4 aprilie 1453
Luni a fost pus lanţul la loc. Închide acum portul, de la Turnul lui Eugen până la Turnul Galatei de pe cealaltă parte a golfului. Nici o corabie nu mai poate scăpa de lanţul ca un şarpe imens ce pluteşte de la un mal la altul.
În amurg, tot orizontul nord-vestic a fost roşu de focurile de la bivuacurile turcilor.
După ce am plecat de acasă, am ajuns în apropierea Porţii Sfântului Roman şi m-am angajat în garda consolidată de Giustiniani. Latinii dorm prin turnuri şi prin încăperile de pază, fierb carne de berbec în ceaune uriaşe, îşi omoară timpul cu jocul de cărţi şi beau vin. Grecii cântă imnuri religioase pe mai multe voci şi se roagă. Oamenii de pază supraveghează pe ziduri. Din când în când, câte unul mai aruncă o torţă sau o săgeată aprinsă dincolo de şanţul dimprejurul zidurilor, pentru că i se pare că a văzut pe cineva mişcându-se în întunericul nopţii. Dar povârnişul este deşert.
De îndată ce a fost mâncată toată carnea de berbec, ceaunele sunt umplute cu plumb topit şi cu smoală clocotită.
O mulţime de tunuri mici sunt amplasate sub ziduri. Tot acolo sunt şi bombardele cu guri largi, aruncătoare de proiectile mari din piatră. Dar acestea din urmă încă n-au fost încercate.
Pe creasta zidului, specialiştii împăratului au amplasat vechile baliste şi catapultele. Ele au o bătaie lungă, dar nu sunt atât de rapide ca tunurile.
Doar un singur om din cincizeci este dispus să mânuiască armele care folosesc pulberea explozivă, în general, toată lumea preferă arcul, care este o armă mai sigură şi mai precisă.
Orizontul este roşu şi latinii pun pariuri dacă turcii vor ajunge sau nu mâine dinaintea porţilor oraşului. Toţi sunt foarte agitaţi şi nu se pot odihni. Războinicii de profesie n-au voie să înjure sau să blesteme. Acest lucru este jignitor pentru greci, care se depărtează cât pot de latini ca să înjure în voie.
În timp ce vegheam, mi s-a strecurat din nou în inimă amărăciunea, iar în minte îndoiala. N-am cum să nu mă gândesc la Anna Notaras. N-am cum. Destinul nu poate fi atât de inevitabil, încât să nu mă abat nicicum de la drumul hotărât de el, aşa mă gândesc. De ce insistă cu atâta încăpăţânare să se unească legal cu mine? Ar trebui să înţeleagă că am motive care mă împiedică să consimt. Eu am dreptate.
Dacă voi renega Uniunea şi mă voi căsători cu Anna Notaras, voi face un pas către ispita de care mă feresc.
Oare de ce a trebuit s-o recunosc în faţa portalului Catedralei Sfânta Sofia? Tocmai atunci când drumul meu era atât de clar şi simplu. Acum totul este tulbure în mintea mea şi gândurile clocotesc.
Mi-am lăsat oare spiritul să se prăbuşească? Să se cufunde în ispita trupului? Dar dragostea mea este în egală măsură spirit şi trup. Aşa cred. Aşa credeam.
Sunt doar om, nu înger. Totuşi, durerea de genunchi a lui Manuil s-a risipit după ce i-am atins grumazul.
De la nord-vest la nord tot orizontul este roşu de la focurile din tabăra turcilor. Mâine dimineaţă vor înconjura oraşul. Nu există nici o altă soluţie decât să lupt, pentru că mi-e teamă de ce vă să vină. Atât de simplu. Atât de clar. Îngerul Morţii mi-a făgăduit că mă va aştepta lângă Poarta Sfântului Roman. Oare mă îndoiesc de regatul ce mi-a fost promis?
Viaţa mi-a fost împlinită. Am trăit multe vieţi. Am cunoscut toate anotimpurile fericirii. Am citit scrierile vechi. Am crezut în filosofie. Am fost negustor. Am vânat. Am umblat prin războaie. La Florenţa am fost unul dintre cei mai bogaţi oameni. De zece ori am simţit respiraţia rece a morţii, dar ea doar a trecut pe lângă mine. Când am fost sclav, am înţeles că deasupra sclaviei doar singur te poţi ridica.
Toate, toate acestea doar pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu.
Toate acestea doar pentru a mă azvârli din cauza unei femei în mormântul arzător al pasiunii.
Pentru că o iubesc, n-ar trebui oare s-o urăsc?
