12 februarie 1453

Flota imperială încă nu s-a întors. Patrulele turcilor au pus stăpânire pe Turnul Sfântului Ştefan şi i-au măcelărit pe toţi soldaţii garnizoanei.

A fost o ploaie cumplită astăzi, cu piatră, de aceea oamenii au stat în casele lor. Multe acoperişuri au fost distruse; în apropierea rezervoarelor subterane de apă se aud noaptea vuiete ciudate şi pământul vibrează. Oamenii au văzut fulgere pe cer şi bulgări incandescenţi zburând în văzduh.

Nu numai tunul cel mare a plecat de la Adrianopol, ci şi toată artileria sultanului, protejată de zece mii de călăreţi.

La Adrianopol, Mehmet s-a adresat Divanului reunit în sala înstelată. Cu discursul acela, el a reuşit să-i entuziasmeze pe cei tineri şi să şi-i apropie pe bătrâni şi pe cei prudenţi. Bailul Veneţiei şi podestatul Perei au primit lămuriri precise cu privire la conţinutul discursului.

Puterea basileului s-a prăbuşit, a spus Mehmet. Doar un ultim efort mai trebuie să facem pentru ca imperiul milenar al descendenţilor lui Constantin să se sfârşească. Constantinopol, regină a cetăţilor lumii! Avem arme pe măsură, avem o armată bine instruită. Cucerirea oraşului este nu numai posibilă, ci sigură. Cucerind Constantinopolul, vom împlini profeţia Coranului: „Acest suveran este cel mai mare, iar armata sa, cea mai bună”. Dar trebuie să atacăm repede, mai înainte să se trezească creştinătatea şi să trimită corăbii în ajutor. Acum este clipa favorabilă. Să n-o lăsăm să ne scape!

Se spune că, înainte de a rosti acest discurs, Mehmet l-ar fi chemat, în toiul nopţii, pe marele vizir Khalil, conducătorul părţii pacifiste, pentru a avea o explicaţie asupra poziţiei lui. Dar Khalil n-a îndrăznit să deschidă gura în favoarea păcii. Khalil e un bărbat bătrân şi prudent. El crede într-adevăr că, prin perseverenţă provocatoare şi prin atacurile pe care le întreprinde, Mehmet va transforma Imperiul Otoman în cenuşă. Marele vizir se îndoieşte că Occidentul va porni într-o nouă cruciadă. De aceea crede că, pentru binele Imperiului Otoman, este îndreptăţit să se opună lui Mehmet prin toate mijloacele… Prin toate mijloacele! Încă de astă-vară, pe malul Bosforului, ienicerii îl numeau pe ascuns prietenul grecilor.

De când cercetez nestingherit hârtiile din cufărul de fier al lui Giustiniani, sunt convins că marele vizir Khalil are o corespondentă secretă cu împăratul Constantin. Altfel, cum am putea fi noi atât de bine informaţi asupra pregătirilor pe care le fac turcii în vederea asediului şi chiar asupra cheltuielilor aferente?

După plecarea flotei, împăratul Constantin s-a grăbit să trimită un ultim apel la Adrianopol. A scris cu propria-i mână scrisoarea, fără a mai apela la Phrantzes. În lada de fier a lui Giustiniani se găseşte o copie a scrisorii. Am citit-o şi am recitit-o de multe ori, pradă unei emoţii ciudate, unei melancolii sfâşietoare. Nici o altă faptă de-a lui nu atesta mai mult decât această scrisoare măreţia lui Constantin ca împărat. Iată ce i-a scris el sultanului Mehmet:

E vădit că vrei mai mult război decât pacea. Dacă eu n-am reuşit să te conving de intenţiile mele paşnice, dându-ţi ca dovadă a sincerităţii mele asigurarea că accept chiar şi să-ţi fiu vasal, împlinească-ţi-se voia! Acum îmi îndrept gândul doar spre Dumnezeu, fiindcă doar în El este toată speranţa mea. Dacă El doreşte ca oraşul să cadă în mâna ta, cum aş putea eu să mă opun voinţei Sale? Dacă, dimpotrivă, El va strecura în inima ta dorinţă de pace, voi fi fericit. Dar îţi dau înapoi cuvintele şi te dezleg de toate promisiunile şi de toate înţelegerile pe care ni le-am jurat reciproc. Am închis porţile oraşului meu şi îl voi apăra împreună cu poporul meu până la ultima picătură din sângele meu. Fie-ţi omnia fericită până în ziua în care Dumnezeu ne va chema pe amândoi dinaintea Lui, la dreapta Judecată de Apoi!

E o scrisoare întocmită cu stângăcie, despuiată de tradiţionala consecvenţă grecească şi de întorsăturile elegante ale frazelor meşteşugite de Phrantzes. Cu toate acestea, mi-a sfâşiat inima. E scrisoarea unui împărat. Inutilă, atât de inutilă! Mehmet nici nu-i va răspunde. Dar poate că, din pustietatea palatului sărăcit, împăratul Constantin o va fi adresat posterităţii; în toată puritatea ei, această scrisoare îi defineşte personalitatea mai mult decât ar reuşi un istoric. Nu-i vina lui că s-a născut sub semnul unei stele nenorocoase.