2 februarie 1453

După ce am dormit până seara, am plecat în căutarea lui Giovanni Giustiniani, comandantul genovezilor. N-am dat de el nici pe corabia sa, nici la Blaherne. Într-un sfârşit, l-am găsit în căldura înăbuşitoare a cuptoarelor de la Arsenal. Se sprijinea în sabia lui pentru două mâini. E un bărbat lat în umeri, pântecos şi impunător, care îi depăşeşte vădit în înălţime pe ceilalţi, chiar şi pe mine. Vocea lui bubuia ca un tunet în timp ce le dădea ordine meşterilor şi lucrătorilor. Împăratul Constantin îl numise în funcţia de comandant al armatei oraşului. Era într-o foarte bună dispoziţie, fiindcă basileul îi făgăduise titlul de duce şi insula Lemnos în fief ereditar, dacă va reuşi să-i alunge pe turci. Era încrezător în puterile sale şi-şi cunoştea bine meseria. Acest lucru se putea vedea după ordinele pe care le dădea şi după siguranţa cu care discuta despre câte tunuri şi aruncătoare de pietre se pot turna până la presupusa zi de sosire a turcilor, despre calibre, detonatoare, cărbuni, cuptoare, în sfârşit, despre tot ce avea legătură cu arsenalul şi cu echiparea armatei.

M-am adresat lui:

— Comandantule, ia-mă în slujba ta! Am fugit de la turci. Ştiu să mânuiesc bine sabia şi arcul.

Ochii săi erau duri şi necruţători, însă, pe când se uita la mine cercetător, am desluşit un zâmbet în privirea lui.

— Dar tu nu eşti un soldat obişnuit, a spus el.

— Nu, nu sunt un soldat obişnuit, i-am răspuns.

— Vorbeşti dialectul toscan, a constatat el surprins.

Mă adresasem în italiană, fiindcă voiam să-i câştig încrederea. Am spus:

— Am locuit câţiva ani în Florenţa. Dar m-am născut la Avignon. Vorbesc bine franceza, italiana, latina, greaca şi turca, dar mă descurc şi în arabă, şi în germană. Ştiu să calculez poziţia eficientă a unui aruncător în funcţie de greutatea proiectilului. Numele meu este Jean Ange. Ştiu, de asemenea, să îngrijesc câinii şi caii.

— Jean Ange, a repetat el, privindu-mă fix cu ochii lui bulbucaţi de taur. Dacă tot ce ai spus este adevărat, apoi eşti, fără îndoială, o minune de bărbat. Dar de ce nu te-ai înscris până acum în hrisoavele împăratului? De ce ţii să intri în slujba mea?

I-am răspuns:

— Pentru că tu eşti comandantul.

— Jean Ange, a mai repetat el o dată numele meu cu un aer gânditor. Oare de unde îmi este atât de cunoscut numele tău? Ca într-un vis… Nu, nu reuşesc să-mi aduc aminte unde l-am mai auzit.

Am început să-i povestesc cu încredere, ca unui om pe care îl cunoşti de multă vreme:

— Cine ştie? Poate de la Genova, în tinereţe, nobile Giustiniani. În anul 1437, Sinodul de la Basel a dat poruncă să fiu căutat până şi în Italia. Ce vrei, eram tânăr şi înflăcărat pe atunci, la fel ca mulţi alţi cărturari. Chiar şi unii dintre patriarhii Baselului voiau eliberarea lumii de teamă şi de injustiţie. Cooperare internaţională, pace în Europa, democratizarea Bisericii… Erau idei care mă entuziasmau. De fapt, până şi îngrijitorii de la grajduri aveau aceeaşi părere cu episcopii şi cu prelaţii. Eu am fost discipolul doctorului Nicolaus Cusanus. I-am împărtăşit decepţiile. Când idealul lui s-a prăbuşit, s-a prăbuşit şi al meu. În ceea ce priveşte unirea Bisericilor Occidentului şi Orientului, el era de partea minorităţii. Erudit, bun cunoscător al limbii greceşti, Cusanus a fost tentat cu o funcţie de ambasador şi cu o călătorie la Constantinopol. Am participat şi eu la forţarea cufărului în care se păstra sigiliul Sinodului, pentru ca procura delegaţiei minoritare să fie în rânduială în vederea călătoriei. Bineînţeles, falsul a fost descoperit. Dar, mai apoi, papa Eugen a întărit cu bula papală scrisoarea noastră de acreditare şi am călătorit cu bine spre Constantinopol.

— Ai fost şi în astfel de călătorii? M-a întrebat el ironic.

— Mi-a fost dat să aud chiar din gura papei că trebuie să-mi ispăşesc greşeala prin post şi rugăciune, am continuat eu. Mai târziu, în calitate de traducător la cancelaria papei, am participat la Sinodul minoritar de la Ferrara şi de la Florenţa. Chiar şi cardinalul Giuliano Cesarini mi-a iertat fapta, îşi pierduse speranţa în unire când patriarhii Baselului, din ură, aleseseră un alt Papă. Sătul de discuţiile fără de sfârşit, până la urmă el a preferat să fie un om de acţiune. Eu l-am urmat în cruciadă ca purtător e arme, iar în anul 1444, Cesarini a murit la Varna, după cum probabil că ştii. Atunci am fost luat ostatic de către turci.

Este un soldat al întâmplării, un condotier, acest Giovanni Giustiniani cu grumaz de taur, m-am gândit eu. Iar el m-a cântărit iar după felul lui de a fi. Escroc, aventurier. Dar n-am fost supărat. A spus:

— Vorbeşti prea mult. Probabil că vrei să mă ameţeşti. Şi încerci să-mi ascunzi ceva. Fără îndoială, ai vrut să intri în slujba Împăratului, dar n-ai reuşit. De aceea mi te adresezi mie. De ce aş avea mai multă încredere în tine decât în împăratul Constantin?

— Nu mă interesează banii, l-am asigurat. Eu sunt un om bogat. Nu-ţi cer nimic în schimb.

— Atunci, de ce? A întrebat el.

Am spus:

— Pentru Hristos. Pentru Constantinopol. Chiar dacă tu n-o poţi vedea, pe spinarea mea a rămas crucea.

A izbucnit în râs şi s-a lovit cu pumnul în piept de a răsunat pieptarul lui de metal.

— Nu-mi vinde mie baliverne de astea! La vârsta ta, un bărbat inteligent nu umblă după cunună de martir. E drept ca Isidor, cardinalul, ne-a făgăduit, mie şi oamenilor mei, Paradisul. Poate nu ştii că însuşi Sfântul Petru îl va trage de urechi chiar în Paradis pe acela care va muri lângă zidurile Constantinopolului apărând credinţa creştină, însă eu, drept să-ţi spun, nu mă prea grăbesc să ajung în Paradis. Prefer să ajung în insula Lemnos, pe care mi-a promis-o împăratul. Cât despre cununa de spini, s-o poarte cine-o vrea! Eu sunt un om modest, mă mulţumesc şi cu o coroană de duce. De fapt, ce vrei de la mine? Sau îmi spui clar, sau îţi vezi de drum şi mă laşi în pace! Doar nu trăim în epoca martirilor!

— Giovanni Giustiniani! Am spus eu. Îţi jur că spun adevărul. Tatăl meu a fost grec. Prin vinele mele curge sângele vechi al acestui oraş. Dacă va pune mâna pe mine, Mehmet va porunci să fiu tras în ţeapă. De ce nu mi-aş vinde pielea la un preţ mai mare?

Dar nu m-a crezut. De aceea m-am apropiat de el şi, uitându-mă prudent în jur, i-am spus în şoaptă:

— Când am fugit de la sultan, am furat o pungă plină cu pietre preţioase. N-am mai povestit nimănui despre asta. Poate că acum mă poţi înţelege de ce nu doresc să ajung în mâna lui.

Era genovez, aşa că s-a lăsat prins în cursă. I-au sclipit ochii când a auzit despre pietrele preţioase. S-a uitat în jur, apoi m-a luat prietenos de braţ. Respiraţia lui avea un puternic iz de vin. Mi-a şoptit la ureche:

— Te voi crede de-mi vei arăta pietrele.

I-am spus:

— Casa mea este aproape de port. Dacă mai locuieşti pe corabie, avem acelaşi drum.

A încălecat greoi pe calul său de război. În faţa noastră mergeau doi purtători de torţă, în spatele nostru, zornăindu-şi armurile, veneau soldaţii din garda lui. Am mers respectuos alături de calul lui Giustiniani, a cărui şa era împodobită cu franjuri de argint.

Servitorul meu, Manuil, a deschis poarta şi s-a uitat cu oarecare teamă spre soldaţii zgomotoşi din garda lui Giustiniani. Apoi Giustiniani s-a lovit din greşeală de leul din piatră şi a înjurat straşnic. Iar felinarul din mâna lui Manuil a tremurat.

— Adu-ne friptură de vacă şi castraveţi muraţi! I-am poruncit eu. Nu uita vinul şi cupele. Cupe mari.

Giustiniani a izbucnit în râs şi le-a spus soldaţilor lui să-l aştepte în faţa porţii. Apoi scara a scârţâit puternic sub greutatea sa. Am aprins toate lumânările, am scos din ascunzătoare mica pungă de piele şi i-am vărsat conţinutul pe masă. Roşul rubinelor, verdele smaraldelor, albul diamantelor au strălucit ireal în lumina lumânărilor.

— Sfântă Fecioară, Maica Domnului! A murmurat uluit Giustiniani şi a întins mâna lui lată spre pietrele preţioase, dar n-a îndrăznit să le atingă.

— Alege ce-ţi place! L-am îndemnat eu. Darul nu te angajează la nimic. E doar un semn de prietenie. Nu încerc să-ţi cumpăr astfel încrederea sau să obţin vreo favoare din partea ta.

Mai întâi nu i-a venit să creadă. Apoi şi-a ales un rubin de culoarea sângelui de porumbel. Nu l-a ales pe cel mai mare, ci pe cel mai frumos, în nici un caz nu era prima dată când vedea pietre preţioase.

— E un dar princiar, a spus el, învârtind uimit rubinul între degete.

Avea vocea schimbată. Oarecum derutat, nu ştia, probabil, ce să mai gândească despre mine.

N-am spus nimic. M-a privit foarte atent la lumina lumânărilor, apoi şi-a îndreptat ochii spre podeaua din faţa mea şi a început să-şi netezească pantalonii uzaţi de piele cu mâinile lui late. Nu prea sclipea el în privinţa eleganţei, dar nici nu avea nevoie. Vocea, înfăţişarea, privirea dovedeau că era obişnuit să comande.

— Meseria mea, a spus el, este să cântăresc oamenii, să suflu bine pentru a se risipi pleava şi să păstrez doar grăunţele bune. Ceva din mine îmi spune că tu nu eşti un hoţ. Ceva mă îndeamnă să am încredere în tine. Nu numai din pricina rubinului pe care mi l-ai dăruit. Sentimente de acest fel sunt periculoase.

— Să bem vin, i-am spus eu.

Manuil aşezase dinaintea noastră carnea friptă, castraveţii muraţi şi vinul. Giustiniani a sorbit o gură de vin din cupa sa, apoi a ridicat-o şi a rostit:

— În sănătatea ta, prinţule!

— Râzi de mine! Am spus eu.

— Câtuşi de puţin, m-a asigurat el. Sunt conştient întotdeauna de ceea ce spun. Chiar şi atunci când sunt beat. Un om obişnuit, un om ca mine, poate izbuti să-şi împodobească creştetul cu o coroană, dar niciodată nu va putea deveni prinţ. Unii au în inima lor coroana de prinţ. Fruntea, ochii, alura îmi spun cine eşti. Dar nu avea teamă! Eu ştiu să fiu discret. Ce doreşti de la mine?

L-am întrebat:

— Crezi că poţi apăra Constantinopolul, comandantule?

Iar el, la rândul lui, m-a întrebat:

— Ai cărţi de joc, Jean Ange?

I-am pus dinainte cărţile de joc pictate pe lemn, pe care le cumpărasem de la marinarii din port. El le-a amestecat distrat şi le-a desfăşurat în faţa lui, cu partea pictată la vedere. Apoi a spus:

— N-aş fi trăit prea mult şi nici n-aş fi ajuns vreodată la situaţia de acum dacă n-aş fi jucat. Destinul distribuie cărţile. Un bărbat cu experienţă acceptă cărţile pe care destinul i le-a dat, le priveşte cu atenţie, le apreciază, apoi hotărăşte singur dacă trebuie să joace ori nu. Nu-i obligatoriu să joci de fiecare dată. Te poţi abţine întotdeauna, poţi aştepta o mână mai bună. Oricât de mare ar fi miza, un adevărat jucător nu se lasă antrenat în joc dacă nu are cărţi pe măsură. E drept, niciodată nu poţi cunoaşte jocul adversarului, dar întotdeauna poţi calcula şi presupune ce intenţii are. Cu toate acestea, cărţile bune sau doar acceptabile nu decid încă în ce fel se va desfăşura partida. E nevoie de abilitate. Dar mai mult decât de orice, e nevoie de noroc. Când am jucat, eu am avut întotdeauna noroc, domnule Jean Ange… Într-adevăr, eu am avut noroc, a mai spus o dată, după ce a sorbit dintr-o înghiţitură tot vinul din cupă. Până acum. Nu m-aş fi angajat într-o partidă în care să nu fi avut nici o şansă, chiar şi pentru un ducat. Am examinat cu atenţie zidurile oraşului. În Constantinopol, fiecare generaţie a avut parte de un asediu şi, de fiecare dată, zidurile au rezistat. De ce n-ar mai rezista o dată? Am inspectat Arsenalul şi trupele împăratului. După ce am chibzuit cât am chibzuit, am hotărât să-mi risc reputaţia şi viaţa. De unde poţi deduce că eu nu consider că ar fi chiar atât de rele cărţile pe care destinul mi le-a distribuit de data asta.

— Mai ai şi corăbiile, i-am spus eu.

— Aşa-i, a recunoscut el. În plus, am şi corăbiile mele. Ultima carte, pentru cea mai nefericită situaţie. Dar n-avea teamă! Dacă Giovanni Giustiniani se angajează în luptă, ştie să se bată. Cu repeziciune şi cu discernământ. Până la ultima şansă. Dar nu mai departe. Nu, nu mai departe… Viaţa e o miză extraordinară, a continuat el. Este lucrul cel mai de preţ pe care un om îl poate căpăta. Cea mai solidă cuirasă nu rezistă la o ghiulea, chiar şi o […] se poate strecura printr-o articulaţie a celei mai sofisticate platoşe. O săgeată poate să pătrundă prin viziera unei armuri. Un soldat îmbrăcat din cap până în picioare în armură de fier este neputincios în faţa focului sau a plumbului topit. Este meseria mea dar şi onoarea mea să lupt până la ultima şansă. Dar nu şi când nu mai există nici o şansă.

I-am mai turnat vin şi l-am întrebat cu un aer indiferent:

— Cât vrei, Giustiniani, ca să-ţi scufunzi singur corăbiile?

A tresărit violent, şi-a făcut semnul crucii.

— Spui nerozii, a urlat el. Jocul acesta nu-mi mai place.

— Aceste pietre… am spus eu şi, după ce le-am luat în pumn, le-am lăsat să alunece pe masă, între noi. Oare nu sunt de ajuns aceste pietre preţioase pentru a cumpăra de la Genova zece corăbii ca ale tale?

— Cred că da, a spus el, nemaiputându-şi desprinde privirea de rubinele sângerii şi de diamantele strălucitoare ce curgeau printre degetele mele. Poate, dacă am fi la Genova. Dar nu suntem la Genova. Iar dacă mi-aş scufunda corăbiile, pietrele tale nu vor mai avea nici o valoare pentru mine. Chiar dacă mi-ai plăti de zece ori, de o sută de ori preţul corăbiilor, tot nu le-aş scufunda.

— Prin urmare, nu ai încredere în cărţile ce ţi s-au dat, nu-i aşa? L-am întrebat eu.

El a spus:

— Eu nu ezit. Am intrat în joc, îl voi juca. Dar în limitele bunului-simţ.

Şi-a şters buzele cu mâinile, a zâmbit şi a spus:

— Trebuie să ne fi îmbătat straşnic amândoi dacă am ajuns să rostim vorbe necugetate.

Nu era adevărat. El ar fi putut să bea şi un butoi de vin şi tot nu s-ar fi ameţit. Am adunat pietrele împrăştiate pe masă şi am spus:

— Pentru mine, pietrele astea nu mai au nici o valoare. Atât de lipsite de valoare au ajuns, adună-le. Pietrele astea nu vor mai străluci niciodată, am adăugat cu o voce aspră şi le-am izbit de perete.

Au căzut ca boabele de grindină pe podea.

— Adună-le, dacă le vrei, i-am spus, sunt ale tale! Pietre ca toate pietrele de pe drum.

— Eşti nebun, a strigat el. Nu ştii ce faci. Mâine te vei lua cu mâinile de cap pentru rătăcirea de astăzi.

De o spaimă cumplită gâtul mi-a fost cuprins, vorbele au refuzat să fie rostite. Am clătit din cap.

— Ia-le! Am reuşit, într-un sfârşit, să articulez. Sunt preţul sângelui meu. Îngăduie-mi să lupt alături de oamenii tăi! Nu vreau nimic altceva de la tine!

A rămas cu gura căscată. Se uita hipnotizat la mine. Apoi, în ochii lui bulbucaţi a apărut îndoiala.

— Sunt veritabile? A întrebat.

M-am aplecat şi am luat de pe podea un diamant oarecum tăiat grosolan, m-am apropiat de fereastră şi am tras adânc o linie pe sticla groasă, de sus până jos. Scrâşnetul ascuţit ne-a sfâşiat urechile. Apoi am aruncat diamantul.

— Dar eşti un bărbat nebun, a spus el. Ai mintea răvăşită acum. Nu sunt eu omul care să profite de slăbiciunea altuia. Cel mai bine ar fi să te culci şi să te odihneşti. Vom vorbi după aceea.

— Nu ţi s-a întâmplat niciodată, l-am întrebat eu, să ai o viziune în care să te vezi pe tine însuţi?

Poate că am fost şi puţin ameţit de vin, fiindcă nu sunt obişnuit să beau prea mult. În orice caz, am continuat:

— Înainte de bătălia de la Varna, în Ungaria, am avut parte de un cumplit cutremur de pământ. Caii şi-au rupt atunci legăturile în care erau prinşi şi au alergat nechezând pe câmp.

Păsările zburau dezorientate. Pământul se cutremura şi se despica. Era în momentul când regele Ungariei şi-a încălcat jurământul şi a rupt pacea cu turcii în urma insistentelor rugăminţi ale cardinalului Cesarini. Atunci mi s-a arătat pentru prima oară îngerul Morţii. Era un bărbat palid, cu părul negru. Avea chipul meu. Ca şi cum m-aş fi privit într-o oglindă. El mi-a spus: Ne vom mai întâlni! Într-o mlaştină, în apropierea Varnei, l-am văzut pentru a doua oară. Era în spatele meu când ungurii l-au omorât pe cardinalul Cesarini, pe care-l considerau cauza tuturor relelor ce se abătuseră asupră-le. Cesarini era un idealist, poate cel mai idealist bărbat pe care l-am cunoscut. Idealul, perfecţiunea la care aspira l-au ucis. Sufletul lui a murit de spaimă şi de disperare cu mult mai înainte ca trupul să-i fie ucis. După ce am înţeles că Cesarini nu mai este, am întors capul şi l-am văzut în spatele meu pe îngerul Morţii, care mă privea cu ochii mei. „Ne vom revedea!” a spus el încă o dată. „Ne vom revedea lângă Poarta Sfântului…” Nu i-am înţeles atunci vorbele. Abia acum încep să i le înţeleg.

Am continuat:

— Eu nu sunt un hoţ. Dintr-un capriciu, un sultan poate face mâine un sclav mai bogat decât orice principe din Occident. După bătălie, am fost dus, împreună cu ceilalţi ostatici, dinaintea sultanului Murad. Victoria lui de atunci a fost neaşteptată. De fapt, fusese la un pas de înfrângere, îi atârnau obrajii sub ochii încă înspăimântaţi de încercările prin care trecuse. Era un bărbat mic de statură – eu îl depăşeam cu un cap – pe care inactivitatea şi plăcerile îl făcuseră greoi. Mulţi întindeau mâinile spre el şi-i făgăduiau mari bogăţii în schimbul vieţii. Dar, în ochii lui, noi toţi eram sperjuri. El dorea să trăiască în pace. De aceea şi abdicase o dată în favoarea fiului său Mehmet şi se retrăsese să se odihnească şi să se reculeagă la Magnesia. Ne-a oferit şansa să alegem între Islam şi moarte. Mustea pământul de sânge; îngenuncheau în faţa călăului, sub iatagan, şi tineri, şi bătrâni, şi slujitori, şi nobili. Mulţi n-au mai putut suporta să privească cum se rostogoleau, unul după altul, capetele atâtor bărbaţi. Au izbucnit în plâns şi i-au recunoscut umili pe Dumnezeul Islamului şi pe Profet. Iar câţiva călugări au fost într-atât de mult tulburaţi, încât au ajuns să spună că şi-au pierdut credinţa, fiindcă Dumnezeu le-a îngăduit turcilor să învingă. Am povestit mai departe:

— Dar Murad era un bărbat obosit şi îmbătrânit înainte de vreme. Fiul său preferat murise înecat. După aceea n-a mai fost interesat câtuşi de puţin de putere. Obişnuia să-şi caute uitarea în vin, în compania erudiţilor şi a poeţilor. Nu iubea vărsarea de sânge. Când mi-a venit rândul, s-a uitat la mine şi probabil că i-a plăcut chipul meu. Mi-a spus: Dar tu eşti încă atât de tânăr! De ce vrei să mori? Recunoaşte-L pe Profet! I-am răspuns: Sunt tânăr e adevărat, dar sunt gata să-mi plătesc datoria de om, la fel şi tu, preaputernicule, atunci când îţi va veni vremea, vei fi gata s-o plăteşti. Răspunsul meu i-a fost pe plac şi n-a mai încercat mă convingă să-mi schimb credinţa. Ai dreptate, a spus el. Va veni cândva şi ziua când necunoscuta mână străină va amesteca pulberea mea divină cu pământul. Apoi a făcut un semn şi am fost eliberat datorită vorbelor mele, care i-au muiat imaginaţia poetică. Vrei să asculţi, Giovanni Giustiniani, versurile pe care sultanul Murad le-a scris după bătălie?

Giustiniani a clătinat din cap, şi-a mai turnat vin în cupă şi a început să muşte dintr-o bucată de friptură rece. Am înţeles că nu se prea omora el după versuri, dar dorinţa mea de a i le spune era mai mare decât a lui de a nu le asculta. Am împins spre el platoul cu castraveţi muraţi şi am început să-i declam în turceşte memorabilele versuri, bătând pe masă ritmul cu degetele, ca şi cum aş fi urmărit strunele unei lăute. Apoi am tradus-o pentru el;

Dă-mi înapoi, paharnicule, vinul zilei de ieri, Dă-mi lăuta să cânt, pregăteşte-mi inima pentru uitare!

Dacă viaţa-i o clipă, vreau s-o trăiesc în plăceri!

Dă-mi să beau până-n ziua în care Necunoscuta mână străină Cu pământul va amesteca pulberea mea divină.

— Aşa era inima sultanului Murad. El a consolidat puterea Imperiului Otoman, iar dacă a dus război după război, a făcut-o doar pentru a obţine o pace durabilă. Era un bătrân obosit şi sătul de putere. De două ori a abdicat în favoarea fiului său. Prima dată au fost creştinii aceia care l-au silit să revină pe tron. A doua oară, marele vizir Khalil, atunci când ienicerii au incendiat bazarul din Adrianopol. După aceea, Murad a înţeles că trebuie să se resemneze cu puterea şi a domnit până la sfârşitul zilelor sale, dar războaie n-a mai purtat. De două ori pe săptămână se îmbăta în compania poeţilor şi a filosofilor şi, în stare de euforie, obişnuia să dăruiască domenii, caftane de onoare şi pietre preţioase. Niciodată, după ce s-a trezit din beţie, n-a oftat după darurile oferite. Câteva dintre aceste pietre preţioase mi le-a dăruit mie sultanul Murad. Păstrează-le, dacă le doreşti, Giustiniani, eu n-am trebuinţă de ele şi nici nu ţi le voi cere mâine înapoi.

După ce şi-a îndesat o jumătate de castravete murat în gură, Giustiniani şi-a şters mâinile ude de pantalonii lui uzaţi de piele, şi-a făcut cu pioşenie semnul crucii şi s-a lăsat cu greutate în patru labe în faţa mea.

— Eu sunt un om sărac, a spus el, un simplu mercenar. Nu-mi stă în obicei să afişez o falsă mândrie. Şi apoi, nu-i deloc rău motivul pentru care mă umilesc cu plăcere în faţa ta.

Şi s-a apucat să strângă pietrele împrăştiate prin casă, iar eu i-am luminat drumul cu lumânarea. Deşi gâfâia şi gemea din cauza poziţiei incomode, mi-a spus:

— Dar n-are nici un rost să mă ajuţi. Şi de m-aş iubi cu cea mai frumoasă femeie din lume, mâinile şi picioarele mele n-ar fi mai fericite ca acum.

I-am dat şi punga de piele, iar el a pus cu atenţie pietrele în ea, s-a ridicat de jos, i-a strâns băierile şi şi-a strecurat-o în buzunar.

— Nu sunt lacom, a constatat el. S-ar putea ca vreo piatră mai mare să se fi rostogolit până cine ştie în ce crăpătură din lemnul podelei sau pe sub covoare. Oricum, de vor mai fi, le va găsi servitorul tău când va mătura, îţi mulţumesc.

Apoi şi-a lăsat capul într-o parte şi m-a privit cu un aer foarte mulţumit. A spus în continuare:

— În timpul vieţii mele am întâlnit şi sfinţi, şi clarvăzători, şi multe alte soiuri de nebuni. Dar am fost imbecil când mi-am închipuit că pe pământ nu se pot petrece şi lucruri atât de extraordinare încât să depăşească puterea umană de înţelegere. Faptul că te-am întâlnit este unul din aceste evenimente de neînţeles.

Mi-a întins mâna lui enormă şi mi-a strâns-o pe a mea cu sinceră recunoştinţă.

— De acum înainte, a spus el, tu eşti prietenul meu, domnule Jean Ange! Zică lumea ce-o zice! De te va vorbi de rău, nu voi apleca niciodată urechea să-i ascult trăncănelile. Te iau sub protecţia mea. Iar mâine dimineaţă, după ce va suna deşteptarea, îi voi porunci scribului să te înscrie pe lista oamenilor mei. Dar să fii acolo! Îţi voi da un cal şi o armură. Nu-ţi face griji, vei avea parte de destulă hărţuială pentru a te obişnui cu regulile pe care le impun eu soldaţilor mei. În privinţa aceasta, te asigur că sunt mai al dracului decât turcii.

Dar nu m-a bătut prieteneşte pe umăr, aşa cum ar fi făcut probabil un comandant cu mai puţină experienţă. Dimpotrivă, înainte de a pleca, s-a înclinat cu respect în faţa mea şi a spus:

— Păstrează-ţi secretele! Pe mine prea puţin mă interesează! Dacă ai fi avut intenţii rele, n-ai fi procedat aşa. Am încredere în tine.

Grecii nu m-au vrut, un latin m-a acceptat. M-a înţeles mai bine decât grecii Giovanni Giustiniani.