17 aprilie 1453

Servitorul meu Manuil a venit la Blaherne şi mi-a adus îmbrăcăminte de corp curată şi hârtie de scris. Nu am nevoie de mâncare pentru că veneţienii m-au invitat să mănânc împreună cu ei atâta timp cât voi rămâne la Blaherne. Pentru toată perioada asediului, cardinalul Isidor le-a dat dispensă să nu ţină zilele de post. În schimb, împăratul Constantin veghează şi ajunează cu atâta ardoare, încât abia de se mai ţine pe picioare, atât de mult a slăbit.

Nu m-am putut împiedica să-l întreb pe Manuil dacă nu m-a căutat cineva. Nu, nimeni nu m-a căutat. L-am dus pe zid ca să vadă tunul mare. Chiar atunci, servanţii îl încărcau. Detunătura l-a făcut pe Manuil să tremure din cap până-n picioare. Şi s-a putut convinge cu ochii lui că zidul nu a avut de suferit în urma teribilei lovituri.

Dar, mai mult decât detunătura, l-a înspăimântat starea jalnică în care veneţienii au reuşit să aducă palatul imperial. A spus:

— Se pare că latinii şi-au păstrat vechile obiceiuri. Acum două sute cincizeci de ani, când au pus stăpânire pe Constantinopol, au făcut grajd din Sfânta Sofia. Intrau călare, aprindeau focuri pe dalele de piatră şi de marmură, îşi făceau nevoile în colţurile sfintei biserici.

Servitorii veneţienilor au voie să umble pe unde vor prin palat. De aceea, Manuil m-a rugat să-l conduc la Palatul Porfirogenezei, camera de naştere a pruncilor imperiali. Cu o sclipire vicleană în ochi, Manuil m-a privit pe furiş şi a spus:

— Picioarele muritorilor de rând nu au mai atins, până la venirea veneţienilor, aceste dale. Dar eu am picioare de grec, mai puţin profanatoare ca ale slujitorilor latini.

Am urcat pe vechea scară de marmură până ce am ajuns la catul cel mai de sus al palatului, apoi am mers în camera ai cărei pereţi sunt căptuşiţi cu plăci de porfir netede ca sticla; încă mai putea fi văzut patul încrustat cu aur protejat de vulturul bicefal, dar aşternutul şi restul mobilierului fuseseră furate. Contemplând această încăpere sinistră, despuiată de bogăţii, am înţeles că, de acum înainte, nici un împărat al Bizanţului nu se va mai naşte în ea.

Împins de curiozitatea lui naturală, Manuil a deschis uşiţa îngustă care duce la balcon. Apoi a spus:

— De zece ori am aşteptat umil, acolo, jos, printre ceilalţi oameni, vestea naşterii unui prunc împărătesc. Bătrânul împărat Manuil a avut zece copii. Constantin este cel de-al optulea. Trei băieţi mai sunt în viaţă, dar niciunul nu are vreun fiu. Poate că-i o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Şi în tot acest timp şi-a mângâiat barba rară, iar ochii lui încercănaţi m-au cercetat complice.

— Nu-i treaba mea! I-am spus enervat.

— Privind de jos spre acest balcon, a continuat el, niciodată nu mi-am închipuit că aş putea să-l văd de aproape. Dar nu-i de ajuns doar porfirul Romei pentru a deveni împărat. Este doar o superstiţie. Totuşi, şi cele mai orgolioase femei care au născut în această odaie au strâns în mână o bucată de porfir.

Mi-a arătat spre un colţ al încăperii şi am văzut, cu emoţie, că ici-colo fuseseră rupte bucăţi de porfir din perete. Şi, pentru o clipă, am redevenit copil. Un băiat mic între zidurile imense ale Avignonului, în lumina soarelui provensal. Ţineam în mâini o bucată de porfir, pe care o găsisem în lada tatălui meu. Un băieţel care vorbea cu îngerii, cu o piatră de porfir în mână…

— Ai văzut cumva vreo fantomă, stăpâne? M-a întrebat Manuil în şoaptă.

A îngenuncheat ca şi cum ar fi vrut să cerceteze mai pe îndelete peretele, dar, în acelaşi timp, era îngenuncheat în faţa mea. Şi-a ridicat privirea. Obrajii i-au tremurat, ochii îi erau plini de lacrimi.

— Nu s-a întâmplat nimic, l-am asigurat eu. Mi-am amintit de tatăl meu.

Nu mi s-a mai părut de mirare că tatălui meu i-au fost scoşi ochii. El a fost poate prea încrezător în această lume plină de cruzime şi spaimă. Această odaie de porfir cu încâlcita ei istorie de sute de ani mă persecuta şi mi-am simţit respiraţia tăiată ca într-un mormânt.

Marile tunuri concentrate în faţa Porţii Harisiene au tras atât de repede unul după altul, încât bubuiturile lor s-au amestecat într-un zgomot prelung. Dalele de marmură au tremurat sub picioarele noastre. Eram, într-adevăr, într-o criptă funerară, mormântul unui imperiu de o mie de ani de intrigi politice, cruzime, uzurpări, apăsătoare ceremonii mârşave. Minunatul arbore al grecilor, arborele vieţii, era uscat, iar cele o mie de frunze, împreună cu pietrele multicolore ce încercau să ascundă absenţa fructelor, îi confereau doar o valoare ornamentală. Era mort arborele vieţii, nici suflarea divină nu l-ar mai fi putut învia.

Încă simţeam în pumn piatra roşie de porfir. Doar bucata aceea de piatră să-mi fi hotărât destinul?

Şi Manuil a murmurat:

— O, stăpâne! Ochii mei bătrâni au obosit. Sau poate că lumina de purpură a acestei odăi mi-a pus un văl pe ochi. Lasă-mă să-ţi ating picioarele!

A întins mâna şi mi-a atins picioarele. Apoi a murmurat:

— Încălţări de purpură… purpură…

Dar camera porfirogenezei era înfricoşătoare şi el şi-a rotit ochii împrejur ca şi cum s-ar fi temut de urechi străine.

— Eşti beat? L-am întrebat brusc.

— Nu se înşală sângele niciodată, a spus el în şoaptă. Sângele se întoarce înapoi de unde a plecat. Chiar dacă drumul a fost lung. Chiar dacă a trecut dintr-un trup în altul, întotdeauna se întoarce.

I-am spus:

— Crede-mă, Manuil! Timpul s-a sfârşit, împărăţia mea nu mai este în această lume.

Şi-a aplecat capul, mi-a sărutat picioarele şi a trebuit să scutur din genunchi ca să-l îndepărtez.

— Sunt doar un bătrân nerod, a spus el. Capul mi-e plin de poveşti vechi. Am vedenii. Dar nu am intenţii rele.

I-am spus:

— Să lăsăm viziunile şi poveştile înmormântate în ziduri!

Cândva, când din noi nu va mai fi decât pulbere, poate le va găsi un străin în aceste pietre de porfir risipite.

După ce Manuil a plecat, m-am întors pe zid. Lângă tunul impresionant al lui Orban era adunată o mulţime de oameni în veşminte frumoase. Coborâseră de pe cai şi porunciseră slujitorilor să depărteze caii de locul acela. Nevenindu-mi să-mi cred ochilor, i-am privit mai atent. Mantii scurte şi căciuli de blană pe care se legănau pene de barză…

— Ungurii! Am strigat eu uluit. Oaspeţi ai sultanului…

Chiar dacă, din cauza distanţei, aş fi putut greşi în ceea ce priveşte veşmintele, nu m-aş fi putut înşela nicidecum asupra cailor lor neasemuiţi. Nobilii unguri au cercetat mai întâi curioşi marele tun, au arătat spre zid, apoi s-au retras la două sute de paşi în spate, ca să aştepte detunătura. Iar pe zidul Blahernelor s-au strâns din ce în ce mai mulţi oameni curioşi să-i vadă. La ce te puteai aştepta? La bine sau la rău? La un moment dat, a apărut gâfâind bailul Veneţiei, însoţit de megaducele Lukas Notaras. M-a recunoscut numaidecât şi m-a salutat ridicându-şi ochii cu mândrie. Pieptarul armurii strălucitoare a megaducelui era incrustat cu aur şi probabil costa o avere.

— Ce caută ungurii în tabăra sultanului? Am întrebat plin de mânie.

— Sunt mesagerii lui loan Huniade, m-a lămurit Lukas Notaras. Dacă nu mă înşel, îi sfătuiesc pe artileriştii sultanului în ce părţi ale zidului să lovească.

Este clar că ungurii nu mai au de gând să încalce promisiunile făcute turcilor. Mie mi se pare de necrezut, deşi ştiu bine că ungurii nu-i iubesc pe greci şi îi consideră schismatici de falsă credinţă. Ei să-i iubească pe greci? Încă înainte de bătălia de la Varna am văzut cu ochii mei cum i-au schingiuit cavalerii unguri pe preoţii ortodocşi bulgari şi cum au dat foc bisercii lor, deşi scopul cruciadei era tocmai să-i elibereze de opresiunea sultanului.

Şi Notaras a continuat ca şi cum ar fi vorbit pentru el însuşi, fără să-i privească pe cei din preajmă, dar a articulat cuvintele cu putere, aşa că împrejurul lui s-au strâns mulţi veneţieni să-l asculte.

— Ioan Huniade, a spus el, şi-a trimis emisarii să-i dovedească sultanului că Ungaria nu-l va abandona; în felul acesta întăreşte el armistiţiul, aducându-i sultanului o dovadă de netăgăduit a prieteniei sale. Totodată, este şi o asigurare pentru Mehmet că ungurii nu-l vor ajuta pe împăratul Constantin. Este lovitura politică pe care Ungaria o dă Bizanţului.

Iar saxonul Johannes Grant, care era în apropiere, i-a întărit spusele cu o indiferenţă simulată:

— Aşa este. Până acum turcii au tras ca nebunii în acelaşi loc, contrar regulilor; în ceea ce mă priveşte, m-am abţinut să afirm ceva, pentru că este o noutate pe care Occidentul încă n-a avut timp s-o experimenteze. Ca un zid să se prăbuşească, trebuie să fie crăpat în părţi diferite. Pentru început, două lovituri la baza zidului, cam la zece picioare una de alta, apoi lovitura hotărâtoare, ceva mai sus de bază, între cele două. În felul acesta se poate obţine o spărtură triunghiulară.

Dar tunurile turcilor au început să tragă, aşa că liniştea s-a lăsat pe zid, chiar dacă acum nimeni nu se mai temea atât de tare de zguduituri ca la început. Dar astăzi dimineaţă un proiectil de piatră, care a fost tras mult prea sus, a distrus trei creneluri ale zidului şi bucăţi ale proiectilului sfărâmat au zburat până la zidul de piatră al bisericii, lovind grav doi slujitori ai veneţienilor.

Când am coborât de pe zid spre poartă, s-a întâmplat să mă aflu lângă Lukas Notaras.

— Ce mai război! A spus el ironic. Ungurii îi învaţă pe artileriştii turci cum să tragă, iar sultanul probează pe zidurile Blahernelor cât de eficient îi este tunul.

— Ai dreptate, am spus eu. Ce mai război! Amiralul flotei imperiale, fără de flotă, apără zidurile dinspre mare, unde turcii nu pot ajunge nici de-ar înota.

I s-a înnegrit faţa de indignare.

— Apăr oraşul pe partea care mi-a fost hotărâtă de împărat, a spus el. Nu-i vina mea dacă locul nu este onorabil. Dar există un înţeles ascuns în tot ce ni se întâmplă. Poate că trebuie să-i salvez pe alţii de la moarte. Dacă-i aşa, ştiu care-i înţelesul.

N-am vrut să-l supăr. La urma urmelor, este tatăl Annei Notaras. I-am devorat chipul, căutând pe el trăsăturile fiicei sale. El mi-a simţit privirea, s-a oprit şi m-a privit fix, încruntându-şi sprâncenele. A ridicat din umeri şi a urcat indiferent pe calul lui negru ca tăciunele. Cine ştie? Poate că venise doar din curiozitate, pentru a vedea tunul mare.

Apoi pământul s-a cutremurat şi, de bubuitura teribilă, calul s-a ambalat atât de tare, încât cu greu a reuşit Notaras să-l liniştească. Iar când a tras de frâiele calului, ochii megaducelui au lucit sălbatic ca o flacără verde. Una după alta s-au auzit detunătura şi izbitura proiectilului de piatră în zidul Blahernelor. De parcă, în acelaşi timp, o sută de pereţi s-ar fi prăbuşit.

M-am dus apoi să-i povestesc lui Giustiniani despre unguri. Aflase deja. Am fost îngrozit când am văzut ce parte mare din zidul din dreptul Porţii Sfântului Roman s-a prăbuşit doar în câteva zile. Apărătorii lui Giustiniani au reuşit, totuşi, să ridice o palisadă. În fiecare noapte, de cum s-a întunecat, grecii din oraş au adus scânduri, butoaie şi saci cu pământ. Palisadă a fost construită mai cu seamă din lemn, cu butoaie pline cu pământ aşezate deasupra în chip de creneluri. Toată ziua au alergat turcii până la şanţ şi au aruncat în el lemne şi pietre, în timp ce focurile continue ale tunurilor mici şi săgeţile arcaşilor i-au obligat pe apărători doar să se păzească. Genovezii lui Giustiniani au suferit deja pierderi, în ciuda armurilor cu care sunt blindaţi. Fiecare din lei face cât zece, ce zic eu, cincizeci de greci neantrenaţi. Fiecare genovez mort este de neînlocuit.

Când am plecat spre Blaherne traversând oraşul, de două ori i-a oprit poliţia imperială şi a cerut să vadă plăcuţa de lemn care certifică dreptul de a părăsi zidul. Mulţi greci părăsesc în timpul zilei zidul pentru a-şi vedea familia sau pentru a face rost de mâncare.