1 aprilie 1453

De dimineaţă au bătut clopotele şi toaca bisericilor şi mănăstirilor îndemnându-i pe oameni să se roage pentru salvarea oraşului. Ziua a fost tulburător de frumoasă. Mult prea frumoasă a fost această zi de primăvară. Lanţul imens, căruia i s-au adăugat noi tronsoane şi i s-au reparat inelele, este gata şi aşteaptă să fie pus la loc. Şerpuitor, se întinde de-a lungul ţărmului mării, de la Turnul lui Eugen până la Turnul Sfântului Marcu.

După ce au asistat la slujbă, mulţi oameni s-au dus în port să vadă lanţul. Flotoarele cilindrice, care-l menţin la suprafaţă, prinse cu bride puternice, sunt atât de mari, încât nici cei mai vânjoşi bărbaţi nu le pot cuprinde în braţe. Verigile de fier ale lanţului sunt groase cât un picior de bărbat. Celebrul lanţ al ospitalierilor, care închide portul din Rhodos, este o joacă de copii pe lângă acest masiv lanţ al Constantinopolului. Nu-l poate rupe nici cea mai mare corabie. Părinţii l-au arătat copiilor lor, iar copiii s-au căţărat şi au intrat în inele fără nici o teamă. Chiar şi împăratul Constantin, însoţit de suita sa, a venit să-l cerceteze. Unul din capetele lanţului este prins în piatra fundaţiei Turnului lui Eugen.

Spre seară, ţinându-se de mână, au venit amândouă călugăriţele în casa mea. Slujba religioasă şi lanţul i-au redat Haricleei curajul. Ea i-a povestit pe îndelete lui Manuil despre Sfânta Fecioară şi despre ceilalţi sfinţi, care, de-a lungul secolelor, au ocrotit Constantinopolul şi i-au înspăimântat atât pe turci, cât şi pe cei care au încercat să-l cucerească. Şi i-a mai spus Hariclea că, atunci când turcii şi-au construit fortăreaţa pe Bosfor, însuşi strategul celest, Arhanghelul Mihail, a coborât din cer, cu sabia-i de foc în mână, pentru a proteja oraşul. Mulţi martori demni de toată încrederea l-au văzut călare pe un nor, deasupra Bisericii Sfinţilor Apostoli. Veşmintele îi străluceau atât de tare, încât cei care l-au văzut au fost nevoiţi să-şi acopere ochii.

— Câte perechi de aripi avea? A întrebat-o Manuil, în speranţa că va avea, în sfârşit, o certitudine în această chestiune atât de controversată.

— Nimeni n-a avut timp să le numere, i-a răspuns enervată Hariclea. Strălucirea săbiei de foc i-a orbit pe oameni şi multă vreme ei n-au mai văzut altceva pe cer decât nişte discuri luminoase. Sunt convinsă că dacă l-ai fi văzut, nu te-ai fi apucat să-i numeri aripile, ci ai fi îngenuncheat umil alături de ceilalţi oameni, mulţumindu-i lui Dumnezeu, care, în nemărginita Lui bunătate, l-a transferat pe arhanghelul protector al Bosforului la Constantinopol.

— Înseamnă că-i rău de tot, a rostit Manuil, scărpinându-şi barba sură. Dacă nici Dumnezeu nu mai are încredere că Panaghia Blahernelor poate ocroti singură Constantinopolul, în cine să mai avem noi încredere? În orice caz, Maica Cerului este mai importantă decât arhanghelul, asta o ştie toată lumea.

— Doar dacă nu cumva Arhanghelul Mihail a vrut să ocrotească fortăreaţa turcilor, am spus eu. Fiindcă astă-vară, când turcii au zidit coloanele de marmură ale propriei lui biserici, arhanghelul n-a mişcat o aripă. Dacă arhanghelul strateg al cerului a zburat pe deasupra oraşului nostru căutându-şi un loc, cred că mai degrabă este o prevestire rea decât una bună.

— Uite că la asta nu m-am gândit! A exclamat Hariclea, străpungându-mă cu o privire neliniştită.

Însă şi-a revenit de îndată şi a spus consolator:

— Dar noi avem moaştele sfinţilor în relicvarii de argint. Cei care au murit ca martiri acum o mie de ani apărând imaginile sfinte, atunci când spiritul fără chip al Islamului şi al falsului Profet au hărţuit adevărata noastră învăţătură. Cei cuvioşi au ascuns atunci imaginile sfinte în veşminte şi în case, chiar dacă primejdia ce-i pândea era mare. Sfinţii martiri se vor ridica din sicriele lor de argint să se războiască cu dezgustătorul Dumnezeu fără chip al turcilor.

Apoi, dintr-o răsuflare, ea a înşirat numele a douăzeci de sfinţi martiri, şi-a şters ochii plini de lacrimi şi a spus smiorcăindu-se:

— Este drept că martirii ăştia nu-s decât nişte biete rămăşiţe chircite şi lustruite de moşnegi şi de babe cu tigve înnegrite, dar tare mi-s dragi când îi văd cum se odihnesc evlavios pe pătuţuri de mătase în relicvarii de argint, unii la Biserica Patriarhiei, alţii în pivniţele Sfintei Maria a mongolilor, de parcă ar fi nişte copii nevinovaţi. Dacă aş fi găsit şi eu la timpul potrivit un bărbat cumsecade, m-aş fi căsătorit şi aş fi avut copii, numai că singurul bărbat care s-a dat o dată la mine a fost un marinar cu faţa ciuruită de vărsat de vânt şi, slavă Domnului, era atât de beat, încât n-a reuşit să-mi facă nimic. De aceea, ca să nu-i mai ispitesc şi pe alţii, tata m-a trimis la mănăstire. Acum mi-a cam trecut vremea, aşa că nu mă mai îndemna atâta să-ţi beau vinul, Manuil! Nu-i aşa că şi tu eşti bătrân?

Iar Manuil i-a răspuns cuviincios că vârsta, durerile de urechi şi înţepăturile din genunchi i-au risipit dorinţa de a mai zămisli copii pe lumea asta.

Uite aşa au pălăvrăgit ei multă vreme, iar eu m-am amestecat din când în când în discuţia lor amuzantă, fiindcă era duminică şi o vreme atât de frumoasă de mult nu mai fusese, aşa că n-avea nici un rost să stau posomorât, chiar dacă Anna refuzase categoric să vină în camera mea. A tăcut tot timpul şi a rămas acoperită din cap până în picioare în veşmintele ei negre de călugăriţă. Nici vârful degetelor nu i le-am putut vedea, fiindcă avea mâinile complet acoperite. Când o mai întrebam câte ceva, clătina din cap de parcă făcuse un legământ de muţenie în faţa lui Dumnezeu. Puţinul pe care-l puteam întrezări din chipul ei avea o paloare ciudată, iar ochii mari căprui mă priveau acuzatori. Avea cearcăne vineţii în jurul lor şi pupilele umflate, de parcă plânsese. Parcă voia să mă impresioneze, să deştepte în mine un sentiment de milă şi de remuşcare. Când am încercat s-o prind de mână, s-a retras ca şi cum i-ar fi fost teamă de mine. Era prea ciudată şi m-am întrebat dacă nu cumva îşi acoperise singură faţa cu făină şi-şi desenase cearcănele de sub ochi, fiindcă paloarea era prea nefirească, iar restul chipului ei, o adevărată nefericire.

Din când în când, Hariclea trăgea spre ea cu coada ochiului, apoi o pufnea râsul. Iar Anna îi răspundea cu o privire atât de mânioasă, încât biata Hariclea îşi acoperea gura cu mâinile, ca să-şi poată înăbuşi râsul.

Dar n-am mai rezistat, am apucat-o de mâini, am obligat-o să se ridice în picioare şi am întrebat-o:

— Ascultă, ce-i cu maimuţăreala asta ipocrită?

M-a privit cu uimire simulată, şi-a pus un deget pe buze şi a spus în şoaptă:

— Sst! Să n-audă servitorii!

Apoi, ca şi cum n-ar fi putut să împiedice inevitabilul, şi-a lăsat umilă umerii în jos şi a venit după mine până în dreptul scării, dar în casa mea n-a vrut să intre.

— Nu, a rostit ea, nu pot face o asemenea nebunie! Eu trebuie să-mi păstrez buna reputaţie. Oare nu te întrebi ce-ar putea gândi servitorul tău despre noi? Şi, dacă tot am pomenit despre servitor, a reluat ea ideea cu un ton mai hotărât şi mai aprig, te porţi ca şi cum noi am fi deja căsătoriţi şi nu te sfieşti câtuşi de puţin să mă dojeneşti de faţă cu servitorul tău. Ca să nu mai spun că-i absolut deplasat să sporovăieşti cu această femeie simplă, care înţelege greşit orice vorbă. Dar poate că eu mă înşel. Poate că nu ea, ci eu însămi sunt folosită ca o însoţitoare. Poate că pe tine te interesează doar s-o întâlneşti pe ea, să-i dai de băut şi să faci din ea instrumentul poftelor tale, profitând de faptul că nu-i în stare să se apere. De aceea n-o las să vină singură aici, deşi, dacă ar fi după mine, aş prefera să nu mai vin niciodată în casa asta. I-am spus:

— Ce-i cu tine, dragostea mea? Să-ţi fi pierdut oare mintea? Eu nu mai înţeleg nimic din felul în care te porţi.

— Aşa, Ioannis, aşa! Acuză-mă acum că sunt nebună! N-am fost eu proastă oare de mi-am lăsat casa şi l-am părăsit pe tatăl meu, abandonându-mă în braţele tale? Nici nu-mi mai aduc aminte de când n-am mai auzit să-mi fi spus şi tu o vorbă bună. Nimic nu-ţi place. Dacă mă îmbrac corespunzător demnităţii şi poziţiei mele în societate, te porţi cu mine ca şi cum aş fi o târfă din port. Dacă încerc să-ţi fiu pe plac, să fiu plină de pudoare şi rezervată în dorinţe, devii furios, mă insulţi, mă strângi de mâini şi încerci să mă târăşti în camera ta, ca şi cum ai intenţiona să mă violezi. Acuză-mă dacă ai de ce, dar mai întâi înlătură-ţi praful din ochi, care te împiedică să vezi bine!

— Dumnezeule, ai îndurare şi nu mă lăsa sfârtecat de o femeie! Am spus eu istovit şi disperat. Probabil că, în ciuda tuturor aparenţelor, am o inimă prea latină, de nu-i pot nicidecum înţelege pe greci.

S-a domolit, şi-a deschis minunaţii ei ochi mari şi a rostit sentenţios:

— Nu-i amesteca pe greci în povestea noastră! Pe femei tu nu le înţelegi. Poate că nici nu eşti un aventurier şi un seducător, aşa cum am afirmat o dată, ci doar un inocent, din moment ce atât de puţin te pricepi la femei. De aceea, n-am încotro şi te iert pentru felul în care te porţi.

Am sărit în sus de indignare şi am strigat:

— Tu mă ierţi? Dumnezeule mare! Oare care dintre noi doi ar trebui să ierte? Dar ajunge, ajunge! Poftim, îţi cer iertare, mă umilesc în faţa ta, dacă aşa vrei, dar te rog să încetezi acest joc care mă face să înnebunesc. Nu mai rezist. Oare de ce te porţi aşa cu mine?

Şi-a lăsat ochii în jos, dar privirea ei m-a străpuns.

— Pentru că te iubesc, domnule Ioannis Anghelos, a rostit ea blând. Te iubesc atât de mult, încât uneori îmi vine să-mi plâng singură de milă. Iar tu te porţi ca un copil. Dar poate că de aceea te iubesc atât de mult.

M-am uitat uimit la ea, fiindcă nu mai puteam să înţeleg nimic. Şi am şoptit:

— Ciudată dragoste!

Iar ea mi-a mângâiat obrajii şi a rostit înduioşătoare:

— Prietenul meu drag, singura mea dragoste! Oare de ce eşti tu atât de încrâncenat?

— Eu?

Atât de mânios am întrebat-o, încât nici n-am putut continua să-i vorbesc. După câteva clipe i-am spus:

— În orice caz, eu nu sunt diabolic de capricios, aşa cum eşti tu.

— Capricioasă? M-a întrebat ea mirată. Vasăzică, crezi că sunt capricioasă? Poate că nu sunt atât de simplă ca tine. Dar o femeie este întotdeauna mai complicată decât un bărbat.

Am întrebat-o:

— De fapt, ce vrei de la mine? Vorbeşte!

— O căsătorie atât de legală pe cât este posibil pentru vremurile în care trăim, a spus ea simplu, rostind distinct şi apăsat fiecare cuvânt. Eu trebuie să mă gândesc la reputaţia mea, la viitorul nostru, la familia mea şi la tatăl meu.

Mi-am strâns atât de tare pumnii, încât unghiile mi-au intrat în carne, şi am spus calm:

— Dar nu mai există nici un viitor, încearcă să înţelegi că nimic nu mai are vreo importanţă. Familia ta, palatul tatălui tău, reputaţia ta… Tunurile turcilor sunt la cinci mii de paşi de oraş.

Sunt atât de mulţi turci, încât nimeni nu-i poate număra. Pentru noi nu mai există nici un viitor, crede-mă!

— Atunci de ce îmi vorbeşti aşa de îndârjit? M-a întrebat ea. Dacă tot nu mai există viitor, dacă nimic nu mai are vreo importanţă, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu vrei să faci pentru mine acest gest neînsemnat, care poate să-mi aducă puţină fericire?

— Bisericile sunt acum unite, i-am spus eu. Încearcă să înţelegi! Uniunea a fost proclamată, în faţa bisericii, o căsătorie latină are aceleaşi precepte ca şi o căsătorie grecească. Voi încălca un sacrament dacă mă voi recăsători. Este o chestiune de principii. Eu nu m-am lepădat de credinţa mea pentru a mă converti la credinţa Islamului nici acolo, la Varna, când am simţit tăişul săbiei pe grumaz. Cu mult mai de neiertat ar fi acum dacă mi-aş abandona credinţa pentru capriciile unei femei.

— În cele mai multe dintre bisericile Constantinopolului încă se citeşte Crezul fără nici o adăugire, a continuat ea cu încăpăţânare. Căsătoriile, înmormântările şi botezurile se mai fac după vechile obiceiuri. Gregorios Mammas este un patriarh fals, pe care Sinodul l-a renegat. Nici papa nu-l poate reabilita, aşa că, în funcţia pe care o are, el nu este altceva decât o marionetă a Împăratului Constantin. Adevărata Biserică greacă se ascunde îndărătul tuturor acestor momente tulburi şi va renaşte atunci când îi va veni vremea. Botează-te în credinţa Bisericii greceşti şi absurda-ţi căsătorie de mai înainte se va anula de la sine!

Eram atât de confuz în inima mea şi m-am bătut cu pumnul în piept şi am strigat:

— Oare de ce sunt eu blestemat pe lumea asta? Oare de ce n-am dreptul să trăiesc cum mă îndeamnă sufletul? Oare şi tu vrei să mă urmăreşti cu preoţi şi cu legiuitori, chiar dacă nici nu te-am atins?

— Nici nu mă vei atinge vreodată! A rostit ea pătimaş. Chiar de-aş muri de dorul tău! Am şi eu principii pe care nu le pot abandona, pentru că altfel, oare cine mai sunt? Du-ţi viaţa de unul singur, dragul meu, că singur vei intra în mormânt! Dar noi trăim în lumea oamenilor, nu în lumea lui Dumnezeu, în lumea aceasta a oamenilor, unde pentru toate trebuie să te târguieşti, în care trebuie să te adaptezi după ceilalţi, ca să ai un crâmpei de fericire. L-am minţit pe tatăl meu, mi-am părăsit familia şi casa pentru tine. Trebuie să înşeli şi tu pe cineva. Altfel nu mai pot înţelege că suntem făcuţi unul pentru altul; întotdeauna există ceva de ales, singur ai spus-o. Alege! Acum este rândul tău să alegi, ăsta-i ultimul meu cuvânt.

Cu lacrimi de mânie în ochi am intrat în grabă în camera mea, mi-am atârnat sabia de centură, m-am încălţat şi mi-am pus cuirasa.

— Adio, Anna! Am strigat din poartă, după ce am trecut pe lângă ea. De acum înainte, doar pe zidurile oraşului mă vei mai găsi. Ţi-am oferit un măr, dar tu nu îndrăzneşti să muşti din el, fiindcă ţi-e teamă că ar putea avea viermi.

— Ţine, primeşte-ţi mărul înapoi, a strigat ea şi a aruncat în mine cu primul lucru care i-a ieşit în cale, felinarul cu geamuri de sticlă, un obiect foarte scump.

Sticla s-a spart în capul meu şi m-a rănit pe gât şi pe mână. Dar n-am observat decât mai târziu. Am trântit poarta şi am plecat. Ea a alergat după mine şi a strigat îngrozită:

— Cel puţin, te-am rănit?

Dar nu m-am întors. Am străbătut strada zornăind din cuirasă ca şi cum aş fi încercat să alung diavolul. O iubesc la nebunie.