5 martie 1453

Martie. Ultima lună martie. Oraşul pare epuizat de atâta aşteptare. Neîndurătoarea lumină de primăvară îl dezveleşte. Decadenţă şi sărăcie. Măgari cenuşii şi ţapi negri hoinăresc tăcuţi printre ruine şi mărăcini. Cartiere întregi părăsite, în putrefacţie. Acoperişurile caselor s-au năruit, iar din pereţi au fost smulse bârnele de lemn pentru a fi arse. Cupolele bisericilor sunt mâncate de rugină şi de mucegai verde. Marmura edificiilor publice este îngălbenită şi crăpată. Pustiul palat imperial este luat cu asalt de buruieni, iar printre portalurile prăbuşite cresc tot bălării.

Ca nişte umbre negre şi cenuşii trec în tăcere oamenii. Evită să se uite unul la altul, în ochii lor nu-i decât disperare şi nelinişte. Şi zgomotele îţi lasă impresia de tăcere. Resemnată, aşteptarea loveşte inima ca o mână de fier.

Exerciţiile de mânuire a armelor continuă. Repararea zidurilor continuă. Sunt imagini care se succed cu o încetineală din ce în ce mai mare, sau poate că aşa le percep ochii mei. Blestemele şi comenzile răcnite ale latinilor se pierd trist în vlăguitul oraş muribund. Turnurile bătrânelor ziduri galben-arămii sunt mult prea înalte şi prea mari în raport cu puţinii apărători ai oraşului; în port se întinde şirul trândav de corăbii, în jurul lor, apa mării este plină de gunoaie şi a început să pută cumplit.

Oare este real tot ceea ce văd şi aud? Sau poate doar ochii mei şi urechile mele sunt de vină? Poate doar simţurile mele şi-au micşorat acuitatea. Poate m-am şi depărtat de lumea reală. Descurajantă aşteptare. Sunt încă o mie de lucruri care se pot repara şi îndrepta. Dar lipseşte vigoarea şi spiritul de iniţiativă. De aşteptarea resemnată sunt îmbătate minţile oamenilor. Sultanul încă nu a plecat din Adrianopol. Doar tunurile lui îşi continuă drumul, trase de boi, traversând dealuri îmbrăcate de primăvară, trecând de-a lungul câmpiilor pustii, cu încetineala fiinţelor târâtoare.

Din toate părţile lumii, viermii de cadavre se târâie încet spre Constantinopol. Marea Marmara este pustie. De o săptămână nu s-a mai văzut nici o corabie la orizont.

Descurajantă aşteptare este răul cel mai mare. Dar nesiguranţa nu poate dura la nesfârşit, însăşi firea umană este atrasă de descurajare. Poate că toată această încetineală nu-i decât nevoia de odihnă dinaintea ultimei încercări.

Sau poate că ochii mei au fost tulburaţi de magii înşelătoare.