22 martie 1453

Îmi închipuiam că Giustiniani are încredere în mine. Abia acum înţeleg că a fost tot timpul convins că l-am minţit. Nu am putut afla nimic de la el în afară de ceea ce, de obicei, un om perspicace poate înţelege sau presupune, fără să se bazeze pe ceva concret. E cert că, din când în când, m-a trimis în oraş sub diferite pretexte neînsemnate. Am înţeles că atunci el a fost la întruniri secrete sau că a întâlnit iscoadele care, prin intermediul Perei, i-au adus veşti despre pregătirile de război pe care le face sultanul.

E un om care ştie să gândească şi să aprecieze corect o situaţie, un om viclean şi cu multă experienţă, chiar dacă aparent lasă impresia unui băutor cumsecade, interesat în permanenţă de vin, care spune direct tot ceea ce gândeşte; în ciuda vulgarei categorii de nobili din care face parte, e un războinic norocos. Iar în trupa lui sunt doar nobili aventurieri din Genova. Din puţinele vorbe pe care le-a spus, am înţeles că navigase din Genova pentru a-l întâlni în taină pe ducele de Milano, care guvernează şi Genova, deci este şi podestat de Pera. În mod vădit, această expediţie de război, el, Giustiniani, a gândit-o şi a pregătit-o. Neutralitatea este o condiţie necesară pentru comerţul Genovei. Dar, mai înainte, Giustiniani fusese într-o funcţie oficială, podestat de Caffa. Genova are o politică ciudată: mâna stângă nu ştie niciodată ce face mâna dreaptă.

Aparent, ai spune că Giustiniani se află în cele mai bune relaţii cu bailul Veneţiei, Gerolamo Minotto cel gras. Însuşi comandantul suprem al flotei veneţiene le-a confirmat veneţienilor săi bunele intenţii ale lui Giustiniani. Duşmani de sute de ani, veneţienii şi genovezii au început să-şi uite duşmănia şi să apere Constantinopolul, la fel cum grecii au încercat să uite ura pe care o au faţă de latini. Bând din cupa prieteniei, toţi au promis să-şi uite vechile duşmănii şi să lupte doar întru slava Domnului şi pentru întreaga binecuvântată lume creştină, după cum spuneau versurile pe care le cântau cu înflăcărare marinarii veneţieni pe când săpau şanţul.

Insula Lemnos şi titlul de duce sunt, fără îndoială, o teribil de incitantă răsplată pentru un simplu războinic norocos. Dar cu cât am început să-l cunosc mai bine pe Giustiniani, cu atât mai mult am înţeles că războinic norocos poate că este, dar simplu, în niciun, caz nu. Mai înainte de toate, e genovez. Fără îndoială, la Constantinopol, corăbiile veneţienilor sunt mai numeroase decât cele ale genovezilor, dar nu trebuie uitat că în portul din Pera sunt ancorate multe corăbii neutre din Genova.

Fără îndoială, în planurile secrete ale lui Giustiniani există mai multe posibilităţi, dar el ştie bine să le ascundă în adâncurile inimii lui. Comandant de război cu multă experienţă, va şti cum să acţioneze la momentul potrivit în favoarea lui şi a genovezilor. Dar, deocamdată, este gata să apere oraşul împotriva turcilor. Ce se va întâmpla după aceea rămâne de văzut. Dar este latin. Chiar de l-ar învinge pe sultan şi ar salva oraşul, de partea grecilor nu va fi niciodată.

Acum două sute cincizeci de ani, dogele Veneţiei a condus cruciada Constantinopolului şi a obţinut pentru scurtă vreme, atât cât ţine viaţa unui om, supremaţia asupra latinilor. Să fie oare acum rândul Genovei? Dacă sultanul ar fi înfrânt, probabil că Pera ar renunţa la neutralitate.

Ce gânduri! Să nu mai am eu oare încredere în nici un om? De ce trebuie să mă îndoiesc de toate? Mă îndoiesc că sultanul va învinge? Nu de multă vreme am aflat că împăratul Constantin a întărit cu sigiliul de aur promisiunea făcută voievodului Ioan Huniade, eroul, că va ceda Ungariei fortăreaţa Selymbria de pe ţărmul Mării Marmara, dacă Huniade va consimţi să rupă armistiţiul de trei ani încheiat cu sultanul. Dar Huniade a încălcat o dată un tratat solemn de pace. Cruciada care s-a încheiat la Vama… De atunci, a început să fie prudent. De două ori s-a izbit în cap până la sânge. Să aibă Ungaria atât de multe rezerve, de-şi permite din patru în patru ani să-şi piardă oştirea?

Bântuit de gânduri amare, după ce m-am întors dintr-o inutilă plimbare la Poarta Harisiană, unde fusese doar o ceartă obişnuită între greci şi latini, m-am dus la Giustiniani şi i-am spus hotărât:

— Dacă n-ai încredere în mine, poţi să-mi porunceşti chiar să plec. Nu-i nevoie să găseşti tot felul de pretexte ca să mă îndepărtezi de lângă tine.

Şi-a întins grumazul ca un taur şi m-a privit cu ochii bulbucaţi de o ipocrită mirare; în fiinţa lui expansivă sălăşluieşte o putere teribilă de seducţie bărbătească; e greu să i te împotriveşti. Nu poţi rămâne multă vreme supărat pe el.

— Dar tu eşti prietenul meu, a spus Giustiniani. De ce-ar trebui să ştii mai mult decât ai nevoie? Eu te protejez, ca să nu te doară capul. E doar un semn de prietenie. Pe de altă parte, a continuat el binevoitor, e, într-adevăr, o prostie să trimit un bărbat atât de cultivat ca tine pentru rezolvarea unor conflicte neînsemnate. Dar ia-ţi câteva zile libere, prietene, acum, cât mai este timp! Am observat că ai devenit un bărbat tare evlavios. Ai fost văzut de multe ori rugându-te în compania călugăriţelor. Probabil că vrei să-ţi mântui sufletul. E un motiv suficient pentru a fi liber un timp oarecare. Ţi-l acord cu generozitate.

Dar văzându-mi expresia încrâncenată a feţei, a spus repede:

— Fii atent, iubite Jean Ange, fiindcă de fiecare dată când mă sfătuiesc cu împăratul, Phrantzes nu uită să mă tragă la o parte şi să-mi ceară, să mă roage, să mă implore să te radiez de pe listele ofiţerilor mei. Fac o prostie ireparabilă, spune el. Încălzesc la sân un şarpe veninos. De fapt, ar vrea să te închidă în Turnul de Marmură, pentru a te proteja de toate ispitele. Dar poate n-ar fi chiar atât de rău dacă te-ai odihni în Turnul de Marmură, a adăugat Giustiniani ca să mă necăjească, fiindcă aşa ai putea să meditezi şi să te apropii de sfinţenie. Cine ştie, poate se vor găsi să vină şi acolo călugăriţe milostive, care să-ţi aducă de mâncare. Unde mai pui că deasupra puţului prin care sunt aruncaţi în mare cei executaţi ai putea să le speli picioarele când vrei tu. Acolo, într-adevăr, vei avea tot ce-ţi doreşti.

Mi s-au înroşit obrajii de ruşine şi de indignare. Nu l-aş fi crezut în stare să mă spioneze. Totuşi, a făcut-o acolo, la Poarta de Aur.

— Este fata unui pantofar călugăriţa aceea, am spus eu amărât. Prietenă cu servitorul meu Manuil. Mi-a adus o dată un coş de mâncare, fiindcă pe Manuil îl dureau genunchii şi i-ar fi fost greu să facă un drum atât de lung. Şi-a rănit picioarele de pietre. Era firesc s-o ajut, mai cu seamă că am studiat medicina. Nu-i o ruşine să-ţi ajuţi aproapele.

— Bineînţeles, bineînţeles, a spus Giustiniani. Şi Iisus Hristos s-a umilit şi a spălat picioarele discipolilor săi. Dar află că nu mă prea omor eu după explicaţii stângace. Timpu-i scurt şi ne scapă printre degete. Aşa că rostuieşte-ţi timpul cu folos! Nu pentru că n-am încredere în tine, ci pentru că vreau să-ţi fac o favoare!

În ciuda a tot ce am gândit despre el, n-aş putea spune că nu-l plac. Şi poate că n-a fost atât de prietenos cu mine doar convenţional, cred că şi el ţine la mine. E drept că a primit pietrele preţioase de la mine, dar niciodată nu m-am gândit că în felul acesta l-am cumpărat. Va fi generos cu mine sau mă va spânzura, va consimţi să fiu închis în turn, cine ştie?

Dar încredere în mine nu are.

— Chiar aşa? A strigat el, râzând în urma mea. O fată de pantofar! La Constantinopol, până şi o fată de pantofar are picioare de prinţesă.