22 decembrie 1452

Se apropie sărbătoarea Naşterii Mântuitorului. Veneţienii şi genovezii din Pera se pregătesc. Pentru greci, această sărbătoare n-are prea mare importanţă. Sărbătoarea lor este Paştele. Nu Săptămâna Patimilor, ci Înălţarea la Cer, aceasta se sărbătoreşte. Credinţa lor este arzătoare, inspirată, mistică şi tolerantă. Ei nu-i ard pe eretici, dimpotrivă, le permit să se retragă în mănăstiri pentru a se izbăvi de păcatele lor. Nu l-au omorât cu pietre nici pe cardinalul Isidor. I-au strigat doar: Trimite Romei pâinea ta nedospită!

O credinţă atât de arzătoare, o atât de extatică reculegere cum poţi citi pe chipurile oamenilor din bisericile Constantinopolului n-am văzut niciodată în Occident, în Occidentul unde, pentru păcatele făptuite, iertarea poate fi cumpărată cu bani.

Dar oraşul lor a devenit pustiu. Odinioară, între imensele lui ziduri, trăia un milion de oameni. S-a micşorat oraşul, la Constantinopol viaţa continuă doar în jurul pieţelor centrale de pe coline şi pe pantele din jurul portului. Case năruite, ruine şi spaţii pustii, care se întind din zonele locuite până la zidurile oraşului, păşuni neroditoare, de pe urma cărora abia de au ceva folos caprele, măgarii şi caii. Iarbă sălbatică, nesfârşite întinderi de mărăcini, case pustii cu acoperişuri prăbuşite. Şi vântul ce suflă dinspre Marea Marmara. Melancolie de nedescris.

Veneţia a trimis două corăbii de război. Din partea papei de la Roma, doar un cardinal – Isidor, şi cincizeci de mercenari. În fără de asta, Constantinopolul nu se poate bizui decât pe corăbiile veneţiene rechiziţionate şi pe latinii cărora li s-a promis o recompensă bună. Eram să uit de cele cinci galere bizantine de război ale împăratului Constantin, care se leagănă jalnic în port, fără vele. Împuţiciunea lor se simte până hăt, departe. Tunurile pline de mucegai verde put deopotrivă. Dar astăzi au fost oameni pe puntea acestor uitate corăbii. Chiar dacă împăratul nu are bani să le repare, se pare că megaducele Notaras şi-a propus să le facă apte de navigaţie. Corăbiile de război sunt o plăcere costisitoare.

Din insulele greceşti ale Mării Egee au sosit în port câteva nave comerciale cu cereale, ulei şi vin. Se povesteşte că turcii au făcut ravagii în Moreea. Este zadarnică aşteptarea vreunui ajutor de acolo. De altfel, Constantin nu se poate bizui nici pe fraţii lui. Încă de la Florenţa, Demetrios era unul dintre adversarii Uniunii. Iar după moartea împăratului Ioan, doar mama lor a putut să-i împiedice pe fraţi să nu se războiască între ei.

Grecii Constantinopolului… Nu-i cunosc. Nu încerc să le câştig iubirea. Vor rămâne întotdeauna doar nişte străini pentru mine. Nici timpul lor nu este timpul meu. Pentru ei este anul 6.960 de la Facerea lumii. Iar turcii sunt în cel de-al 856-lea an de la Hegira. Ce lume ciudată! Or, poate că sunt eu prea latin în inima mea?

Ea n-a venit. Poate a vrut doar să mai câştige timp ca să scape de mine decent, pentru a mă face să-i pierd urma. Nici nu-i ştiu numele. Dar de ce trebuie să mă frământ? Linişteşte-te! A fost doar un capriciu, o curiozitate trecătoare.

E grecoaică. Prin vinele ei curge sânge grecesc. Şi prin vinele mele curge sângele grecesc al tatălui meu. Sângele degenerat şi perfid, sângele plin de cruzime al Bizanţului. În toată lumea femeile sunt perfide. De sunt creştine, de sunt musulmane, e totuna. Dacă tot moştenesc o experienţă de două ori milenară, nu-s oare grecoaicele cele mai ipocrite?

Am plumb în inima mea, am plumb în sângele meu. Urăsc acest oraş muribund. Cufundat în contemplarea trecutului său, Constantinopolul nu poate să creadă în dezastrul ce va să vină.

Îl urăsc pentru că îl iubesc.