7 mai 1453

Puţin după miezul nopţii a început infernul. Poate că treizeci de mii de oameni au luat cu asalt zidurile oraşului. Punctul cel mai ameninţat a fost sectorul lui Giustiniani din dreptul Porţii Sfântului Roman, unde tunul cel mare a pricinuit stricăciuni imense zidului exterior, ba chiar şi zidului cel mare.

În perfectă ordine, fără să facă nici un zgomot, asediatorii, înarmaţi cu scări de asalt şi cârlige prinse de lănci, au reuşit să treacă peste şanţul care fusese umplut cu pământ, mai înainte să fie dată alarma. Apoi au înălţat scări pentru a escalada zidurile; înnebuniţi de teamă, lucrătorii care reparau zidul au luat-o la goană. Păstrându-şi sângele rece în faţa situaţiei neaşteptate, Giustiniani a reuşit să o redreseze. Mugind ca un taur, s-a aruncat în luptă şi, cu spada lui grea ţinută cu ambele mâini, a început să-i secere pe turcii ajunşi pe creasta zidului, în acelaşi moment au fost aprinse torţele şi ceaunele cu smoală. Zidul s-a luminat ca ziua.

Strigătele lui Giustiniani erau atât de puternice, încât acopereau răpăitul tobelor şi urletele turcilor. Când a văzut cât de mare era numărul asediatorilor turci, Giustiniani a trimis să fie chemată în ajutor trupa de rezervă. După două ore de luptă crâncenă a mai fost încă nevoie de oameni, de aceea au venit în ajutor şi cei din părţile cele mai solide ale zidului. După atacul oarecum confuz de la început, turcii au atacat mai organizat, în valuri de câte o mie de oameni. Târâseră până aproape de şanţ o mulţime de tunuri uşoare, fiindcă intenţionaseră să ne ţină în spatele merloanelor, sub ameninţarea loviturilor de tun şi a săgeţilor lansate de arcaşi. Dar, apăraţi de armurile lor de fier, oamenii lui Giustiniani au format un adevărat zid viu. Scările de asalt au fost răsturnate, iar turcii care înaintau spre zid grupaţi în formaţii de broască ţestoasă, ale căror scuturi ridicate deasupra capetelor erau ca nişte carapace protectoare, au fost împroşcaţi cu plumb topit şi smoală clocotită. Formaţiile s-au rupt şi arcaşii de pe ziduri i-au lovit de moarte cu săgeţile.

E greu de spus câţi turci au murit noaptea trecută. În oraş, Giustiniani a lăsat să se înţeleagă că mormanul de cadavre s-a înălţat până la înălţimea zidului exterior, dar acest lucru l-a făcut doar pentru ridicarea moralului grecilor. Oricât de mare ar fi fost numărul turcilor ucişi, tot n-ar fi compensat pierderea latinilor omorâţi cu zburătură de plumb aruncată de tunurile mici sau a celor traşi de asediatori cu cârligele de pe zid.

În comparaţie cu acest ultim atac, toate celelalte atacuri de până acum au fost doar un joc. Noaptea trecută sultanul nu s-a mai jucat, ci a trimis la atac o parte importantă a oştirii. La Blaherne, primejdia n-a fost prea mare. Scările de asalt ale turcilor s-au dovedit prea joase pentru înălţimea zidului. De aceea, bailul Veneţiei m-a trimis la Giustiniani cu câţiva oameni în ajutor, ca şi veneţienii să aibă partea lor de glorie în respingerea atacului.

Chiar în momentul când am ajuns noi acolo, un ienicer cu o statură impunătoare reuşise să atingă creasta zidului. Cu un strigăt triumfător el şi-a chemat congenerii şi s-a aruncat asupra lui Giustiniani. Genovezii în armuri de fier au fost nevoiţi să se dea la o parte din calea lui, atât de uriaş era ienicerul. Genovezul, care se apăra dintr-o poziţie incomodă, de pe o parte năruită a zidului, mai joasă decât restul, se afla într-o situaţie disperată, dar, pe neaşteptate, un grec, fără nici un fel de pieptar de protecţie, a sărit uşor în spatele ienicerului şi i-a retezat un picior cu o lovitură rapidă de bardă. După aceea, lui Giustiniani i-a fost uşor să-l omoare. Giustiniani l-a răsplătit cu generozitate pe salvatorul său, dar a spus că ar fi preferat să se descurce singur, că doar este cu un cap mai înalt decât alţi bărbaţi şi mare cât un taur.

Am urmărit lupta la lumina torţelor şi a săgeţilor ce zburau aprinse, într-o larmă asurzitoare şi într-o stare de totală confuzie. Atacurile turcilor au devenit din ce în ce mai violente şi a fost nevoie de multă energie pentru a le respinge. Sabia mea s-a năclăit de sânge. Când turcii au dat primele semne de oboseală şi au început să se retragă, apăreau zorii, iar eu eram epuizat şi abia de-mi mai puteam ridica braţul. Dar nu am fost rănit, în această privinţă, pot spune că aveam de ce să fiu mai fericit decât mulţi alţii. Giustiniani s-a ales cu o rană deschisă la subsoară, din fericire nu prea adâncă.

Se povestea că, în apropierea Porţii Selymbria, un grec oarecare l-ar fi strâns de gât cu frâurile calului, până ce a murit, pe un comandant însemnat al unei provincii turceşti.

Văzând în ce stare de oboseală eram, Giustiniani m-a sfătuit prieteneşte:

— Zelul şi patima luptei sporesc forţa unui bărbat până dincolo de hotarele rezistenţei lui fireşti. Chiar şi un bărbat slab capătă puteri de leu când luptă pentru viaţa sa. Dar un atac a cărui intensitate sporeşte nu-i atât de periculos pe cât este încetarea chiar şi pentru o clipă a luptei, ce poate să aducă trupului o imensă stare de oboseală căreia e imposibil să i te sustragi. De aceea, un soldat încercat nu-şi consumă niciodată toată energia, pentru a putea fi oricând gata de un nou atac.

M-a privit atent cu ochii lui bulbucaţi de taur şi a continuat:

— De altfel, este bine să ai întotdeauna o rezervă de energie, ca să poţi s-o iei la goană dacă-i cazul.

Se afla într-o foarte bună dispoziţie şi singurul lucru pe care-l regreta era că-şi subţiase vinul, amestecându-l cu apă, ca să dea un bun exemplu subordonaţilor lui.

— Ei, bine, Jean Ange! A rostit el. Începem să dăm de gustul luptei. Sultanul face deocamdată o încălzire. De-acum încolo ne aşteaptă atacuri adevărate.

Nu mi-a venit să-mi cred urechilor şi l-am întrebat:

— Ce înţelegi tu printr-un atac adevărat? Ceva mai rău ca acum n-am mai văzut. Ienicerii au luptat ca nişte nebuni şi, să spun drept, mi s-a părut că eu însumi m-am transformat în fiară sălbatică.

— Mai ai multe de văzut, te mai aşteaptă multe încercări, Jean Ange, mi-a spus el cu voce mângâietoare. Salut-o din partea mea pe frumoasa ta soţie! Femeile iubesc mirosul de sânge de pe veşmintele bărbatului lor. Iar eu n-am găsit niciodată o plăcere mai mare în braţele unei femei decât după ce am trecut prin sabie mulţi bărbaţi şi mi-am simţit fiinţa zdrobită şi bolnavă. Din cauza acestei plăceri te invidiez, Jean Ange!

Descurajat, în aburul de sânge ce se ridica de peste tot în răcoarea dimineţii, am simţit vorbele lui ca pe o blasfemie. Nu, nu voiam să mă uit la femeia mea. Cu aceşti ochi, aceiaşi cu care am privit spasmele şi oroarea morţii. Nu voiam să ajung la ea cu veşmintele pline de sânge şi cu sufletul răscolit de imagini de groaza. Nu voiam nimic. Doar să dorm. Dar îmi era teamă că mă voi trezi urlând, urmărit şi în somn de coşmarul realităţii.

Giustiniani a avut dreptate. Atroce. Dar a avut dreptate. Am profitat de permisiunea pe care mi-a acordat-o şi am plecat acasă, ca să mă refac după istovitoarea înfruntare cu turcii; în ciuda faptului că eram zdrobit şi obosit, în această dimineaţă trupul meu a fost mai pătimaş şi mai aprins ca niciodată. Apoi am dormit cu capul sprijinit pe umărul Annei Notaras. Un somn profund, asemănător cu moartea.