18 mai 1453

Sfârşitul este aproape. Nimic nu-l poate împiedica. Spaima pe care am încercat-o noi astăzi nu poate fi comparată cu nimic din ceea ce am trăit până acum.

După ce vestea că turcii încearcă să pătrundă prin galerii subterane s-a răspândit în tot oraşul, oamenii au intrat în panică şi nu puţini au fost aceia care ziua în amiaza mare au văzut fantome plimbându-se pe stradă. Alţii au pretins că noaptea ar fi auzit voci venind de sub pământ chiar şi în centrul oraşului. Dar azi-dimineaţă, în zori, în apropierea Porţii Sfântului Roman, am văzut o arătare înspăimântătoare; în întunericul nopţii, cu o rapiditate de necrezut, doar în câteva ore, ca şi cum ar fi fost purtaţi de duhuri nevăzute, turcii au construit o imensă fortăreaţă mobilă din lemn, aşezată pe roate, aproape de marginea şanţului, doar la treizeci de paşi depărtare de zidul exterior la repararea căruia au lucrat toată noaptea o mulţime de greci. Cum de a fost posibil, nimeni nu poate înţelege.

Acest bastion mobil avea trei etaje şi depăşea în înălţime zidul exterior al oraşului. Schelăria de lemn, inflamabilă, era ocrotită de câteva rânduri de piei de bou şi de cămilă; împotriva pereţilor lui dubli, umpluţi cu pământ, neînsemnatele noastre tunuri erau neputincioase. Printr-o ferestruică se lansau săgeţile, iar de pe platforma nivelului superior, începând de dimineaţă, o catapultă a aruncat cu înverşunare blocuri de piatră în fortificaţiile noastre provizorii, făcând stricăciuni şi în zidul cel mare. Între acest turn de lemn şi tabăra lor, turcii au construit un coridor acoperit, lung de cinci sute de paşi, ca apărătorii turnului să poată umbla fără teamă într-un sens şi în altul.

Şi în timp ce de la nivelurile superioare ale turnului zburau săgeţile, bolovanii şi vasele cu foc menite să incendieze palisadele noastre, partea de jos a fost folosită pentru umplerea şanţului cu pământ, pietre, lemne, vreascuri şi zidărie prăbuşită. Pe când noi priveam îngroziţi spre monstruosul turn, s-a deschis deodată o ferestruică în partea lui superioară şi un vas cu foc a zburat spre zid, fără să fi fost acolo nici un om care să-l arunce sau să-l catapulteze. Din fericire, bătaia acelui mecanism era prea scurtă pentru a putea face vreo pagubă.

În acelaşi timp, atât tunurile mari, cât şi cele mici au început să tragă neîntrerupt înspre zidul din faţa turnului mobil. Giustiniani nu a avut încotro şi a trebuit să-şi retragă apărătorii. Nici în parateichion nu a mai fost un loc sigur, fiindcă, la amiază, o parte a zidului exterior a fost făcută una cu pământul.

Curios, Grant a venit şi el să privească minunea. A măsurat din ochi dimensiunile turnului, şi-a făcut câteva însemnări, apoi a spus:

— Chiar dacă componentele acestui turn ar fi fost construite înainte de a fi fost aşezat el aici, asamblarea lui într-o noapte este, într-adevăr, un tur de forţă şi o dovadă a nemaipomenitului talent organizatoric al turcilor. Turnul în sine nu aduce nimic nou. Toate aceste tipuri de maşinării sunt la fel de vechi ca şi zidurile şi au fost frecvent folosite în asedii. Dar dimensiunile lui sunt extraordinare, depăşind de departe toate turnurile de asalt folosite de greci şi de romani. Dacă n-ar fi existat şanţul de apărare, turcii ar fi putut folosi turnul ca pe un berbec de atac împotriva zidului.

După ce l-a examinat cât l-a examinat, Grant a plecat înapoi la Blaherne oarecum nemulţumit, fiindcă nu văzuse nimic nou. Dar Giustiniani scrâşnea din dinţi şi clătina din cap de supărare. Apariţia turnului în sectorul comandat de el, fără ca nimeni să fi remarcat, era ca o insultă asupra propriei lui persoane. A spus doar atât:

— Să avem răbdare până la noapte! Ceea ce un om poate construi, un altul poate distruge.

Dar această fortăreaţă vie, care scuipa foc, săgeţi, bolovani şi ghiulele, era prea înspăimântătoare şi nimeni nu l-a crezut. Descumpănit, împăratul a plâns când a văzut în parateichion cadavrele lucrătorilor greci. Nici nu mai putea fi vorba despre repararea zidului atât timp cât diabolicul turn îl domina.

Spre seară, proiectilele tunului cel mare au reuşit să lovească în plin şi, chiar în faţa turnului mobil, o bună bucată de zid s-a prăvălit până în şanţul de apărare, omorând în cădere câţiva greci şi latini, care stăteau la adăpost într-un unghi mort al zidului. Turcii au acţionat în grabă şi au împins turnul la momentul potrivit, pentru a nu fi răsturnat de bucăţile în cădere ale zidului năruit. Turnul a scrâşnit şi s-a clătinat, dar de căzut nu a căzut. Mulţi bărbaţi cu experienţă au afirmat că nu mai este nevoie de prea multe proiectile concentrate în acelaşi loc ca tot zidul să se prăbuşească şi turcii să intre în oraş. Chiar dacă, pentru numele lui Hristos, tinerii greci şi călugării au reparat întotdeauna cu multă râvnă stricăciunile zidului şi sângele lor s-a risipit în van, morţii nu se întorc să care pământ ca să umple spărturile din zid. În timp ce toţi comandanţii încercau să găsească o strategie aplicabilă în această situaţie disperată, Giustiniani şi-a descărcat toată mânia pe megaducele Lukas Notaras, cerându-i cu aroganţă cele două tunuri de pe zidul maritim, care şi aşa trag în vânt fără să nimerească galerele turcilor.

— Am nevoie de pulbere şi de tunuri pentru a apăra oraşul, i-a spus arţăgos Giustiniani. Şi aşa s-a risipit destulă pulbere fără nici un rost.

— Tunurile sunt ale mele, i-a răspuns cu răceală megaducele. Iar pulberea am plătit-o cu banii mei. Până acum a şi fost scufundată o galeră, iar multe altele sunt grav avariate. Dar dacă aşa vrei, eu sunt dispus să economisesc pulberea, însă tunurile nu le voi muta de acolo. Sunt indispensabile pentru a-i ţine la distanţă pe turci. Tu ştii prea bine că zidul maritim este punctul cel mai slab al apărării.

— Atunci la ce dracu' sunt bune corăbiile veneţienilor, dacă nu-s nici măcar în stare să ţină la distanţă prăpăditele de galere turceşti? Motivele pe care le invoci tu nu-s decât pretexte şi prefăcătorii, pentru a slăbi apărarea în punctul cel mai expus. Te cunosc ca pe un cal breaz. Inima ta e neagră ca barba turcilor.

— Fraţilor! A strigat atunci împăratul. Pentru numele lui Hristos, nu mai agravaţi cu certurile voastre situaţia, fiindcă şi aşa este destul de proastă! Datorită vigilenţei megaducelui Notaras a fost împiedicată invazia subterană a turcilor. Dacă el apreciază că pentru apărarea zidului maritim sunt necesare tunurile, trebuie să fie ascultat. Sărutaţi-vă mai bine ca fraţii şi uitaţi cearta, pentru că toţi luptăm doar pentru aceeaşi cauză!

— Eu sunt dispus să-l pup în cur şi pe diavol dacă-mi dă tunuri şi pulbere, a protestat grosolan Giustiniani. Dar megaducele nu-mi dă nici de unele, nici de altele, aşa că nu mai pup pe nimeni.

Nici Lukas Notaras nu părea dornic să-l sărute pe Giustiniani. S-a depărtat cu un aer ofensat, lăsându-l să se sfătuiască cu împăratul asupra atacului împotriva turnului mobil.

Dar după ce am stat eu o oră în apropierea megaducelui, mândria mi s-a năruit. Am alergat după Lukas Notaras, l-am oprit şi i-am amintit:

— Doreai să vorbeşti confidenţial cu mine. Oare ai uitat?

Spre marea mea surprindere, mi-a zâmbit amical şi a spus:

— Ai ofensat onoarea familiei mele, Ioannis Anghelos, şi ai întărâtat o fată să se revolte împotriva tatălui ei. Dar fiindcă trăim şi aşa vremuri rele, nu mă îndeamnă inima să mă cert cu tine. Eu îmi iubesc fiica. Nu am putut rămâne insensibil la rugăminţile ei. Cât despre iertarea pe care ţi-aş putea-o da pentru modul latin, lipsit de respect, în care te-ai apropiat de Anna, doar de tine depinde.

Nevenindu-mi parcă să-mi cred urechilor, l-am întrebat:

— Atunci o să-mi îngădui s-o revăd pe fiica ta Anna, soţia mea?

Chipul i s-a întunecat deodată şi a spus:

— Nu vorbi despre fiica mea numind-o soţie! Dar îţi îngădui bucuros s-o întâlneşti şi să-i vorbeşti. Poate că-i mai bine dacă ea însăşi îţi va prezenta exigenţele mele. Ea este fiica tatălui ei. Eu am încredere în inteligenţa ei, chiar dacă în ultima vreme n-a prea folosit-o, lăsându-se doar în voia inimii din cauza ta.

— Să te binecuvânteze Dumnezeu, Lukas Notaras, i-am spus eu din tot sufletul. M-am înşelat în privinţa intenţiilor tale. Eşti un adevărat grec.

A zâmbit oarecum stânjenit şi a spus:

— Ceea ce-ţi doresc şi ţie.

— Când aş putea s-o revăd? L-am întrebat.

Iar el mi-a răspuns râzând:

— Încalecă pe armăsarul meu şi du-te acasă la mine! De două zile ea te aşteaptă cu nerăbdare. Dar eu cred că puţină aşteptare nu strică, aşa vă mai liniştiţi şi unul, şi celălalt.

Aş fi putut să mă îndoiesc de multa lui bunăvoinţă. Dar fără să mă mai gândesc la tunuri şi la turci, la Blaherne şi la treburile mele, am încălecat pe calul lui Notaras şi am traversat oraşul în galop până la malul Mării Marmara. Recunoscând calul megaducelui, patrulele poliţiei de război nu m-au oprit. Şi am chiuit triumfător de pe spinarea calului ce mă purta spre ea. Ziua de mai mi s-a părut nespus de senină şi de aurită, chiar dacă realitatea era cu totul alta, iar zidurile Constantinopolului se înecau în funingine şi fum.

După ce am ajuns în dreptul palatului simplu din piatră, am priponit animalul de un inel al zidului. Alergând ca un tânăr înfierbântat la prima iubire, am ajuns în dreptul porţii principale şi am bătut. Abia atunci m-am gândit la înfăţişarea mea, m-am scuturat de praf, mi-am şters cum am putut funinginea de pe faţă şi am scuipat în palmă, încercând să-i dau apoi armurii o oarecare strălucire.

Mi-a deschis un servitor înveşmântat în alb şi albastru, dar nu am avut ochi să-l văd prea bine. Abia am intrat în vestibul că Anna Notaras, zveltă şi frumoasă, a alergat spre mine cu ochii strălucind de bucurie.

Era atât de frumoasă şi tânără în palatul părinţilor ei şi nu am îndrăznit s-o strâng în braţe, ci am rămas cu răsuflarea tăiată să o privesc. Avea gâtul neacoperit, buzele şi sprâncenele pictate, plutea în jurul ei parfum de hiacint, la fel ca prima dată.

— În sfârşit! A şoptit ea.

Mi-a prins capul între mâini şi mi-a sărutat gura. Avea obrajii fierbinţi de aşteptare.

N-o păzea nimeni. Nu venea din încăperile ferecate cu multe zăvoare, rezervate femeilor. Acest lucru nu l-am putut înţelege.

M-a luat de mână şi m-a condus. Am urcat treptele şi am ajuns în marea sală a palatului. Marea Marmara strălucea ca argintul în spatele strâmtelor ferestre ogivale.

— Anna! I-am spus eu. Sfârşitul se apropie! Nici nu ştii ce lucruri îngrozitoare se petrec. Mulţumesc lui Dumnezeu că a avut îndurare şi mi-a îngăduit să te mai văd o dată.

— Doar să mă vezi? A şoptit ea surâzând. Nimic altceva nu-ţi doreşti? Chiar dacă sunt femeia ta?

Eram nedumerit, nu înţelegeam. De parcă aş fi fost într-un vis, când nu poţi desluşi unde te afli. Am gândit: poate că sunt mort, poate că vreo ghiulea m-a lovit atât de repede, încât nu am mai avut timp să ştiu că mor, poate că spiritul meu a rămas pe pământ, prins în capcana pasiunii femeii pe care am iubit-o. Zadarnică mi-a fost atunci disperarea. Să fie atât de uşor? Să fie atât de simplu?

— Bea! A şoptit Anna Notaras, soţia mea, şi mi-a întins un potir cu vin arămiu.

După ce am gustat, am observat că amestecase ambră în vin, după obiceiul turcesc. De ce voia să-mi aţâţe simţurile? Oare n-o doream destul?

Buzele ei erau şi mai îmbătătoare decât vinul, trupul ei era cel mai minunat şi delicat potir. Dar când am vrut s-o îmbrăţişez, m-a respins. Ochii ei s-au întristat şi mi-a spus încet:

— Nu acum. Aşază-te, dragul meu. Trebuie mai întâi să vorbim.

— Nu, nu spune nimic, am protestat eu dezamăgit. De câte ori începem să discutăm, sfârşim prin a ne supăra unul pe altul şi a ne jigni. Ca să ne înţelegem, nu-i nevoie să vorbim, o ştii prea bine.

Şi-a lăsat capul în jos şi a spus:

— Atunci, tu mă vrei doar în pat. Altfel nu. Oare pentru tine eu nu sunt decât un trup?

— Dar tu însăţi doreşti acest lucru, i-am spus eu cu vocea sugrumată.

Şi-a ridicat capul, a clipit des şi ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Încearcă să fii raţional! A rostit ea. L-ai întâlnit pe tatăl meu. El este gata să ne ierte, doar tu să o vrei. Pentru prima dată mi-a vorbit ca unei fiinţe umane, mi-a expus ideile lui, mi-a destăinuit speranţele pe care le are, mi-a explicat care este scopul lui. De altfel, e prima oară când eu însămi l-am înţeles întru totul. Trebuie şi tu să-l înţelegi. El are un plan precis.

M-am întristat, inima mea a îngheţat. Anna a început din nou să-mi mângâie cu degetele ei fine mâinile murdare.

— Înţelege, Ioannis! A spus Anna. E tatăl meu şi nu greşeşte. După împărat, el este cel mai nobil grec al Bizanţului. Dacă împăratul Constantin şi-a înşelat poporul, şi-a renegat credinţa şi s-a vândut latinilor, tatăl meu trebuie să ia în mâinile lui destinul acestui popor. E o datorie de la care nu se poate da la o parte, oricât de grea şi de umilitoare ar fi. Tu trebuie să-l înţelegi.

— Continuă! I-am spus eu amărât. Dar cred că am mai auzit această poveste.

— Tatăl meu nu-i un trădător, a spus ea cu înflăcărare. Niciodată nu se va înjosi până acolo. Este un politician care vrea să salveze de la ruină ceea ce mai poate fi salvat.

Mă cerceta pe furiş. Nu mai avea lacrimi în ochi. Se forţase puţin, ce-i drept, dar acum nu mai putea să plângă. Dimpotrivă, în ochii ei ardea flacăra vanităţii. A continuat:

— Ar fi trebuit să devin soţia lui Mehmet după ce oraşul ar fi fost cucerit. Ca o pecetluire a legăturii dintre sultan şi poporul grec. Tatăl meu a fost foarte supărat că, dintr-un capriciu, i-am răsturnat planul. Dar de unde să fi ştiut? El nu mi-a povestit nimic.

— Tu, într-adevăr, n-ai prea avut noroc, i-am spus eu ironic. Nici prima dată, când trebuia să ajungi împărăteasă, nici a doua oară, când ai fi putut deveni una dintre zecile de soţii ale viitorului stăpân al lumii. E limpede, n-ai avut noroc, înţeleg că regreţi, dar nu-ţi pierde speranţa! Eu nu mai am multe zile de trăit. După aceea vei fi din nou liberă.

— Oare cum poţi să-mi vorbeşti în felul acesta? A strigat ea. Doar ştii că te iubesc. Te înşeli vorbind despre moarte. Noi mai avem de trăit mulţi ani împreună. Vei vedea. Dar va trebui să ţii seama de sfaturile tatălui meu.

— Bine, i-am spus eu cu mult amar. Povesteşte-mi ceea ce el n-a îndrăznit să-mi spună în faţă! Dar grăbeşte-te, fiindcă trebuie să mă întorc pe ziduri.

S-a agăţat de mine cu disperare şi a strigat:

— Nu te vei mai întoarce pe ziduri! În noaptea aceasta te vei duce în tabăra sultanului. Nu-i nevoie să-i dai informaţii despre apărarea oraşului, dacă socoteşti că acest lucru este dezonorabil. Va trebui doar să-i transmiţi un mesaj secret din partea tatălui meu. Sultanul este suspicios în privinţa grecilor, dar pe tine te cunoaşte, în tine are încredere.

— Care-i mesajul tatălui tău? Am întrebat-o.

— Nu vrea să-l scrie, a rostit Anna cu mult zel. Chiar dacă el se încrede atât în tine, cât şi în sultan, un mesaj scris ar putea fi foarte periculos. Chiar şi printre sfetnicii cei mai apropiaţi ai sultanului sunt oameni care îi incită pe greci să i se opună. Tu ştii asta. Dar îi vei spune sultanului că în Constantinopol există oameni de seamă care îl reneagă pe împărat şi sunt gata să colaboreze cu turcii în condiţiile impuse de sultan. Spune-i: Noi suntem treizeci de nobili influenţi – tatăl meu îţi va da numele lor – care înţelegem că viitorul grecilor din Constantinopol depinde de prietenia cu sultanul. Atât timp cât oraşul se poate apăra, onoarea noastră de greci nu ne îngăduie să intervenim în operaţii militare favorabile sultanului. Dar, în secret, lui îi slujim, iar atunci când Constantinopolul va cădea, sultanul va găsi aici un aparat administrativ apt să funcţioneze, în care poporul să aibă încredere. Noi, cei treizeci, îi cerem sultanului protecţie şi îl rugăm cu umilinţă să cruţe familiile şi bunurile noastre atunci când va intra în oraş.

Anna s-a uitat întrebător la mine şi a continuat:

— Este oare ceva rău în asta? E doar o propunere onestă şi curată. De fapt, noi, grecii, ne aflăm între turci şi latini ca între ciocan şi nicovală. Acest plan nu-i decât un mod de salvare a viitorului oraşului. Predarea împăratului în mâna turcilor şi supunerea faţă de sultan. Sultanul are atâta simţ politic ca să priceapă că, pentru el însuşi, propunerea aceasta este favorabilă. Tu nu eşti un latin. De ce-ar trebui să fii de partea lor?

Cum nu puteam spune nimic, fiindcă aveam inima prea încărcată de supărare, ea a crezut că a reuşit să mă convingă şi a continuat cu entuziasm:

— Mai sunt doar câteva zile şi oraşul va fi cucerit, aşa spune tatăl meu. De aceea, trebuie să pleci în grabă. Când sultanul va reuşi să spargă rezistenţa latinilor, te vei întoarce cu învingătorii pentru a-ţi regăsi femeia. Vei face parte atunci din familia Notaras. Doar ştii ce înseamnă asta.

A arătat spre pereţii de marmură, la covoare şi la mobilele scumpe, apoi a spus:

— E altfel decât în prăpădita aceea de casă din lemn unde m-ai dus. Cine ştie, poate că vom locui în Palatul Blahernelor. Pentru că tu vei fi, fără îndoială, unul dintre nobilii cei mai de vază ai Constantinopolului.

Apoi a tăcut, dar pe chipul ei se mai citea entuziasmul. Trebuia să-i vorbesc.

— Ascultă, Anna, i-am spus. Tu eşti fiica tatălui tău. Pot înţelege că-i împărtăşeşti ideile şi, chiar dacă nu-mi place, n-am ce face. Dar în tabăra sultanului eu nu mă voi duce pentru a transmite mesajul tatălui tău. Nu mă îndoiesc că el poate găsi un mesager care să aibă un simţ politic mai cuviincios decât al meu.

— Ţi-e frică? M-a întrebat ea, schimbându-se la faţă.

De mânie, am trântit de pământ casca pe care o ţinusem până atunci în braţe.

— Uite ce, i-am spus eu. Dacă aş fi convină că servesc o cauza dreaptă, aş merge la sultan fără nici o teamă, chiar de-aş şti că mă va trage în ţeapă. Crede-mă, Anna, ambiţia îl împiedică pe tatăl tău să vadă faţa adevărată a lucrurilor, în felul acesta, îşi sapă singur mormântul. El nu-l cunoaşte pe Mehmet. Eu îl cunosc. Dacă noi am fi trăit în vremurile bune de altădată, planul tatălui tău ar fi fost înţelept. Dar imensul tun al sultanului a inaugurat o eră nouă. Era fiarei. Eră în care nimeni nu mai poate avea nici o mândrie, epocă în care oamenii sunt doar instrumente neputincioase ale puterii. Şi de-ar jura sultanul cu mâna pe Coran în numele Profetului şi al tuturor îngerilor, în sinea lui doar se va amuza, fiindcă el nu crede nici în Profet, nici în îngeri; îl va omorî pe tatăl tău de îndată ce nu va mai avea nevoie de el. Dar la ce ajută că-l previn, din moment ce megaducele nu are încredere în mine?

I-am mai spus:

— Chiar dacă sultanul şi-ar respecta cuvântul dat, eu la sultan nu mă voi întoarce niciodată, oricât de mult m-ai ruga tu şi ai plânge. Constantinopolul este oraşul meu şi voi lupta pentru apărarea lui până în ultima clipă. Când zidurile lui se vor nărui, mă voi nărui şi eu. Este ultimul meu cuvânt, Anna. Încetează să mă ameţeşti!

Anna m-a privit dezamăgită şi chipul ei a pălit de supărare.

— Atunci nu mă iubeşti, a spus ea în şoaptă.

— Nu, nu te iubesc, i-am răspuns eu sec. A fost o amăgire, mi-am imaginat doar… Te credeam altfel. Iartă-mă! În curând te vei elibera de mine. Dacă te vei strădui să-i zâmbeşti frumos, poate că sultanul te va accepta în haremul lui. Urmează deci sfaturile tatălui tău! El va aranja toate lucrurile aşa cum va fi mai bine.

M-am ridicat şi am luat casca de pe jos. În spatele ferestrelor înguste, Marea Marmara îşi unduia valurile de argint. Chipul meu se oglindea pe marmura netedă ca sticla. Am simţit atunci că am pierdut-o pentru totdeauna şi fiinţa mi s-a umplut de o linişte îngheţată.

— Încă un lucru neînsemnat, i-am spus eu încet. Curiozitatea mă împinge să te întreb, dar tu nu trebuie să-mi răspunzi dacă nu vrei. Este şi numele părintelui Ghenadios printre cei treizeci?

Stingherită, Anna mi-a evitat privirea.

— Nu, a spus ea. Tatăl meu a fost la Mănăstirea Pantocratorului să discute cu părintele Ghenadios, dar acesta susţine cu încăpăţânare că doar Biserica este temelia unui nou Constantinopol al grecilor. Peste greci va fi suveran patriarhul Bisericii Ortodoxe protejate de sultan. Atât timp cât în Constantinopol există un basileu, Biserica i se subordonează. Dar nu va mai fi nici un basileu, a spus Ghenadios, fiindcă împăratul Constantin s-a lepădat de credinţă. De aceea, Biserica se poate considera independentă şi autocrată. Ghenadios le-a cerut, atât tatălui meu, cât şi tuturor celor care vor să trăiască în pace cu turcii, să se supună Bisericii. Dar aşa ceva nu se poate, şi nici din punct de vedere politic nu-i prea înţelept.

— Aşa spune tatăl tău, i-am atras eu atenţia, în acelaşi timp, când pe zidurile Constantinopolului sângele grecilor se varsă, în inima lor, dregătorii Bizanţului şi patriarhii credinţei au şi dat turcilor oraşul şi se târguiesc acum pentru funcţia cea mai înaltă. Sunt supărat pe mine însumi că sunt grec. Dar îmi voi răscumpăra păcatul acesta cu sângele meu. În ziua Judecăţii de Apoi, şi tatăl tău, şi părintele Ghenadios vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru faptele lor. Toate aceste clipe sunt înscrise de-acum în inima lor.

Am dat să plec. Anna şi-a înfipt privirea în mine şi a strigat deznădăjduită:

— Ioannis Anghelos, nu pleca!

Era ea, cea adevărată. Mi-a fost milă de ea când m-am gândit cu cât zel şi cu câtă sinceritate a crezut că va aranja totul ca să-şi mulţumească şi tatăl, şi bărbatul. Cât de nefericită trebuie să se fi simţit când i-am răsturnat planul! Cu chipul răscolit, cu răsuflarea întretăiată, şi-a schimbat strategia şi a recurs la ultimul mijloc.

— Nu pleca mai înainte de a vedea cum m-am pregătit să te întâmpin, m-a rugat ea.

Am urmat-o. Am încercat să zâmbesc, dar buzele mele erau încremenite. M-a condus într-un dormitor decorat cu trandafiri.

Baldachinul înalt avea perdele grele de mătase. Şi aşternuturile de pe pat tot din mătase erau. Şi-a desfăcut agrafa de aur şi veşmântul ei a căzut dezgolindu-i umerii şi sânii, a căror chemare m-a făcut să tresar. A închis ochii şi şi-a întors ademenitor spre mine faţa.

— Anna! I-am spus în şoaptă. Nu aceasta este viaţa. De aici nu poţi şti ce se întâmplă pe ziduri. De aceea nu poţi să mă înţelegi.

S-a apropiat de mine cu ochii închişi, mi-a luat mâna şi a pus-o pe sânii ei.

— Anna! I-am spus şi glasul mi s-a frânt. Dacă vrei să mă mai întâlneşti, caută-mă pe ziduri!

N-a spus nimic. A rămas nemişcată în picioare, cu ochii închişi, iar eu m-am depărtat uşor, încercând să nu fac nici un zgomot. Dar când am ajuns în dreptul porţii, ea a apărut alergând, ţinându-şi veşmintele cu mâna, şi mi-a strigat cu faţa roşie de umilinţă:

— Adio, latin blestemat! Nu ne vom mai întâlni niciodată! Începând de acum, mă voi ruga în fiecare clipă să mori, ca să scap de tine. Iar de-ţi voi vedea hoitul putrezind, îl voi lovi cu picioarele.

Cu acest blestem în urechi am ieşit din palat şi apoi mi-am pus casca pe cap, iar mâinile mi-au tremurat. Calul negru al lui Notaras, care mă aştepta legat, a ridicat capul şi a nechezat când m-a văzut. Am încălecat pe spinarea lui şi l-am izbit cu călcâiele în burtă. Mai târziu, oamenii au răspândit vestea că prin oraş a trecut într-o goană nebună îngerul Morţii, călare pe un cal negru. Chipul lui era cenuşiu ca moartea, îi ţâşneau flăcări din ochi şi spume albe din gură. Dar nu-i adevărat. Oamenii exagerează întotdeauna. Nu era îngerul Morţii. Eram eu.

Când am ajuns, am simţit mirosul de carne pârlită al nefericiţilor arşi de vii în galeria subpământeană. Săpătorii lui Grant reuşiseră să pătrundă în galeria turcească, unde au dat foc la stâlpii de sprijin.

Este miezul nopţii, în noaptea asta, îmi doresc cu patimă moartea. Cu atâta patimă nimic nu mi-am dorit până acum. Giustiniani mi-a oferit o şansă. A apelat la mine fiindcă vorbesc turceşte. Vrea să încerce un atac. Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, iartă păcatele mele!

Fiindcă o iubesc. Fiindcă o iubesc cu disperare. Adio, Anna Notaras, dragostea mea!