31 martie 1453

Ultima zi a lunii martie. Sâmbăta sfântă, în curând, totul se va termina.

Împăratul şi-a pierdut răbdarea să tot aştepte. Astăzi a fost săpat ultimul tronson al şanţului, apoi a fost umplut cu apă. Să sperăm că suporţii de susţinere şi pietrele vor rezista şi-l vor împiedica să se prăbuşească.

Nici o clipă, cât timp au lucrat, marinarii n-au pierdut din vedere împrejurimile. Fără fluiere şi tobe, fără flamuri fluturând în vânt. Chiar şi împăratul, în cuirasă şi cu o cască de argint pe cap, a urcat cu suita sa în vârful unei coline. Nici urmă de turc la orizont. Armata lor înaintează încet.

Cu Consiliul celor doisprezece în frunte, veneţienii au sosit în marş în fata Palatului imperial, împăratul le-a încredinţat apărarea celor patru porţi ale Blahernelor şi le-a înmânat cheile. El însuşi şi-a asumat responsabilitatea apărării Porţii Sfântului Roman, în realitate, Giustiniani este cel care comandă trupele de apărare ale acestei porţi, precum şi a văii râului Lykos, până la Poarta Harisiană. Starea de alarmă a fost anunţată şi posturile de gardă au fost întărite. Dar, deocamdată, cea mai mare parte a bărbaţilor din apărare se întorc noaptea să doarmă la casele lor.

Cu ochii plini de lacrimi, împăratul li s-a adresat astfel latinilor:

— Începând de acum, soarta Constantinopolului se află mai mult în mâinile voastre decât în mâinile grecilor. Prezenţa voastră atestă că noi, grecii, nu suntem singuri. Douăsprezece naţiuni sunt în rândurile voastre. Occidentul ne-a sărit în ajutor. Voi sunteţi lancea Occidentului întru slava lui Dumnezeu şi binecuvântarea întregii creştinătăţi. Cu profundă bucurie şi încredere absolută vă înmânez cheile porţilor. Apăraţi-le!

Câţiva tineri aparţinând celor mai nobile familii de greci, aliniaţi lângă zid în ordine protocolară, în veşminte de ceremonie, au râs batjocoritor în timp ce vorbea împăratul.

După ultima noastră întâlnire, Anna Notaras n-a ieşit timp de trei zile din mănăstire. Nu ştiu pe cine a vrut ea să pedepsească. Pe mine sau poate chiar pe ea însăşi, în orice caz, astăzi, în cea de-a patra zi, a venit Hariclea cu talerul ei de lemn, s-a aşezat fără pretenţii la masa din bucătărie şi a început să geamă, lamentându-se totodată despre capriciile femeilor tinere. Manuil i-a adus îndată mâncare de la cârciuma de peste drum, iar ea, după ce a refuzat-o de câteva ori, s-a apucat să înfulece cu lăcomie. Printre altele, a spus că n-ar vrea să abuzeze de ospitalitatea noastră, mai cu seamă că sora Anna nu este împreună cu ea. I-am turnat eu însumi vin, ca să-i arăt că este oricând binevenită, chiar şi singură, dar ea a refuzat energic, după care şi-a făcut seninul crucii, a prins curaj şi a băut tot urciorul de vin, cupă după cupă.

— Sora Anna, a spus ea, se roagă la Dumnezeu să-i arate calea, îi este teamă că în această casă va fi dusă în ispită.

— De ce-i este teamă tot nu scapă, soră Hariclea, am spus eu înţelegător, îmi pare nespus de rău. Transmite-i că, în ceea ce mă priveşte, nu vreau s-o împing spre ispită şi că, în general, nu-i doresc nici un rău. Poate că-i mai bine dacă nu mai vine deloc pe aici.

— Aş! A pufnit Hariclea ca o babă enervată, fiindcă vorbele mele nu i-au plăcut. Dar ea nu ştie ce vrea, ca toate femeile, în această lume decăzută, ademenirile şi ispitele fac parte din destinul femeii. După părerea mea, este mult mai bine dacă o femeie le întâmpină cu fruntea sus decât dacă le evită cu laşitate.

Imaginaţia ei este plină de legendele şi poveştile greceşti pe care tatăl ei, pantofarul, i le-a spus în copilărie, de aceea este peste măsură de încântată că-i şi ea amestecată în povestea noastră de dragoste. Ca toate femeile, Hariclea este o mijlocitoare perfectă, în orice caz, nu are intenţii rele.

Nu ştiu ce i-o fi povestit Hariclea Annei, dar astăzi Anna a sosit la mine însoţită de ea. De îndată ce a intrat în camera mea, Anna şi-a scos veşmintele de călugăriţă, şi a rămas îmbrăcată ca o femeie din înalta societate. Avea buzele roşii şi faţa vopsită, iar sprâncenele şi genele albastre. M-a privit sfidător şi mi s-a adresat ca unui străin:

— Sora Hariclea pretinde că suferi din cauza absenţei mele. Mi-a spus că în două zile ai slăbit îngrozitor de mult, că ochii tăi au o ciudată strălucire sălbatică şi febrilă. Se înţelege că nu vreau să te îmbolnăveşti din pricina mea.

— Minte, i-am răspuns eu pe un ton sec. N-am nici un fel de suferinţă. Dimpotrivă, este pentru prima dată, după multă vreme, când sunt şi eu ceva mai liniştit. Fiindcă n-a fost nevoie nici să meditez la vorbe mai puţin prietenoase, nici să-mi torturez inima în zadar.

— Bine, bine, a spus ea muşcându-şi buzele. E drept că nu arăţi a fi câtuşi de puţin bolnav. Aşa că cel mai bine ar fi să plec. Am vrut doar să mă asigur cu ochii mei că, într-adevăr, îţi este bine.

— Nu pleca încă, i-am spus eu în grabă. Manuil a pregătit nişte dulceaţă şi prăjituri pentru sora Hariclea. Las-o pe biata femeie să mănânce în tihnă! Probabil că postul din mănăstire nu-i atât de uşor de suportat. Uite, şi tu ai obrajii supţi şi arăţi cam obosită.

S-a apropiat în grabă de oglinda veneţiană şi s-a privit cu atenţie.

— Nu ştiu ce-ai văzut tu pe faţa mea, a spus ea mirată.

— Îţi strălucesc ochii, i-am spus. Poate ai febră. Lasă-mă să-ţi ating fruntea!

A făcut un pas înapoi şi a strigat:

— N-ai să-mi mai atingi nimic! Dacă încerci să te apropii de mine, am să te lovesc.

Şi deodată… A ajuns în braţele mele. Însetaţi de iubire, ne-am mângâiat, sărutul ne-a purtat dincolo de spaţiu şi timp până ce am pierdut înţelegerea lumii din jur, flacăra iubirii noastre a spart bolta încăperii mărginite şi am îmbrăţişat tot cerul. N-o mai ascundea negrul veşmânt al mănăstirii. Cu patimă a răspuns sărutării mele şi mi-a mângâiat faţa, umerii, braţele, trupul. Dar dorinţa ei s-a risipit în van. Dincolo de ochii închişi, dincolo de pasiunea mistuitoare, veghea voinţa celei care nu iubise încă. Abia după ce m-a simţit istovit, a deschis ochii, m-a împins la o parte şi mi-a spus pe un ton triumfător:

— Vezi, chiar dacă altceva nu pot, pot să te chinuiesc!

— Tu singură te chinui şi mai mult, am rostit eu cu ochii plini de lacrimi.

— Nu te cred, a spus ea. Atât timp cât voi putea schimba bucuria ta în durere, plăcerea mea va fi deplină. Şi ai să vezi care dintre noi este mai puternic. E drept că la început, în ignoranţa mea, am fost surprinsă de jocul tău, dar acum cunosc moravurile tale occidentale.

Cu mâinile tremurânde şi-a aranjat gulerul robei şi şi-a îndreptat părul privindu-se în oglindă. A spus cu un surâs provocator:

— Nu mă crede chiar atât de inocentă, încât să-ţi îngădui să te porţi cu mine doar aşa cum vrei tu! La început, eu am greşit, iar tu ai profitat, purtându-ţi degetele pe mine ca pe strunele unei harpe. Este rândul meu să cânt pe tine. Şi vom vedea cât timp vei rezista. Am primit o educaţie excelentă, sunt o femeie matură, aşa cum tu însuţi ai spus. Nu mă poţi seduce ca pe o fată uşoară din port.

Parcă era altă fiinţă. Vocea ei era hotărâtă şi ironică, îmi tremura tot trupul. Nefiind în stare să scot o vorbă, m-am mulţumit doar să mă uit la ea în tăcere, îmi arunca priviri rapide peste umăr. Gâtul alb, arcul înalt al sprâncenelor, chipul ca o floare ridicându-se dintre veşmintele bogate. Am simţit pe mâini parfumul ei de hiacint.

Într-un sfârşit i-am spus:

— Nu te recunosc.

— Nici eu nu mă recunosc, a rostit ea. N-am ştiut niciodată că se ascund atât de multe lucruri în mine. Cred că tu, domnule Jean Ange, ai făcut din mine o femeie!

S-a apropiat apoi, m-a apucat de păr şi m-a sărutat pe gură, apoi m-a depărtat brusc.

— Dar tu mă faci să fiu aşa, a rostit cu tandreţe în glas. Tu ai deşteptat în mine apucături rele. Dar nu-i nimic. Sunt curioasă să mă cunosc.

M-a prins de mână cu un aer distrat şi a început să se joace cu degetele mele, mângâindu-le unul după altul.

— Mi-ai vorbit despre moravurile Occidentului, a spus ea. Mi-ai povestit despre bărbaţi şi femei din înalta societate care se scaldă împreună şi se distrează liber, în semn de salut, bărbaţii pot săruta vârful sânilor dezgoliţi ai frumoaselor doamne. Toţi se amuză şi beau vin, fluierele cântă duios, până şi bărbaţii căsătoriţi le îngăduie femeilor lor să se întindă alături de prieteni şi să se lase mângâiate, cu condiţia să nu se întâmple nimic rău. Aşa ai spus.

— Ai un mod original de a înţelege ceea ce ţi-am povestit despre Occident; în fiecare ţară există oameni uşuratici şi destrăbălaţi, care au obiceiuri particulare. Că sunt creştini, că sunt musulmani, că locuiesc la Veneţia sau la Constantinopol, n-are importanţă. De aceea, oamenii care fac parte din această categorie obişnuiesc să călătorească dintr-o ţară în alta. Pentru cei mai mulţi dintre ei, chiar şi pelerinajul la locurile sfinte este un pretext de destrăbălare. Lucrurile acestea se întâmplă în special în vremuri confuze şi de delăsare, când credinţa slăbeşte şi nu mai rămân decât aparenţele. Cu cât se distrează mai mult un om, cu atât mai greu îi este să găsească plăcerea; în acest domeniu, imaginaţia umană are limite, trebuie să se mulţumească cu lumea amar limitată a simţurilor. Omul care nu caută nimic altceva în afară de satisfacţia lui rămâne pentru eternitate arid de dorinţă. Tu ai, într-adevăr, o idee ciudată despre Occident, am continuat eu. Dar, în pestriţul Occident, eu am întâlnit şi sfinţi, şi bogaţi care, după ce şi-au dăruit toată averea săracilor, au trăit toată viaţa la mănăstire, am întâlnit nobili care au renunţat la titlurile lor şi au devenit cerşetori, erudiţi care şi-au distrus ochii ordonând şi glosând manuscrise vechi, principi care au plătit averi pentru un anume manuscris mucegăit şi ros de şoareci, astrologi care şi-au petrecut toată viaţa calculând orbitele planetelor şi influenţele lor asupra destinului oamenilor, negustori care au inventat contabilitatea în partidă dublă pentru a cunoaşte în fiecare moment starea averii lor. Fiecare ţară are nebuni încântători şi jucăuşi. Sunt doar relaţiile dintre bărbaţi şi diferite femei. Şi mângâierile lor.

Au lăsat-o indiferentă vorbele mele. Mai întâi, s-a fâţâit cât s-a fâţâit prin faţa mea, apoi şi-a desfăcut fibulele robei şi şi-a dezgolit sânii, pe care i-a examinat atentă în oglinda veneţiană. Între timp a tras cu coada ochiului spre mine, ca să-mi observe reacţiile.

— Nu, nu, a spus ea într-un sfârşit. Pudoarea mă împiedică să apar aşa în faţa bărbaţilor, în orice caz, trebuie să aştept ca mai întâi alte femei să umble cu sânii dezgoliţi. Poate că atunci ochii se vor obişnui cu priveliştea şi acest obicei nu va părea câtuşi de puţin extravagant.

— Tu mă provoci, i-am spus eu şi aveam gura uscată.

— Nicidecum, a spus ea cu vicleană naivitate, ridicându-şi roba la loc peste umeri. Cum aş putea să te provoc? Oare nu eşti tu atât de puternic, iubirea ta nu-i atât de limpede cum ai afirmat? Cum ar putea o femeie lipsită de experienţă să te tulbure? Doar tu însuţi ai spus că-i atât de greu de redescoperit o nouă plăcere. Oare ce noutate aş mai putea eu să-ţi ofer?

Îmi propusesem să rămân calm, dar nu ştiu cum se face că am fost peste măsură de enervat din cauza răutăţilor ei şi am ţipat:

— Dar nu-i adevărat! Nu despre mine ţi-am povestit când ţi-am descris moravurile Occidentului. Dimpotrivă, eu am evitat femeile, fiindcă n-am simţit nici o atracţie specială pentru ele. Îmi tulburau gândurile, îmi deranjau seninătatea. De aceea am încercat să fiu cât mai departe de ele. Eram dezgustat de ochii lor strălucitori şi de mângâierile lor sufocante.

Anna Notaras s-a întors pentru a mă privi şi şi-a ascuns mâinile la spate.

— Mângâieri sufocante? A spus ea stins. Te urăsc!

— Dar nu m-am gândit la tine când am făcut această afirmaţie, am strigat eu deznădăjduit. Pentru numele lui Dumnezeu, Anna, nu despre tine am vorbit!

— Latin desfrânat! A ţipat ea. Coajă uscată de ou!

Şi-a pus repede pe ea rasa de călugăriţă, şi-a ascuns părul şi faţa.

— Cu bine! A spus ea. Şi mulţumesc pentru învăţăturile pe care mi le-ai dat! Data viitoare voi fi mai înţeleaptă.

Chiar dacă mi-a zgâriat inima cu sarcasmul ei, nu s-a mâniat, am simţit asta. Nu mi s-a părut că s-a simţit jignită, a plecat mulţumită, cu capul drept. Şi apoi, n-a zis chiar ea: data viitoare şi eu, care credeam că o cunosc bine, ca şi cum ar fi fost o parte a fiinţei mele!