Sărut care aduce uitarea

A DOUA ZI AM IEŞIT CU NORA DIN sat, dorind să fim singuri. Simţeam că aveam să ne spunem ceva, însă niciunul nu avea tfjrajul să înceapă. Într-un târziu, Nora s-a oprit, şi, lipindu-se de mine, mi-a spus cu multă candoare:

— Vezi, iubitule, nu putem sta la vie – tu să nu pleci supărat pe mine. Eu te iubesc numai pe tine, tu şeii. La bal am glumit, fiindcă eram geloasă.

— Dacă vrei să te măriţi cu el? E din satul vostru, el te poate înţălege mai bine ca mine.

— Nu mă gândesc la asta. Nu-l pot iubi.

N-am răspuns. Mă întrebam ce trebuie să fac. „Dacă nu zic nimic, ea va crede că nu mă îndoiesc de sinceritatea ei şi ne vom despărţi armonios. Poate că nici ea nu vrea altceva. Timpul va trece; când o voi reîntâlni, va zice că i-a fostdor de mine, îi voi spune şi eu că mi-a fost dor şi vom continua să ne iubim, minţind.

Am cotit, pe o cărăruie pierdută, într-o pădure de răchite bătrâne. Bâzâiau gâzele în frunziş, şi noi tăceam. Eram atât de singuri şi atât de necunoscuţi unul altuia… Crescuse între noi un zid prin care ne priveam ca doi hoţi ce vor să împartă o comoară… Dacă ne-ar ieşi cineva în faţă, „o ne-ar prinde spaima. A cui e suflarea ce arde mocnit în inimile noastre? De ce instinctul vrea să trăiască chiar cu preţul minciunii?”

Mergeam înainte, în căutarea unui loc mai tăinuit. Am fi vrut să fie întuneric, să umblăm pe dibuite, să adoarmă raţiunea. În cele din urmă, ne-am oprit şi stam jos pe iarbă. Se auzea în depărtare un car scârţâind, şi curândcurând am pierdut noţiunea timpului, am ieşit încă o dată din măsura lui…

Se făcuse seară, şi noi n-am prins de veste. Înspre dunăre, luna se înălţa rece, solemnă şi ne privea mustrător, îmi făcea mustrări mie că nu ştiu să iert. Ne-am sculat încet şi am pornit spre sat.

„Pe locul unde ne-am iubit va ninge, va fi iar primăvară, vor înverzi sălciile, şi într-o zi Nora va veni cu studentul ei, se vor iubi, Cum ne-am iubit şi noi. E îngrozitor să nu poţi fi nicăieri numai tu absolut. Dacă nici în dragoste nu putem fi eterni, atunci unde? Poate că totuşi în artă… Această iubire care nu te desparte de cea dintâi, în care nu pierzi nimic din tot ce-ai avut, decât cătuşele care te leagă de lucrurile trecătoare… Devii liber într-o lume în care nimeni nu este înlănţuit.”

Unduia porumbul verde, mişcat de boarea câmpului, umbre mari cădeau de sus, ne învăluiau paşii. În ierburi foşnea vântul serii.

— Nora, nu ţi-am cerut niciodată ceva deosebit, pot să-ţi cer ceva acum? Să nu mai vii pe aici cu altcineva…

Să rămână un loc care să fie numai al nostru.

Dac-ar şei tata, ne-ar omorî pe amândoi.

— Vezi, îl minţi pe tatăl tău, să poţi fi cu mine. Mă minţi pe mine, pentru a fi a studentului. Oare minciuna este o lege a iubirii?

Nora mi-a lăsat braţul. Îi erau ochii plini de lacrimi şi, fiindcă-şi uitase batista, mi-a cerut-o pe a mea.

— Nu-l iubesc, poţi să mă crezi. Şciu că nu-ţi place să plâng…

Am îmbrăţişat-o şi ne-am împăcat. Curgeau lacrimile ei peste sărutul nostru. Sărut care aduce uitarea…