6 aprilie 1453

E vineri, ziua sfântă a Islamului. Dimineaţa, când ardea soarele, sultanul Mehmet, însoţit de o suită impresionantă, s-a plimbat călare împrejurul zidurilor oraşului. Nu i-am putut vedea chipul, fiindcă era prea departe, dar l-am recunoscut după ţinută. După culorile caftanelor şi după turbane i-am recunoscut şi pe cei mai importanţi demnitari.

Nici o săgeată, nici o ghiulea nu s-au tras astăzi din nici o parte; în timpul nopţii, turcii îndepărtaseră cadavrele de pe câmp şi de la poalele dealului. După ce a terminat de înconjurat zidurile oraşului, sultanul s-a îndreptat spre colina din faţa Porţii Sfântului Roman; între timp, acolo fusese ridicat imensul său cort cu pereţi de mătase, al cărui acoperiş era sprijinit pe coloane puternice. Numeroşi săpători au întărit legăturile ţăruşilor şi au îndesat gropile, bătătorindu-le.

Fără să coboare de pe cal, sultanul a trimis înspre ziduri un crainic ce ducea însemnele păcii. Cu o voce cântată, crainicul l-a chemat pe împăratul Constantin pentru a-i oferi pacea. Nu vorbea bine greceşte, dar nimeni n-a râs. Împăratul Constantin a urcat în marele turn al zidului, purtând pe cap coroana de aur panaşată, înconjurat de suita prevăzută în ceremonial, şi s-a arătat crainicului. Sultanul Mehmet, respectând legile Coranului, a oferit pacea şi a făgăduit că toţi locuitorii Constantinopolului vor rămâne în viaţă dacă oraşul va fi predat turcilor fără nici o rezistenţă. Era ultima şansă a marelui vizir Khalil. Şi pentru cei ce susţineau pacea, tot ultima şansă era ca să participe la hotărârile divanului. Cred că Mehmet, nemişcat pe spinarea calului său, nu se temea de nimic mai mult decât de a-i fi acceptată propunerea.

Împăratul Constantin i-a cerut lui Phrantzes să repete cu aceleaşi vorbe conţinutul scrisorii pe care o trimisese sultanului la Adrianopol. Dar vocea subţire, de om cultivat, a distinsului Phrantzes abia de s-a auzit. Iar latinii lui Giustiniani s-au plictisit repede şi n-au mai vrut să-l asculte. De aceea, în maniera grosolană a mercenarilor, s-au apucat să-l înjure cu sârg pe crainicul turcilor. Şi grecii au început să strige, aşa că, în scurt timp, urlete ameninţătoare s-au auzit din toate părţile; îmbătaţi de propriile lor glasuri, cu ochii scânteietori de mânie, grecii au prins curaj, iar câţiva arbaletieri au început chiar să-şi pregătească armele. Dar împăratul Constantin a ridicat braţele şi le-a cerut stăruitor să nu tragă în crainicul purtător de pace al sultanului.

Heraldul s-a retras. Când a ajuns în apropierea sultanului Mehmet, soarele era la zenit. Era ora de rugăciune a amiezii. Mehmet a descălecat, în faţa lui a fost întins un covor de rugăciune. Cu o lance a fost trasată pe pământ direcţia spre Mecca. Sultanul s-a prins cu o mână de încheietura celeilalte, şi-a înclinat capul, a îngenuncheat pe covor înaintea Dumnezeului său şi a atins pământul cu fruntea. Dar abluţiunea rituală nu a făcut-o, fiindcă într-o expediţie de război nu-i destulă apă pentru toţi oamenii. De mai multe ori a atins pământul cu fruntea. Toată oştirea sa, de la malul mării până la Cornul de Aur, a îngenuncheat şi şi-a plecat capul în acelaşi ritm cu sultanul. La două mii de paşi de zidurile oraşului, ca un imens covor viu care a acoperit pământul până departe, unde privirea nici nu ajunge.

Ca răspuns, toate clopotele din bisericile şi mănăstirile Constantinopolului au început să bată. Clopotele şi toaca au primenit speranţa din inimile locuitorilor oraşului şi, în acelaşi timp, i-au tulburat sarcastic în rugăciunea lor pe turci.

După ce a recitat câteva versete din Coran, Mehmet a ridicat braţul şi a declarat că asediul începe. Cei care erau în preajmă-i au auzit vorbele lui şi le-au repetat urlându-le celorlalţi, iar urletul a trecut de la un rând la altul, asemenea vuietului mării în timp de furtună, până ce a împrejmuit oraşul. Asediul a început, au strigat turcii, şi, în acelaşi timp, toată oastea a alergat spre zidurile oraşului, ca şi cum ar fi avut intenţia să înceapă asaltul. Ca nişte valuri puternice, cu gurile deschise, cu feţele pătimaşe, aşa se vedeau de la înălţimea zidurilor de apărare. Era un spectacol înspăimântător, şi grecii, neobişnuiţi cu astfel de primejdii, au tresărit şi au dat să fugă, în timp ce latinii au întins corzile arcurilor şi şi-au tras săbiile din teacă.

Turcii s-au oprit în ordine la o mie de paşi de ziduri, în faţa purtătorilor de tunuri. Unii s-au apucat să sape un şanţ, în timp ce alţii aduceau pietre şi fixau ţăruşi ca să întărească terenul. Doar câţiva ieniceri au alergat până în apropierea marelui şanţ de apărare a oraşului şi i-au provocat pe greci să lupte cu ei. Ofiţerii gărzii imperiale au cerut degrabă permisiune împăratului să le arate turcilor cât sunt ei de iscusiţi în mânuirea armelor. Chiar şi printre mercenarii lui Giustiniani s-au găsit câţiva care ardeau de dorinţă să-şi încerce spadele grele, pe care le foloseau cu amândouă mâinile, împotriva iataganelor scurte ale turcilor. Dar Giustiniani n-a fost de acord cu această vitejie inutilă.

— Vremea turnirurilor a apus de mult, a spus el. Nu foloseşte la nimic dacă cei mai buni ostaşi îşi pun viaţa în pericol pentru o absurdă întrecere de onoare. Eu am fost chemat aici pentru război, nu pentru joacă.

Apoi, cu răceală în glas, le-a ordonat celor mai abili mânuitori ai culevrinelor şi arbaletelor să tragă o zburătură. Patru ieniceri au căzut străpunşi de săgeţi şi de sfărâmătura de plumb. Ceilalţi, revoltaţi de acest mod nedemn de a lupta, au început să facă spume la gură de furie şi să-i înjure pe greci şi pe latini. Şi i-au numit ei netrebnici şi laşi, neînstare să lupte decât din spatele zidurilor împotriva bărbaţilor curajoşi. Dar după ce încă doi dintre ei au fost omorâţi, au devenit mai înţelepţi şi, fără să mai spună o vorbă, au ridicat trupurile celor ucişi şi au încercat să le care. De pe ziduri, arcaşii au continuat să tragă şi încă mulţi au căzut. Dar întruna veneau alţi ieniceri, care cărau trupurile celor răniţi şi ucişi, fără să le fie teamă nici de săgeţi, nici de gloanţe. Până la urmă, nu a mai rămas nici un cadavru în apropierea şanţului. Doar câteva pete de sânge atestau cele petrecute.

În timp ce turcii se agitau, săpau pământul şi-şi construiau fortificaţii, Giustiniani a umblat călare de-a lungul zidului pentru a-şi face o idee despre numărul turcilor; în jurul cortului sultanului, în dreptul Porţii Sfântului Roman, sunt douăsprezece mii de turci, asta o ştim. Cavaleria regulată are cam acelaşi număr de spahii; în mare, Giustiniani a estimat că trupele organizate, foarte bine înarmate şi parţial dotate cu cuirase de protecţie numărau cel mult o sută de mii de oameni. Trupele neregulate ajungeau cam la aceeaşi cifră. Sunt oameni săraci, pe care sultanul i-a înrolat în armată cu forţa, sau care au venit de bunăvoie, atraşi de chemarea la războiul sfânt. Zdrenţăroşi înarmaţi fie cu iatagane, fie cu praştii, care se apără doar cu un mic scut de lemn căptuşit cu piele. Doar un sfert din armata sultanului poartă cuirase de piele umplute cu câlţi de bumbac.

Numărul turcilor este înspăimântător de mare, dar Giustiniani afirmă că valoarea combativă a auxiliarilor este neimportantă. Nu părea câtuşi de puţin descurajat după ce şi-a încheiat rondul. Se întreba însă nedumerit unde este faimoasa artilerie a sultanului. Pentru a-i încuraja pe apărătorii oraşului, după ce a discutat cu Aloisio Diedo, împăratul Constantin a dat ordin echipajului galerelor veneţiene să defileze cu drapelele desfăşurate de-a lungul zidului exterior, din port până la Turnul de Marmură. Au mărşăluit cântând din fluiere şi bătând din tobe, iar banierele cu leul Sfântului Marcu fâlfâiau semeţe în bătaia vântului. Parada a fost eficientă, fiindcă sultanul a ştiut astfel că de acum înainte se afla în război şi cu Veneţia.

Dar abia spre seară am înţeles cu ce preţ a obţinut împăratul acest lucru de la veneţieni. Pentru că, însoţit de garda sa, el a părăsit Palatul Blahernelor şi s-a stabilit ca rezervă a lui Giustiniani în centrul zidurilor, faţă în faţă cu cortul sultanului. Palatul evacuat a fost ocupat în mare grabă de bailul Veneţiei şi de oamenii săi, cât şi de negustorii care se angajaseră de bunăvoie în luptă, în lumina crepusculului, leul Sfântului Marcu a fost înălţat pe acoperişul palatului, alături de baniera imperială de purpură. Astfel, tot teritoriul fortificat al Blahernelor a căzut în mâinile veneţienilor. Dacă oraşul va reuşi să se apere şi dacă asediul va fi ridicat prin înfrângerea sultanului, ocuparea palatului imperial ar putea prea bine căpăta o sinistră importanţă strategică. Nici nu-i de mirare că veneţienii au acceptat bucuroşi să sape o galerie subterană, pentru a apăra o parte a zidului Blahernelor. Fără îndoială, toate acestea le-au hotărât în secret împreună cu împăratul. Cele mai puternice corăbii veneţiene domină portul, garnizoana veneţiană s-a mutat la Blaherne. La fel cum şi-au însuşit diferitele fortăreţe, pe care le-au luat mai întâi sub protecţie, ca nu cumva să fie cucerite de genovezi.

În orice caz, Giustiniani şi oamenii lui înarmaţi cu barde au un loc de onoare în faţa ienicerilor, de o parte şi de alta a Porţii Sfântului Roman; între această poartă şi Poarta Harisiană au fost plasaţi trei mii de oameni din elită, chiar dacă locul nu măsoară decât a cincea parte din lungimea totală a zidului de apărare. Numai că sultanul şi ienicerii săi sunt concentraţi în dreptul acesta, de cealaltă parte, bineînţeles.

Câţi apărători are oraşul? Doar împăratul şi Giustiniani o ştiu. Dar, explicându-mi că va lua oameni de la Poarta Sfântului Roman dacă va fi nevoie să întărească eventualele zone ameninţate, Giustiniani mi-a mărturisit din greşeală că jumătate din forţele sale sunt plasate între Poarta Sfântului Roman şi Poarta Harisiană. Am înţeles că, dacă-i punem la socoteală şi pe călugări şi pe artizani, apărarea oraşului nu are mai mult de şase mii de oameni. Mi se pare de necrezut. Sunt două mii de marinari veneţieni, dar, din păcate, o bună parte dintre ei trebuie să rămână pe corăbii, pentru a supraveghea lanţul şi portul. Cred că noi, cei de pe ziduri, suntem zece mii de bărbaţi. E drept că printre noi se află o parte dintre cei şase sute ai lui Giustiniani, în plus, o mie sunt echipaţi cu cuirase.

Să zicem că am fi zece mii împotriva a două sute de mii. Dar tunurile sultanului nu au sosit, nici corăbii turceşti nu se văd încă.

În schimb, seara, s-au auzit, dinspre Selymbria, bubuituri izolate, asemenea tunetelor, deşi cerul a fost senin. Deasupra insulelor albastre ale Mării Marmara se ridică o imensă coloană de fum negru.