5 mai 1453
E uşor să gândeşti când eşti singur, e uşor să scrii. Şi să mori e uşor când eşti singur pe ziduri şi moartea seceră împrejurul tău. Plin de funingine este pământul dincolo de ziduri şi ars de tunuri cât cuprinzi cu ochii. La fiecare rafală, de pe pereţii somptuoaselor săli ale Palatului Blahernelor se desprind plăci de marmură netede ca sticla. E uşor să rătăceşti de unul singur prin palatul împăraţilor şi să aştepţi moartea când vidul din jur te împinge în prăpastia trecutului ireversibil.
Dar astăzi am trecut din nou pe acasă. Ca să mă cufund în vidul ochilor ei căprui, să-i ating trupul cu vârful degetelor, să mă bucur de căldura vieţii, de frumuseţea ei care se va pierde… doar atât… clocotul pătimaş al sângelui să-mi alunge gândurile disperate, totul să fie altfel decât este.
După Varna, timp de şapte ani am trăit ca un călugăr. Nu pentru că aş fi făcut un legământ, nu pentru că aş fi tânjit după puritate, doar pentru mine am făcut-o. Animalele mi se supuneau şi aveau încredere în mine. Mehmet mi-a dat un nume: Cel care nu poate fi corupt. Murad îmi dăduse un nume: îngerul. A fost o vreme când credeam că îngerii trăiesc printre oameni, neştiindu-şi îngerimea, şi că doar semne ascunse îi deosebesc de ceilalţi oameni.
Poate că-i aşa, cine ştie? Ce ştim noi oare despre tainele Creatorului? Poate că din stele ne privesc lumi gânditoare ce ne influenţează fără să ştim. Poate că, străbătând clipa când suntem feţi, razele stelelor ne hotărăsc destinul încă din uterul mamei.
Dar înger nu sunt. Sunt doar un om. Anna Notaras m-a învăţat că sunt om. Nu există nici un regret în melancolia de nerostit a clipei când, atingându-i trupul alb, simt profunzimile căderii. Nu-mi pare rău. Pleoapele închise, cu transparenţa lor albastră, genele lungi, umede de lacrimile pasiunii, respiraţia vieţii, trupul ei zvelt pe care-l strâng la piept… Nu, nu-mi pare rău. Dar o melancolie de nespus îmi stăpâneşte fiinţa şi mi-e dor de clipa când mă voi elibera din închisoarea trupului meu.
Dintr-o închisoare în alta… toată viaţa. Să fie ea ultima mea închisoare?
Când stăm îmbrăţişaţi, când răsuflarea îmi mângâie faţa ca un suspin, atunci este bine. Dar când începe să vorbească, armonia dispare. Numai prin mijlocirea trupurilor noastre ne putem înţelege. Sunt de ajuns doar câteva cuvinte ca să ne jignim unul pe altul, câteva cuvinte ca să ne privim cu duşmănie. Străini cu priviri mâniate, când din obrajii noştri încă nici nu a apucat să se stingă flacăra pasiunii.
Ea nu a înţeles de ce trebuie să mor. De-aş fi dorit să trăiesc, aş fi trăit.
— Onoarea? A spus ea astăzi. Un cuvânt detestabil. Un cuvânt absurd. Nu tot onoare este şi gloria sultanului Mehmet? Nu sunt oameni de onoare chiar şi acei creştini care şi-au părăsit credinţa, şi-au înfăşurat capetele în turbane şi au trecut de partea turcilor? Ce este onoarea pentru cel învins? Doar învingătorul are onoare.
I-am spus:
— Vorbim despre lucruri diferite. Nu ne putem înţelege unul pe altul.
Dar ea este perseverentă. Şi-a înfipt unghiile în braţul meu de parcă ar vrea să mă oblige să gândesc ca ea. Şi a rostit cu încăpăţânare:
— Că lupţi pentru apărarea oraşului pot înţelege. Dar la ce bun să mori sau să cazi prizonier după ce zidurile se vor prăbuşi şi turcii vor cuceri oraşul? Înseamnă că eşti grec doar pe jumătate, dacă nu pricepi că orice om îşi este sieşi mai aproape.
I-am spus:
— Nu mă înţelegi pentru că nu mă cunoşti. Dar ai rostit un adevăr, îmi sunt mie însumi mai aproape. Deci trebuie să mă supun mie.
— Şi eu? M-a întrebat ea pentru a suta oară. Înseamnă că nu mă iubeşti.
— Ce-i drept, eu pot să rezist ispitei, i-am spus eu. Dar nu mă împinge în braţele disperării! Iubirea mea, singura mea iubire, te rog, nu mă aduce la disperare!
Mi-a atins tâmplele, s-a uitat în ochii mei cu ochi scânteietori, mustrători şi a spus în şoaptă:
— De-aş putea deschide fruntea ta, de-aş putea vedea gândurile tale ascunse! Nu eşti acela care am crezut eu că eşti. Cine eşti? Eu n-am îmbrăţişat decât trupul tău. Dar pe tine nu te-am îmbrăţişat niciodată. Te urăsc! O, Doamne, ce mult te urăsc!
Am rugat-o:
— Dăruieşte-mi doar aceste câteva zile scurte, doar acest răgaz de o clipă. Poate că vor trece sute de ani până să-ţi văd iarăşi ochii, până ne vom reîntâlni. Ce rău ţi-am făcut, de mă chinuieşti atâta?
Dar ea a spus:
— Nu există nici trecut, nici viitor. Nu vreau să mă amăgesc cu vise, nu vreau să trăiesc în închipuire, pe mine nu mă mulţumeşte filosofia nebunilor. Vreau să trăiesc viaţa asta. Iar pe tine, în viaţa asta te vreau. Ioannis Anghelos, oare nu înţelegi? Dacă mă încrâncenez împotriva ta este pentru că vreau să trăieşti. De aceea trebuie să te răscolesc, şi am s-o fac până în ultima clipă. Nu te pot ierta. Nici pe mine nu mă pot ierta, nici pe tine.
Şi eu i-am spus istovit:
— E greu de purtat coroana.
Dar ea nu a înţeles ce am vrut să spun.
