14 aprilie 1453

Unul dintre tunurile mari ale turcilor a explodat. Ceea ce a determinat o oarecare domolire a canonadei. Forjorii şi-au instalat forjele în apropierea artileriei şi au întărit tunurile cu cercuri de fier. Orban a improvizat o turnătorie pe un deal, în spatele frontului. Sub cerul întunecat al nopţii străluceşte ca ziua roşul aprins al bronzului şi cositorului topit. Un negustor evreu a povestit că a văzut sute de sclavi şi numeroase gropi de turnare pentru noi tunuri. Vremea este bună şi cerul fără nici un nor. Iar Johannes Grant, meşterul saxon, mi-a spus:

— Dacă grecii n-ar avea nici un păcat, ar putea să se roage să vină ploaia. Doar o picătură de apă de ar cădea pe modelul de turnare, metalul incandescent cu care sunt umplute formele ar crăpa când s-ar solidifica.

E un bărbat ciudat Johannes Grant, un visător care nu-i interesat nici de vin, nici de femei. Specialiştii împăratului au aşezat pe ziduri un mare număr de bombarde şi de catapulte greoaie, cu bătaie scurtă, care vor fi de folos abia când turcii vor începe asaltul. Grant a demonstrat pe bază de desene cum pot fi îmbunătăţite aceste arme, care nu şi-au mai schimbat forma din timpul lui Alexandru cel Mare. Când are puţin timp, obişnuieşte să meargă la biblioteca imperială pentru a descifra manuscrise vechi.

Numai că bibliotecarul imperial, un bărbat cu părul cărunt, este grozav de gelos pentru cărţile din bibliotecă şi nu le împrumută nimănui. Cum nu dă voie să fie aprinse lumânări sau opaiţe în sala de lectură, codexurile pot fi citite doar la lumina zilei. Latinilor, nici măcar nu vrea să le arate cataloagele, iar lui Grant i-a refuzat scrierile lui Arhimede, pretextând că biblioteca nu este în posesia lor. De i-ar fi cerut scrierile Patriarhilor Bisericii sau ale filosofilor greci, poate că le-ar fi putut obţine cu mai multă uşurinţă. Dar saxonul nu este interesat decât de tehnică şi de matematică. De aceea, bibliotecarul îl consideră un barbar demn de dispreţ.

Am fost împreună la bibliotecă şi Johannes Grant mi-a spus:

— Arhimede şi Pitagora ar fi putut construi maşini capabile să schimbe faţa lumii. Cei vechi ştiau cum să folosească forţa apei şi a aburului pentru a înlocui anumite munci ale omului. Mai pe urmă, nimeni nu a mai fost interesat de aceste lucruri. Cărturarii au renunţat la aspectul practic pentru a se înclina în faţa doctrinelor ezoterice şi ideilor lui Platon, apreciind că lumea supranaturală este mai importantă decât cea reală. Dar poate că în manuscrise uitate de vreme, un om de ştiinţă ar putea descoperi idei de care să profite.

I-am spus:

— Dacă ei au fost atât de înţelepţi, chiar mai înţelepţi decât noi, oare de ce nu le dai lor crezare şi nu le urmezi exemplul? La ce bun dacă omul supune natura, dar îşi pierde sufletul?

M-a privit cu ochi scrutători şi neliniştiţi. Are o barbă mătăsoasă şi neagră ca smoala, iar chipul lui este brăzdat de riduri din cauza nopţilor nedormite şi gândurilor care-l frământă. Este un bărbat frumos şi redutabil. Apoi s-a auzit bubuitura tunului mare şi toată biblioteca a fost zgâlţâită, iar praful căzut din plafon a început să danseze în lumina puţină ce se strecura prin ferestrele înguste.

— Ţi-e teamă de moarte, Ioannis Anghelos? M-a întrebat el.

— Trupului meu îi este teamă, i-am răspuns. Atât de mult se teme, încât, la o detunătură a tunului mare, îmi tremură genunchii. Dar spiritului meu nu-i este teamă.

— Dacă ai fi avut mai multă experienţă, a spus el, te-ai fi temut şi mai mult. Dacă ai fi văzut mai multe războaie şi mai multă moarte, chiar şi spiritului tău i-ar fi fost teamă. Doar un soldat fără experienţă nu se teme de nimic. Nu înseamnă eroism dacă nu ai teamă de nimic, ci doar o înfrânare a fricii.

A arătat cu mâna spre miile de desene aurite şi de maxime scrise cu cinabru pe pereţii bibliotecii, a arătat spre tomurile groase ce se odihneau, prinse cu lanţuri, pe mesele de lectură, cu coperte grele de argint şi pietre preţioase.

— Mie mi-e teamă de moarte, mi-a mărturisit el. Dar ştiinţa este mai puternică decât teama. Mintea mea se concentrează asupra problemelor pământeşti, fiindcă ştiinţa cerească nu are nici o importanţă practică. De aceea îmi este inima strânsă de teamă când mă uit la acest edificiu. A ascuns până acum ultimele mărturii ale ştiinţei de neînlocuit a strămoşilor noştri. De secole întregi nimeni nu şi-a dat osteneala să cerceteze manuscrisele şi să întocmească un catalog. Filosofii şi Sfinţii Patriarhi ai Bisericii, nimic de zis, sunt la loc de cinste. Dar matematica şi ştiinţele aplicate doar şoarecii au dreptul să le devoreze. Iar acest bătrân aparent cumsecade, dar invidios şi stupid, nu-mi dă voie să aprind o lumânare ca să răsfoiesc manuscrise pe care el, oricum, nu le preţuieşte. Când vor veni, turcii vor da foc bibliotecii, sau poate că numai manuscrisele vor fi azvârlite în foc, sub ceaunele în care-şi vor fierbe mâncarea soldaţii.

— Dar tu ai spus: când vor veni turcii…, i-am atras atenţia. Te îndoieşti oare de apărarea constantinopolitană?

— Ceea ce cred eu…, a spus el, şi pe buze i s-a ivit un zâmbet lipsit de speranţă. Ceea ce cred eu este în legătură cu raţiunea practică şi mijloacele pământeşti de apreciere a unei situaţii. De aceea nu-mi îmbăt spiritul cu iluzii deşarte, aşa cum obişnuiesc să facă alţi oameni mai neexperimentaţi sau mai tineri decât mine.

— Dar, i-am spus eu surprins, dacă-i aşa cum afirmi, ar trebui să fii cel puţin tot atât de interesat de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a realităţii supreme, pe cât de mult eşti interesat de matematică şi de ştiinţele practice. La ce ţi-ar fi de folos chiar şi cel mai impresionant mecanism, dacă tot trebuie să mori?

— Uiţi că, mai devreme sau mai târziu, orice om tot moare odată, mi-a spus el. De aceea, nu regret că setea de cunoaştere m-a îndemnat să vin la Constantinopol şi să-l slujesc pe împărat.

Am avut ocazia să văd cu ochii mei cel mai mare tun pe care oamenii l-au făurit, am văzut că nu s-a risipit în mii de bucăţi cum credeam. Chiar şi pentru atât merita să vin. Află că, pentru a fi în posesia a două pagini din manuscrisele uitate ale lui Arhimede, aş da în schimb toate scrierile Sfinţilor Apostoli ai Bisericii.

— Dar eşti un bărbat nebun! Am spus eu contrariat. Patima de care eşti posedat este şi mai nebunească decât patima sultanului Mehmet.

Şi-a întins braţele în razele de lumină, ca şi cum ar fi vrut să cântărească în mâini firele de praf ce dansau în aer.

— Vezi tu, mi-a spus el, dintre aceste fire de praf te privesc ochii fecioarelor pe care surâsul morţii i-a închis cândva. Inima, ficatul şi creierul filosofilor dansează în acest univers de pulbere. Din pulberea ce voi fi, poate că şi eu îi voi zâmbi peste o mie de ani unui străin ce va umbla pe străzile Constantinopolului. Din această perspectivă, atât ştiinţa ta, cât şi a mea au aceeaşi valoare, îngăduie-mi atunci să fiu consecvent în convingerile mele şi nu-mi dispreţui ştiinţa! De unde ştii că în inima mea nu-ţi dispreţuiesc ştiinţa ta?

Totul în mine a tremurat de indignare, dar am încercat să mă liniştesc şi i-am spus:

— Ţi-ai ales greşit partenerul, saxonule! De te-ar cunoaşte, sultanul Mehmet te-ar saluta ca pe un confrate spiritual.

Dar el a spus:

— Nu, nu, eu aparţin Occidentului, Europei. Eu sunt de partea celor care doresc libertatea omului, nu încătuşarea lui.

— Ce înţelegi tu prin libertate? L-am întrebat eu.

M-a privit cu ochii lui înţelepţi şi neliniştiţi, a reflectat o clipă, apoi a spus:

— Dreptul de a alege.

— Exact, am murmurat eu. Îngrozitoarea libertate a omului! Libertatea lui Prometeu, păcatul originar.

Zâmbind, şi-a pus mâna pe umărul meu şi a oftat:

— O! Doamne, cât de grec eşti!

Am fost îngrozit de vorbele lui, l-am urât în clipa aceea, chiar dacă în inima mea am ştiut tot timpul că noi doi facem parte din aceeaşi categorie de cugetători. Am avut, la început, acelaşi punct de plecare. Dar el a ales lumea morţii, în timp ce eu am ales realitatea lui Dumnezeu.

M-am născut la hotarele a două lumi, una muribundă, alta pe cale să se nască. Atât în Occident, cât şi în Orient înfloreşte arborele morţii. Să se bucure cine-o vrea de fructele lui! Eu nu doresc să le simt gustul.

Este adevărat? Voi urma drumul ales? Ce-mi pasă? N-au decât să bubuie tunurile! Prăbuşească-se zidurile! Să bată toba uriaşă a morţii! Să se cutremure cerul şi pământul! Sunt dur şi rece. Nu, nu-i adevărat! Sunt mai fierbinte decât oricând, mă mistuie de viu focul pe care l-ai aprins în mine, dragostea mea! De ce ai înfipt în carnea mea acest spin? De ce nu mă laşi să lupt şi să mor în pace, după cum am ales?

Împătimit de tine şi de misterele sacre ce sălăşluiesc în fiinţa ta, eu, cel rătăcit, m-am întors în casa tatălui meu.