7 februarie 1453

La Adrianopol s-a tras o ghiulea de tun care a înspăimântat pe toată lumea. Meşterul Orban, ungurul, şi-a ţinut promisiunea şi a turnat un tun uriaş, cum nu s-a mai văzut până acum.

În seara aceasta, când am ajuns acasă, mi-a ieşit în întânpinare Manuil, şi-a apăsat cu degetele obrajii care-i tremurau şi m-a întrebat:

— Stăpâne, e adevărat că turcii au un tun care poate distruge zidurile de apărare ale Constantinopolului dintr-o singură lovitură?

E de necrezut ce repede umblă zvonurile în acest oraş! Abia azi dimineaţă Giustiniani a aflat detalii clare despre lovitura de probă a tunului.

— Nu-i adevărat, i-am spus eu. Nimeni nu poate construi un astfel de tun. Doar un cutremur de pământ poate să distrugă dintr-o dată zidurile Constantinopolului.

— Dar, a început el să se bâlbâie, se povesteşte că ghiuleaua ar fi zburat cale de-o mie de paşi prin văzduh, iar apoi, când a căzut, ar fi făcut o gaură în pământ mare cât o casă. De jur împrejurul gropii, până la zece mii de paşi depărtare, pământul s-ar fi cutremurat, aşa vorbea astăzi lumea în piaţă. Se mai spune că la Adrianopol casele s-au năruit şi că femeile însărcinate au născut înainte de soroc.

— Vorbe de târg, Manuil. Parcă n-ai şti ce-s în stare babele să scornească!

— Dar este adevărat, a protestat el. Astă-toamnă, tunul pe care meşterul Orban l-a turnat pentru fortăreaţa sultanului a scufundat doar cu o singură ghiulea o corabie mare. Iar la Pera a sosit de curând un negustor de la Adrianopol care a măsurat cu mâna lui mărimea unei ghiulele de piatră folosită pentru noul tun. El a spus că un om, oricât de mare ar fi, n-o poate cuprinde în braţe. Iar după ce a auzit detunătura aceea groaznică, bietul negustor a rămas cu urechile înfundate şi tremură ca un bătrân, deşi nici n-a împlinit încă cincizeci de ani.

— De la vin i se trage tremuratul, nu de la detunătură, i-am spus eu mânios. El a istorisit povestea la prea mulţi oameni care i-au dat de băut. De la un pahar la altul, tunul lui Orban a tot crescut, iar mâine nu încape îndoială că va ajunge mai mare decât turla unei biserici.

Manuil a îngenuncheat în faţa mea şi, în timp ce mi-a sărutat mâna, am simţit cum îi tremură barba.

— Stăpâne, a spus el, mie mi-e teamă.

Este un bărbat bătrân servitorul ăsta al meu. În ochii lui umezi se citeşte melancolia fără de margini a grecilor din Constantinopol. Nu înţeleg. După ce vor cuceri oraşul, turcii îl vor omorî. E prea bătrân pentru a mai fi folosit ca sclav.

— Ridică-te, Manuil, i-am spus eu. Fii bărbat! Uite, noi cunoaştem mărimea tunului, iar specialiştii împăratului sunt pe cale să aprecieze greutatea unei ghiulele folosite şi ce efect distructiv ar avea asupra zidurilor oraşului. Este, fără îndoială, o armă cumplită, care poate provoca mari distrugeri, dar nu-i chiar atât de rea cum pretind unii. Printre altele, meşterul Orban, un om neinstruit, nici nu-i în stare să calculeze traiectoria proiectilelor. Specialiştii împăratului apreciază că este imposibil de stabilit la întâmplare capacitatea culasei de pulbere, convenabilă grosimii buzei tunului şi greutăţii ghiulelei. Probabil că tunul va rezista la câteva detunături, dar, mai devreme sau mai târziu, le va produce mai multe pagube turcilor decât nouă. Odinioară, Orban a fost în slujba împăratului. Specialiştii noştri îl cunosc şi ştiu prea bine ce poate face şi ce nu. Uite, povesteşte ce ţi-am spus tuturor mătuşilor, verilor şi celorlalte rude ale tale, ca să le povestească şi ei, la rându-le, altora, poate că, în felul acesta, se mai linişteşte lumea.

Manuil a suspinat şi m-a întrebat cu o voce pierdută:

— Oare cum ar putea repeta ei ceva despre care nu înţeleg nimic? Crezi că oamenii simpli din Constantinopol au auzit vreodată despre culasa de pulbere sau despre traiectoria proiectilului? Ei povestesc despre ceea ce pot înţelege, în special despre lucruri îngrozitoare. Spun chiar că o femeie ar fi născut înainte de soroc doar fiindcă a auzit vorbindu-se despre acest tun blestemat. Şi apoi, dacă va lovi în ziduri şi le va distruge?

— Atunci, spune-le să aibă încredere în Panaghia lor, am rostit eu, încercând să închei discuţia.

Dar în spiritul lui Manuil se şi strecurase îndoiala. A oftat şi a spus:

— Nu mai apare Sfânta Fecioară şi de data asta ca să-i sperie pe turci cu mantia ei albastră, sunt sigur. Ultima dată, turcii n-aveau arme atât de monstruoase. Până şi Sfintei Fecioare îi este frică.

Mă simţeam la fel de neputincios ca un medic aflat lângă patul de moarte al unui bolnav. Raţiunea îi spune medicului că, pentru bolnav, ar fi mai bine dacă ar cunoaşte adevărul. Dar inima îl îndeamnă să nu-i distrugă speranţa. Făcând abstacţie de boală, un bolnav este la fel ca oricare om sănătos. Şi în agonia morţii mai are speranţă. Mi s-au deschis ochii şi am înţeles că locuitorii Constantinopolului sunt ca un bolnav pe patul de moarte. Au viziuni, ascultă tot ce le povestesc prezicătorii. Febra îi moleşeşte dar, miloasă, maladia mortală îi împiedică să vadă adevărul. Speranţa? Ca şi speranţa celui ce moare. Nu mai există nici o speranţă. De aceea Manuil s-a uitat umil la mine, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Privirea lui mi-a cerşit stropul de speranţă pe care nu-l mai are. I-am spus:

— Nu-ţi fie teamă, Manuil. În mâna lui Dumnezeu suntem toţi, şi cei săraci, şi cei bogaţi. Şi tu, şi eu. În mâna lui Dumnezeu e tot Universul, în mâna Lui, lumea este cât un fir de nisip.

Totul este din Dumnezeu. De aceea, inima omului poate simţi mersul. De aceea, în inima lui, omul îl poate simţi pe Dumnezeu. Grijile se risipesc şi se pierd. Dar omul se va întoarce întotdeauna la Dumnezeu. De ce să-ţi fie frică, Manuil?

Şi-a făcut semnul crucii, dar a murmurat:

— Nimic de spus, predica ta a fost frumoasă, stăpâne. Dar ceea ce gândeşti tu nu mă consolează. Sunt om, de aceea nu mă prea grăbesc să mă întorc în Dumnezeu.

Grec fiind, el s-a născut sofist, ca toţi grecii. Dar tot ca grec, îl simte pe Dumnezeu. Vorbele greceşti se opresc în el ca parabole, dar nu sunt vorbe importante. El înţelege. Altfel decât latinii. Altfel decât Giustiniani. Suntem de acelaşi sânge, şi el, şi eu.

— Te binecuvântez pentru vorbele tale, i-am spus. Şi eu am fost odată îmbrăcat într-o piele de ţap şi am trăit cu un pumn de măsline. Suntem doar oameni şi, în tot ceea ce facem şi gândim, prea mici în faţa lui Dumnezeu. Îţi mulţumesc că mi-ai amintit ce mic şi neînsemnat sunt.

Manuil m-a privit uimit şi a spus:

— Doar eu sunt mic şi neînsemnat. Suportă-mă aşa cum sunt! Fiindcă, lângă tine, nu-mi mai este chiar atât de teamă.

Apoi, cu un surâs tremurător în colţul buzelor, m-a întrebat:

— E adevărat că tunul cel mare, tras de cincizeci de perechi de boi, a şi părăsit Adrianopol? E adevărat că mii de oameni netezesc drumul şi construiesc poduri în faţa lui ca să poată trece? Sau poate că şi astea nu-s decât zvonuri false?

— Nu, Manuil, ce-ai spus acum este adevărat. Tunul lui Orban se află în drum spre Constantinopol. Se apropie primăvara, în curând vor începe porumbeii să uguie. Păsările călătoare vor trece în zbor peste oraşul nostru. Când florile primăverii vor îmboboci, sultanul va fi la porţile Constantinopolului. Nici o putere din lume nu-l poate împiedica.

— Cât timp crezi că va dura totul? M-a întrebat el.

Oare de ce să-l fi minţit? E un bărbat în vârstă. E grec. Nu sunt medic. Sunt doar o fiinţă umană. Ca şi el. I-am spus:

— Poate că o lună… Sau două… Giustiniani este un comandant excelent. Trei luni, dacă va fi la înălţimea aşteptărilor. Dar nu ai mult. Mai mult nu se poate…

Manuil nu mai tremura. M-a privit drept în ochi şi m-a întrebat:

— Dar Occidentul? Dar Uniunea?

— Occidentul? Am spus eu. O dată cu Constantinopolul se vor prăbuşi şi ţările Occidentului în întuneric. Constantinopolul este ultima candelă în care pâlpâie speranţa creştinătăţii. Dacă ele au îngăduit ca ultima candelă să fie stinsă, îşi merită pe deplin soarta.

— Care le va fi soarta? M-a întrebat Manuil. Iartă-mă, stăpâne dar inima mea trebuie să ştie cum să se pregătească.

— Trupul fără suflet, viaţa fără speranţă. O atât de disperată sclavie a umanităţii, încât sclavul însuşi nu va şti că este sclav. Bogăţia fără bucurie, somptuozitatea fără fericire. Moartea spiritului…