fără mână la frunce! Nu permit să-mi furi stilul meu meditativ!

— Bine, uite care-i a doua idee: să mergem toţi trei cu mânile în buzunar la Ladea, să-i spunem că toţi trei am fost-elevii lui „şi ca atare, având răspunderea morală asupra vieţii noastre, să ne invite la masă în fiecare zi.

— Linge-te pe buze, băiatule! Ladea a plecat la Zărneşti, la socrul lui. Altă idee! strigă Wan.

— Stai, Ioane, stai nu da drumul altei idei, că io vreau să mă mai ling pe buze… (Se lingea pe buze la gândul meselor de la Ladea.) Aşa, acum poţi începe, dragul meu; zi, că zici bine!

— A treia idee: să mergem la Miloia, să-l rugăm să ne mai cumpere ceva pentru muzeu.

— Fain! strigă Gâscă. Hai, Ioane, să te ţuc pentru o aşa idee fără asemănare.

A venit şi m-a ţucat.

— L-ai pupat degeaba, interveni Wan, foarte blazat.

Miloia, după ce-a dus lucrările la muzeu, le-a pus pe perete şi a văzut că-s proaste, şi deocamdată le-a dat jos.

— Atunci, care va să zică, refuzul este asigurat mai dinainte, din oficiu? Ioane, îmi pare rău şi n-am cuvinte, ideile tale frumoase sunt neaplicabile! mai ai vreuna?

— Ar mai fi una, am răspuns oftând: să mănânc eu singur tot laptele.

Se priviră consternaţi.

— Asta e cea mai proastă idee, spuse Wan, şi chiar obraznică; dacă mai vii cu una la fel, îţi dau cu ceva în cap.

Gonzaga a făcut doi paşi, luând o coadă de mătură.

— Îndrăzneşte să mai vii cu astfel de idei!

Şi n-am mai îndrăznit.

Era rândul lui Wan să mediteze.

— Prima şi ultima mea idee, spuse el, este că voi să vă eăr'ăbăniţi de aici cât mai curând. Vă luaţi catrafusele, cum se zice, că desfiinţez pensiunea.

— Asta nu-i o idee! strigă Gonzaga, foarte înfuriat.

O idee trebuie să aibă cap şi coadă, să te poţi cumva lega de ea. Tu nu ştii ce e o idee, mă Wan! N-ai citit Critica raţiunii pure, de Immanuel. Kant, şi nu ştii să raţionezi cât de cât! Nu-i aşa, Ioane? E incult! Te rog, Wan, să meditezi profund, eu mâna la frunce, îţi dau voie să utilizezi stilul meu şi să scoţi o iclec adevărată, în interes general şi obştesc, cum a făcut Ion, ale cărui idei, ce-i drept neaplicabile, au fost totuşi bine intenţionate… Repede, nu mă constrânge să tot compun discursuri, că mă ostenesc. Îi dau cuvântul lui Ion, să văd el ce părere are…

— Fără doar şi poate, Gonzaga are dreptate, noi căutăm o idee generoasă, nu idei mic-burgheze, de viitor însurăţel care trage focul la oala lui, răsturnând cele mai ingenioase idei, cum ar fi vânzarea costumelor, idee foarte fină şi chiar aplicabilă…

— 53, Ioane, zî, ţuca-te-aş, că fain o întorci! Ascultă acolo, mă! Asta-i meditaţie profundă! Bagă-ţi minţile-n cap şi scoate o idee mai de Doamne-ajută, altfel nu ştiu, zo, ce mă fac. Am dat dovadă de prea multă răbdare. Ai cuvântul! Şi te rog să nu uiţi că tu ne-ai băgat în meditaţie. Tu ne-ai băgat, tu să ne scoţi, dar cât mai repede, că se învârteşte pământul cu mine de atâta încordare meditativă fără rezultat concret. Ai cuvântul!

Încolţit în felul ăsta, Wan a găsit o idee simplă şi aplicabilă, după părerea tuturor. Era prin apropiere o grădină de zarzavaturi, şi într-o noapte, cu deplină linişte sufletească, am furat un coş mare de roşii, castraveţi, ardei şi ceapă, cu care am trăit o săptămână. Gonzaga le-a spălat şi, aşezându-le frumos, a scris pe de: „Vit-a-mena”!

cea ce într-o limbă improvizată însemna vitamine furate repede cu mâna. Furate sau nu, dar vitaminele şi-au făcut efectul. După zece zile de regim leguminos, ne-am simţit întremaţi şi ne-am regăsit pofta de lucru.

Ne lipsea pânea, dar aveam laptele, ardei şi roşii. Când treceam pe lângă grădină, glumeam ca nişte gospodari mulţumiţi de rodul îmbelşugat, cântând ca nişte dieci, pe diferite glasuri.

— Şi a ieşit semănătorul în ziua aceea, şi păşind a aruncat seminţele, care căzând pe pământ bun au crescut peste noapte roşii, ardei şi castraveţi…

— Şi-a venit a doua zi semănătorul şi s-a bucurat văzând un atare belşug de vitamine, şi şi-a spus el: Am avut mână binecuvântată, eu, preasmeritul stăpân al ogorului…

— Dar noaptea următoare au venit furii (nu-i cunoşteam, n-am auzit de ei), au venit cu mânile goale şi au plecat cu coşul plin, vai, vai, şi s-au dus cu el…

— Adevăr, adevăr grăiesc vouă, o, furi nesăbuiţi!

Veţi plăti cu vârf şi îndesat. La judecata din urmă…

Urmau pedepsele, pe care le inventa mai ales Wan.

Gâscă, de exemplu, trebuia să poarte veşnic în jurul gâtului o salbă de castraveţi şi roşii, iar în cioc un ardei iute.

Mai era vorba şi de alte pedepse ciudate. Numai auzind despre de te cuprindea pocăinţa, astfel că intrând în grădină, în alte nopţi, păşeam printre porumb cu mai multă smerenie şi, în loc să mai alegem, culegeam la nimereală.

Altfel, grădina era mare, nu s-ar fi simţit, şi dacă n-ar fi fost şi alţi păcătoşi flămânzi, n-am fi avut de ce ne plânge. Dar erau mulţi, te şi prindea mirarea că, în oraşul cu cele măi mari bogăţii, nişte sărmane roşii nu se puteau coace în voie, asemenea bieţilor castraveţi şi ardei, ce ne vedeam siliţi să-i mâneam prea cruzi, spre întristarea celor trei stomâee ale noastre adânc răbdătoare, care au răbdat cât au răbdat, apoi au început să se revolte, să ţipe, fapt care ne-a pus pe gânduri, văzându-ne astfel siliţi să începem iar a medita. Şi după multe zile şi nopţi de meditaţie, în care nu ne-a venit nici o idee mai bună, ne-am hotărât să facem greva foamei absolute, hrănindu-ne numai cu somn, cu artă şi cu răbdări prăjite, devenind treptat nişte înfăţişări ceţoase, cu o atare neştiinţă, încât nu mai puteam înţelese la ce poate fi bună o lingură. Un chibrit era o problemă mai grea de rezolvat decât cele mai încălcate cuvinte încrucişate, iar sarea, singurul aliment care nu ne lipsea, era privită ea o otravă. Şi zilele treceau, şi nici nu mai erau zile, şi nici nopţi nu erau, ci numai întuneric.

Şi când ne culcam şi când ne sculam, simţeam doar mirosul de terebentină, şi aşa înţelegeam că suntem vii şi surâdeam aşteptând viitorul. Gonzaga a luat un carton alb, pe care a scris cu litere roşii: „Răbdarea e mama virtuţilor14. Proverb pe care privirile noastre se opreau pline de speranţă.

Într-una din aceste zile, Gâscă a găsit în faţa academiei zece lei. O hârtiuţă mototolită, în care se vedea, ca într-o oglindă mărită, o pâne: o pâne minunată, cu miros de grâu.

Trebuia doar să hotărâm dacă urma să cumpărăm pâne sau făină. Ne gândeam lî nişte mămăligi, cu câte-un căuş de brânză, însă n-am putut ajunge la înţeles. Vorbeam toţi deodată, iar Gonzaga, de drept preşedintele sfatului, şi-a ieşit din pepeni:

— Sunt banii mei! Vă retrag cuvântul! îmi cumpăr ţigări şi le fumez pe toate singur.

S-a ridicat solemn şi a plecat cu mânile în buzunare, ţanţoş ca un copil de bani-gata.

— Asta e în stare! spuse Wan foarte îngrijorat. Hai să ne ţinem de el!

Gâscă, cu picioarele lui subţiri, păşea încrucişat, fără să se uite înapoi. Noi – după el. Era în cămaşă, cu pantalonii de atelier, mânjiţi de culoare, şi încălţat cu nişte thiici de papură. Păşea el mai repede, mai încet, cotea la dreapta ori la stânga, noi ţineam pasul. Neavând încotro, Gonzaga a intrat la o băcănie, şi noi l-am aşteptat

— Te pomeneşti că a ieşit pe alta uşă! vorbi Wan, de loc glumind.

— Sunt banii lui, de ce nu i-ai găsit tu?

— Asta e o impresie nejuridică! strigă indignat. Tot ce se află în incinta academiei, cât şi în jurul ei, aparţine academiei de drept şi de fapt! Trebuie să-l aducem la realitate!

Hotărârea asta mie mi s-a părut foarte cuminte şi eram gata să intrăm în băcănie, pentru a constata la faţa locului fuga inculpatului. Atunci însă în faţa noastră apăru o vedenie cu totul tulburătoare. Se apropia Gâscă de noi, cu braţele încărcate de bunătăţi, privind departe peste capetele noastre

— Bună ziua, domnule mare, a zis Wan. Să trăiţi!

— Bună ziua, domnule mare! am zis şi eu. Să trăiţi!

— Sunt zidar! a răspuns el de sus, nu vreau să fiu domn!

— Aha! se mira Wan. E zidar! Şi noi ce sân tem, să trăiţi?

Gonzaga se opri şi ne privi dispreţuitor, apoi porni iar înainte, repede-repede, fără să răspundă.

W an întoarse capul spre mine, indignat cum numai el ştia să fie. Îşi ridica sprâncenele, iar genele şi le lăsa peste ochi, mişcare pe care numai el o putea face. Era destul să-l vezi, ca să te înăbuşe râsul, dar acum nu era de râs.

Ne aflam în faţa unui mare mister.

Gâscă se opri iar.

— Vedeţi schelele de colo? Acolo sunt eu zidar. Da!

Şi zidăresc acolo de dimineaţă până seara, nu fur castraveţi, îmi câştig pita cu sudoarea frunţii, aţi înţeles?

— Înţeles! Să trăiţi, maistore!

Am luat poziţia de drepţi, iar el ne-a povestit cu un haz ce nu poate fi descris cum l-a luat pe el băcanul drept zidar, dându-i marfă pe datorie.

— Cum a fost, cum a fost, maistore?

— Am întins banii, băcanul s-o uitat la mine ca şi când tir fi întrebat ce doresc. Şi eu mă uitam la el ca şi când n-aş fi ştiut ce doresc, fiindcă voi m-aţi prostit de cap cu făina de mămăligă, şi-atunci el iar s-o uitat la mine, şi s-o creat o situaţie încordată. Înţelegeţi, ori nu înţelegeţi?

— Da, înţelegem, maistore! Şi pe urmă dumneavoastră ce-aţi mai zis?

— Dă-mi ce poţi!” am spus, apoi am tăcut. Şi-acum să vedeţi voi ce-a urmat: pune mâna băcanul pe trei pâni: mi le dă. Le iau. Pune iar mâna băcanul pe un cuţit, şi harşt î taie o bucată de slănină, uite-o! Se apleacă băcanul şi se ridică având în mână o bucată de brânză, se apleacă iar, şi ia două conserve: mi le dă. Le iau. N-am ee zice, frumoase mişcări.

— Şi dumneavoastră, maistore, ce făceaţi?

— Le clădeam frumos, una câte una şi, după ce le-am clădit, am zis: „Mulţam şi bună ziua!”

Am întins mânile, să-l descărcăm de povară.

— Cum? Păăi staţi! Staţi, fraţilor, că nu merge aşa, cu una, cu două. Maistor încolo, maistor încoace, întrebarea-i că cine plăteşte?

— Zidarul! răspunse candid Wan.

— Bine, a zis Gâscă, izbucnind în râs luminat. Luaţi, mâncaţi, fraţilor, şi să trăiască zidăria!

Am întins mânile, el ne-a dat fiecăruia eâte-o pâne…

Acum, lume, dă-te la o parte! Vrem să cântăm! Am început să păşim în pas cadenţat, cântând pe trei voci un aşazis marş boem!

Am avut şi noi odată

Zece lei găsiţi pe drum!

Drum bun, drum bun, doba bate…

Zece lei pe veresie, Şi ne-am dus la băcănie!

Drum bun, drum bun, doba bate…

Au urmat zile bune şi iar am început să lucrăm. I-am făcut un portret lui Gâscă şi mi-a făcut şi el un portret, şi cu acestea am pus capăt activităţii, declarându-ne mulţumiţi de o vacanţă atât de fericită. Gonzaga pictase multe peisaje, vreo zece „compoziţii cu măgari' un număr neştiut de Femei galbene şi trei sute de desene în tuş.

Wan scrisese pe puţin o sută de scrisori de dragoste, rupte sau trimise, şi pe deasupra două caiete de poezii. Toamna putea să vină liniştită, noi ne făcusem datoria ca nişte vrednici cetăţeni. Numai că acolo nu mai puteam sta.

Începea curăţenia în localul academiei, în vederea deschiderii noului an şcolar, trebuia să plecăm, şi am hotărât cu Gonzaga să nu mai întârziem nici o zi.

— Gonzaga, de unde scoatem banii?

— Să meditez, a spus el.

A meditat, şi de data asta i-a venit o idee-fulger.

— Am o vioară la un prieten din Bucureşti, a zis el, îi scriu s-o vândă şi să-mi trimită banii.

Zis şi făcut! într-o săptămână au şi venit banii, am împachetat lucrările, am stricat dulapul şi paturile, am stropit cu pompele, am făcut ordine, ne-am îmbrăcat frumos, l-am binecuvântat pe Wan şi sfântul lui domiciliu, plângându-i de milă că 'va rămâne acolo, pe când noi vom pleca spre alte bucurii, ale viitorului…

— Bine că scap de voi, a spus Wan, că mi-aţi mâncat zilele!

— Zilele şi nopţile! adăugă Gonzaga; să te ţie Dumnezeu, dragă Wan, şi să te apere de alţi bagabonzi, că pe noi nu ne mai prinzi prin Timişoara.

Ne simţeam uniţi în Însemnările mele de atunci, latura umorescă a acestei veri petrecute la Timişoara lipseşte, dovadă că umorul nostru era doar o mască pe care tinereţea ne-o punea la îndemână ca să ne putem ridica deasupra prezentului. Erau şi zile când amorţirea ce însoţeşte foamea frângea în noi ultima voinţă, când şi gestul de a te întoarce în pat părea zadarnic, şi nu mai simţeam nimic decât greaţă amară, când lutul, culorile, hârtia şi cuvintele deveneau un fel de prieteni morţi, care nu te mai pot ajuta. Zile şi nopţi stam retraşi fiecare în colţul lui. Neîndrăznind să privim unul spre altul.

Gâscă îşi făcuse un paravan de carton, eu mă întorceam spre perete şi stam aşa cu ochii închişi, chinuit de întrebări şi răspunsuri, ce se limpezeau o clipă, şi iar se înceţoşau.

În aceste nopţi, mă ridicam uneori într-un cot şi scriam mai mult ca să-mi dovedesc mie însumi că, în afară de simţuri, exista în mine încă ceva, mai puternic, gândirea mea, şi nimeni şi nimic nu mă putea împiedica să-mi scriu gândurile. Şi pe măsură ce scriam, mă uşuram şi eram emoţionat peste măsură şi chiar fericit că la capătul tuturor speranţelor încă mai puteam găsi un mod de a fi.

„Unde eşti, vicdă? Strig şi nu mă auzi, te caut, bat la uşa ta, şi tu-mi întorci spatele. Vreau să-ţi aduc laude, şi tu-ţi ascunzi chipul frumos, îmi arăţi numai obrazul tău urât, viaţă nesăţioasă! Am pornit la drum să te caut, şi vântul tău mă bate înapoi, spre locul de pornire. Poate nu ştiu să-mi potrivesc paşii, sunt umilit. Dorm pe o scândură acoperită cu o hârtie, chinuit de foamea albă a laptelui.a

I-am scris Norei, şi ea nu-mi răspunde. Vreau să fiu nepăsător, şi nu pot. Mă tot întreb care e iubirea mea cea mai înaltă, şi găsesc mereu alt răspuns.

Fac idoli de lut, pe care timpul îi va zdrobi. Aş vrea sa fac o sculptură ca o flacără, să strălucească frumuseţea vieţii în ea, şi nu-mi găsesc puterea de a mă arunca pe mine în foc.

— N **t „*

Citesc teatrul lui Shakespeare, caut sensul iubirii, şi găsesc deasupra ei simţul datoriei. „Multe poate face un om necăjit ca mine”, spune Hamlet. Mă întreb: ce trebuie să facă Hamletul zilelor noastre?

—. * îl caut pe Baciu şi nu-l găsesc, deşi îl simt peste tot, privind în ceaţa zilei, cu ocliii înfierbântaţi de revoltă.

Totuşi noi sculptăm şi pictăm chipul suferinţei, vărsăm lacrimi, în arşiţa timpului, neputincioase.

Turismul picturii lui Gâscă e ca un plâns fără speranţă, poetic, subteran. Flori, fiinţe, peisaje au conţinut asemănător; tema e pretext. Picior al tristeţilor învăluite, colorist. Picturile lui au un surâs ca o răsucire, surâs al neputinţei în care ne zbatem cu toţii.

Nu cumva rostul artei este acela de a da vieţii a patra dimensiune în spaţiu şi în timp? Adică speranţă… Nu cumva singura iubire statornică este aceea neîmplinită?

—

Se petrece în mine o schimbare şi n-o pol explica îndeajuns, mă simt ca fluturele care iese din gogoaşă. Nu mă mai iubeşte nimeni, şi totuşi simt că zbor.

Cândva, foamea mă dusese în pragul sinuciderii, acum ea mă întristează, şi citita tot. Încep să ştiu că emoţia unui pui fript nemeritat este mai mică decât aceea pe care ţi-o dă un castravete crud, furat cu conştiinţa clară că ai dreptul să furi.

Nu ştiu ce fel de drept poate fi ăsta…

Azi a fost la noi Alexandru Pop, omul acesta care nu uită să fie om… A văzut că n-avem ţigări şi ne-a dat douăzeci de lei, toţi banii ce-i avea în buzunar. Gest de om sărac, care ştie că, fumând, prezentul îţi pare mai uşor. Noi vom cumpăra pine. Pânea prieteniei ce ni se dă nouă, la marginea vieţii… Bodeaproste!

Ieri, la un colţ de stradă m-a oprit un om sărac şi mi-a cerut o ţigară. I-am spus că nu fumez. Oare de „ce-am minţit? Mi-a fost ruşine să-i spun că nu am? Asia înseamnă că sunt în mine rezidii de vanitate, zgură greoaie, impurităţi care întunecă frumuseţea lucrărilor mele.

Numai perspectiva morţii te face să le simţi umăr la umăr cu toţi năpăstuiţii lumii.

Acum îl înţeleg pe Baciu, înţeleg calmul grav cu care vorbea el între gratii. Dacă l-aş înlâlni, i-aş săruta mâna,

* „E lungă viaţa, m-a uitat moartea.” îmi vin în minte vorbele spuse de atâtea ori de

Străbunicul meu. Cuvântul moarte alături de cuvântul viaţă are în fraza aceasta un sens ciudat, ca şi când în ea ar fi scrisă pacea. Cu ce lupte şi îndârjiri, cu ce înfrângeri şi izbânzi voi ajunge să rostesc cu liniştea Străbunului numele morţii? Acum nu pot rosti decât jumătăţi de fraze…

Citesc o istorie a filosofiei, cu încâlceli ce mă ameţesc, şi totuşi n-o las din mână. E un foşnet în ea de ierburi uscate care nu pot creşte fiindcă sunt prea dese şi-mi zic că gândirea omului ar trebui plivită…

Multe întrebări îmi puneam în vremea aceea, şi uneori găseam răspunsuri, însă viaţa mi le răsturna mereu Eram chinuit de nestatornicia femeii, dar nu puteam renunţa la gândul că trebuie să-mi fac un cămin, ca toţi oamenii.

Acest gând bun pe care iubirea Norei mi-l sădise în suflet mai trăia în mine, rar umbrit de îndoieli. Aveau să treacă mulţi ani până când o altă femeie să-mi redea elanul şi căldura cu care să pot iubi fără îndoieli. Aveam douăzeci şi şase de ani, vârstă la care un tânăr are dreptul şi datoria să ştie ce vrea şi să-şi găsească voinţa de a-şi împlini aspiraţiile, dar erau cauze ce mă depăşeau, nu le înţelegeam bine, viaţa curgea învălmăşită, cu opinteli şi umiliri. Mulţi predicau pe faţă renunţarea, căzând pradă pesimismului, convinşi că viaţa este iremediabil coruptă, că nimeni n-o mai poate îndrepta. Era liniştitor să ştii că erau şi oameni ca Baciu, pe care nici închisoarea, nici mizeria, nici corupţia nu-l înfricoşau.

An de an, universităţile trimiteau în viaţa publică sute de tineri ce nu-şi găseau locul, şi în disperarea lor se lăsau atraşi de vânătorii gloriei politice, care ie promiteau, în timp scurt, situaţii sociale înalte. Mulţi aveau să-şi piardă capul în cursa asta.

Trebuia să te resemnezi? Asta era întrebarea, dar nu puteam trăi resemnat. Era în mine o sete de limpezimi, o credinţă ce nu se lăsa înşelată. Aş fi vrut să exprim în lucrările mele revolta împotriva a tot ce împiedica paşii omului spre bine, şi nu reuşeam. Un singur lucru era dar în mintea mea, şi anume că imaginea artistică nu trebuie să fie goală, că frumuseţea în sine e o utopie.

De aceea îl iubeam pe Jurcan. Erau întunecate culorile lui, desenul avea stângăcii, el căuta însă altfel de frumuseţe, una mai adâncă; frumuseţea aspră a vieţii ţărăneşti. Gâscă avea mai mult simţ al culorii, totuşi nici el nu picta imagini pentru frumuseţea lor în sine, era obsedat de sentimente şi stări sufleteşti. Un peisaj sau o floare, un chip de Christos care se smulgea de pe cruce, învăpăiat – în orice temă pictată de el se simţea zbuciumul tinereţii îngenuncheate de mizerie, strigătul omului izolat, ultragiat în castitatea şi nevinovăţia lui. II iubeam şi pe el ca şi pe Jurcan, îi admiram şi ne simţeam uniţi.