15 aprilie 1453

Este din nou duminică. Bat clopotele şi toaca în aerul proaspăt al dimineţii. Dar funinginea şi praful au acoperit verdele primăverii. Asemenea unor furnici, oameni istoviţi de oboseală repară spărturile şi stricăciunile din zid. În timpul nopţii au fost înfipţi ţăruşi în crăpăturile şi spărturile zidului exterior. Intervalele sunt umplute cu pământ, crengi, tufe, fân. Oamenii din oraş şi-au dat saltelele pentru a proteja zidul, de fapt, pentru a amortiza lovitura imenselor proiectile din piatră. Saltelele sunt acoperite cu piele de bou, peste care se toarnă apă, pentru a nu lua foc de la săgeţile aprinse ale turcilor.

Biserica Sfinţilor Apostoli, care se află pe colina centrală a oraşului, găzduieşte trupa de rezervă, care va acţiona în timpul asediului în locurile cele mai ameninţate. Nu sunt mai mult decât două sute de călăreţi. În aceste zile, ei au atribuţiile poliţiei de război. Din fericire, sunt greci. De-ar fi fost latini, intervenţiile lor ar fi fost însoţite de prea multă vărsare de sânge. Dar fiind greci, oamenii se mulţumesc să plângă şi să-i blesteme când îi văd străbătând în galop oraşul, oprindu-se la câte o casă, cercetând pivniţele şi alte ascunzători pentru a-i găsi pe cei ce se sustrag de la datoria de a apăra zidurile oraşului. Urmând porunca împăratului, ei cercetează şi magaziile secrete ale arhonţilor unde sunt ascunse alimente şi cară de acolo plăpumi şi perne pentru a fi umplute spărturile zidului. Jalnică, tristă imagine a unui oraş muribund.

De ce trebuie să murim pentru a le fi bine latinilor şi papei? Se întreabă grecii. Sultanul ne-ar cruţa viaţa şi ne-ar lăsa să păstrăm ce avem. Împăratul este un apostat. Sfânta Sofia e o biserica blestemată.

Dar, pe ziduri, tinerii greci dau dovadă de vitejie şi reuşesc de multe ori să-i omoare cu săgeţi pe turcii din apropierea şanţului de apărare. Şuşotesc între ei şi se mândresc cu vitejia lor, făgăduindu-şi că-i vor goni ei şi pe latini, după ce îi vor învinge pe turci. Învingător sau nu, împăratului Constantin îi sunt numărate zilele. Când l-a recunoscut pe papă şi a acceptat sprijinul latinilor, şi-a semnat singur sentinţa. Aşa afirmă fanaticii tineri greci.

Ştiu şi simt – o încerc pe mine însumi – că un război disperat transformă fiinţa umană şi o răscoleşte până în profunzimi.

Oboseala trupească, teama continuă, insomnia, toate acestea îl excită pe om până într-atât încât devine victima unui soi ciudat de beţie şi nu mai poate fi responsabil de actele sale şi nici baza pe judecata sa. El ajunge să dea crezare tuturor zvonurilor lipsite de sens. Cel tăcut devine guraliv, cel sensibil jubilează la vederea unui turc al cărui grumaz a fost străpuns de o săgeată. Războiul este o beţie periculoasă, o nebună şi bruscă oscilaţie între speranţă şi disperare, într-o clipă, unul îi comunică altuia starea sa de spirit, care îmbolnăveşte subit întreaga armată şi tot oraşul. Doar un soldat cu experienţă îşi poate păstra mintea limpede. Or, cea mai mare parte dintre apărătorii Constantinopolului nu a cunoscut războiul. De aceea crede Giustiniani că este o nevoie imperioasă să fie răspândite zvonuri optimiste în oraş, chiar dacă sunt mincinoase.

În oastea sultanului sunt cel puţin de două ori mai mulţi creştini decât numărul total al apărătorilor oraşului. Sunt trupele auxiliare recrutate în Serbia, Macedonia şi Bulgaria. Există chiar şi greci din Asia Mică printre ei. În apropierea Porţii Harisiene a fost găsit un bilet înfipt într-o săgeată, pe care nişte cavaleri sârbi au scris cu o slovă stângace: Dacă acest lucru depinde de noi, niciodată oraşul nu va cădea în mâinile sultanului.

Şi marele vizir Khalil unelteşte pe ascuns împotriva lui Mehmet. Pentru moment, n-a obţinut mare lucru. Dar va veni şi vremea lui, dacă sultanul va suferi o înfrângere.

Nopţile sunt reci. Oastea turcă este atât de numeroasă, încât doar o parte doarme în corturi. Cei mai mulţi luptători dorm chiar pe pământul gol şi nu toţi sunt atât de obişnuiţi cu frigul precum ienicerii; în liniştea nopţii, tusea şi strănuturile turcilor se aud până aici, pe ziduri.

Dar şi lucrătorii greci care repară zidurile tuşesc şi strănută. Turnurile şi bolţile zidului sunt reci şi umede. Tot lemnul este păstrat doar pentru fortificaţii. Nu se foloseşte decât cel care este necesar la pregătirea mâncării sau pentru topirea plumbului şi a smoalei. De aceea, celor mai mulţi dintre latini le este frig în armurile lor de fier, chiar dacă pe dinăuntru metalul este învelit cu un strat gros de câlţi.