11 februarie 1453

Astă-noapte, Manuil m-a deşteptat şi mi-a şoptit la ureche:

— Stăpâne, oraşul este neliniştit. Pe străzi erau oameni cu felinare şi torţe în mâini. Unii ieşiră pe jumătate dezbrăcaţi, în pragul porţilor. Toate privirile erau îndreptate spre cer. Iar cerul nopţii era roşu. Mi-am pus ceva pe umeri şi am mers împreună cu mulţimea pe colina Acropole. Dincolo de mare, la poalele norilor, întunericul era în vâlvătaie. Vântul hulpav al nopţii purta în aer puternica mireasmă a pământului reavăn de primăvară.

Femeile, înveşmântate în negru, au îngenuncheat şi au început să se roage. Bărbaţii şi-au făcut cruce. Apoi, ca un zgomot surd, vorbele au trecut dintr-o gură în alta.

— Lukas Notaras, au murrnurat grecii Constantinopolului, megaducele Lukas Notaras.

Ardeau satele turceşti de pe ţărmul asiatic al mării. Nimeni nu s-a bucurat. Cu respiraţia tăiată de la vântul crud al nopţii, mulţimea de oameni a fost copleşită de o imensă tristeţe neliniştitoare, ca şi cum abia atunci ar fi înţeles că este război.

Cine va ridica sabia, de sabie va muri. Şi cei fără de vină vor muri împreună cu cei vinovaţi.