5 aprilie 1453

În zorii zilei, când soarele suia pe bolta cerească, nori grei de praf s-au ridicat deasupra tuturor drumurilor şi cărărilor care duc spre oraş. Apoi, înotând prin norii de praf, şi-au făcut apariţia primele grupuri răzleţe de turci. Când au văzut zidurile oraşului ce se înălţau dinaintea ochilor lor, turcii au început să urle. L-au implorat pe Dumnezeul lor şi pe Profet şi şi-au învârtit armele deasupra capetelor.

Giustiniani m-a chemat să vin lângă turnul de pază al Porţii Harisiene. Se întâlnise acolo cu împăratul şi erau amândoi călare. Nu prea departe de ei, o sută de tineri nobili greci aşteptau strunindu-şi caii, care tropăiau de nerăbdare. Erau aceiaşi bărbaţi care au râs şi au făcut observaţii ironice în timpul discursului pe care împăratul îl ţinuse latinilor. Aceiaşi pe care i-am văzut jucând polo pe Hipodrom. Tineri frumoşi şi mândri, care credeau că era dezonorant să discute cu latinii.

— Te pricepi la călărie, Jean Ange? M-a întrebat Giustiniani. Ştii să suni din trâmbiţă?

Am dat afirmativ din cap.

— Ai dorit să lupţi, nu-i aşa? A continuat Giustiniani. Ei bine, vei lupta! Dar fă în aşa fel ca lupta să nu dureze prea rnult şi evită să fii încercuit! Spune-le în greceşte acestor blestemaţi de tineri aiuriţi că-l voi spânzura cu mâna mea pe acela care nu se va supune semnalului trâmbiţei când va fi anunţată retragerea. Noi nu ne putem îngădui să pierdem nici un om. Este vorba de o încercare de destabilizare a duşmanului, nicidecum de un atac. Nu vă cer decât să stârniţi un pic de dezordine în coloana turcilor. Dar nu pierdeţi din vedere turnul! Pentru că, de veţi fi în primejdie, vă voi face semn cu drapelul.

Şi mi-a întins o trâmbiţă, iar eu am suflat în ea. Avea un sunet clar, cristalin. Caii s-au cabrat. Apoi le-am strigat tinerilor că eu nu aspir să-mi disput cu ei vitejia şi onoarea în această expediţie pe care o vom face şi că doar mă supun ordinului comandantului de a-i însoţi ca să le dea semnalul de retragere. Le-am mai spus că sunt mult mai în vârstă decât ei şi am luat parte la bătălii ecvestre încă înainte de Varna.

Giustiniani s-a adresat cu căldură marelui său cal de război explicându-i situaţia, apoi mi-a întins hăţurile şi m-a asigurat:

— Calul meu te va ocroti mai bine decât sabia pe care o porţi. Cu copitele din faţă, el sparge orice învălmăşeală, iar la nevoie poate ridica un turc în aer chiar şi cu dinţii.

Într-adevăr, era un armăsar occidental aprig şi frumos, dar ceva mai încet şi mai stângaci decât înfocaţii cai ai grecilor. Din fericire, animalele mă respectă. Altfel, m-aş fi temut de cal mai mult chiar decât de turci. Giustiniani este mai înalt, aşa că scările de şa au fost prea lungi pentru mine, dar n-am avut timp să le scurtez. Podul mobil a fost coborât cu mare zgomot şi câteva zeci de bărbaţi au împins cele două batante ale porţii.

Grecii au ieşit în perfectă ordine pe poartă, dar încă de pe pod au început să dea pinteni cailor şi să-şi ia avânt, încercând să se depăşească unii pe alţii, urlând ca o hoardă de barbari. Eu i-am urmat. Răsuna pământul sub potcoavele armăsarului meu, care era furios că aleargă în urma celorlalţi cai, fiindcă era obişnuit să galopeze în frunte; în ceea ce mă priveşte, mă simţeam la adăpost, ca şi cum aş fi călătorit călare pe un elefant.

Am călărit pe drumul care duce spre Adrianopol, pentru a ieşi în întâmpinarea unei trupe de pedestraşi. Când au văzut că se apropie călăreţii, turcii s-au dat de o parte şi de alta pe marginea drumului, apoi săgeţile lor au început să vâjâie în aer. Tinerii greci au început ca pe Hipodrom să călărească, dar acum nu urmăreau nici o minge rotundă, ci doar capetele turcilor. Apoi calul meu de război a călcat în picioare primul turc. De departe, s-a auzit, apoi s-a văzut, cum se apropie în galop o ceată de spahii. Primii turci, îngroziţi, şi-au aruncat armele şi au luat-o la goană. Nu era decât avangarda pedestraşilor şi, bineînţeles, s-a format numaidecât un grup de atac, care şi-a înfipt oblic lăncile în pământ, cu vârfurile îndreptate spre noi. Tinerii greci au ocolit cu prudenţă lăncile, dar calul meu nărăvaş şi-a continuat cursa drept înainte, rupând cu pieptul lui puternic lăncile ca pe nişte surcele şi strivindu-i în picioare pe turcii îngroziţi, care nu aveau timp să fugă din calea lui. Venisem să lupt. Trebuia să lupt. Ei strigau Allah, Allah, dar şi eu am strigat Allah, invocându-l, fără să-mi fi dat seama, pe Dumnezeul lor ca să mă apere.

Iar calul meu şi-a continuat cu îndârjire lupta şi, aplecându-se uşor, a luat în dinţi un bărbat mai mic de statură, pe care, după ce l-a scuturat bine în aer, l-a azvârlit la marginea drumului.

Turcii, dezorientaţi, încetaseră marşul. Tinerii greci înaintau cu acelaşi elan şi nu l-au micşorat până în momentul în care terenul a început să urce în pantă. Săgeţile continuau să zboare în jurul lor, dar niciunul nu a fost doborât de pe cal.

Am aruncat o privire spre oraş. Flamura lui Giustiniani se agita cu furie în sus şi în jos, aşa că am sunat din trâmbiţă anunţând retragerea. Am sunat eu, dar grecii parcă nici n-ar fi auzit. Ca şi cum ar fi avut de gând să călărească până la Adrianopol.

Într-un sfârşit, am reuşit să-i adun pe toţi în jurul meu şi să-i conduc spre oraş. În momentul când am trecut pe lângă unul dintre turcii răniţi, un călăreţ grec s-a aplecat şi, fără să coboare de pe cal, a înfipt sabia în el şi l-a omorât; într-un galop nebun, implorându-l pe Allah, învârtindu-şi iataganele în aer, cavalerii turci se apropiau. Se revărsau spre noi ca valurile mării pe timp de furtună. Tinerii greci priveau din când în când în urmă cu coada ochiului şi dădeau fără milă pinteni cailor.

A fost o vreme când nu am putut mânca nici un fel de carne, deoarece credeam că animalele sunt fraţii mei. Calul meu a slăbit din iuţeala cu care gonea, şi-a ridicat nedumerit capul, cu nările excitate de mirosul sângelui şi a nechezat. Capul, gâtul şi pieptul calului erau asudate şi stropite de sânge uman. După bătaia nervoasă a potcoavelor şi frământarea trupului său masiv, am înţeles că nu era fericit să se întoarcă în grajd.

N-am privit în urmă. Am privit doar la zidurile şi turnurile Constantinopolului din faţa mea. Am încercat să le privesc cu ochii turcilor şi nu m-am mirat câtuşi de puţin că turcii şi-au încetinit galopul. Galben-castanii, zidurile crenelate se întindeau până foarte departe, unde privirea omului nu ajunge, în spatele şanţului erau primele metereze joase, apoi zidul exterior cu turnurile sale, artileria, garnizoana, tot ceea ce era mai important. Nici o fortăreaţă din Europa, pe care am văzut-o, nu era atât de puternică. Pe zid, între creneluri, la adăpostul turnurilor, apărătorii se aflau la posturile lor. Dar în spate se ridica, mai înalt decât orice, marele zid cu turnurile sale masive. Trei împrejmuiri imense care apără Constantinopolul. Chiar dacă duşmanii vor reuşi să le depăşească pe primele două, vor fi prinşi în capcana parateichionului3, care se întinde ca un imens intestin în jurul zidului cel mare.

Privind la zidurile de apărare ale oraşului, înalte până aproape de nori, în inima mea s-a aprins pentru prima oară pâlpâitoarea flacără a speranţei. Şi m-am gândit că doar un cutremur de pământ le-ar putea face să se prăbuşească.

Podul mobil a răsunat apoi sub copitele cailor. Spahiii, cu podoabele de pene, cuirasele şi flamurile lor, s-au oprit şi s-au aliniat la o bătaie de săgeată de porţile Constantinopolului. Abia am intrat, că tâmplarii au şi început să demonteze podul mobil. Zidarii erau pregătiţi să înceapă zidirea porţii. Tot aşa au mai fost distruse alte patru poduri mobile, iar trecerile au fost zidite. Au mai rămas doar uşiţele secrete care se deschid deasupra şanţului, ale căror chei împăratul le-a încredinţat latinilor.

Turcii au sosit din toate părţile. S-au oprit la o distanţă apreciabilă de oraş. Trupe imense de vite au venit în urma lor. Nesfârşite coloane au înaintat de cealaltă parte a golfului, pe colinele din spatele Perei. Au sosit neîncetat toată ziua, iar în amurg erau atât de mulţi, că nici un iepure nu s-ar fi putut strecura printre ei. Priviţi de pe zidurile înalte, erau ca o armată de furnici nemaipomenit de active.

Mic, mic este omul în faţa unui gigantic zid milenar. Dar timpul devorează. Şi cel mai puternic zid, tot se prăbuşeşte cândva. Atunci când se schimbă veacurile.

M-am născut în vremea când zidurile se prăbuşesc, în inima mea am timpul muribund şi învăţătura filosofilor şi a scolasticilor. Doar ultima închisoare, ultimul zid mi-a rămas. Trupul meu, închisoare a disperării; în turnul de veghe al Constantinopolului s-au întâlnit în mine, faţă în faţă, trecutul care nu se va mai întoarce şi viitorul întunecat. Dar în mine se ascunde şi împărăţia lui Dumnezeu, în care lumina şi întunericul se întrepătrund. De aceea, când destinul mi se va împlini, trupul meu va trebui să dispară. O dată cu prăbuşirea Constantinopolului, pe pământ va fi uitat adevărul lui Dumnezeu. Puterile întunericului vor conduce lumea. De aceea, nu vreau să mai trăiesc în vremea ce va să vie.

S-a făcut noapte. Noapte de primăvară deplină. Dar nu se simte mirosul de câmp şi de migdal sălbatic. Aerul are gust de praf sărat şi de fum amar. Pe o jumătate de arc se întind focurile pe care le-au aprins turcii, Constantinopolul este strâns în braţe cu mâini de jăratic.