26 martie 1453

Mi-a spus Anna Notaras:

— Aşa nu se mai poate.

Nu ne-am certat. Prea pântecoşi sunt norii destinului de deasupra capetelor noastre. Aşteptarea mă persecută, gâtul îmi este uscat şi inima grea. La fel cum odinioară, între pereţii de piatră, prins în lanţuri, aşteptam paşii călăului. Atunci nu aveam nimic de pierdut, nimic după care să-mi pară rău. Acum aş putea-o pierde pe ea.

Am fost de acord şi am rostit:

— Nu, aşa nu se mai poate. Oamenii încep să ne remarce. S-ar putea să-ţi recunoască chipul. Străzile au ochi, colonadele urechi. Tatăl tău te-ar putea lua acasă.

— Nu mi-e teamă de tata. Veşmântul de călugăriţă mă apără. Nu asta am vrut să spun.

Am mers împreună în vârful colinei Acropole şi ne-am odihnit la umbra platanilor, pe treptele portalului de marmură îngălbenită. În apropiere, dintr-o crăpătură a ieşit o şopârlă şi a rămas încremenită pe o piatră. La picioarele noastre străluceau argintii valurile Mării Marmara. Bosforul îşi etala panglica albastră, întunecată între verdele de primăvară al dealurilor. Pe cealaltă parte, în faţa portului, se vedeau zidurile Perei. Flamura Genovei flutura în vârful unui turn.

Hariclea n-a fost cu noi. A rămas acasă la mine să spele rufe şi să-i povestească lui Manuil despre vieţile sfinţilor. S-a băut mult vin în casa mea astăzi. Dar eu şi Anna nu mai puteam să rămânem în casă. Neliniştea ne-a împins afară, sub cerul liber. Vom avea încredere în norocul nostru până ce vom fi descoperiţi.

— Nu asta am vrut să spun, a repetat ea. Ai înţeles tu prea bine la ce m-am gândit.

Avea fruntea înroşită de soare. Şi-a întins picioarele, şi-a strecurat degetele în iarbă. Şi obrajii îi erau roşii de soare, iar pe buze avea un zâmbet. Dar în ochii ei frumoşi se citea descurajarea. Multă tristeţe era în ochii ei.

— Veşmintele de călugăriţă îmi ascund personalitatea, a spus ea. Nu sunt o călugăriţă. De când mi-am părăsit familia şi am renunţat la obiceiurile în care am fost educată să trăiesc, mă simt mai sănătoasă şi mai fericită decât oricând. Ceea ce mănânc are gust, aerul pe care-l respir este mai bun, într-adevăr, simt că trăiesc. Sunt o fiinţă vie, am un trup, dar acest trup este neliniştit.

— Dar eu îţi respect veşmântul, i-am spus pe un ton sec.

— Aşa-i, a aprobat ea ironic. Poate prea mult. Nu, tu nu poţi profana nimic sfânt. Tu nici măcar nu îndrăzneşti să mă atingi.

— Nu există dragoste fără dorinţă, i-am spus eu. Dar mie îmi este de-ajuns dacă te afli în preajmă. Am patruzeci de ani, te iubesc, dragostea mea pentru tine este o dragoste curată. Nu am nevoie să te ating.

— Nu există dragoste fără dorinţă, a repetat ea. Dar eu nu am nici vârsta, nici experienţa ta. Poate că ai dreptate. Poate că trebuie să-ţi stăpâneşti simţurile. Dar trupul meu, răscolit de dorinţă, mă asigură că abţinerea nu are nici o valoare. Când îmi atingi pieptul cu mâinile tale, tot trupul meu vibrează. De ce n-o mai faci?

— Dar eu nu sunt un înger, i-am spus. Nu crede asta!

— Tu ai o stăpânire teribilă, enervantă, a spus ea. Chiar să n-am nici o putere de seducţie asupra ta?

Şi-a dezvelit un picior şi a început să-şi mângâie genunchiul, uitându-se cu atenţie în ochii mei. Dacă aş fi atins-o, s-ar fi agăţat de mine, o ştiam, îmi vorbise aşa doar ca să mă înnebunească.

— Am făptuit un mare păcat înşelând încrederea tatălui meu, a continuat ea. Credeam că-l voi ispăşi înveşmântându-mă în negru şi rugându-mă în mănăstire. N-am avut intenţia să te revăd. M-am jucat o vreme cu gândul că, odată obişnuită cu mănăstirea, îmi voi tăia părul scurt şi voi rosti legământul de credinţă. Spune-mi, dragul meu, toţi oamenii se înşală aşa, ca, până la urmă, să ajungă la lucrul pe care-l doresc?

I-am spus:

— Omul nu se poate vindeca de minciună. El crede întotdeauna în ceea ce speră şi crede că e drept tot ceea ce doreşte. Dar, în adâncul inimii lui, nimeni nu se poate înşela pe el însuşi.

— Ioannis Anghelos, mi s-a adresat ea cu un aer visător. Cred că cel mai bine ar fi pentru amândoi dacă ai dori să te căsătoreşti cu mine.

Mi-a astupat gura cu mâna pentru a mă împiedica să răspund şi a continuat:

— E drept că Biserica latină te-a căsătorit şi că femeia ta trăieşte, dar asta n-are nici o importanţă. Dacă-ţi vei lepăda credinţa şi vei rosti Crezul ortodox, te vei putea boteza pentru a doua oară. Sunt destui preoţi în Constantinopol care ar fi dispuşi să anuleze vechea ta căsătorie şi să ne unească, fiindcă acest lucru ar fi pentru ei şi un prilej de a se răzbuna un pic pe latini.

— La ce bun? Am spus eu. În inima mea sunt căsătorit cu Ghita. Eu nu vreau să încalc un legământ sacru. Nici chiar papa nu m-ar putea elibera de căsătorie, fiindcă eu am consimţit la ea.

— Vasăzică, a rostit ea, aruncându-mi o privire răutăcioasă, această femeie îţi este mai dragă decât mine? Ce vină am eu dacă, în braţele acelei femei ciudate, ţi-ai pierdut bucuria de a trăi? Nici măcar nu ştii să râzi. Într-adevăr, tu nu ştii să râzi. De-ai fi ştiut, m-ai fi luat de soţie. Oare de ce-mi refuzi pacea sufletului meu? Oricum, nu-ţi vei găsi liniştea niciodată, orice ai face.

— Nici tu nu-ţi vei găsi liniştea în felul acesta, am spus eu. O asemenea căsătorie nu are nici o valoare. S-ar face fără consimţământul tatălui tău şi va trebui fie să-ţi schimbi numele, fie să-l foloseşti incomplet. Validitatea unei astfel de căsătorii ar putea fi oricând contestată de justiţia laică sau de cea ecleziastică.

— Contestată? A spus ea. Poate, dar n-ar fi decât o afacere judiciară, în nici un caz o crimă. De ce să nu ne căsătorim în credinţa adevărată, chiar şi pe ascuns? Aş putea veni să trăiesc împreună cu tine. Dimineaţa m-aş deştepta alături de tine sub acelaşi acoperământ. Oare nu găseşti nimic care să-ţi pună în armonie conştiinţa şi iubirea?

— Tu eşti păcatul meu, am rostit privind-o fix în ochi. Dacă eu voi încălca un sacrament din pricina ta, păcatul meu va fi şi mai grav. În inima mea, voi săvârşi adulterul doar privindu-te sau atingându-ţi mâna. În clipa în care te-am recunoscut în faţa catedralei, în inima mea s-a aprins flacăra păcatului. Oare de ce nu vrei să înţelegi?

— Oare de ce nu accepţi să fii doar un om? Nu poţi face pace cu tine însuţi? A rostit ea cu încăpăţânare. De fiecare dată când te privesc, simt că te iubesc şi mai mult, a spus ea şi faţa i s-a făcut dintr-o dată roşie ca focul. Este adevărat. Chiar dacă după legile pământeşti nu am făptuit nici un rău, în inima mea – eu am şi păcătuit cu tine. Oare nu înţelegi că vreau, atât pentru binele tău, cât şi al meu, să nu ni se reproşeze că am păcătuit, de se va întâmpla şi acest lucru cândva?

— Dumnezeule, ai milă de noi! Am strigat eu. Păcatul nostru nu va fi nici mai mic, nici mai mare dacă ne vom culca împreună, cu sau fără binecuvântarea Bisericii. Acest lucru nu ne priveşte decât pe noi doi. Pentru asta doar nouă înşine ne putem cere socoteală. Dar ascultă, te-am chemat eu vreodată să te culci cu mine? Cred că nu mă poţi acuza de aşa ceva.

— Bineînţeles că m-ai chemat, a spus ea. Ochii tăi m-au chemat, chiar şi mâinile. De altfel, discuţia este inutilă şi stupidă, fiindcă vorbim fiecare despre lucruri diferite. Tu, în felul cum obişnuiesc toţi bărbaţii, te-ai căţărat pe un cal de război şi-mi ţii un discurs patetic, în timp ce eu, ca o femeie practică ce sunt, încerc pur şi simplu să aflu cum am putea aranja afacerea noastră de inimă în aşa fel încât să nu fie ofensate mai mult decât trebuie nici pudoarea, nici bunele moravuri.

— Şi, în felul acesta, tu crezi, într-adevăr, că totul va fi absolut clar? Am întrebat-o eu.

— Bineînţeles, a spus ea, aruncându-mi o privire jucăuşă, ca şi cum s-ar fi distrat de suferinţa pe care mi-o provoca.

— Dacă-i aşa, am spus eu enervat, ce dracu' ne mai interesează bunele moravuri şi convenţiile? Suntem adulţi. Turcii cu tunurile lor vor fi mâine, poimâine la porţile oraşului, iar după aceea va fi doar un timp al disperării şi al morţii; în faţa morţii, ce importanţă mai are dacă suntem sau nu căsătoriţi în biserică?

— Mulţumesc, dragul meu, a spus ea cu o falsă voioşie. Dacă tu crezi că lucrul acesta este, într-adevăr, lipsit de importanţă, eu, ca femeie, se înţelege, prefer să ne căsătorim.

Am vrut s-o apuc de mână, dar ea s-a smuls şi m-a antrenat în mişcare pe iarbă. I-am imobilizat mâinile, dar a făcut un efort şi a izbutit să se desprindă. Împingându-mi pieptul cu mâinile, a spus:

— Nu, Ioannis Anghelos, niciodată. Nu mă vei avea niciodată cu forţa. Până când nu-ţi vei abjura erezia latină, până când un preot grec nu ne va da binecuvântarea.

Apoi lupta pe iarbă a început din nou, mângâietoare, excitantă. Deodată a încetat să se mai apere, faţa i s-a făcut nespus de palidă, a deschis ochii şi m-a privit cu pupilele dilatate. Brusc, m-a muşcat de braţ cu o putere neobişnuită, ca şi cum ar fi vrut să rupă carnea de pe mine. Am scos un ţipăt de durere şi am lăsat-o în pace.

— Şi eu? A murmurat ea. Doamne! Eu sunt oare Anna Notaras, fiinţa care se tăvăleşte cu un latin pe iarbă ca o destrăbălată într-un grajd? Niciodată, dar niciodată nu m-aş fi crezut în stare de aşa ceva!

Mi-a tras o lovitură în obraz, apoi s-a ridicat. Am înţeles-o. Eu am fost de vină.

— Nu vreau să te mai văd niciodată, a spus ea strângând din dinţi. Niciodată! Te urăsc mai mult decât tot ceea ce urăsc în lume. Îţi urăsc ochii, gura, mâinile. Dar cel mai mult îţi urăsc frumoasa-ţi conştiinţă şi dorinţele-ţi limpezi. Oare cum poţi spune atât de senin asemenea nerozii?

M-am scuturat de iarbă şi am spus:

— Ai dreptate, Anna! Aşa nu se mai poate!

Oare n-am scris că nu ne-am certat?