Pensiune gratuită

PARCĂ ÎNCONJURASEM PĂMÂNTUL de când plecasem din Cluj, şi acum mă întorceam pe locul de pornire uşurat. Aveam senzaţia că cineva mă despuiase şi mă bătea vântul ca pe-un pom descojit.! n fuga trenului, vedeam grupuri de ţărani cu furci şi coase pe umeri. Oare ce gândeau ei? „Trec trenurile pe alături, se duc în toată lumea, şi ei rămân mai departe cu coasele pe umeri…” Mi-am aprins o ţigară şi fumam. Aş fi vrut să fiu la Ogra, într-o dulce înserare, s-o aud pe

Bunica vorbind, să-l simt pe Moşu umblând prin ogradă.

Săream de la un gând la altul, ca omul care nu se poate lega de nimic. Mi-am adus aminte de Taraş Bulba, şi mă gândeam că n-am să-l mai văd niciodată. El crezuse că eu am s-o cer pe fata lui şi se ţinea băţos.

„Cum să ceri ceva ce nu-i al nimănui? O fată, dacă vrei să fie a ta, trebuie s-o ceri Diavolului, să-ţi dai sufletul în. Mânile lui ca să ai dragostea ei întreagă.”

Cădea soarele peste câmpuri şi mă încălzea şi pe mine.

Deschisesem fereastra şi sorbeam aerul reavăn. Nu-mi puteam lua gândul de la Nora. La despărţire mă rugase să-i scriu. Plecase şi ea la Belgrad, o vedeam la prăvălie. „Sfetozar le va servi aperitive, iar consilierul se va simţi bine…”

Aveam să mă opresc la Timişoara, să-mi împachetez lucrările, să le trimit la Cluj, poate să-l întâlnesc şi pe

Baciu… „Dacă aş fi primit să pictez biserica, ar fi trebuit să mă împotmolesc în satul Norei şi să mă aleg cu câteva baniţe de grâu şi porumb. Aş fi stat la vie cu Nora… Nu, nu ăsta era drumul meu… Orice drum trebuie să ducă spre ceva. Dacă te laşi atras de întâmplări, nu poţi şti unde ajungi, te destrami. E nevoie să-ţi faci un plan, să ai un scop şi să-l urmezi.” Asta era uşor de zis, şi poate nici greşit. Atunci însă arta mi se părea un simplu mit. Chiar iubirea îmi părea simplă himeră. Priveam câmpurile bogate. Grâul era secerat, era plin pământul de piramide mici aurii şi parcă pe toate era scris: himeră…

La atelierul academiei, spre marea mea bucurie, l-am găsit pe Eugen Gâscă. Ajunsese la Timişoara abia după plecarea mea. Când m-a văzut, a strigat:

— Ioane, ţuca-te-aş! Bine că vii, că tare mi-o fost dor să te văd!

A ieşit din atelier şi Wan Gomboş.

— Ce-i aici, azil? Nu te primim fără bani! Ce ai în cufăr? Spune! Ai adus o sticlă de pălincă?

Nu adusesem nici pălincă, nici bani nu aveam, doar câteva pachete de ţigări bune, pe care mi le dăduse Nora la despărţire. Le-am scos umil din buzunar.

— Preţul cel mai dorit! a strigat Gâscă. Te primim gratis în pensiune: mâncare, beutură şi dormit, a la carie!

Ca în sânul lui Avram ai să trăieşti aici, Ioane! Adă ţigările.

Era un fel de a glumi, bineînţeles, fiindcă în raiul lor aveam să dorm pe o scândură, iar dinspre partea mâncării, aveam să mă satur cu amintirea prânzului de sub frăgarul lui Taraş Bulba.

Am stat acolo două luni, ducând o viaţă care n-avea nimic pământesc. Gonzaga picta, eu sculptam, iar Wan scria poezii şi scrisori de dragoste. Atelierul era atât de mare, încât trebuia să strigăm ca să ne auzim. Paturile erau aşezate în trei colţuri, în al patrulea colţ făcusem un dulap mare cât o cameră. L-am făcut din panourile expoziţiei şi l-am îmbrăcat în hârtie de împachetat. Acolo ne ţineam hainele. Wan avea cinci costume (cum îi sta bine unui secretar de academie), pe care le îmbrăcam şi noi, după trebuinţă. Curăţenie făceam cam o dată pe săptămână. Stropeam pe jos cu pompele de stropit lutul, cu nişte mături mari adunam hârtiile, pământul uscat şi tot felul de gozuri. Ne-am fi simţit bine, însă n-aveam ce mânca.

Când le-am povestit despre prânzul cu purceii fripţi, Wan a strigat:

— Dacă mai povesteşti despre astfel de lucruri, te dau afară! Cuvintele: purcel, pui fript, plăcintă cu brânză, vin, pălincă sunt prohibite în zona academiei

Spre deosebire de Gâscă, al cărui fel de a glumi te cucerea, Wan avea un umor mai rece, dar şi unul, şi altul erau cuceritori, şi de la început m-am simţit la largul meu, uitând neplăcerile călătoriei, ca şi gândul plecării la Ogra.

Wan primea zilnic doi litri de lapte, aduşi pe datorie de un ţăran, care-i fusese ordonanţă în armată. Aveam deci fiecare câte trei ulcele de lapte proaspăt în fiecare zi.

El se scula de dimineaţă şi, neavând ce face, fierbea laptele şi uneori niaducea pe mesuţele de lângă pat, glumind:

— Micul dejun, conaşuie!

— Sărut mâna, spuneam noi, sorbind încet, ca să pară mai mult.

Gonzaga se scula mai târziu decât mine, fiindcă adormea târziu. Noapte de noapte sta colo, în colţul lui, ascuns după un paravan, prin ale cărui crepături ţâşnea lumâna înspre noi, desena până îşi isprăvea ţigările, ieşea de după paravan şi pornea în lungul atelierului, iscodind în dreapta şi-n stânga, cu ochii holbaţi, după mucuri de ţigară. Găsea unul, sufla pe el, îl netezea şi-i da foc. Începea să deseneze, însă după zece minute iar căuta. Ne obişnuisem cu jocul ăsta. Se vede că într-unar din aceste nopţi, rărindu-se mucurile şi nemaiştiind unde să caute, s-a lăsat în genunchi, lângă dulapul cu arhiva şcolii, cam hodorogit; cine ştie cum l-a mişcat, că i-a sărit un picior şi s-a răsturnat, clătinând ferestrele ca la cutremur. Wan a sărit din pat, răcnind:

— Tu eşti nebun, mă?! Adorm şi eu o dată înainte de miezul nopţii, şi tu răstorni dulapul? Să te culci, că mi-ai mâncat viaţa!

— Iartă-mă, dragă Wan, iartă-mă, că n-am vrut, zo n-am vrut! N-am vrut să te trezesc. Vezi, n-ai vreo ţigară, că înnebunesc, dragă Wan!

Wan îi găseşte o ţigară şi i-o dă mormăind. Gonzaga îi mulţumeşte afectuos.

— Mulţam! Sărut mâna.! Somn uşor, stimate domnule secretar!

Îţi venea să râzi.

— Noa, auzi, dragă Wan? Neblejnicul ăsta râde de noi. E un mişăl, nu putem dormi din cauza lui. Ţine lumâna aprinsă şi nici ţigări nu mai are. Ce vrea el? Pentru două pachete de ţigări sârbeşti, să-l ţinem cu mâncare şi beutură? Eu nu mai pot fi de acord cu risipa asta!

După ce beam laptele, mergeam la Bega. II găseam acolo pe Wan, iar mai târziu apărea Gonzaga, cu un rest de ţigară în gură.

— Vă rog, domnule, stimate domnule secretar, canalul acesta în formă de râu, făcut de mâna omului, după cum cu bună dreptate se mândresc bănăţenii, după cum însuşi dumneavoastră, ilustre domnule secretar al înaltei

Academii de arte plastice… Da! După cum cred că aţi înţeles, în marea dumneavoastră înţelepciune, mult-prcastimate prim-secretar al academiei, zic… Adică voiam şi vă întreb, în legătură cu acest râu, adică pardon… ce zic râu? Acest celebru canal făcut de mâna omului bănăţean, cel mai frumos între oameni!… Care bănăţeni pe bună dreptate se pot lăuda cu acest unic canal, unic şi ca formă, şi ca conţinut pe toată suprafaţa pământului, nu numai în patria noastră de baştină… Vă rog să mă iertaţi, stimate domnule secretar, am uitat întrebarea, fiindcă

— Virgulă – ca întotdeauna când pronunţ cuvântul bănăţean, mi se împiedică limba în gură de emoţie…

— Muşcă-ţi-o! răspunse Wan, scos din sărite de această introducere lungă.

— Întrebarea mea, domnule secretar, vă rog să mă iertaţi, că nu poci a mă opri din cuvântare, este, cum vă spuneam, este în esenţa ei foarte simplă: de ce acest măreţ canal a fost numit Bega şi nu Benga?

Era un joc de cuvinte foarte la locul lui, fiindcă Bega era un canal cu apă destul de murdară şi cu broaşte pe margine. Gâscă, care crescuse ca şi mine pe Mureş, era supărat că trebuia să înoate într-o baltă, cum îi spunea el. Wan nu se lăsa:

— Bega sau Benga e bună pentru o gâscă!

— Răspunsul domniei-voastre este demn şi umoristic, cum sunt, au fost şi vor fi – în vecii vecilor, amin! – toate răspunsurile pe care le formulaţi în înaltul domnieivoastre spirit academic, dar îngăduiţi să vă atrag totuşi atenţia că tonul dispreţuitor cu care pronunţaţi cuvântul „gâscă” este foarte supărător, mai ales când ne aduceai aminte de marii noştri strămoşi, romanii, care strămoşi au fost salvaţi, după cum bine ştiţi şi dumneavoastră, de nişte eroice gâşte, da! De aceea trebuie să fim mândri ca s'ântem urmaşii eroicului popor condus de marele şi înţeleptul Traian, care se trage din Romulus şi Remus şi care l-a bătut pe Decebal la Sarmizegetusa. Se vede că nu respectaţi istoria poporului, fapt care denotă, cum să zic să nu greşesc, denotă lipsă de educaţie, la propriu şi la figurat, adică, zis mai pe scurt, incultură şi dispreţ şt chiar lipsă de bun-simţ moralo-istorico-naţional!…

— Dacă mai continui, răcnea Wan, să ştii că mâne îţi suspend porţia de lapte!

Gâscă tăcea. Se dezbrăca încet, înota puţin, apoi venea lângă noi şi dormitam flămânzi, mutându-ne când la umbră, când la soare.

Întorşi în atelier, luam pompele şi ne stropeam unul pe altul, exerciţiu care se numea „duş pompieresc cu apă potabilă**.

Prânzeam tot lapte. Dacă se întâmpla, prin cine ştie ce minune, că aveam şi câte-un ou, îl spărgeam şi-l amestecam cu laptele şi-l beam încet, cu ochii închişi, ca să prelungim ora de masă.

Când isprăveam, Gâscă zicea:

— Să ne fie de bine şi să trăiţi, stimată gazdă, şi mai ales să mă scuzaţi că am uitat să vă urez la început poftă bună! A fost un prânz copios, ca-n poveşti, pe care nu-l voi uita nici după. Moarte. Să vă trăiască vacile!

Şi, după această mulţumire, îşi ştergea gura cu gesturi largi, ca după un ospăţ, şi se plimba cu paşi rari, netezindu-şi burta, chipurile ca să i se aşeze bine mâncarea.

Wan se culca, să-şi împlinească somnul, sau scria versuri de dragoste, pe oare le bătea la maşină. Batea orc întregi. Gonzaga îl lua peste picior, glumind:

— Scrie zapisca de amor! II trovatore!!

Eu începusem un alt Viţel de aur, mai stilizat decât întâiul, cu o satiră mai directă, şi un nud, pe care mai târziu l-am cioplit în marmură, apoi un bust al lui Crişan.

Gonzaga picta în fel şi formă chipul unei femei, pe care o numea Femeia galbenă. O îmbrăca, o dezbrăca, o picta cu aureolă de sfântă, şi fără aureolă, spre indignarea lui

Wan, care spunea că n-o mai poate recunoaşte dintr-o mie. Cine era acea femeie nu puteam şti şi mult ne-am căznit să aflăm. Despre Wan ştiam că iubeşte o studentă tânără, mult mai tânără decât el, şi avea de gând să se însoare cu ea.

Gonzaga spunea că, la nunta lor, noi doi vom fi cavaleri de onoare: s-o păzim, că altfel e bai şi primejdie!

— Las' pe noi, Wan dragă, nu ţi-o fură nimeni cât suntem noi acolo. Să te porţi frumos, să fierbi laptele, să mături şi să cumperi ţigări, că noi o grijim ca pe-un pahar! O grijim, dragă Wan, cu toată dragostea şi afecţiunea, să n-ai nici o grijă dinspre partea cinstei cu care o vom păzi, ca să ne dovedim prietenia şi recunoştinţa noastră pentru buna găzduire în atelierele acestei măreţe academii de. Pe malul celebrului canal Bega, loc de început, al artelor frumoase pe pământul celor mai de frunce urmaşi ai romanilor, care şi în vremurile noastre, ca şi în măreţele vremuri istorice, admiră, divinizează şi preţuiesc sexul frumos; deci să rostim cu toţii: Bravo şi la mulţi ani! Şi-i felicităm din toată inima, şi din tot sufletul, şi din duhul nostru prietenesc pe tinerii căsătoriţi în marea lor dragoste fierbinte, fără comparaţie, amin!

În cele din urmă, lui Wan i-a sărit ţandăra şi, drept pedeapsă, n-a mai vrut să fiarbă laptele. Zicea să-l fiarbă

Gonzaga, în calitatea lui de cavaler de onoare. Gonzaga răspundea în stilul lui, cu fraze lungi, spunând că nu se pricepe la treburile unui secretar de academie, totuşi până la urmă a trebuit să-şi ia sarcina în primire.

Fiertul laptelui n-ar fi fost o treabă grea într-o bucătărie, însă acolo, în aelier, era complicată. Focul trebuia întreţinut timp îndelungat; nu aveam lemne şi ardeam arhiva academiei. Gonzaga îngenunchease în faţa sobei de tuci şi făcea suluri, pe care le aprindea unul câte unul.

Neluând seama, laptele s-a umflat şi a curs. Când a prins de veste, l-a apucat sila, a venit la noi cu ochii roşii de fum, vorbind cu sufletul la gură, ca un om fără respiraţie.

— Domnilor, fraţilor, iertare! Şi n-am. Cuvinte! Laptele nostru cel de toate zilele, laptele cel dulce, cel mai aromat lapte din câte am văzut, fraţilor şi domnilor, vă rog să mă iertaţi, deşi nu s-ar cuveni să vă cer iertare, fiindcă voi m-aţi însărcinat, şi eu n-am avut încotro.

Laptele a curs în foc şi, cum s-ar zice mai pe înţeles, s-a dus pe apa sâmbetei…

L-am lăsat să-şi continue discursul şi ne-am repezit împreună cu Wan, dar până să ajungem, laptele era pierdut pe jumătate, iar cât rămăsese mirosea a fum. Puteai să te superi? N-aveai pe cine, fiindcă, până să ne întoarcem, inculpatul, nevoind să înfrunte revolta noastră, a găsit de cuviinţă s-o şteargă. Laptele rămas l-am împărţit totuşi în trei. Când s-a întors Gonzaga, târziu după masă, era livid. Colindase prin împrejurimile oraşului, dar nu fără rost. Din plimbarea asta s-a ales cu un nou subiect pentru pictură, un măgăruş, care avea să-i priJeiuiască o întreagă serie de picturi cil măgari: Măgar cu floare roşie, Măgar cu sfântul Iosij şi cu Maica Domnului. Măgar cu autoportret şi altele. Wan zicea că şi-a legat sufletul de neamul măgarilor. Totuşi această temă domestică n-a reuşit să-i întunece lui Gonzaga dragostea j O cjirvo: irr.

mare pentru Femeia galbenă, ca să ne chinuâe pe noi, să fim roşi de întrebări şi de invidie. Wan, mai detectiv decât mine, nu s-a lăsat cu una, cu două, şi într-o bună zi avea să afle taina acestui idol galben.

Erau zile în care Gonzaga devenea grav, se plimba cu paşi mari prin atelier, răspundea monosilabic, robit de gânduri trainice. În cele din urmă, intra în dulap şi, după zece minute, ieşea îmbrăcat cu cel mai frumos costum al lui Wan. Ne arunca o privire peste umeri şi pleca.

— Aici nu-i lucru curat, spunea Wan. Îmi compromite costumul.

Într-una din aceste zile şi-a pierdut răbdarea, şi

— Mai din glumă, mai cu dinadinsul – s-a luat frumuşel pe urmele lui. S-a întors spre scară şi, stând acolo în atelier pe patul lui, a început să-mi spună povestea Femeii galbene.

— Să vezi, povesteşte Wan, merge, merge, trece pe străzi de parc-ar fi singur pe lume. Nu-l abate nimeni şi nimic. Un lucru ştie. Ce ştie? Că trebuie să ajungă acolo.

Unde? Asta era întrebarea mea. Unde are să ajungă?

Mă ţin de el, nici prea aproape, să nu mă vadă, nici prea departe, să-l văd eu. Se îndreptă spre parc. Îmi zic: „Oântâlnirc pusă la cale mai de mult”, şi răresc pasul, dar căpcăunul merge, merge, priveşte în dreapta în stingă, şi deodată se aşază pe o bancă. „Bineînţeles, are o întâlnire14, îmi zic, şi mă aşez şi eu pe o bancă mai la spate, pe altă aice, dosit în umbra unor straturi de gladiole. Stau şi stau… Trece o jumătate de oră, o oră şi jumătate, şi el tot singur. Asta nu-i lucru curat! îmi fumez toate ţigările şi încep să uit de-a binelea de ce stau acolo, când îmi vine în minte Femeia galbenă şi mi s-a luat un văl de pe ochi.

Auzi? P emeia galbenă sta pe banca de vizavi, alături de un domn (se vedea cât de colo că era soţul e) şi – vezi tu?

Gonzaga o privea, iar ea îi zâmbea galeş, stând cuminte lângă blajinul ei soţ, care credea că soţia lui l-a adus în parc să respire el aer curat; baş! curat… Fără îndoială, ea era! îi lipsea numai ameola de sfântă… Apoi, să te însori? îşi încheia Wan i aportul, aruncând vina pe seama femeii.

Multa vreme Gonzaga n-a ştiut că taina lui e cunoscută. Bănuia totuşi ceva, însă noi ne tăceam că nu ştim, numai o dată, când Gonzaga a ieşit gătit din dulapul cu haine, în timp ce-şi punea o floare la butonieră, Wan l-a întrebat:

— Mister, nu doriţi un binoclu?

Întrebarea asta a fost ca un trăsnet. Bietul Gonzaga s-a făcut mai galben decât femeia lui şi, neştiind ce să zică, a plecat trântind uşa.

Râdearn ca să uităm foamea şi lipsurile. Slăbisem toţi trei şi dormeam din ce în ce mai mult. Noroc că din când în cândveneau pe la noi nişte prieteni şi ne aduceau ba una, ba alta. Un cântăreţ tânăr, student la Conservator şi pedagog la căminul Şcolii normale, ne aducea câte-un geamantan de pâne culeasă de pe la mesele elevilor, uneori chiar câte-un cocoloş de brânză, dar când venea la atelier cânta fals, şi în felul acesta plăteam bunătăţile aduse de el. Virgil Birău, fiind dat afară din slujba lui de inginer, se mutase într-un sat, prin apropierea Timişoarei. Venea şi el din două în două săptămâni şi ne aducea palincă de prune, „drevere”, cum îi spunea el. Ne aducea şi câte-un căuş de brânză şi uneori ne invita chiar la restaurant, unde beam bere şi fumam ţigări fine.

Începusem să pictez şi eu în ulei, însă n-aveam culori.

Gâscă avea nişte prafuri şi le frecam singur. Pictam din imaginaţie, compoziţii libere.

— Auzi, Wan, „sculptorul11 ăsta strică culorile, şi-i păcat să le strice; crede că culorile sunt de lut!

Dar lui Birău îi plăceau picturile mele. Aşadar, din moment ce aveam un admirator, pictam înainte, cu atât mai mult că, neavând ghips, nu-mi puteam turna lucrările modelate. Nici nu ştiam ce voi face cu de. Lăsam să treacă timpul, dar timpul trecea încet. De plecat, nu mai puteam pleca, fiindcă nu mai aveam bani de tr (r) n.