2 martie 1453

Soarele dogoreşte. La colţuri de stradă şi prin grădini se ard gunoaiele. Din crăpăturile marmurei îngălbenite se ridică tulpiniţele firave de iarbă verde. Florile multicolore ale primăverii acoperă pantele Acropolei; în fiecare seară începe veselia în port şi ţine până noaptea târziu. Vântul răcoros aduce muzica până la casa mea. Niciodată, dar niciodată n-am mai văzut un apus de soare atât de frumos ca în aceste seri, când cupolele bisericilor par să ardă şi umbrele dealurilor alunecă peste golf schimbându-şi cenuşiul în negrul cernelii. Pe cealaltă parte a mării, strălucirea de purpură a zidurilor şi a turnurilor Perei se reflectă în apa întunecată.

Pe când contemplam amurgul cu inima încărcată de amarul singurătăţii, s-a apropiat Manuil de mine şi a rostit cu elocvenţă:

— Stăpâne! A venit primăvara, iar turcii încă n-au sosit. Îmbătate de dragoste, păsările se rotesc în zbor şi încearcă să-şi găsească perechea. Uguitul porumbeilor tulbură noaptea somnul oamenilor. Măgarul rage în grajdul patriarhului cu un glas atât de jalnic, că-ţi vine să înnebuneşti. Stăpâne, nu-i bine pentru un bărbat să fie singur!

— Cum? Am răcnit eu surprins. N-ai să-mi spui că, în ciuda aparenţelor, vrei să te căsătoreşti! Doar ai de-acum barba sură! Ori poate că te-ai gândit doar la ceva argint pentru zestrea vreunei nepoate.

— Stăpâne, a spus el cu un aer ofensat, nu m-am gândit la nimic altceva decât la binele tău. Te cunosc, îţi cunosc rangul şi înţeleg ce-ţi prieşte şi ce nu. Şi tu mă cunoşti, şi tu ai încredere în mine. Dar primăvara îi nelinişteşte chiar şi pe cei mai nobili bărbaţi, aşa că, în această privinţă, nu-i nici o diferenţă între un Împărat şi cel mai prăpădit păzitor de capre. N-aş mai dori să te văd întorcându-te acasă cu veşmintele mustind de sânge; atâta teamă mi-a fost atunci, că era cât pe ce să-mi dau sufletul. Crede-mă, porţile întunecate şi curţile înconjurate de ziduri sunt periculoase în acest oraş.

Şi-a frecat mâinile, mi-a evitat privirea, şi-a cântărit vorbele.

— Dar totul se poate aranja, a continuat el. Ai devenit melancolic şi noaptea eşti prea agitat în patul tău. Mă doare inima când te văd aşa. Nu vreau să mă amestec în treburile tale, ştiu care îmi este locul, dar nu mă pot împiedica să nu observ că de multă vreme n-a mai venit la tine femeia aceea care îţi lumina chipul. Dimpotrivă, ai ajuns acasă plin de sânge din cap până în picioare şi nici un zâmbet nu ţi-a mai luminat de atunci faţa. Probabil, după ce totul a fost descoperit, despărţirea brutală a fost izvorul suferinţelor tale. Dar timpul vindecă orice rană. Chiar şi pentru o inimă lovită există leacuri.

— Ajunge, Manuil! I-am spus eu. Dacă acest apus de soare nu m-ar fi îmbătat de nostalgie, te-aş fi lovit peste gură pentru vorbele tale.

— Nu-mi înţelege greşit vorbele! S-a apărat el. Dacă nu este hirotonisit sau dacă nu şi-a propus să-şi consacre viaţa cucerniciei, un bărbat de vârsta ta are nevoie de o femeie. Este o lege firească. De ce nu ţi-ai bucura viaţa în puţinul timp ce ne-a mai rămas? Uite, eu am două propuneri, dar nu le interpreta greşit, stăpâne!

După ce s-a depărtat prudent din preajma mea, a continuat:

— Eu am o nepoată, văduvă tânără în floarea vârstei, care şi-a pierdut atât de repede bărbatul, încât s-ar putea spune că-i aproape virgină. Te-a văzut pe când treceai călare prin oraş şi aşa de mult i s-au aprins ochii după tine, încât mă bate veşnic la cap s-o aduc în casa ta să te cunoască. E o femeie virtuoasă şi cumsecade. Ar fi foarte fericită şi, bineînţeles, toată familia noastră ar fi onorată dacă i-ai acorda într-o noapte sau două o atenţie mai specială. Nu-şi doreşte nimic altceva, şi tu însuţi vei aprecia, atunci când te vei sătura de ea, în ce fel s-o răsplăteşti, în felul acesta, pe lângă faptul că faci o faptă bună, îţi linişteşti şi trupul.

— Manuil, am spus eu, îţi înţeleg bunele intenţii, dar dacă m-aş înclina în faţa ispitelor fiecărei femei ce-şi aruncă ochii doritori spre mine, n-aş mai putea scăpa niciodată de femei. Încă de pe când eram tânăr m-a urmărit blestemul ca să fiu dorit mai mult decât doream eu însumi. Dar când am dorit şi eu o dată din toată inima, n-a fost să fie. Asta mi-a fost pedeapsa. Crede-mă, dacă, împotriva dorinţei mele, aş lua-o în pat să mă încălzească, eu nu i-aş putea aduce decât tristeţe şi suferinţă nepoatei tale.

Resemnându-se imediat, Manuil a spus:

— Acelaşi lucru i l-am zis şi eu, încercând să-i scot din cap această idee neobişnuită, dar încăpăţânarea unei femei nu are margini. Să trecem la cea de-a doua ofertă! Una dintre mătuşile mele are un prieten, un bărbat foarte respectabil şi distins, care doreşte să-i ajute pe oameni, fie ei nobili sau din popor, n-are importanţă. De aceea, a construit lângă parcul Blahernelor o casă aparent modestă, dar cu interioare foarte elegante. În casă locuiesc tinere sclave din diferite părţi ale lumii. Există în casă şi bazine cu apă caldă şi săli de masaj. După ce au trecut pe acolo, mulţi arhonţi obosiţi şi bătrâni, au fost foarte mulţumiţi de modul în care au fost slujiţi şi, recunoscători, l-au răsplătit cu generozitate pe binefăcătorul lor. E un loc respectabil, corespunzător demnităţii tale şi cred că n-ai avea nimic de pierdut dacă te vei duce şi vei încerca diferitele plăceri ce ţi se vor oferi acolo.

Observându-mi privirea, Manuil s-a simţit descurajat şi s-a grăbit să-mi explice:

— Nu pentru că ai fi obosit sau bătrân. Dimpotrivă, eşti un bărbat viguros, la cea mai frumoasă vârstă a vieţii. De asemenea, în această casă poţi întâlni discret, fără ca nimeni din afară să poată bănui, şi femei elegante din înalta societate a Constantinopolului, care simt o nevoie de schimbare în viaţa lor obişnuită sau ai căror bărbaţi sunt prea avari. De aceea obişnuiesc ele să frecventeze locul acela, ca din câştigul pentru prestaţia în folosul clienţilor respectabilei case să-şi cumpere cele de trebuinţă întreţinerii frumuseţii sau veşmintele pe care le doresc. Poate că nu mă crezi, dar multe din doamnele de la Blaherne au trecut prin casă şi nu şi-au făcut nici un duşman. Dimpotrivă. Respectabilul prieten al mătuşii mele este un bun cunoscător al firii umane, în plus are o mare înţelegere pentru slăbiciunile oricui. Iar clienţii lui sunt trecuţi mai întâi printr-o selecţie riguroasă.

Am spus:

— Dar eu nu vreau să contribui la sporirea corupţiei morale a acestui oraş muribund! Nu, Manuil, nu mă înţelegi.

Dar Manuil s-a simţit profund jignit de vorbele mele şi a spus:

— Oare cum poţi vorbi, stăpâne, de corupţie morală, când aici este vorba doar de uşoare relaţii armonioase între oameni civilizaţi şi înţelegători? După tine, este mai logic şi mai inocent dacă, bântuit de o continuă teamă şi nelinişte, sari noaptea zidurile sau dacă şopteşti la urechile unei femei decente propuneri scandaloase? Dacă tot nu te poţi împiedica să păcătuieşti, de ce să n-o faci vesel, civilizat şi cu bună dispoziţie? Se pare că eşti prea latin, dacă nu poţi înţelege.

— Dar eu nu doresc să păcătuiesc, Manuil, i-am spus. Regret doar iubirea pierdută.

Manuil a clătinat din cap şi a rostit cu resemnare:

— Oricare i-ar fi veşmântul sub care se ascunde, păcatul tot păcat este. Că-i spui iubire, că-i spui distracţie, e acelaşi lucru. Te oboseşti de pomană zgândărindu-ţi simţurile. Când un bărbat ajunge să-şi peticească pielea de pe el ca pe pânza de pe un sac rupt, abţinerea de la păcat nu-i un motiv convingător. Sunt amărât din cauza ta, stăpâne! Te credeam mai echilibrat. Dar chibzuiala sănătoasă se pare că nu-i este dăruită din leagăn nici unui om, nici chiar celui care a avut norocul să se nască cu încălţări de purpură în picioare.

În aceeaşi clipă, l-am strâns de grumaz şi l-am silit să îngenuncheze în praful din curte. Pumnalul meu a lucit sângeriu în lumina amurgului, dar, din fericire, am avut puterea să mă stăpânesc. L-am întrebat furios:

— Ce-ai spus? Repetă vorbele pe care le-ai rostit!

Grumazul său slab a tremurat sub mâna mea. Dar după ce clipa de surpriză a trecut, a fost ca şi cum ar fi binecuvântat mâna cu care-l apăsam puternic. Şi-a ridicat ochii umezi spre mine şi o expresie îndârjită şi vicleană a apărut pe faţa lui bărboasă.

— N-am vrut să te jignesc, stăpâne! A spus el. Nici nu mi-am putut imagina că te vor mânia vorbele mele.

Apoi mi-a vorbit îndelung, ascunzându-şi cu dibăcie convingerile proprii, şi eu l-am crezut. Când a isprăvit, m-a privit pe furiş să vadă cum voi reacţiona. Unde s-o fi risipit calmul meu? Ce s-a întâmplat cu stăpânirea de sine pe care o dobândisem? Am pus pumnalul în teacă. Am rostit:

— Tu nu ştii ce spui, Manuil. Pentru o clipă, în spatele tău a stat îngerul Morţii.

A rămas îngenuncheat în faţa mea, ca şi cum s-ar fi bucurat de această situaţie umilitoare. Apoi ochii lui au început să strălucească, obrajii cenuşii i s-au îmbujorat şi a strigat:

— Stăpâne! Doar ai pus mâna pe capul meu şi îngrozitoarea durere de urechi de până acum s-a risipit. Iar genunchii, chiar dacă stau cu ei pe pământul acesta umed, nu mă mai dor. Stăpânul meu, oare nici această dovadă că eşti cine eşti nu e îndeajuns?

— Aiurezi, i-am spus eu. Te-ai temut de pumnalul meu. Şocul te-a făcut să-ţi uiţi durerile.

Şi-a plecat capul, a luat un pumn de ţărână şi a lăsat-o să-i alunece printre degete. A rostit atât de încet, încât abia i-am putut desluşi vorbele:

— Deseori l-am văzut în copilărie pe bătrânul împărat Manuil… Stăpâne, eu niciodată nu te voi trăda!

Apoi a întins mâinile spre picioarele mele, de parcă ar fi vrut să le mângâie, şi a murmurat:

— Picioarele înfăşurate în purpură… Doar mi-ai atins capul cu mâna ta şi toate durerile s-au risipit.

A dispărut ultima lucire a roşului de amurg. O dată cu răcoarea serii s-a lăsat întunericul. Abia de mai puteam distinge chipul lui Manuil. N-am mai rostit nici o vorbă. Nimic, nimic nu mai are importanţă. Dincolo de mare, pe coastele Asiei, nori întunecaţi s-au îngrămădit unul în altul ca nişte turnuri uriaşe. Singur m-am ridicat şi am plutit printre nori. Dar norii nu mai vor să mă poarte. Am căzut iar pe pământ. Tulburat, rănit. Şi atât de singur. Am intrat în casă fără să mai spun nimic.

Cerneală şi hârtie, înainte îmi plăceau mirosul cernelii şi foşnetul hârtiei uscate. Acum le urăsc. Cuvintele sunt doar simboluri înşelătoare, la fel ca toate celelalte lucruri ale lumii. Semne neputincioase ale mărginirii, pe care fiecare le interpretează în felul său, conferindu-le sensul apropiat înţelegerii sale personale. Nemărginirea nu se poate exprima prin cuvinte.

Şi mai neputincioase sunt numerele. Ele sunt coloana vertebrală a gândirii despuiate de orice personalitate. Dar nici ele nu pot exprima altceva în afară de relaţia mărginitului cu mărginitul. Nemărginitul şi veşnicia nu se pot exprima prin numere. Nimeni nu este în stare să construiască numerele adevărului lui Dumnezeu.

Jocul gândirii este alcătuit din combinaţii ale numerelor care substituie cuvintele. Rezultatul poate fi uimitor în misterioasa lui complexitate, dar atât de căutatul spirit se sustrage regulilor jocului.

Îngerul. Notaras. Acelaşi număr de litere.

Ce înspăimântătoare cădere! Ca un peşte prins într-o plasă, nu pot să mă desprind din magia ei. Până la moarte. Tocmai acum, când credeam că mi-am învins slăbiciunile şi mi-am ales calea. La patruzeci de ani. În ghearele amurgului vieţii.

Au mai rămas destule corăbii în port. Dacă are noroc, o corabie poate scăpa de galerele de război din Gallipoli, poate ajunge în Marea Greciei. Nu există latin pe care să nu-l poţi cumpăra. Doar inima mea pătimaşă m-a îndemnat atunci să arunc pietrele preţioase. Inima m-a îndemnat încă o dată să mă despoi de bogăţie ca de nişte veşminte mult timp purtate. Acum sunt prea sărac pentru a navlosi o corabie şi a porni în căutarea ei. Poate că de gândul acesta m-am temut atunci când am aruncat nestematele. Nimic nu se petrece la întâmplare, nimic. Fiecare merge pe calea care i-a fost menită. Nimeni nu poate fugi de destin. Orb se îndreaptă omul spre destinul său. Cu siguranţa somnambulului ce rătăceşte pe cărări neştiute.

Temutu-m-am oare de mine însumi? Mă va fi cunoscut sultanul Mehmet mai bine decât mă cunosc eu însumi, de mi-a strecurat în mâini, la despărţire, punga roşie cu nestemate? Oare de aceea a trebuit să mă eliberez de darul său?

Sultanul Mehmet, învingătorul. N-ar fi nevoie de nimic altceva decât să merg la o anumită casă din Pera, acolo unde am văzut hulubăria. Să fug. Să mai fug o dată.

Am crescut, am studiat, mi-am împlinit destinul în ţările Occidentului. Să-mi fi devenit inima atât de latină? Oare şi eu aş putea fi cumpărat? Din înaltul coloanei constantine am privit oraşul. Strălucirea-i pierdută. Extenuată inimă a Orientului şi Occidentului. Ultimele ei bătăi, mai înainte de a se fi sfârşit. Toate acestea ţi le voi da ţie! A spus el, cel care m-a ispitit. Am învins ispita aceea. Dar orice victorie îşi are preţul ei. Din cauza unei femei as putea fi în stare să cad în genunchi în faţa lui şi să-i slujesc? Doar pentru o femeie toată patima asta a mea, nostalgia, nebunia…

Niciodată n-am încercat o disperare atât de profundă, de nelecuit. Nu se mai termină niciodată! Întotdeauna am ceva de ales. În orice clipă. Până la ultima suflare, întotdeauna mai există o poartă deschisă, întotdeauna. Poarta pe care aş putea fugi, poarta renegării, poarta trădării.

În mlaştinile Varnei mi-a spus îngerul Morţii: Ne vom revedea lângă Poarta Sfântului Roman! Până acum, aceste vorbe mă reconfortau. Dar n-a precizat de care parte a porţii.

Nu, el nu trebuia să spună. Toată viaţa am scăpat dintr-o închisoare şi am intrat în alta. Din ultima temniţă, dintre zidurile Constantinopolului, nu voi mai fugi. Sunt fiul tatălui meu. Această închisoare este singura mea casă.