5 februarie 1453

Am primit un cal şi echipament de luptă. În primele zile Giustiniani mi-a verificat cunoştinţele. L-am însoţit când a inspectat flancurile şi formaţiile de apărători ai oraşului, alcătuite din greci şi din tineri călugări neantrenaţi pentru luptă. Bâţâia neîncrezător din capul lui mare de taur şi râdea de neîndemânarea lor. S-a sfătuit cu împăratul, cu Phrantzes, cu căpitanii corăbiilor greceşti şi veneţiene, cu podestatul Perei, cu bailul Veneţiei, chiar şi cu prinţul Orhan, în surghiun la Constantinopol, care şi-a oferit împăratului serviciile sale şi ale slujitorilor săi pentru apărarea oraşului.

Cu fiecare a discutat pe îndelete şi a povestit întotdeauna istorii amuzante din timpul campaniilor de război sau asediilor. Asemenea prorei unei corăbii puternice, care dă la o parte valuri de neînvins, el oferă întotdeauna interlocutorilor o soluţie pentru depăşirea discordiilor, invidiilor şi prejudecăţilor, în el toată lumea are încredere. În el trebuie să te încrezi, fiindcă este ca o coloană pe care se sprijină edificiul de apărare al oraşului care se făureşte de la o zi la alta. Bea mult vin. Din două înghiţituri, e în stare să soarbă tot vinul dintr-o cupă uriaşă. Dar, în afară de pungile ce-i atârnă sub ochi, nici un alt efect nu are băutura asupra lui.

Încetineala cu care se mişcă şi flecăreala fără de sfârşit, îndărătul cărora se ascunde o judecată echilibrată şi dreaptă, m-au cam enervat la început. Dar, până la urmă, am început să privesc şi eu prin bulbucaţii lui ochi de taur. Acum mi se pare că asist la punerea în funcţiune a unui imens mecanism, pe care l-a conceput un matematician iscusit, care scârţâie şi pârâie din toate articulaţiile, dar se apropie de scopul propus, fiecare parte a mecanismului ajutându-se de celelalte şi ajutându-le la rându-i.

Sunt nevoit să-l admir, la fel ca toţi oamenii lui, care-l admiră şi se supun poruncilor sale, fiindcă niciodată nu dă un ordin de prisos.

În ceea ce mă priveşte, cred că-i sunt de ceva folos. I-am povestit tot ce ştiu despre ienicerii sultanului: despre felul în care sunt instruiţi, despre armamentul pe care îl folosesc şi despre tehnica lor de luptă. I-am vorbit despre personalitatea sultanului Mehmet, precum şi despre caracterul celor mai apropiaţi sfetnici ai lui. I-am explicat că după moartea sultanului Murad, nemaiînţelegându-se între ei, demnitarii imperiului s-au despărţit în două – unii, susţinători ai războiului, ceilalţi ai păcii – şi ca sultanul Mehmet a încurajat cu bună ştiinţă discordia, pentru a răsturna pe marele vizir Khalil.

— El n-a putut niciodată să uite, i-am mai spus eu lui Giustiniani că în tinereţe a fost umilit – mai întâi la doisprezece ani, apoi la paisprezece – când a trebuit să renunţe la tron, în ciuda faptului că Murad abdicase de bunăvoie în favoarea sa. În aceste umilinţe timpurii îşi au rădăcinile amărăciunea, fanatismul şi ambiţia – cauze secrete ale tuturor actelor sale. Prima oară – dar era copil pe atunci – când, pe neaşteptate, armata cruciaţilor s-a apropiat pe la Varna, Mehmet a făcut o adevărată criză de nervi. Asta se întâmpla în Adrianopol. A plâns, a ţipat şi s-a zvârcolit pe pământ şi ţărână – apoi s-a refugiat în harem. Cel puţin, aşa se povesteşte.

Dacă fostul sultan Murad n-ar fi venit în grabă din Magnesia şi n-ar fi împins armata Asiei, Imperiul Otoman s-ar fi prăbuşit de atunci. Fiindcă sârbii şi bulgarii s-ar fi aliat de bunăvoie cu creştinii… Destinul…, am spus eu. Dacă flota pontificală n-ar fi întârziat. Dacă genovezii din Pera n-ar fi transportat armata lui Murad peste Bosfor, trădând astfel încă o dată lumea creştină… Se spune că Murad ar fi plătit genovezilor câte un ducat pentru fiecare om îmbarcat. Dacă…

— Doar un om slab şi lipsit de voinţă îşi pierde timpul gândindu-se la cum ar fi putut să fie sau cum ar fi fost dacă s-ar fi putut…, a ţipat Giustiniani enervat. Voinţa omului este destinul său. Orice ar fi să i se întâmple. Sau, poate că ţie ţi-ar fi fost mai pe plac dacă sultanul le-ar fi îngăduit veneţienilor accesul la Marea Neagră şi i-ar fi strâns de boaşe pe genovezi, nu-i aşa?

Abia atunci mi-am amintit că Giustiniani era genovez. E obligat să accepte doar ceea ce Genova admite că-i drept şi corect.

— Iartă-mă! Am spus eu. Am povestit doar ce s-a întâmplat. Nu încape îndoială că, şi fără ajutorul genovezilor din Pera, Murad tot ar fi trecut Bosforul. Grecii n-ar fi fost în stare să-l împiedice. De sute de ani, Constantinopolul s-a obişnuit doar să se apere, nu să şi să atace. Flota creştinătăţii nu a venit la timp. De aceea am fost învinşi la Varna. Dar Mehmet n-a putut să uite groaza şi amarul pe care le-a încercat atunci. De aceea şi-a construit el astă-vară fortăreaţa pe pământ grecesc.

— Povestea cu Varna nu se va mai repeta, a spus el. Eu trebuie să-mi protejez armata. Este o obligaţie pentru poporul meu. Bineînţeles, a fost un pretext, dar chiar Creştinătatea i l-a oferit.

Că-i drept sau nedrept, a spus Giustiniani, el a închis Bosforul. E un fapt politic. Din fericire, corăbiile genoveze au acces la Marea Neagră. Din cauza neutralităţii Perei, se înţelege. Veneţienii şi-au săpat singuri groapa când au consimţit să rămână corăbiile lor în Port, la dispoziţia împăratului.

— Pentru toată creştinătatea, neutralitatea Perei este doar un prilej de amărăciune, i-am atras eu atenţia. Poate că zidurile ei nu sunt datoare cu nimic zidurilor Constantinopolului. Dar asedierea lor l-ar destabiliza pe Mehmet. Am câştiga timp. Timpul lucrează în favoarea noastră. Phrantzes are dreptate. Pentru că, de n-ar fi fost neutră, sultanul ar fi încercat mai întâi să cucerească Abia după aceea ar fi trecut la asediul Constantinopolului. Iar dacă ar fi reuşit să distrugă Pera, ar fi aţâţat toată Genova împotrivă-i.

— Tu vorbeşti ca un grec, a spus scârbit Giustiniani. Orice ar fi să se întâmple, neutralitatea Perei asigură Occidentului comerţul în Marea Neagră. Dacă-i neutră, Pera este mai de folos Constantinopolului decât dacă n-ar mai exista. Prin Pera întotdeauna va fi o poartă deschisă pentru negocierea păcii, dacă rezistăm mult timp asediului, bineînţeles. Fără armele şi armatele pe care le putem obţine prin intermediul Perei, am fi fără îndoială, pierduţi. Prin intermediul Perei putem şti tot ce se întâmplă la Adrianopol. Tu te înşeli când gândeşti cum gândeşti.

Neutralitatea Perei este un lucru bun şi de neînlocuit.

— Tot prin Pera, am spus eu, şi sultanul află tot ceea ce se întâmplă în Constantinopol.

— Uite ce, mi-a spus el, Constantinopolul este un oraş mare. De aceea, ar trebui ca, atunci când va începe asediul, să spânzur câţiva pescari, geambaşi şi evrei. Dar într-un oraş asediat e imposibil să împiedici răspândirea veştilor. Sau ai putea, dacă ai avea o experienţă bogată. În această privinţă, ce-i drept, Pera nu ne poate fi de ajutor. Dar dacă le pui toate cap la cap, Pera ne este mai mult favorabilă decât păguboasă.

Mi-a tras prieteneşte o palmă peste ceafă. Parcă avea o mănuşă de fier în mână.

— Mă inciţi să spun vrute şi nevrute, mi-a atras el atenţia. Ne pierdem timpul cu vorbe de prisos. Nu sunt obligat să justific ceva asupra căruia n-am nici o putere. Te-am înscris în armata mea? Bine. Eu îţi ordon, tu trebuie să fii de acord cu ceea ce spun eu! Fără să crâcneşti! Uite ce, mai bine mi-ai povesti mai departe despre sultanul Mehmet.

Mi-am înghiţit amărăciunea şi am continuat:

— A doua oară, chiar veteranii, ienicerii din propria lui armată au fost cei care s-au revoltat. Ei au refuzat să se supună poruncilor unui băiat slăbuţ şi nervos, care nu era în stare să-i conducă în luptă. După ce au furat tot, ienicerii au dat foc bazarului din Adrianopol. Aşa se face că, încă o dată, Mehmet a fost nevoit să se ascundă în haremul său de neatins. Din proprie iniţiativă marele vizir Khalil l-a chemat pe Murad. Mehmet nu i-o va putea ierta niciodată. Tu nu-l cunoşti pe Mehmet, am spus eu, repetând aceste vorbe stupide, pe care întotdeauna le spun când discut cu cineva despre Mehmet. Orgoliul atins al unui copil poate deveni spada în stare să distrugă un imperiu. Aminteşte-ţi că a fost de două ori. Abia după aceea şi-a început el ucenicia. Umilirile sale n-au limite. Pentru a compensa umilirile, e obligat să-şi dovedească lui însuşi că este superior tuturor înaintaşilor săi. Constantinopolul îi va fi dovada. Ani întregi, zile şi nopţi a gândit şi a pregătit cucerirea oraşului. Încă înainte de moartea tatălui său, el cunoştea pe de rost planul zidurilor de apărare ale Constantinopolului şi putea să deseneze din memorie orice detaliu, s-ar fi putut plimba pe străzile oraşului cu ochii închişi. Se spune, de altfel, că în tinereţe ar fi venit aici deghizat. El vorbeşte greceşte şi cunoaşte obiceiurile şi rugăciunile creştinilor.

— Tu nu-l cunoşti pe Mehmet, am repetat încă o dată, fără voie, insuportabilele mele cuvinte. La moartea tatălui său, nu mai era un copil. Nu murise Murad de mult când, conform obiceiului, emirul Karamaniei s-a revoltat şi a ocupat câteva provincii turceşti din Asia. Erau rude de sânge Mehmet şi acest emir. Atunci Mehmet a strâns o armată şi, în două săptămâni, ienicerii săi au fost la hotarele Karamaniei. Emirul s-a gândit că-i mai convenabil să se supună. De aceea, s-a predat sultanului împreună cu suita. Iar când s-a aflat dinaintea lui Mehmet, i-a explicat râzând că fapta lui nu fusese decât o joacă, fiindcă voise să-l pună la încercare pe noul sultan. Simţise labele leului şi se abţinuse. Dar şi sultanul Mehmet învăţase bine să-şi ascundă sentimentele. El nu face absolut nimic fără să discearnă. Se poate enerva atât de tare, încât să facă spume la gură. Dar până şi furia este fructul unei deliberări abile, pentru a se impune adversarului. Mehmet este un comediant, cum n-am mai întâlnit. Să-l fi văzut astă-vară, în mijlocul constructorilor, cu mânecile suflecate, cu părul plin de var şi cu sudoarea şiroindu-i pe faţă! Exemplul lui i-a silit şi pe bătrânii sfetnici, şi pe viziri, şi pe oamenii bogaţi să se întreacă cu lucrătorii la înălţarea turnurilor şi meterezelor fortăreţei. Au ajutat şi ei şi au gemut în fiecare seară. S-au scărpinat în barbă, încercând să înţeleagă cum de au putut fi atât de nerozi să-i făgăduiască de bunăvoie sultanului că vor munci la înălţarea turnurilor, dar de dat înapoi n-au mai putut da. Aşa se face că fortăreaţa l-a costat mai ieftin. Un astfel de om este sultanul!

Vorbele mele l-au impresionat pe Giustiniani. Cu siguranţă că istoria în sine nu era nouă pentru el, dar niciodată n-o auzise spusă de un om care a fost de faţă.

— Şi ienicerii? M-a întrebat el. Nu mă refer la oamenii de rând ci la comandanţii lor, la ofiţeri.

— Şi ienicerii, am spus eu. Ienicerii vor într-adevăr război, e meseria lor. Sunt copii de creştini, care au fost crescuţi în credinţa Islamului. Sunt mai fanatici decât turcii înşişi. Ei n-au voie să se căsătorească, le este interzis să părăsească tabăra de instrucţie, n-au nici măcar dreptul să înveţe o meserie. Se înţelege că au fost furioşi când au văzut că emirul Karamaniei se predă fără împotrivire. Mehmet i-a lăsat să urle şi să-şi răstoarne străchinile cu mâncare. S-a închis în cortul său să-şi rumege furia şi n-a mai ieşit de acolo decât peste trei zile. Nişte negustori îi vânduseră o grecoaică din insule. Era o fată de optsprezece ani, frumoasă ca ziua. O chema Irene. În compania ei îşi petrecuse sultanul cele trei zile când n-a vrut să vadă pe nimeni. Ienicerii vociferau şi înjurau în jurul cortului lui Mehmet. Nu puteau accepta un sultan care preferă războiului plăcerile şi dragostea, în plus, îşi negiijează, pentru o sclavă, până şi rugăciunea, pe care toţi musulmanii sunt obligaţi s-o respecte. Ofiţerii n-au reuşit să-i calmeze pe ieniceri. Poate că nici n-au încercat.

— Am auzit povestindu-se despre această întâmplare, m-a întrerupt Giustiniani. E o dovadă de necugetată cruzime a sultanului Mehmet.

Am spus:

— Cruzime, fără îndoială. Dar nu necugetată. A fost un gest foarte bine studiat, pe care el, comediantul, l-a interpretat magistral. În momentul când furia ienicerilor a ajuns la paroxism, sultanul a ieşit din cortul său cu un trandafir în mână, cu ochi visători şi cu aerul unui tânăr dezorientat. Văzându-l, toţi ienicerii au izbucnit într-un râs isteric şi au aruncat în aer bulgări de pământ şi baligă de cal, bineînţeles, fără intenţia de a-l lovi. Şi i-au strigat ei atunci: Oare ce soi de sultan mai eşti şi tu, de-ţi schimbi iataganul pe un trandafir? Iar Mehmet le-a strigat: O! Fraţilor, fraţilor, voi nici nu ştiţi ce spuneţi. Dacă aţi fi văzut-o, m-aţi fi înţeles! Au strigat şi mai aprig ienicerii: Arată-ne grecoaica! Arată-ne-o, să te putem crede! El a căscat şi a intrat alene în cort, apoi s-a întors trăgând de mână o fată tânără şi sfioasă, pe jumătate dezbrăcată, care-şi acoperea îngrozită chipul cu cealaltă mână. Nu voi uita niciodată acest spectacol, am continuat eu. Capetele rase ale ienicerilor, doar cu un smoc de păr în creştet, fiindcă-şi aruncaseră bonetele de fetru pe jos şi le călcau cu furie în picioare, chipul pătimaş al lui Mehmet, privirea galbenă a ochilor de nebun, tânăra sclavă, mai frumoasă decât primăvara în Karamania… Mehmet i-a ridicat mâna cu care-şi acoperea chipul şi i-a smuls veşmintele pe care le mai avea, apoi a împins-o înspre ienicerii care s-au dat înapoi câţiva paşi, uimiţi de frumuseţea şi de goliciunea trupului fetei. Priviţi-o pe îndelete, a urlat Mehmet! Priviţi-o şi apreciaţi dacă-i demnă de dragostea sultanului vostru! Apoi faţa lui s-a întunecat de furie, a aruncat trandafirul şi a poruncit: Aduceţi-mi iataganul! Sclava era îngenuncheată, cu faţa plânsă şi încerca să-şi acopere goliciunea. Mehmet a ridicat-o de păr şi dintr-o lovitură, i-a tăiat capul. Sângele ei i-a împroşcat pe ienicerii din apropiere. Nevenindu-le să creadă ceea ce văzuseră ochii lor, ienicerii au început să ţipe şi să se retragă în mare dezordine. Iar Mehmet le-a spus simplu: Iataganul meu poate să rupă şi lanţurile dragostei. Aveţi încredere în iataganul meu! Apoi a întrebat: Unde-i colonelul vostru? Şi ienicerii s-au dus să-l caute şi l-au găsit în cort, unde se ascunsese. I-a smuls din mâini, Mehmet, bastonul de comandant şi apoi l-a lovit peste faţă atât de sălbatic, încât i-a spart nasul şi i-a scos un ochi din orbită. Dar ienicerii tremurau şi nu i-au sărit în ajutor colonelului lor… Niciodată nu se vor mai revolta ienicerii, am spus eu. Mehmet a reorganizat corpul lor de armată şi a anexat, contrar legilor ienicerilor, şase mii din puii lui de şoim. Avansarea în funcţie a ienicerilor se face după legi străvechi. De aceea Mehmet nu se putuse debarasa de toţi ofiţerii bătrâni, aşa că, în noaptea aceea i-a decapitat pe mulţi dintre cei de care voia să se lipsească. Dar poţi fi sigur că le-a rezervat un loc de onoare la asediul Constantinopolului tuturor celor de care vrea să scape. În această privinţă, asediul îi va fi folositor, îi va îngădui să-i lichideze pe anumiţi ofiţeri şi militari mai bătrâni, care sunt prea siguri de ei. Mehmet nu uită niciodată o ofensă. Dar el a învăţat să aştepte răbdător clipa prielnică.

Am chibzuit un moment dacă-i cazul să continuu sau nu. Mi-am zis: Oare Giustiniani este omul care poate să mă înţeleagă? Într-un sfârşit, am rostit:

— Mehmet nu-i o fiinţă umană.

Giustiniani şi-a încruntat sprâncenele şi s-a uitat lung la mine. Râsul lui zgomotos şi binevoitor i-a încremenit în gât.

Mehmet nu-i o fiinţă umană, am repetat eu. Poate că el este prinţul tenebrelor. Sau, poate, Fiara ce va să vie. În el sunt toate e. Nu mă înţelege greşit, i-am spus eu. Dacă el este om, ci, fără îndoială, e un om nou, primul din specia lui. Va înfiinţa o eră nouă, care va forma oameni după chipul lui, diferiţi vechi. Suverani ai pământului, suverani ai nopţii, care, straşnici şi mândri, vor refuza cerul şi vor alege pământul, în loc ei nu vor recunoaşte nici legile oamenilor, nici legile lui Dumnezeu. Singura lor lege va fi ţelul la care vor voi să ajungă. Ei vor dezlănţui pe pământ frigul şi căldura infernului, vor sili chiar şi forţele naturii să-i slujească. Şi după ce vor supune şi pământul voinţei lor, în turbata lor dorinţă de cunoaştere, vor făuri aripi şi vor zbura până la stele ca să le supună. Mehmet este primul dintre oamenii aceştia. Oare cum crezi că ai putea să i te împotriveşti?

Giustiniani şi-a prins capul între mâini şi a început să geamă. Apoi mi-a spus cu un glas stins:

— Pe sfintele răni ale lui Hristos! Oare călugării furioşi ai acestui oraş şi profeţii de doi bani nu fac destule spume la gură anunţând sfârşitul lumii? Oare mai este nevoie ca şi ofiţerii mei să aibă vedenii şi să scoată din gură tot felul de nebunii? Simt că-mi crapă capul dacă mai spui o vorbă.

Dar dacă până acum Giustiniani spunea că Mehmet este un tânăr exaltat care, din cauza curajului orb, repede îşi va sparge capul de un zid, după această discuţie a devenit prudent şi i-a sfătuit chiar şi pe ofiţerii săi să nu mai pălăvrăgească toată ziua prin cârciumi, subestimându-i pe turci. Mai mult, s-a dus la biserică să asiste la o slujbă latină şi a primit cu umilinţă absoluţiunea, chiar dacă, în entuziasmul său, cardinalul Isidor îl asigurase şi jurase că toate păcatele i-au fost iertate când i s-a încredinţat funcţia de comandant al Constantinopolului. Pentru a fi mai sigur, el i-a cerut lui Isidor să-i dea asigurarea aceasta şi în scris. După ce a obţinut-o, mi-a spus:

— Aşa-i mai bine. Acum am un document clar, pe care-l voi putea arăta Sfântului Petru când voi bate la porţile cerului. Se spune că bătrânul ar fi devenit foarte sever cu genovezii. Se pare că veneţienii l-au mituit.