8 mai 1453

Ieri seara târziu, Consiliul celor doisprezece a avut o întrunire secretă. Asaltul nocturn al turcilor a dovedit clar slăbiciunea forţelor de apărare. Podul plutitor construit de turci ameninţă mai cu seamă Blahernele. De aceea, după dezbateri îndelungate, s-a hotărât ca cei două mii de oameni de pe trei dintre marile corăbii ale lui Trevisano să fie transferaţi pentru apărarea zidului. Şi s-a mai hotărât că încărcătura corăbiilor urmează să fie depozitată la Arsenalul Imperial, iar marinarii şi soldaţii debarcaţi să întărească apărarea la Blaherne.

Trevisano a protestat în numele armatorilor şi al căpitanilor corăbiilor în cauză. El le-a atras atenţia veneţienilor lui că, dacă va descărca o încărcătură atât de preţioasă, care valorează zeci de mii de ducaţi, nu va mai exista nici o şansă de a o recupera în caz de victoria turcilor. De altfel, chiar şi corăbiile abandonate riscă astfel să cadă în mâinile duşmanilor, iar echipajul nu-şi va mai putea salva viaţa.

În ciuda protestelor lui Trevisano, Consiliul a adoptat hotărârea. Auzind aceasta, echipajele celor trei corăbii, în frunte cu căpitanii lor, s-au revoltat, au luat armele în mâini şi au refuzat să debarce. Tunurile au fost pregătite să tragă, arcaşii au urcat pe gabiile catargelor şi Trevisano a râs cu o bucurie răutăcioasă când bailul Veneţiei, alături de care stătea în barca cu care se apropiaseră de corăbii, roşu de mânie, a încercat să-i liniştească pe marinari şi să-i îndemne să se supună hotărârii Consiliului.

Consiliul celor doisprezece s-a mai întrunit o dată, iar la întrunire au mai fost împăratul, Giustiniani şi Lukas Notaras. Cu ochii plini de lacrimi, împăratul a făcut apel la conştiinţa marinarilor şi a afirmat că ei nu se vor mai putea uita niciodată în ochii unui creştin dacă acum, în acest moment greu, abandonează oraşul.

Dar căpitanii şi reprezentanţii marinarilor au spus:

— Nouă ni s-a impus să rămânem aici. Am renunţat să ne întoarcem la Veneţia şi ne-am arătat binevoitori faţă de bizantini. Dar acesta nu-i războiul nostru. Datoria noastră este să ne îngrijim de corăbii şi de încărcătura lor.

Lukas Notaras a spus:

— În fiecare loc unde grecii au apărat zidul cu propriile lor puteri, după înfruntări sângeroase, turcii au fost goniţi. Să-i ajute latinii pe latini, dacă se învoiesc, dar, după părerea mea, şi aşa sunt prea mulţi veneţieni la Blaherne.

Încercând să nu pară contrariat, trecând chiar şi peste suspiciunile lui politice, Giustiniani, care, la urma urmelor, cunoaşte cel mai bine punctele slabe ale apărării, a rostit:

— Pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele întregii creştinătăţi, corăbiile trebuie descărcate, iar echipajele transferate pe zidul de apărare. Altfel, când vor da de greu, vor rupe lanţul şi o vor lua la goană. Veneţienii au mai făcut jurăminte pe care apoi le-au călcat.

Încă o dată s-a hotărât să fie descărcate corăbiile şi echipajele lor să apere zidul Blahernelor, dar când bailul Veneţiei a încercat să urce pe corabia căpitanului Tana, marinarii, cu săbiile în mâini, s-au aşezat în dreptul scării de acces şi l-au împiedicat. Nu i-au lăsat să urce pe corabie nici pe propriii lor reprezentanţi, acuzându-i că s-au vândut împăratului. Ei au spus:

— Încercaţi numai să descărcaţi corabia şi veţi vedea ce se întâmplă! Dacă ne-am pus flota la dispoziţia oraşului, probabil că grecii îşi închipuie că suntem sclavii lor. Orice creştin care rămâne în acest oraş nefericit se află în pericol. Dar noi n-avem nici un chef să stăm sub tăişul săbiei! Puteţi să faceţi ce-aţi face.

Reprezentanţii marinarilor, care se clătinau pe picioare de beţi ce erau, au început să plângă în hohote şi li s-au adresat văicărindu-se:

— Iertaţi-ne, fraţilor, că noi nu am înţeles ce promisiuni am făcut. Afurisiţii ăştia de greci ne-au dat să bem vin, asta ne-a pierdut. Fraţilor, Consiliul celor doisprezece ne-a vândut grecilor, dar parcă tot mai bine-i dacă murim împreună pe puntea corăbiilor noastre decât să ne tragă turcii în ţeapă!