Cartea a douăsprezecea Timpul măsurat de clepsidră

Prorocirile lui Kaptah, urmare a hotărârii mele de a le distribui grâu colonilor, s-au transformat în realitate, dar o realitate teribilă, pentru care nici nu-mi ajung cuvintele ca să o descriu, fiindcă nu numai că a trebuit să renunţ la casa mea, la patul meu şi la toate bucuriile vieţii, ci mai mult, m-am expus tuturor ororilor războiului, din cauza nebuniei faraonului. Omul ar trebui să gândească mai înainte de a face promisiuni în gura mare. De obicei, promisiunile se pot îndeplini cu uşurinţă, dacă pentru înfăptuirea lor îi faci rău aproapelui tău. Dacă îi doreşti răul cuiva, acest lucru se realizează mult mai uşor decât dacă îi doreşti binele.

Aceste gânduri mă bântuiau şi i le expuneam lui Totmes, împreună cu care beam vin, în timp ce corabia faraonului, pe care ne aflam, cobora pe fluviu. Dar pe Totmes, vorbele mele îl enervau şi la un moment dat mi-a spus să tac şi s-a apucat să deseneze păsări în zbor. După aceea, mi-a desenat chipul, dar când am văzut desenul, m-am supărat şi i-am spus că numai un duşman m-ar putea reprezenta în felul în care m-a desenat el. El mi-a replicat că un artist nu este prietenul nimănui când desenează şi că mâinile lui ascultă doar de poruncile ochilor lui.

M-am înfuriat şi i-am spus:

Dacă este aşa, s-ar putea ca ochii tăi să fi fost vrăjiţi de cineva, din moment ce văd împrejurul lor doar urâtul, caraghiosul, josnicia; acest desen este doar o caricatură a mea. Pentru ochii tăi, doar Nefertiti este pururi frumoasă, chiar dacă gâtul ei este atât de subţire şi de lung, chiar dacă faţa ei s-a micşorat, chiar dacă trupul ei se face mai urât de la o zi la alta.

Enervat, Totmes a aruncat cupa cu vin în obrazul meu şi a urlat:

Să nu-mi vorbeşti mie despre Nefertiti!

Dar imediat i-a părut rău că m-a lovit, a şters vinul de pe faţa mea şi a spus umil:

Nu fi supărat pe mine, Sinuhe. Această femeie cred că într-adevăr mi-a fermecat ochii, aşa cum ai spus, şi nu mai pot găsi în nimeni altcineva frumuseţea, în schimb, pe Akhenaton îl consider cel mai urât şi mai dezagreabil om din lume, deşi ar trebui să-l iubesc pentru tot binele pe care el mi l-a făcut.

I-am spus prieteneşte:

Visul tău este urât şi ceea ce doreşti tu de la Nefertiti îţi pot oferi multe sclave şi poate că mai bine.

Dar vorbele mele înţelepte nu l-au mângâiat, dimpotrivă, i-au aţâţat şi mai mult dorinţa. De aceea, am băut vin împreună cu mai mult zel, fiindcă vinul, chiar dacă duce la certuri şi la conflicte, le poate şi curma şi tot vinul poate consolida prieteniile. Nu există ceartă, oricât de urâtă ar fi ea, care să nu se poată îneca în vin, cu condiţia să bei suficient de mult.

În felul acesta am ajuns la Hetnetsut; era un oraş mic pe malul Nilului, atât de mic, că pe străzi se plimbau oile şi vacile, iar templul lui era construit din cărămizi de lut. Autorităţile oraşului ne-au ieşit în întâmpinare şi ne-au condus cu respect până la templu. Acolo, Totmes a aşezat statuia lui Horemheb. Iniţial, templul fusese construit în cinstea lui Horus, dar pentru a i se face pe plac lui Akhenaton, devenise templul lui Aton. Acest lucru nu-i deranjase deloc pe locuitorii din Hetnetsut, ei continuau să-l adore pe Horus, cel cu cap de şoim, chiar dacă statuia zeului Horus nu mai era în templu. Ei s-au bucurat mult că în templu a fost pusă statuia lui Horemheb şi bănuiesc că nu a durat mult până au ajuns să-l confunde cu Horus şi să-i aducă ofrande, fiindcă imagini ale lui Aton nu erau în templu şi prea puţini oameni din oraş ştiau să citească ce scrie pe altar.

I-am cunoscut pe părinţii lui Horemheb, cărora Horemheb le trimitea totdeauna daruri bogate şi care locuiau într-o casă din lemn, cu toate că fuseseră dintre cei mai săraci oameni din oraş. În vanitatea lui, Horemheb a obţinut pentru ei, de la faraon, funcţii onorifice, ca şi cum ei ar fi fost nobili, deşi, în realitate, ei mânau turmele la păşune şi preparau brânza. Tatăl lui avea funcţia de gardian al sigiliului şi inspector al construcţiilor din numeroase oraşe şi sate, iar mama lui era doamnă la curtea Egiptului şi păzitoare a vacilor regale, deşi niciunul, nici altul nu ştiau să scrie.

Funcţiile acestea erau doar onorifice şi nu le stânjeneau viaţa obişnuită, dar, mulţumită acestor titluri, Horemheb putea arăta oricui din Egipt că el este descendent dintr-o familie de nobili şi nimeni nu i-ar fi putut pune la îndoială această origine. Atât de mare era vanitatea lui Horemheb.

În orice caz, părinţii lui erau oameni simpli şi credincioşi; în templu, ei au stat tot timpul în picioare, respectuoşi, îmbrăcaţi în veşminte frumoase şi au săpat neobosiţi, cu degetele de la picioare, în podeaua de argilă o cunună de flori pentru statuia fiului lor. După ceremonie, ne-au invitat acasă la ei şi, imediat cum au intrat în casă, şi-au scos veşmintele de sărbătoare, care-i incomodau, probabil, şi s-au îmbrăcat în nişte haine cenuşii, care miroseau puternic a vacă, apoi ne-au oferit brânză fermentată şi vin acru. Ei s-au înclinat cu mult respect în faţa noastră, cu mâinile la nivelul genunchilor, şi ne-au cerut să le povestim despre fiul lor. La un moment dat, tatăl lui Horemheb a spus:

— Noi îl credem un pic nebun; pe când era un copil, el lega o lamă ascuţită de cupru în vârful ciomagului cu care mâna vitele şi niciodată nu i-a plăcut să fie umil, deşi noi am încercat să-l învăţăm că oamenii ca noi trebuie să fie umili.

Iar mama lui a adăugat:

— Inima mea tremură fără încetare pentru el, fiindcă, încă de când era copil, mai degrabă îşi jupuia nasul căzând peste o piatră, decât să o ocolească, şi de când a plecat de acasă, ne este încontinuu teamă să nu se întoarcă cumva cu capul spart sau infirm. Dar acum, s-a întors într-o bucată de piatră cioplită şi toată lumea îl respectă. Totuşi, inima mea nu are linişte şi mă tot gândesc să nu mănânce prea multă carne, fiindcă de la carne i se face rău, eu l-am învăţat cum să se ferească de boli.

În simplitatea lor, ei ne-au vorbit despre fiul lor, ne-au pipăit veşmintele şi bijuteriile, ne-au întrebat despre sănătatea faraonului, a marii soţii regale Nefertiti şi a celor patru prinţese. Ne-au mai spus că, în fiecare zi, ei se roagă la toţi zeii, în special la Horus, care este zeul fiului lor, ca regina să nască un băiat, care să moştenească tronul Egiptului. Ne-am despărţit ca nişte prieteni de părinţii lui Horemheb şi am lăsat statuia fiului lor în templul lui Horus din Hetnetsut. Totmes nu a vrut să mă însoţească la Memfis, deşi am insistat şi l-am rugat să vină cu mine; el voia să ajungă cât mai repede înapoi în Oraşul Orizontului lui Aton şi să continue să cioplească la statuia din lemn a reginei Nefertiti; despre altceva, în afară de acest portret, el nici nu mai era în stare să vorbească, atât de puternic era vrăjit de frumuseţea lui Nefertiti. I-am spus că nu cred să fie folositoare sănătăţii prea marea frumuseţe a unei femei.

În drum spre Memfis, m-am plictisit şi i-am îndemnat pe sclavi să vâslească mai repede; mă gândeam că, dacă tot trebuie să mor, nu are rost să mai trag de timp; mai bine este ca să se isprăvească totul mai repede. M-am aşezat pe scaunul moale de pe punte al faraonului; pe catarg, deasupra mea, fâlfâia flamura faraonului, m-am uitat la stuf, şi la apa Nilului şi la raţele care zburau şi i-am şoptit inimii mele: „Oare numai pentru asta merită să trăieşti?” I-am spus inimii mele: „Ziua este înăbuşitor de cald, muştele înţeapă şi fericirea omului este mult prea mică pe lângă câte necazuri are. Ochii obosesc să tot privească, urechile se satură să tot asculte zgomote şi cuvinte fără rost, inima doreşte prea mult pentru a fi vreodată fericită”. Mi-am liniştit inima şi am mâncat cele mai grozave mâncăruri, preparate pentru mine de bucătarul faraonului, şi am băut vin până nu am mai putut să beau şi vinul m-a ajutat să înţeleg că moartea nu este decât un vechi prieten şi că nu are nici un rost să te temi de ea, din moment ce viaţa este mai rea decât moartea, cu toate suferinţele ei, şi că viaţa este ca cenuşa caldă, în timp ce moartea este ca o undă răcoroasă.

Ajuns în Memfis, a început să mi se învârtă capul de groază, fiindcă am văzut corăbii de război, cu scuturile de apărare laterale sparte de aruncătoarele de pietre, provele sfărâmate, catargele rupte. Am văzut care de luptă cu oiştea sfărmată, cu roţile sărite de pe axe şi am văzut muştele care roiau pe sângele închegat de pe ele. Am văzut şi străini, care se refugiaseră pe chei, cu boccele zdrenţuite lângă ei, bolnavi, răniţi, cu ochii arzând de groază, cu feţe descărnate. Erau şi egipteni, şi sirieni, dar toţi aveau veşminte siriene. Când au văzut corabia faraonului, ei şi-au ridicat mâinile murdare şi m-au ameninţat cu pumnii strânşi, m-au blestemat şi înjurat în toate limbile, până când gardienii au început să-i lovească cu ciomegele şi i-au împins la o parte, ca să pot coborî din corabie în port.

Horemheb m-a primit cu toate onorurile, din cauza rangului meu de mesager special al faraonului, şi s-a înclinat până la pământ în faţa mea, fiindcă palatul lui era plin de demnitari care reuşiseră să fugă din Siria, de nobili egipteni din oraşele siriene, de mesageri şi de reprezentanţi din ţările vecine, care nu se războiau şi, în prezenţa lor, el trebuia să-l onoreze pe faraon în persoana mea. Dar, când noi am rămas singuri, el a început să-şi lovească pulpele picioarelor cu cravaşa lui de aur şi m-a întrebat nerăbdător:

Ce vânt te-aduce pe-aici ca mesager al faraonului? Oare ce rahat i-a mai ieşit din cap nebunului?

I-am povestit că eu am primit ordin să călătoresc în Siria şi să cumpăr de la Aziru pacea, cu nu are importanţă ce preţ. Când a auzit, Horemheb a început să înjure amărât şi să-l invoce pe Horus, înşirându-i toate numele, şi mi-a spus:

N-am bănuit că-mi va întoarce pe dos tot planul, pe care l-am construit cu atâta chin şi cu atâta aur şi numai datorită mie, Gaza este încă a Egiptului şi este singurul cap de pod al Egiptului pentru războiul din Siria. Cu daruri şi cu ameninţări, am reuşit să închei o alianţă cu flota din Creta ca să-mi protejeze comunicaţia cu Gaza; o alianţă cu Siria nu este pe placul Cretei, fiindcă ameninţă supremaţia Cretei pe mare. Află că Aziru mai are încă mult de lucru ca să-şi adune aliaţii, fiindcă după ce i-au masacrat pe egipteni, multe oraşe şi-au declarat război pentru supremaţia în Siria. Printre altele, sirienii care şi-au pierdut casele, nevestele şi copiii au creat o zonă liberă şi, de la Gaza la Tanis, stăpânesc deşertul şi luptă împotriva trupelor lui Aziru. Eu le-am dat arme egiptene şi mulţi bărbaţi curajoşi din Egipt li s-au alăturat. Sunt foşti soldaţi, hoţi şi sclavi fugiţi din mine şi eu au format în deşert un zid de apărare pentru Egipt. Este de înţeles că ei sunt în război cu toată lumea şi că bat şi distrug tot ceea ce mişcă, fiindcă vor să trăiască, dar este mai bine aşa, dacă fac pagube Siriei, nu Egiptului; de aceea, le trimit arme şi grâne. Însă cel mai important eveniment este că hitiţii au atacat ţara Mitanni cu toate forţele lor şi-i omoară pe toţi mitanniţii, aşa că, din ţara Mitanni nu a mai rămas decât o umbră şi poate că, deja, nici aceea nu mai este. Din fericire pentru noi, lăncile şi carele de luptă hitite sunt încă ocupate cu ţara Mitanni, iar Babilonul este neliniştit şi-şi organizează trupele pentru apărarea frontierelor, aşa că n-au timp hitiţii să-l sprijine pe Aziru. Probabil că acum, după ce hitiţii au cucerit ţara Mitanni, Aziru începe să se teamă, fiindcă nu mai există nici un scut între hitiţi şi Siria. De aceea, pacea pe care faraonul vrea să o plătească lui Aziru este, în acest moment, cel mai preţios dar pentru el şi abia aşa Aziru îşi poate consolida puterea şi poate răsufla uşurat. Dar dă-mi jumătate de an sau chiar şi mai puţin şi voi cumpăra o pace onorabilă pentru Egipt şi-l voi face pe Aziru să se teamă de zeii Egiptului cu săgeţi şuierătoare şi cu duruituri de care de luptă.

Am protestat şi i-am spus:

Tu nu poţi începe războiul în Siria, Horemheb. Faraonul ţi-o interzise şi nici nu-ţi dă aur pentru război.

Dar Horemheb a spus:

Îmi slobozesc apa din trup pe aurul lui. Adevărul este că eu m-am împrumutat din toate părţile cu aur, ca să echipez o armată în Tanis. Este drept că sunt mizerabile aceste trupe, carele de luptă sunt rablagite şi caii şchiopi, dar, împreună cu trupele de revoltaţi din deşert, formează vârful lăncii, care va pătrunde până-n inima Siriei şi până la Ierusalim şi Megidon sub comanda mea. Oare tu nu înţelegi, Sinuhe, că eu am împrumutat aur de la toţi oamenii bogaţi din Egipt, care se îmbuibă şi se umflă ca broaştele, în timp ce poporul egiptean moare de foame şi suspină sub povara impozitelor? Am împrumutat aur de la ei şi eu am stabilit ce sumă trebuie să-mi dea fiecare şi ei mi-au împrumutat cu plăcere, fiindcă le-am promis că le voi restitui cu un câştig aurul lor şi că ei vor primi în plus, pe an, a cincea parte din aurul pe care mi l-au împrumutat, dar ce-o să mă mai distrez când am să le văd tărtăcuţele pleoştite, când or să-mi ceară aurul înapoi şi eu am să le spun că, pentru ei, am recucerit şi am supus Siria Egiptului; la urma urmelor, tot ei, cei mai bogaţi, câştigă de pe urma războaielor; este curios cum reuşesc să câştige chiar şi dacă pierd, aşa că n-are rost să-mi fie milă mie de ei şi să-mi fac griji pentru aurul lor.

După aceea, Horemheb a râs mulţumit, şi-a lovit picioarele cu cravaşa, a pus mâna pe umărul meu şi a spus că eu sunt cel mai bun prieten al lui. Dar, foarte repede, mi-a spus pe un ton cât se poate de serios:

Pe şoimul meu, Sinuhe, sper că nu intenţionezi să răstorni tot planul meu şi să te duci în Siria ca să cerşeşti pacea.

I-am explicat că faraonul mi-a poruncit şi mi-a înmânat tăbliţele de argilă pentru încheierea păcii. Eram bucuros să aflu că şi pentru Aziru este convenabilă pacea, dacă Horemheb spusese adevărul, fiindcă în acest caz, Aziru ar fi vândut-o ieftin.

Dar când a auzit vorbele mele, Horemheb s-a înfuriat şi a tras un picior în scaunul său, l-a răsturnat şi a început să răcnească:

Ascultă, dacă tu te duci să cumperi o pace dezonorantă pentru Egipt de la Aziru, te jupoi de viu cu mâinile mele şi te arunc la crocodili după ce te întorci, chiar dacă-mi eşti prieten, ţi-o promit de pe acum. N-ai decât să-i vorbeşti cât vrei despre Aton lui Aziru, s-o faci pe nătângul şi să-i spui că, în bunătatea lui nemărginită şi de neînţeles, faraonul vrea să-l ierte şi să-l binecuvânteze. Cu certitudine, Aziru nu te va crede, fiindcă el este un bărbat suspicios, dar el va rumega bine lucrurile mai înainte de a te da afară şi se va târgui cu tine ca să te obosească, aşa cum numai sirienii ştiu să se tocmească; ei te ameninţă şi cu moartea mai înainte de a te înşela grosolan. Pentru nimic în lume, nu-i promite Gaza şi explică-i că faraonul nu este răspunzător de trupele rebele din deşert şi de tâlhăriile lor. Fiindcă aceste trupe, în nici un caz, nu vor depune armele, şi-şi vor face nevoile pe tăbliţele de argilă ale faraonului, am eu grijă, dar nu-i nevoie să-i spui acest lucru lui Aziru. Lui îi vei spune doar atât: „Trupele rebele sunt alcătuite din oameni blânzi şi liniştiţi, pe care suferinţa i-a orbit, dar care, de îndată ce pacea va reveni, vor schimba lăncile pe ciomege de păstori”. Dar nu-i promite Gaza, că te jupoi de viu cu mâinile mele. Cât chin, cât aur risipit în vânt, cât de multe dintre cele mai bune iscoade ale mele au murit, numai ca să nu pierd Gaza, singura poartă deschisă pentru Egipt.

Am rămas câteva zile la Memfis pentru a discuta mai în amănunt cu Horemheb despre condiţiile de pace. În acel timp i-am întâlnit pe reprezentanţii regilor din Creta şi din Babilon şi pe câţiva nobili refugiaţi din ţara Mitanni. Vorbele lor au adus în faţa ochilor mei imaginea tragică a ţării Mitanni şi am înţeles tot ceea ce se întâmplase acolo; pentru prima oară am constatat că în mine s-a deşteptat ambiţia şi m-am simţit un om important, care putea influenţa destinul unor oraşe şi unor oameni.

Horemheb avea dreptate, în acel moment, pacea era mai avantajoasă pentru Aziru decât pentru Egipt, dar pacea nu putea fi decât o amânare a războiului, fiindcă, după ce-şi va fi întărit poziţia în Siria, Aziru urma să continue, fără îndoială, să se întoarcă împotriva Egiptului. Siria era, în fond, cheia lumii şi Egiptul nu-şi putea permite, pentru siguranţa lui, să lase Siria în mâinile unor prinţi care se vând pe aur, nestatornici şi ostili, în acele zile când hitiţii distruseseră ţara Mitanni. Totul depindea de intenţiile hitiţilor şi era important de aflat dacă hitiţii, după ce-şi vor fi consolidat poziţia în ţara Mitanni, vor înainta spre Babilon sau, traversând Siria, spre Egipt. Bunul-simţ spunea că ei îşi vor îndrepta armata într-acolo unde terenul era mai slab; Babilonul îşi pregătea armata, în timp ce Egiptul era slab şi fără arme. Desigur, ţara Hatti era un aliat dezagreabil, dar, înţelegându-se cu hitiţii, Aziru ar fi putut să fie sigur pe forţele lui, în timp ce alianţa cu Egiptul împotriva hitiţilor l-ar fi condus spre un dezastru sigur şi atâta timp cât faraonul Akhenaton va domni în Egipt, Egiptul nu-i va oferi nimic.

Toate acestea le-am înţeles şi am înţeles, de asemenea, că trebuie să privesc cu sânge rece toate ororile războiului şi să nu mă mai gândesc la oraşele arse şi transformate în scrum, nici la ţestele sfărâmate ale oamenilor, care urmau să se albească pe câmpurile de luptă, nici la cei care cerşeau o bucată de pâine pe străzile din Memfis, nici la nobilii din ţara Mitanni, care-şi vindeau bijuteriile ca să poată bea vin şi pipăiau cu eleganţă pământul gras din Naharan de pe boccelele lor din pânză, în care era toată averea lor. Horemheb mi-a spus că pe Aziru îl voi putea întâlni pe undeva între Tanis şi Gaza, unde carele lui de luptă şi oamenii lui se războiau cu trupele rebele. El mi-a mai povestit despre situaţia din Simyra şi mi-a enumerat casele care au fost incendiate şi numele nobililor care fuseseră masacraţi, am rămas uimit, fiindcă eu îi cunoscusem pe toţi. După aceea, el mi-a povestit despre iscoadele lui – intrate în oraşele din Siria ca scamatori, înghiţitori de săbii, ghicitori, vânzători de leacuri, negustori de sclavi – care urmăreau toate mişcările trupelor lui Aziru. Dar, a mai adăugat el, şi Aziru avea o groază de iscoade, care veneau până la Memfis, urmărind mişcările trupelor rebele sau manevrele de la frontierele Egiptului, iar iscoadele lui Aziru erau tot prestidigitatori sau negustori de bere şi de sclavi. Aziru plătea şi fecioare de la templul zeiţei Astarte, acestea erau cele mai periculoase iscoade, fiindcă se distrau cu ofiţerii egipteni şi puteau afla multe lucruri de la ei, dar a spus Horemheb, din fericire, nu se pricepeau tot atât de bine la război ca la tăvăleală. Am rămas uimit când Horemheb mi-a spus că există iscoade care-i fac servicii atât lui cât şi lui Aziru şi care, a spus el, sunt oamenii cei mai abili, dar nu şi cei mai periculoşi pentru niciuna dintre părţi, fiindcă scopul lor este să trăiască şi să strângă cât mai mult aur.

Refugiaţii şi ofiţerii lui Horemheb mi-au povestit nişte istorii de groază despre soldaţii amoriţi şi despre trupele rebele din Egipt, aşa că, atunci când am plecat din Memfis, inima îmi tremura şi genunchii mi se înmuiaseră de frică.

Horemheb mi-a spus:

Tu trebuie să te hotărăşti cum vei călători, pe mare sau pe uscat. De vei alege călătoria pe mare, poate că până la Gaza te vor proteja corăbiile cretane de pe coastă, dar este posibil ca, totuşi, cretanii să o ia la goană, dacă vor vedea în largul mării corăbiile de război din Tir şi din Sidon, care supraveghează comerţul din Gaza. În această situaţie, dacă te vei încumeta să-i înfrunţi, corabia ta va fi distrusă şi vei muri înecat. Dacă nu te vei împotrivi, vei fi luat prizonier şi condamnat să vâsleşti pe vreo corabie siriană şi abia după câteva zile vei muri, fiindcă nu cred eu că vei rezista mult timp la loviturile de bici şi la dogoarea soarelui. A, iartă-mă, am uitat, tu eşti egiptean şi nobil, aşa că, mai mult ca sigur, ei te vor jupui de viu şi din pielea ta, pe care o vor pune la uscat, îşi vor confecţiona pungi în care să-şi ţină argintul. Eu nu vreau să te înspăimânt, de aceea îţi spun şi despre faptul că există şi o mică şansă ca să ajungi cu bine la Gaza: ultima dată, o corabie cu arme a ajuns cu bine acolo, însă una cu grâu nu a ajuns. Dar să zicem că vei avea noroc şi vei ajunge cu bine în Gaza; cum vei reuşi să te strecori prin blocada din Gaza şi să ajungi la Aziru, nu am absolut nici o idee.

Poate că-i mai bine să călătoresc pe uscat, am spus ezitând.

Horemheb a clătinat din cap şi a spus:

Eu pot să-ţi dau o escortă până la Tanis, câţiva lăncieri şi câteva care uşoare. Dar când oamenii mei vor vedea trupele lui Aziru, te vor abandona în deşert şi o vor lua la fugă. Însă este posibil ca soldaţii lui Aziru să nu rămână indiferenţi când vor vedea că tu eşti un nobil egiptean şi, în semn de respect pentru demnitatea ta, te vor trage în ţeapă, aşa cum obişnuiesc hitiţii, şi-şi vor face nevoile pe tăbliţele de argilă ale faraonului. Dar nu este exclus ca, cu toată escorta, să cazi în mâinile rebelilor din deşert, care, după ce te vor jefui, te vor pune să învârteşti în pielea goală la morile de piatră, până ce-ţi vei da sufletul, aşa cred, fiindcă pielea ta nu rezistă mult la soare şi nici la ciomegele învelite cu piele de hipopotam. Dar poate că ai noroc şi, după ce te vor jefui, îţi vor crăpa doar capul cu lancea şi nici nu va fi timp să putrezeşti, fiindcă corbii vor ciuguli toată carnea de pe tine, în fond, asta nici nu-i o moarte prea groaznică.

În timp ce-l ascultam, a început aşa, deodată, să-mi tremure mâinile şi picioarele, deşi era o zi foarte călduroasă de vară. Am spus:

Regret că i-am lăsat scarabeul lui Kaptah, poate că mi-ar fi fost de folos şi m-ar fi protejat mai mult decât Atonul faraonului, bag de seamă că puterea lui Aton nu se prea manifestă în aceste locuri blestemate, despre care îmi povesteşti. Dar, cum-necum, mai bine pe uscat. Pe uscat se pare că mă voi întâlni mai repede decât pe mare, fie cu moartea, fie cu Aziru, aşa că voi călători pe uscat. Dar, te rog, Horemheb, dacă afli cumva că am fost luat prizonier şi că am fost vândut ca sclav la vreo moară de piatră, răscumpără-mă fără să te tocmeşti asupra preţului, fiindcă eu sunt bogat, mult mai bogat decât crezi tu, nici n-aş putea să spun cât de bogat sunt, fiindcă nici nu-mi cunosc toată averea.

Horemheb a răspuns:

Eu cunosc foarte bine care este averea ta şi am împrumutat deja de la tine o importantă cantitate de aur prin Kaptah, la fel ca şi de la ceilalţi oameni bogaţi din Egipt, fiindcă eu sunt un om corect şi imparţial şi nu te-aş fi neglijat tocmai pe tine. Dar, în numele prieteniei noastre, să nu-mi ceri acel aur înapoi, că prietenia noastră s-ar putea să se clatine, ba chiar să se stingă. Du-te, Sinuhe, prietene, du-te la Tanis, îţi voi da o escortă şi poate că şoimul meu, Horus, te va proteja în deşert, fiindcă puterea mea nu se întinde până acolo. Dacă vei fi făcut prizonier, te voi răscumpăra cu aur, iar dacă vei muri, te voi răzbuna, poţi să te consolezi cu gândul acesta în timpul când vreo lance îţi va străpunge pântecele.

Dacă vei afla că am murit, i-am spus eu amărât de-a binelea, n-are nici un rost să-ţi pierzi timpul cu răzbunarea. Ţeasta mea ciugulită de corbi nu va fi mai veselă dacă o vei tăvăli prin sângele altor bieţi oameni. Salut-o pe prinţesa Baketamon din partea mea, ea încă este frumoasă şi, cu toate că este atât de mândră pentru sângele ei faraonic, cred că te doreşte; ea m-a întrebat mult despre tine lângă patul de moarte al reginei-mamă.

După ce i-am aruncat această săgeată otrăvită, am plecat deznădăjduit şi mi-am întocmit testamentul, prin care am lăsat toată averea mea lui Kaptah, Merit şi Horemheb. Am depus testamentul la arhivele regale din Memfis, apoi m-am îmbarcat pe o corabie care m-a dus până la Tanis şi acolo, de unde începe deşertul, i-am întâlnit pe soldaţii lui Horemheb într-o fortăreaţă încinsă de soare.

Ei beau bere şi-şi blestemau ziua în care s-au născut, fiindcă altceva nu făceau toată ziua decât să vâneze antilope din deşert şi să bea bere. Locuiau în nişte colibe din lut, care miroseau a urină şi cele mai mizerabile femei, cu care nu s-ar fi culcat nici marinarii din porturile Egiptului de Jos, le mai înveseleau singurătatea. La drept vorbind, ei duceau aceeaşi viaţă ca toţi soldaţii care păzesc graniţe; îşi doreau chiar şi să meargă, conduşi de Horemheb, la război în Siria, unde sperau că ar putea avea parte de o bere mai bună şi de nişte femei mai arătoase; chiar şi moartea li se părea mai bună decât existenţa lor monotonă în murdăria şi în sărăcia de acolo. Doreau pătimaş să meargă la război, se grozăveau şi se lăudau că ei ar putea să-i ducă pe tâlharii din deşert în vârful lăncilor lor până la Ierusalim şi Megidon şi că ei ar putea curăţa toate drumurile Siriei, pline de trupele împuţite ale lui Aziru, la fel cum curăţa apa revărsată malurile Nilului de stuful uscat. Dar despre ce mai aveau ei de gând să le facă lui Aziru, bărbaţilor amoriţi şi căpeteniilor hitite, n-are rost să scriu aici, blestemăţii şi vorbe goale.

Se aprindeau de patimă când vorbeau despre onoarea Egiptului şi-l blestemau pe faraon, fiindcă, dacă tot era pace, ei ar fi avut ocazia să mai câştige câte ceva mărind vama pentru caravanele care soseau în Egipt şi distrându-se cu nevestele păstorilor, dar Akhenaton, cu zeul lui cu tot, îi aşezase într-un loc unde nu se întâmpla nimic, nici război, nici pace. Caravane nu mai ajungeau în Tanis prin Egipt de ani de zile şi, ca un făcut, toţi păstorii se mutaseră în Egiptul de Jos. Iar dacă uneori, vreo caravană încerca să treacă din Siria prin deşert în Egipt, o jefuiau tâlharii din deşert, mai înainte ca soldaţii de la graniţă să poată face ceva, de aceea, ei îi dispreţuiau pe tâlharii din deşert şi-şi băteau joc de ei numindu-i în toate felurile.

În timp ce escorta se pregătea de plecare, se umpleau burdufurile cu apă, erau curăţaţi caii pentru drum şi erau verificate şi întărite spiţele de la roţile carelor de luptă, m-am uitat cu atenţie în jurul meu şi am înţeles care este secretul educaţiei militare şi ce-i face pe soldaţi să fie mai curajoşi şi mai sălbatici decât leii. În fond, un bun comandant de armată impune soldaţilor lui o disciplină atât de înspăimântătoare şi-i epuizează în manevre atât de dure şi le face viaţa atât de insuportabilă, încât orice altceva li se pare preferabil, chiar şi războiul sau moartea, decât viaţa din cazarmă. Dar ceea ce este uimitor este că soldaţii nu-şi urăsc comandanţii, dimpotrivă, îi admiră, îi laudă şi se mândresc cu ei, în ciuda tuturor suferinţelor îndurate şi loviturilor de cravaşa de pe spinările lor.

Conform ordinelor lui Horemheb, escorta care urma să mă însoţească a fost alcătuită din zece care de război: fiecare car era tras de câte doi cai şi mai avea câte un cal de rezervă. În fiecare car, în afară de vizitiu, mai erau câte un scutier şi câte un lăncier. După ce totul a fost gata, comandantul escortei mi-a arătat toată trupa care avea să mă însoţească şi s-a înclinat adânc în faţa mea, cu mâinile la înălţimea genunchilor. L-am examinat cu atenţie, fiindcă în mâna lui îmi încredinţam viaţa. Pânza din jurul şoldurilor lui era la fel de murdară şi de zdrenţuită ca şi cele ale soldaţilor lui. Soarele deşertului îi înnegrise faţa şi trupul, doar cravaşa cu trese din argint îl deosebea pe acel om de ceilalţi soldaţi.

Dar, în ciuda aparenţelor, am avut mai multă încredere în el, aşa cum era, decât dacă ar fi fost înveşmântat în stofă scumpă şi ar fi fost urmat pas cu pas de un servitor, care să-l apere de razele soarelui cu umbrela. El a uitat imediat de tot respectul cu care mă onorase când l-am întrebat de litieră şi a început să râdă cu poftă. Mi-a spus că cea mai sigură apărare este fuga, de aceea, cel mai bine este să călătoresc într-un car de luptă, l-am crezut şi am renunţat să mă mai gândesc la litieră şi la confort. El mi-a mai spus că aş putea să stau pe un sac cu furaje pentru cai, dacă vreau, dar m-a asigurat că aş face mai bine dacă m-aş obişnui să stau în picioare, fiindcă altfel, în deşert, are să-mi iasă şi sufletul din mine, iar de la zdruncinături or să-mi pleznească oasele.

I-am spus că nu este pentru prima oară când urc într-un car de luptă, că odată am parcurs într-un timp record drumul între Simyra şi ţara Amuru şi că oamenii lui Aziru au fost uimiţi de faptul că i-am zorit tot timpul, dar că acum, nu mai sunt la fel de tânăr ca atunci şi că nu mă mai încumet să fac eforturile pe care le făceam. Ofiţerul, al cărui nume era Juju, m-a ascultat cu respect, apoi mi-am lăsat sufletul în grija tuturor zeilor Egiptului, m-am urcat în carul lui şi am stat în spatele lui, el a fluturat flamura şi a dat semnalul de plecare. Escorta mea a călătorit pe drumul caravanelor din deşert şi am fost scuturat cu putere pe un sac de furaje, cu toate că mă ţineam strâns cu amândouă mâinile de marginea carului, gemând şi blestemându-mi soarta; îmi zdrelisem nasul şi, în general, mă simţeam îngrozitor de rău. Dar gemetele mele erau acoperite de zgomotul roţilor şi de strigătele vesele ale soldaţilor, care se bucurau că scăpaseră de garnizoană şi că erau în deşert.

Toată ziua a fost la fel şi mi-am petrecut noaptea pe sacii cu furaje, mai mult mort decât viu, blestemându-mi clipa în care m-am născut. A doua zi, am încercat să stau în picioare ţinându-mă de mijlocul lui Juju, dar, la un moment dat, carul a trecut peste o piatră, eu mi-am pierdut echilibrul şi am căzut în nisip, cu faţa peste o plantă plină de ţepi, aşa că faţa mea s-a jupuit şi s-a umplut de răni. Aşa ceva, totuşi, nu mi se mai întâmplase până atunci. Seara, Juju s-a neliniştit de starea mea jalnică şi mi-a stropit capul şi faţa cu apă, deşi soldaţilor niciodată nu le îngăduia să bea apă pe săturate. Mi-a strâns mâinile în mâinile lui, m-a îmbărbătat şi a spus că până atunci noi am avut mult noroc şi că, dacă nici în ziua următoare nu ne vom întâlni cu tâlharii deşertului, vom ajunge în cea de-a patra zi cu bine acolo unde este tabăra lui Aziru. El a mai spus:

— La drept vorbind, nimic nu este mai monoton şi mai plictisitor decât războiul, fiindcă războiul este o continuă aşteptare. Războiul este o aşteptare inutilă a duşmanului şi, dacă duşmanul întârzie sau nu mai vine deloc, trăieşti aşteptând. În timp de război, mâncarea este continuu aşteptată şi nimic nu este mai mult blestemat decât încetineala cu care soseşte mâncarea. Războiul este o aşteptare fără de sfârşit a schimbării unui loc cu altul şi a marşului înapoi la acelaşi loc de unde ai plecat, până când ţi se încleştează şi limba în gură, iar picioarele îţi sunt moarte de oboseală. Toate astea fac parte din război şi, întotdeauna, duşmanul apare atunci când te aştepţi mai puţin. Până şi duşmanul atacă altfel decât se învaţă la şcoală şi totul se petrece într-o altă ordine decât este scris că s-ar petrece, fiindcă în timpul luptei doar comandantul îşi cunoaşte oamenii. Soldaţii nici nu aud ordinele, fiindcă fiecare urlă cât poate şi loveşte în tot ceea ce vede în faţă. Dacă, uneori, duşmanul o ia la fugă, comandantul este ridicat în slăvi, i se apreciază arta de a se lupta în război, faraonul îi aruncă de la balconul palatului un lanţ de aur ca să şi-l pună la gât. Însă, când noi înşine fugim din faţa duşmanului, mulţumind zeilor că am scăpat cu viaţă, se scriu hârtii peste hârtii, ne este biciuit şi sufletul, iar comandantul este spânzurat pe ziduri cu capul în jos. Dacă, totuşi, comandantul este destul de nobil, se poate întâmpla şi aşa ceva: pentru pierderile suferite, i se aruncă un lanţ de aur de la balconul faraonului şi înfrângerea este schimbată în victorie, se ridică şi o piatră, ca nimeni să nu se îndoiască de acest lucru pentru eternitate. Acesta este războiul, Sinuhe, mare mesager regal, nu te mai văita atâta din cauza durerilor, mulţumeşte zeilor pentru norocul care te-a adus în război.

M-a consolat şi el cum s-a priceput şi eu am adormit în timp ce vorbea, dar în miezul nopţii m-am deşteptat, fiindcă am auzit nişte urlete de groază, zgomote cavernoase şi huruit de roţi. Toată lumea s-a deşteptat şi, la lumina torţelor, s-a putut vedea că amândoi gardienii de noapte aveau beregatele retezate, din care încă mai curgea sângele. Un car de luptă, cu cai cu tot, fusese furat, iar celelalte erau îngrămădite unul în altul, caii nechezau speriaţi, totul era în dezordine. Aşa că ne-am continuat drumul, deşi încă era întuneric şi n-am mai simţit nici o durere şi nu m-a mai deranjat nimic, se pare că atacul din acea noapte mi-a dat putere şi, de fapt, tuturor le-a dat putere, fiindcă trebuia să ne îndepărtăm cât mai repede de acel loc şi să avem grijă de carele noastre, de caii şi de burdufurile noastre cu apă. Pe drum, Juju mi-a spus:

— Caii, carele şi apa sunt pentru tâlharii din deşert mai de preţ decât aurul. De aceea, ei îi atacă şi pe egipteni, ca să le fure caii şi carele de luptă.

După aceea, a fost din nou ziuă şi a început să mă doară capul de la soare, ochii mă usturau din cauza nisipului şi limba mi se încleştase în gură. Şi deodată, dinspre deşert, un vânt fierbinte a adus cu el mirosul de fum şi de sânge, caii au început să facă spume la gură şi vizitiii abia îi puteau stăpâni trăgând de hăţuri. După ce am ocolit câteva dealuri roşii, am putut vedea un loc de popas ars, trupuri neînsufleţite goale, probabil că acei oameni, mai înainte de a fi fost ucişi, fuseseră jefuiţi de tot ceea ce aveau; sângele lor se închegase pe nisip, cadavrele aveau orbitele goale, probabil că ochii le fuseseră ciuguliţi de păsările de pradă. Spre noi alergau nişte arcaşi, care au tras cu săgeţi, dar, din fericire, nimeni nu a fost lovit. Cine au fost acei arcaşi, nu ştiu nici acum, poate că vor fi fost dintre revoltaţii care se vor fi războit în acel loc cu oamenii lui Aziru sau cu păstorii, poate vor fi fost alţii, în orice caz, după ce au văzut că noi suntem mai mulţi şi avem care de luptă, ne-au lăsat în pace, mulţumindu-se să ne înjure în toate felurile şi să-şi risipească săgeţile în aer. Oamenii lui Juju tare-ar fi vrut să-i alerge puţin, dar ne-am continuat drumul.

În noaptea următoare, am văzut la orizont focuri sau poate flăcări de la case care ardeau. Juju mi-a spus că ne apropiem de partea de deşert unde începe Siria şi, la lumina lunii, după ce caii au fost hrăniţi şi adăpaţi, am continuat drumul cu prudenţă şi eu am adormit ghemuit pe sacii cu furaje. Dimineaţa, în zori, m-am trezit când Juju m-a aruncat în nisip împreună cu tăbliţele faraonului şi cu lădiţa mea de drum, apoi mi-a strigat câteva cuvinte de încurajare şi m-a lăsat în grija zeilor Egiptului; toate carele s-au întors şi au pornit-o într-o goană nebună înapoi, încât scoteau scântei roţile când se izbeau de pietre. M-am ridicat în picioare amintindu-mi de demnitatea mea şi am început să-mi agit deasupra capului mâinile în care ţineam două ramuri verzi de palmier, în semn de pace, cu toate că ramurile se veştejiseră şi se uscaseră pe drum. Carele de război ale lui Aziru au trecut pe lângă mine, doar o săgeată a şuierat pe lângă urechea mea ca o viespe supărată şi a căzut în nisip în spatele meu. Carele de luptă şi-au urmat drumul în urmărirea carelor lui Juju şi am văzut cum oamenii lui Juju aruncau din care sacii cu furaje şi burdufurile cu apă ca să gonească mai repede. Au reuşit să scape, doar un car de luptă s-a răsturnat, fiindcă s-au împiedicat caii de nişte pietre, şi oamenii lui Aziru i-au omorât pe soldaţii din car, au întors carul şi au mânat caii împreună cu carele lor.

După urmărirea nereuşită, carele de război ale lui Aziru s-au oprit lângă mine şi conducătorii de car au coborât. Eu am început să le explic cine sunt şi le-am arătat tăbliţele cu pecetea faraonului. Dar se pare că nu i-a impresionat deloc persoana mea şi nici importanta mea misiune, n-am să uit cât voi trăi ce mi-au făcut, s-au apropiat indiferenţi de mine şi câţiva mi-au legat mâinile cu o frânghie atât de tare, că mi-a dat sângele. Au jefuit tot ceea ce aveam la mine, au deschis lădiţa şi au luat de acolo tot aurul, mi-au scos veşmintele de pe mine, până şi pânza din jurul şoldurilor mi-au dat-o jos şi aşa, în pielea goală, legat la mâini, m-au tras până aproape de un car de război şi au legat capătul liber de frânghie la car şi a trebuit să alerg după car de-am crezut c-am să-mi dau sufletul; la un moment dat, nu am mai putut să alerg, m-am lăsat târât şi genunchii mei au fost sfâşiaţi de nisip, dar n-au oprit, deşi am urlat cât am putut eu de tare că Aziru îi va pedepsi pentru că şi-au bătut joc de mine. Toate aceste suferinţe le-am îndurat pentru faraonul Akhenaton şi pentru Atonul lui.

Probabil că aş fi murit pe drum dacă tabăra lui Aziru nu ar fi fost după prima colină. Cu ochii orbiţi de nisip am putut vedea, totuşi, foarte multe corturi şi caii, într-un ocol de lângă corturi şi carele de luptă şi coastele de bou, care erau adunate ca un zid al taberei.

După aceea, nu am mai văzut nimic, fiindcă mi-am pierdut cunoştinţa. M-am trezit şi am văzut nişte sclavi, care turnau apă pe mine. După ce m-au spălat, mi-au uns mâinile şi picioarele cu ulei, fiindcă nişte ofiţeri, care ştiau să citească, au văzut tăbliţele de argilă ale faraonului, mi-au acordat respectul cuvenit rangului meu şi mi-au dat veşmintele înapoi ca să le îmbrac.

Abia reuşeam să mă ţin pe picioare şi ei m-au condus până la cortul lui Aziru, unde era un miros amestecat de seu, de lână şi tămâie. Aziru a venit în întâmpinarea mea răcnind ca un leu, cu lanţuri de aur la gât şi cu barba acoperită cu un fileu din argint. El m-a îmbrăţişat şi a spus:

Îmi pare rău că oamenii mei te-au întâmpinat nu prea bine, dar este vina ta, tu ar fi trebuit să le spui numele şi să le povesteşti că eşti trimisul faraonului şi prietenul meu. Tu ar mai fi trebuit, aşa după cum este obiceiul, să agiţi deasupra capului două ramuri de palmier în semn de pace, dar oamenii mei mi-au spus că te-ai repezit la ei urlând cu un pumnal în mână şi că ei şi-au riscat viaţa încercând să te salveze.

Îmi ardeau genunchi de durere, încheieturile mâinilor îmi zvâcneau; i-am spus amărât lui Aziru:

Uită-te la mine şi spune şi tu dacă sunt eu periculos pentru oamenii tăi. Ei au rupt ramurile mele de palmier şi au călcat în picioare tăbliţele de argilă ale faraonului. De aceea trebuie să dai ordin să fie biciuiţi, pentru a învăţa că un mesager al faraonului trebuie respectat.

Aziru s-a tras batjocoritor de veşminte, a ridicat uimit mâinile şi a jurat că spune adevărul. Mi-a spus cu obrăznicie:

Nu mă îndoiesc că tu ai avut un coşmar, Sinuhe, nu este vina mea că tu ţi-ai zdrobit genunchii de pietre în călătoria asta prin deşert. Nu-i voi bate niciodată pe cei mai buni oameni ai mei pentru un egiptean împuţit, iar în ceea ce priveşte vorbele faraonului, ele sunt ca un bâzâit de muşte pentru urechile mele.

Aziru, am spus eu, tu, care eşti rege peste mulţi regi, porunceşte să fie bătut bărbatul care şi-a bătut joc de mine şi m-a împuns cu vârful lăncii în fese, când alergam legat în spatele carului de luptă. Biciuieşte-l, eu mă mulţumesc chiar şi cu atât şi-ţi dăruiesc în schimb pacea pentru tine şi pentru întreaga Sirie.

Aziru a izbucnit într-un râs nebun, şi-a lovit pieptul cu pumnii şi mi-a spus:

— Nu mă mişcă deloc dacă mizerabilul tău de faraon se umileşte în praful din faţa mea cerşindu-mi pacea. Dar vorbele tale sunt cu mult bun-simţ spuse, aşa că voi porunci, în numele prieteniei noastre şi mai ales pentru că tu eşti prietenul soţiei mele şi al fiului meu, să fie biciuit bărbatul care te-a înţepat cu lancea ca să te încurajeze să alergi, fiindcă nu este prea elegant acest obicei, tu doar ştii că eu lupt cu arme curate şi pentru un ţel măreţ.

Aşa că tot am avut şi eu o mică bucurie în ziua aceea, fiindcă Aziru a strâns toată trupa şi agresorul meu a fost biciuit cu furie şi nu-i părea nimănui rău, dimpotrivă, toţi îşi băteau joc de el şi râdeau când îl auzeau cum urlă şi îl arătau cu degetul şi se distrau copios: întotdeauna, soldaţii ştiu să aprecieze şi să se bucure de orice divertisment care apare în existenţa lor monotonă. Mi-e mi-a fost teamă că-l vor biciui până-şi va da sufletul şi, când am văzut cum carnea i se rupea de pe trup şi sângele care curgea din răni de la lovituri, i-am cerut lui Aziru să înceteze şi să-mi permită să-i oblojesc rănile, fiindcă îmi era milă de el.

L-au purtat în braţe până la cortul în care Aziru hotărâse să mă culc eu, spre marea nemulţumire a ofiţerilor care-l ocupau, şi soldaţii au început să urle de bucurie, imaginându-şi că-l voi tortura pe camaradul lor cu rafinament, fiindcă toţi ştiau că egiptenii sunt rafinaţi până şi-n tortură. Dar au fost foarte dezamăgiţi când au văzut că i-am uns cu ulei spinarea, mâinile şi picioarele, că l-am înfăşurat în bandaje, mai mult, i-am dat să bea bere, aşa că toţi m-au crezut nebun şi şi-au pierdut orice respect faţă de mine.

Seara, Aziru m-a ospătat cu friptură de berbec şi cu arpacaş fiert în grăsime, am mâncat împreună cu el, cu ofiţerii lui şi cu ofiţerii hitiţi, care aveau veşmintele brodate pe piept cu dubla secure şi soarele înaripat. Am băut vin, toţi mi s-au adresat cu amabilitate şi, fără îndoială, credeau că sunt un prost, fiindcă sosisem să le ofer pacea exact în momentul în care ei aveau nevoie de ea. Ei vorbeau pătimaş despre libertatea Siriei, despre viitorul ei strălucitor, după ce va fi scăpat de stăpânirea străină Dar, după ce au băut până nu au mai putut, au început să se certe, iar unul dintre oamenii din Jop a înfipt pumnalul în gâtul unui amorit. Rana nu a fost adâncă şi eu am putut să o închid cu uşurinţă. Amoritul m-a răsplătit cu aur pentru acest lucru. Celorlalţi, acest fapt le-a întărit convingerea că sunt nebun. Poate că era mai bine dacă-l lăsam să moară, fiindcă în aceeaşi noapte el l-a omorât pe omul din Jop, chiar şi pe servitorul lui. A doua zi, Aziru a poruncit să fie spânzurat cu capul în jos ca să se păstreze disciplina în armată. De fapt, Aziru era mai dur cu soldaţii lui decât cu ceilalţi sirieni. Îi era teamă să nu-şi piardă puterea din cauza intrigilor pe care alţii le ţeseau în jurul lui, în fond, stătea pe un cuib de viespi.

După masa de prânz, Aziru i-a trimis pe toţi nobilii săi şi pe ofiţerii hitiţi în corturile lor. Apoi, el mi l-a prezentat pe fiul lui, care îl însoţea în război, deşi nu avea decât şapte ani. Era un băiat frumos, cu obrajii ca nişte piersici pufoase, cu ochii mari şi vioi. Părul lui ondulat era negru ca barba lui Aziru şi pielea lui era albă ca pielea lui Keftiu. Mângâindu-i părul, Aziru m-a întrebat:

Oare ai mai văzut vreodată aşa un băiat frumos? Pentru el strâng coroanele de regi, el va fi un mare rege şi încă nici nu mă pot gândi până unde i se va întinde puterea; este curajos, nu mă îndoiesc, fiindcă deja el a omorât cu mica lui sabie un sclav care l-a jignit. El ştie deja să scrie şi să citească şi nu se teme de război; eu îl iau cu mine, deocamdată, doar în luptele pentru cucerirea satelor răsculate, unde nu trebuie să mă tem pentru viaţa lui. Pentru mine, viaţa fiului meu este mai preţioasă decât tot ceea ce am.

Keftiu rămăsese în Amuru şi lui Aziru îi era dor de ea, nu era deloc mulţumit de pe urma plăcerilor pe care le obţinea de la femeile ostatice sau de la fecioarele Astarteei şi spunea că, după ce a gustat din dragostea oferită de Keftiu, nici o femeie din lume nu îl mai mulţumea şi că, între timp, Keftiu devenise şi mai înfloritoare şi mai frumoasă, că nici nu-mi va veni să-mi cred ochilor cât de frumoasă era. Pe băiat, Aziru îl luase cu el şi pentru că-i era teamă să-l lase în Amuru. Băiatul lui urma să fie acel rege care va purta coroana Siriei unificate, aşa că avea deja destui duşmani, deşi era încă un copil.

În timp ce vorbeam cu Aziru, dinspre corturile mai îndepărtate s-au auzit nişte urlete îngrozitoare de femeie şi Aziru mi-a spus enervat:

Iarăşi se distrează ofiţerii hitiţi cu femeile după obiceiurile lor ciudate. Eu nu am cum să-i împiedic să o facă, fiindcă am nevoie de ei. Lor nu le face nici o plăcere până nu le torturează în fel şi chip pe femei, până când ele nu urlă de durere; eu nu-i înţeleg. După părerea mea, este mai plăcut să auzi suspinele şi gemetele drăgăstoase ale unei femei decât urletele de durere şi de groază. Dar fiecare popor cu obiceiurile lui, n-are rost să-i acuz pentru că au alte obiceiuri decât sirienii. Totuşi, îi voi pedepsi, dacă-i vor învăţa şi pe oamenii mei proastele lor obiceiuri, deşi este un adevăr că, deja, războiul i-a transformat pe bărbaţii amoriţi în lupi şi-n lei sălbatici.

Ceea ce mi-a povestit despre hitiţi m-a scârbit; îi cunoşteam pe hitiţi şi ştiam la ce te puteai aştepta de la ei. Am profitat de ocazie şi i-am spus:

Aziru, regele regilor, renunţă, cât mai este timp, la alianţa cu hitiţii, mai înainte ca ei să-ţi fi sfărâmat coroanele de pe cap, fiindcă în hitiţi nimeni nu poate avea încredere. Încheie pacea cu faraonul, acum, când hitiţii sunt ocupaţi cu războiul din ţara Mitanni. Uite, chiar şi Babilonul se înarmează împotriva hitiţilor, după cum ştii, şi cred că nu vei mai primi nici din Babilon grâu, dacă eşti prietenul hitiţilor. Or, dacă nu vei încheia pacea cu poporul faraonului, ca Siria să poată primi, ca până acum, grâne din Egipt, o dată cu iarna, în Siria va veni foametea, clănţănind din dinţi şi ţopăind ca un lup lihnit.

Aziru m-a înfruntat şi mi-a spus:

Vorbele tale sunt vorbe de nebun; hitiţii sunt buni când îţi sunt prieteni, de ei nu mă tem decât dacă-mi sunt duşmani. Nici o alianţă nu mă leagă pe mine de hitiţi, cu toate că ei m-au încărcat cu daruri minunate: scuturi strălucitoare, împodobite cu coroane regale, de aceea, pot să fiu liniştit şi să nu depind de hitiţi. Şi, chiar dacă nu au încheiat cu nimeni vreo înţelegere clară, hitiţii guvernează Kadeşul şi se plimbă prin porturile din Babilon, ca şi cum s-ar plimba la ei în ţară. Pe de altă parte, ei mi-au trimis tot armamentul pentru corăbiile de război, dintr-un metal nou, care-i face mai puternici pe luptătorii mei. În orice caz, mie îmi este mai dragă pacea decât războiul, dar am început războiul pentru a câştiga o pace onorabilă. Şi pot face pace cu plăcere, dacă faraonul îmi restituie Gaza, pe care a smuls-o din Siria fără nici o ruşine, dacă dezarmează bandele de tâlhari din deşert şi dacă plăteşte cu grâne şi cu ulei pentru toate pagubele pe care oraşele Siriei le-au suferit din cauza acestui război, fiindcă numai Egiptul este vinovat pentru acest război, după cum tu ştii prea bine.

Ochii lui m-au examinat cu obrăznicie şi l-a apucat un râs spasmodic, batjocoritor, pe care i l-am întrerupt energic şi i-am spus:

Aziru, tâlhar nebun, hoţ de cai şi călău inocent, tu habar n-ai că-n tot Egiptul de Jos se făuresc lănci şi scuturi, că numărul carelor de război ale lui Horemheb este mai mare decât numărul puricilor din corturile astea ale tale împuţite şi că vor veni să te ciupească tocmai când ţi-o fi lumea mai dragă. Acest Horemheb, despre care cred că ai auzit, scuipă cu scârbă în faţa picioarelor mele când îi vorbesc despre pace, cel care vrea pacea este faraonul, din cauza zeului său, care nu admite vărsare de sânge. De aceea, îţi dau o ultimă şansă, Aziru. Gaza va rămâne a Egiptului, cât despre tâlharii deşertului, nu-i treaba Egiptului să-i stârpească, fiindcă ei sunt bărbaţi din Siria, care au ce au cu tine. Egiptul nu se amestecă în conflictele interne ale Siriei. În plus, tu va trebui să-i eliberezi pe toţi egiptenii ostatici şi să plăteşti cu aur pentru că i-ai privat de libertate, să răscumperi toate suferinţele prin care au trecut toţi negustorii egipteni din oraşele Siriei, restituindu-le averile.

Dar Aziru a început să-şi rupă veşmintele de pe el, să-şi smulgă barba şi a urlat cu furie la mine:

Pe tine te-au muşcat câinii turbaţi, Sinuhe, dacă-mi spui mie asemenea nerozii. Dacă vrei pace, cedează Siriei Gaza! În rest, n-au decât să se despăgubească ei înşişi negustorii egipteni pentru pagubele suferite; cei care au fost luaţi ostatici sunt deja vânduţi ca sclavi, se înţelege, dar, n-are decât să-i răscumpere faraonul cu aur, dacă vrea că ei să fie din nou oameni liberi.

După aceea, zi după zi am discutat în felul acesta şi ne-am târguit pentru pace. În fiecare zi, Aziru şi-a rupt veşmintele de pe el, şi-a smuls barba şi şi-a turnat cenuşă în cap, m-a numit hoţ neruşinat şi a suspinat pentru soarta fiului lui, care, spunea el, va ajunge să moară de mizerie ca un cerşetor, strivit de sărăcie din cauza Egiptului. Dar şi eu i-am făcut jocul, ba într-o zi am ieşit furios din cortul lui Aziru şi am cerut în gura mare să mi se aducă o litieră şi o gardă, care să mă însoţească până la Gaza şi Aziru m-a rugat să nu plec. Eu cred că el, ca sirian ce era, s-a distrat grozav în tot acel timp, fiindcă pentru un sirian nu există prilej de mai mare bucurie ca atunci când se târguieşte pentru ceva, şi când, de la o zi la alta, speră să-l înşele până la urmă pe cel cu care se târguieşte. Oricum, el spera să fiu de acord cu condiţiile cerute de el. Dar el nu bănuia că faraonul îmi poruncise să cumpăr pacea cu orice preţ. De aceea, mi-am păstrat sângele rece şi am putut insista pentru interesele faraonului; timpul a lucrat în favoarea mea, fiindcă în fiecare zi se iscau conflicte în câmp şi în fiecare zi plecau oameni înapoi în oraşele lor şi nu putea face nimic Aziru, fiindcă puterea lui nu era consolidată. Până la urmă, el mi-a propus următoarea soluţie: „Zidurile cetăţii Gaza să fie dărâmate şi să fie desemnat un rege din Gaza, care să fie asistat de un sfetnic al faraonului, iar atât corăbiile egiptene, cât şi cele siriene să fie libere să intre în port, fără a plăti nici o vamă”. Eu nu am fost de acord cu propunerea lui, fiindcă fără ziduri, Gaza nu avea nici o valoare pentru Egipt.

După ce am respins această ultimă propunere a lui, i-am cerut o escortă, care să mă însoţească până la Gaza, dar el, furios, m-a gonit din cort şi a început să arunce afară tăbliţele faraonului. Dar nu mi-a permis să plec, aşa că a trebuit să mai stau multă vreme în câmp. În acel timp, m-am apucat să îngrijesc bolnavii şi răniţii şi am răscumpărat cu aur o parte dintre prizonierii egipteni care suferiseră mult de pe urma târâtului în spatele carelor de luptă, când fuseseră luaţi ostatici. Printre cei răscumpăraţi au fost şi câteva femei, dar altor femei le-am dat o licoare care să le aducă moartea, fiindcă şi-o doreau şi suferinţa lor era groaznică din cauza violenţei hitiţilor, care se distraseră sălbatic cu ele. Trecea timpul şi timpul era de partea mea, fiindcă eu nu aveam nimic de pierdut, în timp ce Aziru, pe zi ce trecea, îşi pierdea răbdarea; îşi rupsese în bucăţi fileul de argint care-i împodobea barba, îşi turna cenuşă în cap din cauza încăpăţânării mele şi mi se adresa numindu-mă cu cele mai blestemate cuvinte. Trebuie să mai amintesc de faptul că Aziru pusese gardieni care să-mi urmărească fiecare pas şi se temea, fiindcă mă judeca după cum el însuşi era, să nu ţes împreună cu căpeteniile armatei armorite intrigi în jurul persoanei lui. Nici n-ar fi fost greu de făcut aşa ceva, dar abia mai târziu m-am gândit la asta, fiindcă eu aveam o inimă de oaie şi fiindcă el era prietenul meu.

Într-o noapte, doi oameni au încercat să-l omoare pe Aziru în cortul lui, dar nu au reuşit decât să-l rănească şi, Aziru, apărându-se, l-a omorât pe unul, iar fiul lui, care se trezise, l-a omorât pe celălalt înfingându-i mica lui sabie în spate.

A doua zi, Aziru m-a chemat în cortul lui şi, după ce m-a înjurat pe săturate şi m-a ameninţat, a consimţit să încheie pacea cu Egiptul şi eu, în numele faraonului, am întocmit cu el şi cu reprezentanţii din toate oraşele Siriei un acord de pace, în care se menţiona că Gaza este a Egiptului, că Aziru trebuie să distrugă trupele rebele din deşert şi că faraonul poate să-i răscumpere pe egiptenii ostatici. Toate acestea au fost consemnate pe tăbliţe de argilă, ca un tratat de pace permanent între Egipt şi Siria şi i-am înşirat la urmă pe toţi cei o mie de zei ai Egiptului, fără să-l uităm pe Aton şi pe cei o mie de zei ai Siriei, care urmau să vegheze ca toate cele consemnate în tăbliţe să se respecte. Aziru a tunat şi-a fulgerat îngrozitor mai înainte de a-şi imprima sigiliul pe tăbliţa de argilă, nici eu nu am fost mai breaz şi mi-am sfâşiat veşmintele şi am plâns tragic când am apăsat sigiliul meu egiptean pe argilă; după aceea, am fost amândoi mulţumiţi. Aziru m-a încărcat cu daruri şi eu i-am promis că-i voi trimite daruri pentru el, pentru Keftiu şi pentru băiat, cu prima corabie care va naviga din Egipt în Siria, când va fi pace. Ne-am despărţit în bune relaţii, Aziru m-a îmbrăţişat şi a spus că sunt prietenul lui şi eu l-am ridicat în braţe pe fiul lui şi l-am sărutat pe obraji. Dar atât Aziru, cât şi eu ştiam, în inima noastră, că alianţa pe care o încheiaserăm pentru eternitate nu avea nici măcar valoarea argilei pe care fusese scrisă. Aziru încheiase pacea, fiindcă nu avea alternativă, Egiptul o încheiase, fiindcă Akhenaton voia aşa. Pacea urma să se legene după cum avea să bată vântul şi depindea de ce urmau să facă hitiţii când vor fi isprăvit cu ţara Mitanni, depindea de asemenea de Babilon şi de corăbiile de război din Creta, care protejau comerţul pe mare.

În orice caz, Aziru a început să-şi dizolve armata şi i-a trimis pe oameni acasă. Mi-a dat o escortă care să mă însoţească până la Gaza şi să transmită ordinul lui de încetare a asediului. Dar, mai înainte de a intra în Gaza, am trecut printr-o spaimă mai mare decât am avut parte în toată călătoria. Pe când noi agitam ramurile de palmier deasupra capetelor în faţa porţilor cetăţii şi urlam cât ne ţineau puterile că suntem mesageri de pace, de dincolo de ziduri s-au apropiat de noi apărători egipteni ai cetăţii şi am fost sigur că acela va fi sfârşitul. Soldatul lui Aziru, care mă proteja cu scutul, a fost străpuns de o săgeată şi a căzut, iar eu, înnebunit de groază, m-am strâns sub scut, lângă zid, ca o broască ţestoasă şi am început să plâng şi, după ce m-am săturat de plâns, am început să urlu. Şi, fiindcă soldaţii egipteni de pe ziduri nu aveau cum să mă omoare cu săgeţile, fiindcă eram protejat de scut, au turnat smoală clocotită peste scut şi am auzit cum smoala sfârâia şi bolborosea deasupra capului meu. Din fericire, în jurul meu erau nişte bolovani, care au fost ca un zid de apărare când am fugit, dar pe mâini şi pe genunchi, câteva picături de smoală tot m-au atins, însă nu mi-au provocat nişte arsuri prea mari. Soldaţii lui Aziru se prăpădeau de râs ca nişte proşti, numai că mie nu-mi venea să râd deloc. Într-un sfârşit, ei au sunat din trâmbiţe şi, cine ştie, poate că plânsul meu amar îi va fi mişcat pe egipteni, de au fost, până la urmă, de acord să mă lase să intru în oraş. Dar porţile nu le-au deschis, au coborât de pe ziduri un coş de papură, prins cu frânghii, şi m-am aşezat în el împreună cu tăbliţele de argilă, lada de drum şi ramurile de palmier. Nici în coş nu a fost prea grozav, fiindcă am tremurat de frică, zidul era foarte înalt, după părerea mea prea înalt, iar soldaţii lui Aziru râdeau cu o şi mai mare poftă ca înainte, râsul lor ajungea la mine ca valurile care se lovesc de pietre în timp de furtună.

Pentru această primire lipsită de respect am protestat cu energie când am ajuns în faţa comandantului cetăţii Gaza, dar el era un bărbat ursuz, violent şi încăpăţânat, care mi-a spus că până atunci a avut parte de mulţi trădători şi şarlatani de când cu atacul sirienilor, încât fără un ordin special al lui Horemheb, nu mai deschide nimănui porţile cetăţii. Şi nu m-a crezut că s-a încheiat un tratat de pace, nici când i-am arătat tăbliţele de argilă şi nu m-a crezut că vorbesc în numele faraonului, fiindcă era un om simplu şi limitat: totuşi, fără simplitatea şi încăpăţânarea lui, Egiptul ar fi pierdut de mult Gaza, aşa că nu i-am mai găsit nici o vină pentru suferinţele mele.

De la Gaza m-am întors în Egipt cu o corabie şi, pentru mai multă siguranţă, am pus marinarii să prindă de catarg două flamuri, cea a faraonului şi flamura păcii, ei m-au privit dispreţuitor şi au spus că acum corabia lor arăta ca o târfă boită şi sulemenită. Dar, când am ajuns la Nil, de pe maluri, oamenii ne-au salutat cu ramuri de palmieri în mâini, marinarii s-au uitat cu respect la mine şi mie mi-a trecut supărarea că fusesem urcat ca un pui de pisică într-un coş de papură pe zidurile cetăţii Gaza. Când am sosit la Memfis, le-am trimis multe oale cu vin şi cu bere marinarilor, cred că ei nu vor uita până la moarte acea zi şi-mi vor slăvi numele.

După ce a citit textul acordului încheiat, Horemheb m-a felicitat pentru abilitatea de care am făcut dovadă, am fost uimit, fiindcă, în general, Horemheb nu era mulţumit de nimic şi pentru că întotdeauna noi aveam opinii diferite. Am înţeles de la el că toate corăbiile din Creta au primit ordin să se întoarcă în insula lor; a fost bine că nu era prea târziu, fiindcă dacă ar fi continuat războiul, fără posibilitatea de a comunica cu ajutorul corăbiilor pe mare, oraşul Gaza ar fi fost pierdut şi ar fi căzut în mâinile lui Aziru, mai ales că tâlharii lui Horemheb muriseră de sete în deşert. Horemheb mi-a mulţumit şi a ordonat ca, în mare grabă, să fie trimise la Gaza corăbii cu hrană şi cu arme.

În timp ce eram în Memfis, a sosit mesagerul regelui Burnaburiaş, regele Babilonului, cu daruri pentru faraon. L-am invitat să călătorească împreună cu mine în corabia uşoară a faraonului, care mă aştepta în portul din Memfis, şi drumul a fost mai plăcut pentru amândoi; el era un bătrân respectabil, cu barbă albă şi frumoasă, care-i acoperea pieptul şi era un om foarte înţelept. Tot drumul am vorbit cu el despre stele şi despre ficatul de berbec şi nu ne-am săturat să tot vorbim, fiindcă despre stele şi despre ficatul de berbec poţi vorbi o viaţă şi tot nu-ţi ajunge. Dar am discutai şi despre altele şi am înţeles din vorbele lui că Babilonului îi era teamă de hitiţi. El mi-a spus că preoţii din Turnul lui Marduk au prorocit că pentru puterea hitiţilor există o limită şi că nici nu vor trece o sută de ani şi hitiţii vor fi măturaţi de pe faţa pământului, ca şi cum nu ar fi existai niciodată, de un popor barbar cu pielea albă, care va veni din vest. Gândul că acest lucru se va întâmpla peste o sută de ani nu m-a liniştit deloc, fiindcă, oricum, eu nu aş fi fost demult viu când va fi să se întâmple acest fapt. Mă întrebam cum ar putea veni din vest un popor, când în vest nu sunt decât insulele mării. Dar a trebuit să cred, fiindcă aşa a fost scris în stele şi pentru că eu am văzut cu ochii mei atâtea minuni în Babilon, încât aveam mai multă încredere în stele decât în toată ştiinţa mea. Avea cu el vinuri grozave din podgoriile de pe dealurile Babilonului, mi-am desfătat inima cu vin şi el m-a asigurat că toate semnele arată clar şi înţelepţii din Turnul lui Marduk le-au descifrat. Semnele spun că nu vor mai fi mulţi ani până la sfârşitul lumii. Aşa că, el şi cu mine, ştiam că trăim în crepusculul unei lumi, că noaptea eternă era în faţa noastră, că urmau să se întâmple multe răsturnări, că popoare întregi aveau să fie rase de pe suprafaţa pământului, aşa cum se întâmplase cu poporul din ţara Mitanni, că vechii zei vor muri, dar că se vor naşte din nou şi o altă epocă a lumii va începe. El m-a întrebat despre zeul Aton şi a ascultat curios ceea ce i-am povestit despre Aton scuturând din cap şi mângâindu-şi barba albă. Cel mai mult îl uimea că pe pământ, în temple, Aton nu are o imagine la care oamenii să se închine, îl uimea şi ideea că în faţa lui Aton toţi oamenii sunt la fel, că pe Aton nu-l bucură jertfele, ci doar dragostea dintre oameni, că în faţa lui nu are importanţă culoarea, limba, bogăţia sau sărăcia unui om, faptul ca este nobil sau sclav. El a spus că un astfel de zeu nu a mai fost niciodată pe pământ şi că apariţia lui Aton ar putea, prea bine, să însemne sfârşitul lumii, fiindcă despre o doctrină atât de periculoasă şi de ciudată el nu a mai auzit niciodată. A mai spus că învăţătura lui Aton face din tavan podea şi mai face şi uşile să se închidă când sunt date în lături. Şi că oamenii care vor gândi aşa vor ajunge să stea-n cap şi să umble cu picioarele-n sus. Eu nu mă îndoiam de înţelepciunea şi de ştiinţa lui, fiindcă el venea din Babilon, unde este toată ştiinţa lumii de pe pământ şi din cer. Din respect pentru el, nu l-am contrazis şi nu i-am spus gândurile mele nebune. Nu i-am povestit despre ceea ce gândesc eu. Nu i-am spus că apariţia lui Aton şi credinţa faraonului Akhenaton sunt o ocazie unică de salvare a lumii, care nu se va mai ivi niciodată. Eu însumi îmi simţeam gândurile absurde, atunci când mă întorceam din război, cu mâinile zdrelite şi cu genunchii răniţi, după ce văzusem urâtul şi groaza.

Dar, după toate grozăviile pe care le văzusem şi le încercasem eram mai înţelept şi mi-am spus că niciodată oamenii nu vor fi fraţi, că întotdeauna, o parte dintre oameni va sfâşia ca leii sălbatici alţi oameni.

Am ajuns în Oraşul Orizontului lui Aton şi cred că eram mai înţelept decât atunci când plecasem.

În timpul absenţei mele, pe faraon au început din nou să-l chinuiască durerile de cap, inima lui era frământată de nelinişte, fiindcă înţelegea că toate nenorocirile porneau de la el, trupul îi era răvăşit şi ardea de la viziunile lui, ochi lui erau stinşi, fiindcă îi slăbise vederea. Ca să-l mai liniştească, preotul Ay hotărâse să organizeze sărbătoarea celor treizeci de ani de când fusese încoronat faraon, după ce apele Nilului se vor fi revărsat. Nu avea nici o importanţă că încă nu se împliniseră treizeci de ani, fiindcă de când era acest obicei, faraonul putea să sărbătorească treizeci de ani de domnie când avea chef. Tatăl lui, faraonul Akhenamon al III-lea, celebrase deseori împlinirea celor treizeci de ani de la încoronare. Oricum, această sărbătorire nu avea cu ce să-l deranjeze pe Aton. Totul era favorabil acestei sărbători, recolta era satisfăcătoare şi, chiar dacă grâul era pătat, lăzile de lemn ale săracilor erau pline. Eu mă întorsesem cu pacea şi toţi negustorii erau bucuroşi, fiindcă-şi puteau reîncepe comerţul cu Siria. Dar cel mai important lucru era că mesagerul special al regelui Babilonului, care venise însoţit de una dintre numeroasele surori vitrege ale regelui Burnaburiaş, pe care o dăruia faraonului Akhenaton de soţie, cerea în căsătorie pentru regele lui pe una dintre fiicele faraonului. Ceea ce însemna că, de teama hitiţilor, Babilonul voia o alianţă durabilă cu Egiptul.

Mulţi gândeau că numai ideea însăşi, de a trimite o fiică de faraon în haremul regelui din Babilon, era o jignire pentru Egipt, fiindcă sângele sacru al faraonilor nu trebuia să se unească cu sângele străin, dar faraonul Akhenaton nu vedea nici o jignire în acest lucru. Era, se înţelege, trist când se gândea la fata lui şi inima lui tremura că ea avea să trăiască alături de nenumăratele soţii ale regelui Babilonului, care nici măcar nu ştiau să citească şi să scrie; cu această ocazie el şi-a adus aminte de prinţesa din Mitanni, prima Lui soţie, care murise la Teba în palatul de aur şi a plâns pentru ea încă o dată. Dar prietenia lui Burnaburiaş îi era atât de preţioasă, încât el a promis că i-o va da de soţie pe cea mai mică dintre fetele lui. Această fată încă nu împlinise doi ani, de aceea, căsătoria s-a încheiat numai prin consemnarea ei pe tăbliţe de argilă şi urma ca, atunci când prinţesa avea să ajungă la pubertate, să fie trimisă în Babilon. Mesagerul special al regelui Babilonului a acceptat cu amabilitate această propunere; el ar fi fost mulţumit, chiar dacă s-ar fi întors în Babilon cu nu are importanţă care fată a vreunui nobil. Dar despre o astfel de rezolvare faraonul nici nu a vrut să audă, fiindcă principiul vieţii lui era adevărul.

Toate aceste veşti plăcute au ameliorat sănătatea faraonului, el a uitat de durerile de cap şi a sărbătorit demn cei treizeci de ani în Oraşul Orizontului lui Aton. Ay a organizat o ceremonie atât de strălucitoare, cum niciodată eu nu ani mai văzut până atunci în Egipt. La ceremonie, mesagerii din ţara Kuş au sosit cu nişte animale ciudate, măgari în dungi şi girafe pestriţe pe spinarea cărora călătoreau maimuţe care ţineau în braţe papagali cu pene multicolore. Sclavii au adus la picioarele faraonului fildeş şi pulbere de aur, pene de struţ, cutii de abanos, nu lipsea nimic din cele cu care ţara Kuş plătea tribut Egiptului. Prea puţină lume ştia că Ay luase toate acele bogăţii din trezoreria faraonului şi că coşurile cu pulbere de aur erau goale în interior. Nici faraonul nu ştia, s-a bucurat când a văzut toate acele bogăţii şi a apreciat prietenia oamenilor din ţara Kuş. Apoi, au fost aduse la picioarele lui darurile regelui Babilonului şi mesageri din Creta au adus cupe şi amfore pline cu uleiuri dintre cele mai fine; şi din partea lui Aziru au fost aduse daruri, fiindcă lui i s-au promis daruri şi mai bogate, de aceea, darurile au fost trimise prin mesageri, care, cu această ocazie, puteau să spioneze şi să vadă în ce ape se mai scaldă faraonul.

În acest fel, în acele zile de toamnă de după strângerea recoltei, s-a concentrat în Oraşul lui Aton toată strălucirea şi bogăţia vechiului Egipt. Şi, însuşi Oraşul Orizontului lui Aton, cu lumina şi culorile lui, era ca un vis pătimaş al acestei străluciri şi bogăţii de altădată. Cei mai nobili dintre nobilii Egiptului l-au slăvit pe faraonul Akhenaton în acele zile şi s-au întrecut unul pe altul în cuvintele de slavă pe care i le-au adresat. Chiar şi în componenţa gărzilor oraşului, care au mărşăluit în faţa faraonului, erau numai bărbaţi frumoşi şi puternici care, aliniaţi, au bătut pasul într-o cadenţă perfectă, iar lăncile lor sclipeau în roşu în lumină şi aveau mânere albastre, nimeni nu ar fi putut bănui că, de fapt, erau nişte lănci de lemn vopsit; străinii care priveau au crezut că sunt din cupru şi au fost uimiţi de puterea faraonului.

După marşuri şi ceremonii, faraonul Akhenaton a condus-o pe fiica sa de doi ani la templul lui Aton, a aşezat-o alături de mesagerul special al regelui Babilonului şi preoţii au spart o amforă între ei, după cum este obiceiul. Acesta a fost un moment important, fiindcă a marcat întărirea prieteniei şi alianţei între Babilon şi Egipt şi a risipit umbrele fricii de pe căile care duceau spre viitor. Noi, cei care încercam o rezolvare înţeleaptă a relaţiilor cu alte popoare, bănuiam că umbrele primejdiei au fost înlăturate, în acea zi, nimeni nu a vrut să se îndoiască de nimic, de aceea, am crezut în ceea ce doream.

Apoi, mesagerul special al regelui Babilonului s-a înclinat adânc şi şi-a ridicat braţele în faţa micuţei prinţese; începând din acel moment, el era slujitorul ei, fiindcă ea era soţia regelui lui, chiar dacă era un copil. S-a înclinat mai întâi, cum se obişnuieşte în Egipt, apoi după obiceiul babilonian, adică atingându-şi fruntea şi pântecele cu mâna. Micuţa prinţesă s-a comportat bine în timpul acestei ceremonii, dar la sfârşit nu şi-a mai putut stăpâni curiozitatea de copil, s-a aplecat şi a luat câteva bucăţele din amfora spartă şi a început să le privească cu atenţie. Toţi cei prezenţi au interpretat acest lucru ca pe un semn bun.

După această ceremonie, faraonul a devenit foarte neliniştit, el îşi iubea mult fiicele şi suferea fiindcă fusese orb şi-şi sacrificase propria fiică pentru strălucirea şi bogăţia Egiptului. Când ceremonia s-a terminat, acolo, în templul lui Aton, el s-a adresat reprezentanţilor din alte ţări, nobililor Egiptului şi soldaţilor din gardă, a vorbit din toată inima, cenuşiul de moarte şi durerea de pe faţa lui au dispărut şi sângele fierbinte i-a colorat obrajii. Vocea lui era puternică, el l-a slăvit pe Aton şi a spus că a avut viziunea incandescentă a zorilor care se vor revărsa peste lume, şi care vor risipi ignoranţă, vrăjile, teama şi ura ce au domnit în lunga noapte de până atunci a lumii. El a spus că pentru toată puterea şi pentru toate bogăţiile Egiptului trebuie slăvit Aton şi a cerut reprezentanţilor ţărilor străine care erau acolo să transmită regilor lor acest adevăr, care va da la o parte tenebrele şi le va lumina mintea şi spiritul. A vorbit frumos, dar discursul lui a fost atât de lung, încât nobilii Egiptului au început să bată din picioare ca să şi le mai dezmorţească; mesagerilor străini le era şi jenă să se privească unii pe alţii, toţi erau convinşi că faraonul este nebun, fiindcă vorbele lui erau împotriva oricărui bun-simţ şi interesele lor îi împiedicau să aprecieze vorbele lui şi să-l stimeze pe faraon; pentru urechile lor, vorbele faraonului erau vorbele unui nebun cuprins de furie. În ceea ce mă priveşte, în timp ce Akhenaton a vorbit în templul lui Aton, am fost amarnic bântuit de amintirea chinurilor prin care trecusem lângă zidurile Gazei, fiindcă rănile de pe mâini şi de pe genunchi, de la picăturile de smoală încinsă, încă nu erau vindecate. Mă gândeam că faraonului Akhenaton îi este uşor să vorbească, fiindcă el nu simţise în trupul lui mirosul morţii lângă zidurile Gazei şi nu auzise urletele de groază ale femeilor violate cu sălbăticie în corturile amoriţilor. Lui îi era uşor să vorbească, fiindcă în faţa lui erau aduse, în coşuri frumos împodobite, pulbere de aur şi, de după penele de struţ, care i se legănau în faţă, nu putea vedea poporul Egiptului, care mânca grâne atinse de mană sângerie, nu vedea copiii care mureau de febră şi de dureri de burtă. De aceea, pentru mine, faraonul Akhenaton micşorase valoarea Oraşul Orizontului lui Aton şi nici strălucirea şi bogăţia Egiptului, care-l înconjurau doar pe el, nu puteau fi lumina zorilor lumii pe care el o vedea, dimpotrivă, un amurg de soare incendiat, mai aprins decât un bulgăre de foc, care dispare în spatele munţilor înainte de căderea nopţii, iar în zori, un soare mai incandescent decât oricând, care mângâie cu razele lui, această mângâiere fiind însă periculoasă, plină de sânge şi de moarte. M-am uitat cu coada ochiului la cei mai credincioşi adepţi ai lui Aton, i-am văzut că ascultă cu gura căscată şi cu feţele transfigurate; ei, într-adevăr, credeau în vorbele faraonului. Regina Nefertiti avea obrajii foarte supţi şi privirea ei era mai ascuţită decât un pumnal, în ochii ei era o răceală mai mare decât moartea, fiindcă ea ar fi vrut ca, pentru sărbătoarea de treizeci de ani, să aibă deja un fiu şi, după ce născuse a cincea fată, începuse să i se tulbure mintea; amărăciunea inimii ei învinsese dragostea şi, de aceea, devenise rece faţă de Akhenaton, învinuindu-l pe el, ca toate femeile, de necazul ei. După cea de-a cincea fată, ei au început să se certe şi schimbau de multe ori între ei cuvinte jignitoare şi usturătoare, aşa că artiştii generaţiei noi, care iubeau adevărul, îi pictau cum îşi trimiteau în joacă săgeţi unul altuia, dar cât de adânc o rodea amarul pe regina Nefertiti, este greu de spus.

Din cauza amarului său, regina Nefertiti vedea mai clar decât alţii cât de dezonorante, cât de departe de limitele bunului-simţ erau vorbele încântătoare ale faraonului Akhenaton. Nu şi-a ascuns faţă de el părerile când ne-am întors la palat şi, după ce a ascultat-o, faraonul Akhenaton s-a învârtit nervos dintr-o cameră în alta, frângându-şi mâinile, neliniştit, cu ochii privind prin pereţii pictaţi, dincolo de imagini, ca şi cum acolo îl vedea pe Aton în toată splendoarea lui. Dar faraonul nu i-a ascultat cu atenţie cuvintele, fiindcă ea vorbea mult, ca toate femeile, şi cuvintele ei erau mai usturătoare decât înţepătura muştelor otrăvitoare. Faraonul trăia în beatitudinea şi în delirul lui efervescent şi, ca medic, m-am neliniştit pentru starea lui. L-am sfătuit să se culce, dar el nu putea să se odihnească în pat, se ridica şi începea să se plimbe fără întrerupere înainte şi-napoi vorbind despre Aton şi ridicându-şi braţele spre cer, ca şi cum el ar fi avut puterea să elibereze lumea de teama şi de vraja tenebrelor. Nu a putut să doarmă nici după ce i-am dat să bea o licoare care să-i aducă somnul. El mi-a spus:

— Sinuhe, Sinuhe, astăzi este cea mai fericită zi şi puterea mea mă face să tremur. Priveşte, Aton creează milioane de fiinţe din el însuşi, din propria lui forţă, oraşe, sate, câmpuri, drumuri, fluvii. O, Aton, toţi te privesc când în formă de soare tu încălzeşti şi luminezi pământul! Dar când tu dispari, când toţi oamenii pe care tu i-ai creat îşi închid ochii, când ei dorm şi nu te văd, tu, cu razele tale, încă mai străluceşti în inima mea!

Apoi, el a căzut în extaz, tot trupul îi era în flăcări, inima lui bătea într-un ritm nemaipomenit de repede şi, după ce a plâns, şi-a ridicat braţele şi a început să cânte cu patimă:

— Nimeni altcineva nu te cunoaşte, doar fiul tău, faraonul Akhenaton, te cunoaşte şi în inima lui tu străluceşti etern, noapte şi zi, zi şi noapte.

Doar lui îi dezvălui planurile tale şi vigoarea ta, toată lumea se odihneşte în mâinile tale aşa cum tu ai hotărât.

Când tu te ridici pe cer ca să străluceşti, trezeşti oamenii la viaţă, când lumina la nu este pe cer, oamenii mor, viaţa lor eşti tu, doar în tine trăiesc oamenii.

Exaltarea lui era atât de mare, că dacă nu aş fi fost medicul lui nu l-aş mai fi ascultat, ca vraja inimii lui să nu-mi mai tulbure din nou mintea şi mie, eram deja sătul de Aton al lui. Am încercat să-l calmez, i-am cercetat pulsul, era accelerat, sângele lui curgea mai repede decât picătura de apă a clepsidrei, de aceea, i se ridica în cap. Aşa a trecut noaptea, stelele se mişcau încet pe cer şi în marele palat era o tăcere de moarte, numai faraonul şi cu mine vegheam.

Şi, în acea tăcere, pe neaşteptate, s-a auzit cum scânceşte un câine şi scheunatul lui s-a schimbat apoi într-un urlet continuu, asemănător urletului şacalului, care anunţă moartea. Este un glas de care se tem oamenii şi care poate fi auzit doar când întunericul nopţii încă nu s-a risipit, când un om sau un câine sunt aproape de moarte.

Urletul acela trist l-a scos pe faraon din extazul lui, sângele i-a coborât din obraji, faţa lui a redevenit cenuşie, ochii îi erau iritaţi şi roşii, zeul îl părăsise, era doar un om dominat de simţuri, inima lui era frământată de teamă şi de dragostea lui de tată. A trecut prin camerele palatului în goană şi l-am urmat până în odaia prinţesei Meketaton. Obosiţi de sărbătoare, de vin şi de toate mâncărurile grozave, servitorii o lăsaseră singură pe prinţesă şi dormeau profund. Doar micuţul câine o veghea pe prinţesa care tuşea îngrozitor, trupul ei plăpând şi bolnav nu a rezistat efortului, sângele îi curgea în colţul buzelor ei palide, iar câinele îi lingea mâinile şi faţa cu tandreţea lui neputincioasă. De aceea începuse să urle. Un câine presimte moartea încă înainte ca omul să o bănuiască. Micuţa prinţesă a murit în braţele tatălui ei, faraonul Akhenaton, înainte de ivirea zorilor, şi cu toată ştiinţa mea, nu am putut să împiedic moartea. Ea era cea de-a doua fiică a faraonului şi încă nu împlinise zece ani. Am plâns şi eu moartea micuţei prinţese: întotdeauna, moartea unui copil este mai tristă decât moartea unui adult. Durerea faraonului Akhenaton era îngrozitoare, mi-a fost teamă că va muri şi el. În durere, faraonul era mai profund şi mai sensibil decât oricare alt om. Am încercat să-l consolez, l-am spus:

— Akhenaton, prietenul meu, mi-aş fi dăruit şi sufletul dacă aş fi putut să împiedic să se întâmple această nenorocire. Cu o clipă mai înainte de a înflori, florile sunt cele mai frumoase şi moartea unei fiinţe nevinovate este mai frumoasă decât moartea unui păcătos. Poate că zeul tău a îndrăgit-o atât de mult pe micuţa ta fată, de aceea, a ridicat-o în barca lui atât de devreme, poate că a vrut s-o păzească de tristeţe şi de durerile acestei vieţi, de zilele prea fierbinţi şi de nopţile prea reci, pentru că viaţa este ca nisipul încins, pe când moartea este ca apa răcoroasă. Akhenaton, ea va trăi etern, chiar dacă jocul cu mingea ei de aur a fost întrerupt, chiar dacă degetele ei nu vor mai învârti titirezul multicolor. Pe degetele ei, în Casa Morţii i se vor lipi foiţe de aur, i se va îmbălsăma trupul şi i se va înfăşură în în regal, ca ea să trăiască etern, fără a simţi tristeţea şi durerea.

Am încercat să-l liniştesc şi să-l consolez, fiindcă după această moarte îl iubeam din nou şi mă răvăşea tristeţea lui, chiar dacă nu-i mai împărtăşeam doctrina. Slujitorii, plini de teamă, au spălat sângele de pe faţa prinţesei. Moartea îi lăsase un zâmbet pe faţă şi m-am simţit vinovat că am neglijat-o, dar ea avea propriul medic. Căţelul a fost îndepărtat cu greu de trupul neînsufleţit; după aceea, a început să urle.

De faraonul Akhenaton, nimeni nu îndrăznea să se apropie; până la urmă, după multe calmante şi somnifere, el a adormit. Trupul prinţesei a fost dus la Casa Morţii mai înainte ca faraonul să se trezească, pentru a fi protejat de o suferinţă în plus.

Trupul prinţesei Meketaton a fost îmbălsămat cu mare artă, faţa i-a fost acoperită cu o mască din aur şi toate jucăriile ei au fost duse în mormântul regal. Îmbălsămătorii nu s-au bucurat prea mult, fiindcă au trebuit să conserve şi trupul căţelului, care a murit peste câteva zile de tristeţe şi de foame, fiindcă nu a vrut să mai mănânce nimic după moartea prinţesei. Câinele a urmat-o pentru eternitate şi a fost pus să se odihnească veşnic la picioarele prinţesei.

În toată acea perioadă, când prinţesa era pregătită pentru drumul în ţara de Dincolo, faraonul nu a putut sa doarmă. Noapte după noapte a rătăcit prin palat trecând dintr-o cameră în alta şi s-a plimbat singur în parc interzicând să-l însoţească cineva, îi gonise pe gardieni, ca ei să nu-i vadă tristeţea.

Cu ocazia sărbătorii de treizeci de ani, veniseră mulţi oameni în Oraşul Orizontului lui Aton, şi într-o dimineaţă, pe când faraonul se plimba pe malul lacului sacru, doi oameni cu pumnale în mână au încercat să-l omoare. Dar un elev al lui Totmes, care era acolo şi desena raţele de pe lac, fiindcă Totmes le recomanda elevilor să se încreadă doar în ochii lor, fără să se conformeze unor modele impuse, s-a aruncat în faţa faraonului şi a strigat după ajutor. Faraonul s-a ales cu o rană la umăr, dar băiatul a fost omorât sub ochii înspăimântaţi ai faraonului şi sângele lui i-a împroşcat mâinile.

Aşa a început moartea să-l urmărească la tot pasul pe faraonul Akhenaton şi chiar dacă, puţin mai înainte, simţise cum este gustul morţii. În strălucirea de toamnă a grădinii, el şi-a privit îngrozit mâinile pline de sângele băiatului care murise pentru el.

Eu am fost chemat imediat şi i-am îngrijit rana; nu era adâncă şi s-a vindecat destul de repede. Atunci i-am văzut şi pe agresori; unul avea capul ras şi obrajii îi luceau de ulei sacru, celălalt era un om cu urechile tăiate, probabil din cauza vreunei crime anterior făptuite şi nu privea direct în ochii nimănui. Deşi fuseseră bătuţi şi erau bine legaţi cu funii de papură, se agitau cu furie, urlau şi ameninţau invocând numele lui Amon; nu puteau gardienii să le închidă gurile, deşi îi loviseră cu ciocanele peste gură până îi învineţiseră şi le curgea sângele. Fără îndoială, preoţii lui Amon le făcuseră vrăji ca să nu simtă nici o durere.

Fapta lor era de speriat, niciodată nu se mai întâmplase ca vreun om de rând să ridice mâna împotriva vreunui faraon; dacă, uneori, în palatul de aur au murit de moarte violentă faraoni, strangulaţi sau sufocaţi într-un covor, nimeni nu a văzut nimic, fiindcă criminalul nu a lăsat urme şi poporului nu i s-a spus nimic. Am trăit destui ani în palatul de aur şi cunoşteam că asemenea fapte se întâmplaseră şi că, uneori, era trepanat un faraon împotriva voinţei sale. Dar, public, nimeni nu a ridicat niciodată mâna împotriva faraonului şi această întâmplare nu putea fi ascunsă, fiindcă cei care au văzut-o erau prea mulţi şi nici faraonul nu voia să-i omoare sau să-i trimită în mină ca să-i reducă la tăcere eternă.

Mai târziu, preoţii lui Amon aveau să explice mulţimii că Amon a permis şi chiar a dorit ca cineva să ridice mâna şi să-l omoare pe faraon ca să câştige datorită acestui fapt viaţa eternă. Ei au declarat că faraonul Akhenaton era un faraon fals, de aceea, a ridica mâna împotriva lui, fusese un act de dreptate, agreat de zei, dar că împotriva unui faraon adevărat, dacă cineva ar ridica mâna, ar fi supus pentru eternitate unor chinuri de nedescris, trecând perpetuu de la un Devorator la altul. Mulţimea i-a crezut.

Cei doi prizonieri au fost interogaţi în faţa faraonului, dar ei au refuzat să vorbească. Totuşi, s-a putut lămuri că ei veniseră din Teba şi că, înainte de căderea nopţii, s-au ascuns în parcul palatului de aur. Faptul că veneau din Teba era deja suficient pentru a înţelege cine îi va fi trimis, dar ei nu au destăinuit nimic, în ciuda loviturilor gardienilor. Dacă deschideau gura, îl invocau pe Amon şi-l blestemau pe faraon şi nu simţeau nici o durere, deşi feţele lor erau terciuite de lovituri şi li se smulseseră şi dinţii.

Cu toate că ei încă îl invocau pe Amon, faraonul a poruncit gardienilor să nu-i mai schingiuiască, dar ei au strigat:

Schingiuieşte-ne, faraon fals! Rupe mâinile şi picioarele noastre, smulge carnea de pe noi, arde-ne trupul, pe noi nu ne atinge nici o durere, fiindcă Amon este cu noi!

Rezistenţa lor era atât de neobişnuită, încât faraonul şi-a întors faţa să nu-i mai vadă şi să-şi liniştească spiritul. Îi părea rău că le permisese gardienilor să-i tortureze şi a poruncit:

Daţi-le drumul, fiindcă ei nu ştiu ce fac.

Dar, odată eliberaţi din frânghii, ei au început să înjure, din gura lor curgea o spumă sângerie şi ei au strigat:

— Omoară-ne, faraon fals! Pentru Amon, dă-ne moartea ca să ne câştigăm viaţa eternă!

Şi, văzând că faraonul le-a redat libertatea fără nici o pedeapsă, ei s-au aruncat deodată spre pereţii din piatră ai palatului, capetele lor au crăpat şi ei au murit. Atât de mare era forţa secretă a lui Amon în inima oamenilor.

După această întâmplare, fiecare ştia că, în palatul de aur, viaţa faraonului nu era în siguranţă. De aceea, cei care îi erau credincioşi au întărit posturile de gardă şi l-au supravegheat când el voia să se plimbe prin grădină rumegându-şi amarul şi suferinţa. Printre altele, consecinţele acestui atentat au fost vizibile, fiindcă după aceea, a crescut fanatismul, atât al celor care credeau în Amon, cât şi al celor care credeau în Aton şi din cauza aceasta, în multe familii Aton a despărţit femei de bărbaţii lor, părinţii de copiii lor şi pe fraţi unii de alţii.

La Teba, unde a fost, de asemenea, sărbătoarea celor treizeci de ani, poporul nu a manifestat nici un entuziasm, deşi şi acolo a trecut prin faţa mulţimii un cortegiu impresionant cu pantere în cuşti, girafe, maimuţe şi papagali cu pene strălucitoare, ca mulţimea să vadă puterea şi bogăţia faraonului şi să-i slăvească numele. Mulţimea a privit indiferentă şi, după cum mi s-a povestit, la un moment dat, s-a produs o învălmăşeală, oamenii s-au încăierat şi au fost rupte crucile lui Aton de pe veşmintele şi de pe piepturile credincioşilor, iar doi preoţi au murit zdrobiţi în bătaie cu ciomegele.

Dar cel mai rău a fost că reprezentanţi din alte ţări, care erau în Teba, au văzut cu ochii lor ceea ce se întâmpla pe stradă şi au aflat şi despre atentatul împotriva faraonului. De aceea, cred că mesagerii lui Aziru au avut de povestit lucruri interesante când s-au întors în ţara amoriţilor. Eu am trimis prin acei mesageri darurile făgăduite lui Aziru; şi faraonul i-a trimis daruri, care erau, bineînţeles, mai numeroase decât cele trimise de mine. Pentru băiatul lui Aziru, am trimis o mică armată de lăncieri şi de arcaşi, din lemn pictat, cu care de luptă şi cai, jumătate dintre soldaţi erau hitiţi, jumătate sirieni; era, într-un fel, dorinţa mea de a-i vedea războindu-se pe sirieni cu hitiţii, chiar şi în joacă. Astfel de jucării, sculptate cu măiestrie, se executau la artizani după ce toate templele lui Amon cu atelierele lor auxiliare fuseseră închise; artizanii nu mai erau solicitaţi să execute în lemn miniaturi de servitori şi de sclavi, pe care, prin vrăji, preoţii lui Amon îi făceau să fie însufleţiţi în morminte sau bărci funerare pentru cei bogaţi şi pentru nobilime. În orice caz, darul pe care l-am trimis fiului lui Aziru era foarte scump, ochii soldaţilor erau din piatră neagră, iar ai ofiţerilor din pietre preţioase, carele de luptă ale comandanţilor erau acoperite cu aur, cravaşele erau din aur şi argint. Darul era mai scump decât cel pe care îl trimisesem pentru Aziru.

A fost o perioadă de mari suferinţe pentru faraonul Akhenaton, care lupta cu inima lui şi cu multele lui îndoieli care-i otrăveau credinţa. Uneori, în întunericul nopţii, plângea fiindcă nu mai avea viziunile de altădată şi-i era teamă că Aton îl părăsise. Până la urmă, el a început să se amăgească cu gândul că atentatul fusese un semn divin. El credea sincer că tot ceea ce făcuse până atunci risipise în cea mai mare parte răul din Egipt şi voia să risipească complet tenebrele şi teama, aşa spunea. Nu şi-a mai pus nici un frâu şi a gustat şi el din pâinea amară şi amăgitoare a răzbunării, din apa murdară a urii. Dar mâncând din acea pâine nu i-a trecut foamea şi nici apa nu i-a potolit setea. Mai mult, a crezut că toate faptele lui izvorau din bunătatea lui şi din dragostea lui pentru oameni. De aceea, a intensificat prigoana împotriva preoţilor lui Amon şi a poruncit să fie trimişi la minele de cupru şi în carierele de piatră toţi cei care vor mai rosti numele lui Amon. Bineînţeles, răzbunarea lui i-a lovit în primul rând pe cei săraci şi simpli. Puterea secretă lui Amon era prea mare şi nu s-ar fi încumetat gărzile să se atingă de preoţii lui Amon. Preferau să se prefacă orbi şi să nu-i vadă. Din ură s-a născut şi mai multă ură, iar neliniştea a crescut şi mai mult în tot Egiptul.

Dar, fiindcă nu avea nici un fiu care să-l urmeze pe tronul faraonilor, Akhenaton le-a căsătorit pe amândouă fiicele lui mai mari, Meritaton şi Ankhsenaton, cu fii de nobili credincioşi. Meritaton a spart o amforă cu un băiat care avea rangul de paharnic regal în palatul de aur. Pe băiat îl chema Smenkhkare şi crescuse în palatul de aur. Era un băiat de cincisprezece ani, credea cu patimă oarbă în Aton, dar era cam lipsit de vlagă, probabil de aceea îi era drag faraonului. Faraonul l-a desemnat succesorul lui, el urma să poarte coroanele Egiptului după moartea lui Akhenaton. Ankhsenaton a spart o amforă cu un băiat de zece ani, al cărui nume era Tut. Cu această ocazie, el a fost numit gardianul cailor regali şi supraveghetorul construcţiilor şi cartierelor de piatră ale faraonului. Tut era un băiat micuţ şi bolnăvicios, se juca cu păpuşile şi-i plăceau dulciurile, era foarte ascultător şi liniştit. Nu puteai să spui ceva rău despre el, dar nici ceva bun, el credea în tot ceea ce era învăţat şi repeta cu aceleaşi cuvinte ceea ce afla de la învăţătorii lui.

Amândoi băieţii erau nobili ai Egiptului şi, căsătorindu-se cu fiicele lui, Akhenaton spera să aibă aliaţi în familiile lor puternice pentru victoria deplină a lui Aton. Aceşti băieţi îi plăceau faraonului fiindcă erau liniştiţi şi supuşi; el nu putea suporta să fie contrazis, de aceea, nici nu-i asculta pe sfetnicii lui.

Viaţa se desfăşura în continuare fără nici o schimbare aparentă, dar moartea micuţei prinţese şi a câinelui ei precum şi atentatul împotriva faraonului erau prevestiri funeste şi încă şi mai rău era că faraonul Akhenaton îşi astupa urechile ca să nu audă glasul nici unui pământean şi-şi asculta doar propriul glas. De aceea, viaţa în Oraşul Orizontului lui Aton devenise apăsătoare, uneori pe străzi era o linişte de mormânt, oamenii vorbeau în şoaptă şi râdeau mai puţin ca înainte, ca şi cum un pericol plutea ameninţător pe deasupra oraşului.

Adeseori, mi se întâmpla, în timp ce-mi îngrijeam bolnavii, să aud, ca un bâzâit uşor, cum curge apa din clepsidră, mă uitam speriat pe stradă, acolo era o linişte de moarte, nici zgomotul roţilor caleştilor trase de cai ca altădată, nici ciripitul păsărilor, nici zumzetul slujitorilor, doar zgomotul surd al apei din clepsidra mea, care măsura timpul, care mă avertiza că sfârşitul este aproape.

Acel zgomot al apei care se scurgea era ca o prevestire a răului care urma să vină, ca şi cum timpul avea să se stingă şi totul să încremenească, să nu mai existe timp; îmi îmbărbătam inima şi îmi spuneam că este o nebunie, timpul nu se va sfârşi niciodată, nici apa din clepsidră nu va înceta niciodată să curgă.

Dar, brusc, tăcerea se rupea şi o caleaşcă trasă de cai împodobiţi cu pene de struţ trecea pe lângă casa mea, zgomotul roţilor lui se amesteca cu nechezatul cailor şi cu râsul bucătarului meu, care frigea o pasăre pe jarul din curte. Mă linişteam şi mă gândeam că visasem cu ochii deschişi un vis urât.

Totuşi, când mă gândeam cu sânge rece la Oraşul Orizontului lui Aton, îmi spuneam că este ca un fruct, a cărui coajă este foarte frumoasă, dar al cărui miez este mâncat de viermi. Viermele timpului distrugea miezul vieţii fericite, bucuria se stingea şi râsul murea în Oraşul Orizontului lui Aton. De aceea, inima mă îndemna să mă întorc în Teba şi aveam multe motive pentru care trebuia să mă întorc, nu trebuia să caut unul special, inima mea era răscolită de dor; nu avea de ce să nu fie de acord faraonul Akhenaton cu hotărârea mea de a pleca în Teba. Mulţi nobili plecau din Oraşul lui Aton, fie pentru a-şi revedea domeniile, fie pentru a-şi căsători rudele, unii la Teba, alţii la Memfis. Se întorceau apoi, însă unii nu se mai întorceau niciodată şi preferau regatul secret al lui Amon. Eu i-am cerut lui Kaptah să-mi trimită nişte hârtii, prin care să se ateste că afacerile legate de averea mea reclamă prezenţa mea la Teba, i le-am arătat faraonului şi el nu m-a împiedicat să plec.

Imediat după ce am urcat pe corabie şi am început călătoria spre Teba, inima mea a fost uşoară, ca şi cum ar fi fost eliberată dintr-o vrajă, era primăvară şi rândunelele zburau frenetic deasupra apei galbene a Nilului. Mâlul fertil acoperise câmpurile, copacii erau înfloriţi şi eu eram neliniştit ca un mire care se duce să-şi întâlnească mireasa. Omul nu este decât un sclav al inimii lui şi închide ochii ca să nu vadă ceea ce nu îi place şi crede în ceea ce speră. Eliberată din magia Oraşul Orizontului lui Aton, inima mea se agita ca o pasăre care reuşise să scape dintr-o colivie, este greu pentru un om să trăiască legat de dorinţele unui alt om şi oricine a trăit în Oraşul Orizontului lui Aton era legat de patima arzătoare a faraonului şi de irascibilitatea lui ciudată. Pentru mine, el nu era decât un om, fiindcă eu eram medicul lui, eu eram mai sclav decât alţii, pentru care el era faraon sau zeu, motiv care-i ajuta să-şi poarte mai uşor inima lor de sclavi.

M-am bucurat să văd din nou cu ochii mei, să aud cu urechile mele, să vorbesc cu limba mea şi să trăiesc după cum îmi place. Această libertate nu este periculoasă pentru un om, în călătoria aceea până la Teba am devenit mai umil şi amarul din inima mea s-a topit şi mi-am făcut o imagine mai exactă despre faraon. Pe măsură ce înaintam spre Teba şi mă îndepărtam de el, îi vedeam măreţia, îl iubeam mai mult şi-i doream binele. Cu cât eram mai aproape de Teba, mai plin de viaţă mi se părea tot ce-mi aminteam; măreţia lui Akhenaton şi a zeului Aton îmi umplea inima şi-i punea în umbră pe toţi ceilalţi zei şi pe Amon.

În timpul acelei călătorii spre Teba, mi-am amintit de teama pe care Amon o strecurase în inima oamenilor Egiptului, înăbuşindu-le setea de cunoaştere şi împiedicându-i să se încumete să-şi pună întrebarea „de ce?”. Mi-am amintit şi de zeul mort ai Cretei, care plutea în smârcul de la malul mării, ale cărui victime erau învăţate să danseze în faţa taurilor, ca să-l distreze pe un monstru. Toate aceste amintiri sporeau în mine ura faţă de vechii zei; lumina şi puritatea lui Aton erau orbitoare, Aton nu putea fi comparat cu nici un zeu, fiindcă el elibera omul de teamă, Aton era totul, atât ceea ce era în mine, cât şi ceea ce era în afara mea. Aton era un zeu care trăia, trăia în natură, mă ajuta să respir, ploaia de raze solare încălzea pământul care înflorea. Dar Aton era clar în inima mea doar atunci când eram departe de faraonul Akhenaton; eu unul trăisem atâta vreme lângă el, îl cunoşteam prea bine, dar, era ceva imposibil pentru un om să trăiască alături de el; fiecare om vrea ca inima lui să fie liberă, el îl înăbuşea pe fiecare dintre cei aflaţi în preajma lui vorbindu-i numai despre Aton şi-l făcea, până la urmă, să ajungă să-l deteste pe Aton. Dacă numai din teamă îl slujeşte şi îl adoră cineva pe Aton, atunci pentru el, mai bun este Amon, care este personificarea fricii.

Am înţeles toate acestea pe când călătoream în susul Nilului. Cerul era de un albastru strălucitor în razele soarelui şi pământul plin de flori. Nimic nu limpezeşte spiritul unui om mai bine decât un drum lung în timpul căruia nu trebuie să se ocupe de nimic, drum câte-l desparte de obişnuitul plictisitor al fiecărei zile, în care este singur. Mă gândeam la mine însumi şi îmi era jenă de mine, fiindcă bogăţia şi fastul în care trăiam în Oraşul Orizontului lui Aton mă îmbuibaseră, iar drumul în Siria mă făcuse orgolios şi vanitatea mea nu mai avea margini, eram sigur cum ar trebui să fie guvernate regatele lumii, cum poate fi condusă lumea, iar societatea trimisului special al Babilonului mă antrenase să cred că gust din înţelepciunea lumii, dar vălul mi s-a dat la o parte de pe ochi, înţelepciunea mea, înţelepciunea Babilonului erau pământeşti şi, ca orice lucru care este pământesc, erau limitate.

Ei, preoţii Babilonului, nu pot citi în ficatul berbecului divinitatea din oameni, ei pot desluşi de acolo doar faptele oamenilor, norocul lor, căsătoria lor, numărul de copii pe care urmează să-i aibă, crimele lor; inima omenească nu o pot cunoaşte. Iar după stelele care se învârt pe bolta cerului, ei pot prevesti ploile abundente şi revărsările apelor, domniile regilor, înflorirea şi prăbuşirea regatelor, dar divinitatea din oameni nu o pot citi în stele, fiindcă măiestria lor este omenească, nu divină.

Mi-am plecat capul cu umilinţă, m-am închinat în faţa divinităţii care trăia în mine şi în fiecare fiinţă umană pe care faraonul Akhenaton o numise Aton. Tot el anunţase că Aton este unicul zeu, dar eu nu aveam măiestria şi curajul faraonului, de aceea mi-am plecat capul în faţa inimii mele insondabile şi am simţit că zeii sunt tot atât de mulţi cât de multe inimi de oameni sunt în lume. Cu toate acestea, sunt oameni care nu-şi întâlnesc până la moarte partea divină din inima lor. Această parte divină, acest zeu, nu este numai cunoaştere şi înţelegere, este mult mai mult.

De fapt, credeam ceea ce doream să cred şi îmi desfătam inima cu gândurile acestea, care făceau să mă simt mai bun decât alţi oameni. Şi-mi spuneam că, dacă sunt sincer şi doresc să trăiesc pentru adevăr, trebuie să-mi simt inima bună, mai bună chiar decât a faraonului Akhenaton; în fond, nu am dorit răul nici unui om şi nu am impus nimănui credinţa mea, iar în tinereţe am vindecat chiar şi oameni săraci, fără să aştept nici o răsplată de la ei.

Navigam spre Teba şi meditam în fiecare noapte la amurgul lumii, iar ziua vedeam cu ochii mei consecinţele doctrinei lui Aton asupra pământenilor Egiptului. Deşi era cea mai bună perioadă pentru semănat, câmpurile Egiptului se odihneau năpădite de buruieni şi de mărăcini, canalele de irigaţie erau încă pline de mâlul depus de la revărsarea Nilului şi nimeni nu se ostenea să le cureţe.

Inimile oamenilor erau încă dominate de Amon, care-i blestemase, se pare, pe coloni, care blestemase şi câmpurile faraonului; sclavii şi ţăranii părăsiseră câmpurile şi se ascundeau în oraşe de teama blestemului lui Amon; doar câţiva coloni într-o stare de mizerie jalnică mai trăiau încă în colibele lor de chirpici, descurajaţi şi speriaţi. Am vorbit cu unii dintre ei şi i-am întrebat:

Oameni fără minte, de ce nu curăţaţi câmpul de buruieni şi nu semănaţi? Oare nu vă este teamă că veţi muri de foame la iarnă?

Ei s-au uitat cu ură la veşmintele mele din în regal şi au spus:

Oare ce rost mai are să semănăm, dacă pâinea pe care o vom face din grăunţele de pe aceste câmpuri va fi blestemată şi ne va otrăvi? Deja, copiii noştri au murit din cauza grâului pătat cu sânge, pe care l-am recoltat anul trecut.

Atât de departe de realitate era viaţa în Oraşul Orizontului lui Aton, din moment ce abia atunci am auzit pentru prima oară despre copiii care mureau din cauza grâului mănat. Despre o astfel de boală încă nu mai auzisem. Se transmitea de la un copil la altul, copiilor li se umfla mai întâi pântecele, apoi ei mureau în chinuri cumplite şi nici medicii, nici vrăjitorii nu-i puteau ajuta, deşi ţăranii aveau încredere în ei, mai ales în vrăjitori. Totuşi, mi-am spus eu, această boală nu putea avea nici o legătură cu grâul, cât de mănat ar fi fost să fie acel grâu, tot din apa de pe urma inundaţiilor trebuie să fie germenele acelei boli, ca şi în cazul altor boli, care se dezvoltă în special iarna: ceea ce era cel mai ciudat era că boala îi lovea doar pe copii. Dar văzându-i pe acei oameni care nu se încumetau să-şi însămânţeze câmpul şi preferau să moară de foame, m-am gândit că o boală şi mai ciudată li se strecurase în inimă. Nici măcar nu-l mai acuzau pe faraonul Akhenaton pentru necazul lor, îl învinuiau pe Amon, care le otrăvise viaţa şi câmpul şi spuneau că moartea ar fi mai bună pentru ei decât viaţa.

În acea călătorie spre Teba am văzut cu ochii mei şi câmpuri roditoare, unde mâlul din şanţurile de irigaţie se curăţa de zor, unde se ara şi se semăna; am mai văzut sclavi care îşi blestemau stăpânii şi slujitori asudaţi care bombăneau din cauza loviturilor primite pe spinare. În inima mea, nici aceste nemulţumiri nu erau mai bune decât nemulţumirea oamenilor de pe pământurile neroditoare şi pline de spini ale lui Aton.

Nerăbdarea de a mă vedea cât mai repede în Teba m-a îndemnat să-i zoresc şi mai mult pe vâslaşi, iar ei, gâfâind şi plini de transpiraţie, mi-au arătat mâinile lor pline de răni şi de băşici, fiindcă, de fapt, îi zorisem tot drumul. Le-am dăruit argint, ca să mai uite de dureri, şi bere, ca să-şi mai răcorească gâturile, fiindcă am vrut să fiu bun, dar i-am auzit pe când discutau între ei şi ei spuneau:

Oare de ce vâslim noi pentru acest bărbat gras ca un porc, când, aşa cum el însuşi afirmă, toţi oamenii sunt egali în faţa zeului lui? Să vâslească şi el măcar o dată şi să guste şi el din această bucurie a noastră. Usca-i-s-ar gâtul şi să i se umfle mâinile, abia după aceea să încerce pe el însuşi dacă se va vindeca doar cu o gură de bere şi cu un bănuţ de argint.

Băţul care era alături de mine mă îndemna stăruitor să-i lovesc pentru obrăznicia lor, dar inima mea era plină de înţelegere pentru fiecare om, fiindcă eram în drum spre Teba. M-am gândit la vorbele lor şi am simţit că ei au dreptate, am coborât lângă ei şi le-am spus:

Daţi-mi şi mie o vâslă.

M-am apucat şi eu să vâslesc, dar nu era deloc uşor şi mâinile mele fine s-au umplut imediat de băşici, care au început să crape, aveam nişte dureri cumplite şi nişte usturimi care-mi mergeau până-n suflet, mă durea spinarea şi toate încheieturile îmi scârţâiau, aveam impresia că fie are să mi se rupă şira spinării, fie că nu voi mai putea respira. Dar i-am spus inimii mele: „Doar n-ai de gând să abandonezi această muncă şi să te faci de râs în faţa vâslaşilor? Ei simt aceleaşi dureri, poate că şi mai mari, în fiecare zi. Îndură până la capăt sudoarea neplăcută de pe trup şi mâinile-ţi însângerate, ca să ştii şi tu ce înseamnă viaţa de vâslaş! Tu însuţi, Sinuhe, ai cerut odată o cupă plină!”

De aceea, am vâslit până mi-am pierdut cunoştinţa şi servitorii mei m-au dus pe covoarele moi din cabină.

Iar a doua zi am vâslit din nou şi mâinile mele erau ca o rană, dar nici un vâslaş nu a mai râs de mine. Ei mi-au spus:

Tu eşti stăpânul nostru şi noi suntem sclavii tăi. Nu mai vâsli, fiindcă altfel toate regulile stabilite de zei se vor schimba şi podelele vor deveni acoperişuri şi oamenii vor umbla cu picioarele în sus. Încetează să mai vâsleşti, bunul nostru stăpân Sinuhe, fiindcă îţi vei pierde cunoştinţa ca ieri. Există o ordine în toate şi fiecare om este la locul lui, unde zeii l-au pus; locul tău nu este pe această barcă a vâslaşilor.

Numai că eu m-am încăpăţânat şi am vâslit până la Teba alături de ei, am mâncat aceeaşi pâine ca şi ei, am băut berea lor acră şi slabă şi de la o zi la alta am vâslit mai bine şi de la o zi la alfa am slăbit şi m-am bucurat mai mult de viaţă. Dar servitorii mei erau neliniştiţi pentru mine şi murmurau între ei:

Un scorpion trebuie să-l fi înţepat pe stăpânul nostru sau poate că el a înnebunit, fiindcă toţi înnebunesc în Oraşul Orizontului lui Aton, se pare că nebunia-i contagioasă. Dar n-are de ce să ne fie frică că ne molipsim noi de la el, pentru că cornul lui Amon, pe care-l avem ca talisman sub veşminte, ne va proteja.

Nu, nu eram nebun şi niciodată după aceea nu am mai vâslit, fiindcă meseria de vâslaş era prea obositoare pentru mine.

Aşa am ajuns la Teba şi încă de departe, vântul a purtat înspre noi mirosul Tebei. Pentru cine s-a născut în Teba, în toată lumea nu există un miros mai plăcut decât mirosul Tebei, în nările lui, mirosul Tebei este mai aromat decât mirtul. Servitorii m-au spălat şi mi-au uns mâinile cu uleiuri fine şi, pe când mă îmbrăcau cu veşmintele mele de nobil, au văzut că ele sunt largi de mine, fiindcă pântecele meu se subţiase de la vâslii, şi au bombănit nemulţumiţi, fiindcă trebuiau să-mi coase pânza care-mi înfăşură coapsele ca să nu cadă de pe mine. Şi ei au început să se tânguiască:

Vai, stăpânul nostru este bolnav! Şi-a pierdut frumuseţea de burtă, au să râdă acum de noi toţi slujitorii altor nobili. Oare cine-a mai văzut nobil nepântecos?

Dar eu am râs cu poftă de ei şi i-am trimis la fosta casă a turnătorului de aramă să o anunţe pe Muti că am sosit în Teba. Vâslaşilor le-am dat argint, chiar şi aur le-am dat şi le-am spus:

Pe Aton, mergeţi, mâncaţi, umpleţi-vă burţile, veseliţi-vă inimile cu bere dulce şi distraţi-vă cu frumoasele fete din Teba, Aton este cel care împarte fericire fiecărui om, el iubeşte plăcerile simple şi îi iubeşte mai mult pe cei săraci, fiindcă bucuria celor săraci este mai sinceră decât a celor bogaţi.

Dar, la vorbele mele, vâslaşii s-au întristat şi, frecându-şi tălpile de puntea corăbiei şi zornăind argintul şi aurul în mâini, mi-au spus:

Noi nu vrem să te jignim, stăpâne, dar nu cumva aurul şi argintul ăsta o fi blestemat, din moment ce ne vorbeşti despre Aton? Nu-l putem primi, fiindcă deja el ne arde mâinile şi oricine ştie că se va schimba în mâl între degetele noastre.

Ei nu mi s-ar fi adresat aşa niciodată dacă nu aş fi vâslit alături de ei, au făcut-o fiindcă aveau încredere în mine. I-am liniştit şi le-am spus:

Grăbiţi-vă şi mergeţi să schimbaţi aurul şi argintul vostru pe bere şi n-aveţi nici o teamă că el se va transforma în mâl. Fiţi liniştiţi, argintul şi aurul meu nu este blestemat, este argint şi aur vechi, este marcat, în el nu este amestecat cuprul din Oraşul Orizontului lui Aton. Dar nu mă pot abţine să nu vă spun că sunteţi nişte proşti, dacă vă este frică de Aton, fiindcă Aton nu-i zeul care să înspăimânte pe cineva.

Ei mi-au spus:

Nu ne este nouă teamă de Aton, cine oare s-ar putea teme de un zeu neputincios? Ştii prea bine de cine ne este nouă teamă, stăpâne, chiar dacă nu îndrăznim să-i rostim numele, fiindcă faraonul a interzis să se rostească numele acestui zeu.

Nu mai aveam răbdare şi nici poftă să mai discut cu ei, aşa că ne-am despărţit şi ei au plecat în port, ţopăind, râzând şi fredonând o melodie marinărească. Şi mie îmi venea să ţopăi, să râd şi să cânt, dar nu era de demnitatea mea să o fac, aşa că m-am abţinut şi am luat o litieră, care m-a dus direct până la „Coada crocodilului”. Acolo am întâlnit-o pe Merit, după atâta vreme de când nu o mai văzusem; era parcă şi mai frumoasă ca înainte. Dar trebuie să recunosc că dragostea amăgeşte ochii oamenilor, ca toate pasiunile, de altfel. Merit nu mai era atât de tânără, dar frumuseţea ei era ca o vară roditoare, îmi era prietenă şi în toată lumea eu nu aveam pe altcineva care să fie mai apropiat de mine. Când m-a văzut, ea s-a înclinat adânc în faţa mea şi şi-a ridicat braţele, apoi s-a apropiat, mi-a atins umărul şi buzele şi mi-a spus zâmbind:

Sinuhe, Sinuhe, oare ce ţi s-a întâmplat de-ţi sunt ochii atât de limpezi? O, zei, ţi-ai pierdut burta pe drum!

I-am răspuns:

Merit, frumoasa mea, ochii mi s-au limpezit de-atâta dor, ochii mei ard de dragoste, cât despre burdihan, l-am lăsat duşmanilor, nu se cădea să-l port cu mine, fiindcă mă împiedica să alerg spre tine, dragostea mea!

Ea şi-a şters ochii plini de lacrimi şi mi-a spus:

O, Sinuhe, ce plăcute sunt vorbele mincinoase pentru o femeie care este singură, când florile primăverii ei s-au veştejit. Dar tu îmi aduci înapoi primăvara de altădată şi-mi place să cred în poveştile tale, dragul meu prieten!

Nu vreau să povestesc mai mult despre întâlnirea noastră de atunci.

L-am regăsit pe Kaptah, care avea un burdihan mai mare ca niciodată şi era împodobit cu tot felul de bijuterii şi de inele, care atârnau pe gâtul, pieptul, braţele şi picioarele lui, ochiul lui orb era acoperit cu o placă din aur, pe care erau fixate pietre preţioase. Când m-a văzut, el a început să plângă de bucurie şi mi-a spus:

Binecuvântată fie această zi, în care stăpânul meu a ajuns acasă!

El m-a condus într-o cameră separată şi ne-am aşezat pe nişte covoare foarte moi, iar Merit ne-a servit cu tot ce era mai bun la „Coada crocodilului” şi m-am simţit minunat împreună cu Kaptah. Apoi, el mi-a povestit, în detaliu, despre averea mea şi mi-a spus:

O, stăpânul meu, Sinuhe! Tu eşti cel mai înţelept dintre toţi oamenii, fiindcă eşti mai şmecher decât toţi negustorii de grâu din Egipt, pe care, până acum, nimeni nu i-a înşelat atât de bine cum i-ai înşelat tu în ultima primăvară, sau poate că greşesc şi că este doar meritul scarabeului nostru. După cum îţi aminteşti, tu mi-ai poruncit să le distribui tot grâul colonilor, ca să-l semene şi să pretind înapoi doar măsură pentru măsură, că mi-am făcut atunci atâta sânge rău şi am crezut că eşti nebun şi aveam, cel puţin aparent, dreptate. Afla că, mulţumită abilităţii tale, acum eşti o dată şi jumătate mai bogat decât înainte şi eu nici nu mai pot ţine minte care sunt bogăţiile tale şi sunt sătul până peste cap de perceptorii faraonului, care-mi otrăvesc zilele cu impozitele, pe care, cu lăcomia şi cu obrăznicia lor fără margini, nu se sfiesc să le tot crească. Preţul grâului a scăzut imediat după ce negustorii de grâu au aflat de grâul distribuit colonilor, iar când s-a răspândit şi vestea că a fost încheiată pacea cu Siria, a scăzut încă şi mai mult ca înainte, aşa că toţi au vrut să-l vândă cat mai repede, ca să scape de învoielile încheiate, de aceea negustorii de grâu au ieşit în pierdere, unii chiar s-au ruinat. Atunci am cumpărat eu grâu, când a fost preţul cel mai mic, şi am cumpărat şi o cantitate imensă de grâu încă înainte de a fi recoltat. Iar toamna, am primit înapoi grâul de la coloni, măsură pentru măsură, pe care l-am distribuit conform poruncii tale, aşa că am recuperat tot şi-ţi pot spune ţie, stăpâne, cu toată încrederea, că este o minciună tot ceea ce se spune despre grâul mănat al colonilor, este grâu ca tot grâul şi nu are nici un cusur. Ceea ce cred eu este că preoţii Lui Amon şi fanaticii lui credincioşi au stropit cu sânge grâul colonilor, de aceea grâul a început să se strice şi să miroasă. Despre acest lucru este periculos să vorbeşti, de aceea nu m-am încumetat să spun nimănui nimic, mai ales că nimeni altul, în afară de tine, nu m-ar crede. Toată lumea parc-a-nnebunit de este convinsă că grâul colonilor este blestemat şi că pâinea lor este o pâine blestemată. Este, de altfel, un avantaj pentru tine că oamenii cred aşa.

La iarnă, încă va mai creşte preţul grâului, preotul Ay a ordonat să fie încărcate corăbii cu grâu pentru Siria, ca acum, după încheierea păcii, pe pieţele din Siria, grâul Egiptului să ia locul grâului din Babilon. De aceea preţul grâului a crescut, niciodată nu a fost atât de scump grâul în Egipt, câştigul nostru este enorm şi încă şi mai mare va fi dacă vom păstra grâul în hambare. La toamnă va veni foametea în Egipt, câmpurile colonilor nu sunt cultivate, sclavii au fugit de pe câmpurile faraonului şi ţăranii îşi vor ascunde recoltele, ca să nu fie rechiziţionate pentru Siria. De aceea, îţi ridic în slăvi marea ta isteţime, se pare că eşti mai dibaci decât mine, chiar dacă bănuiam că eşti nebun.

Kaptah era copleşit de entuziasm şi a continuat:

Binecuvântate fie aceste vremuri, care fac ca bogaţii să ajungă şi mai bogaţi, aproape împotriva voinţei lor! Chiar şi negustorii de cereale se vor bucura până la urmă şi o vor ţine într-o petrecere de dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa şi vinul se va revărsa în valuri, fiindcă oricine va cumpăra grâu se va îmbogăţi. Într-adevăr, aceste vremuri sunt minunate, deja se usucă şi apele, iar argintul şi aurul nu mai au loc în lăzi. Află, stăpâne, că am câştigat aur şi de pe urma oalelor goale la fel de bine ca şi de pe urma grâului, nu-s vorbe de nebun aceste vorbe, este adevărat, deşi nu ştiu dacă mă crezi. Prin tot Egiptul umblă nişte nebuni care cumpără oale şi ulcele goale, nu are importanţă dacă sunt ele noi sau vechi, iar producătorii de vin şi de bere îşi rup şi hainele de pe ei de supărare, fiindcă nu mai găsesc oale şi amfore de nici un fel. Îţi spun, sunt nişte vremuri grozave şi unii oameni se îmbogăţesc din nimic; aşa se face că, aflând eu despre povestea cu oalele, am trimis sclavii mei să cumpere sute de oale din Teba la preţuri de nimic şi mulţi oameni le-au dat chiar pe degeaba oalele pe care nu le foloseau şi care se-mpuţeau în curţile lor. Dacă-ţi voi spune că deja am vândut de o mie de ori o mie de oale goale, poate că mint, dar nici prea mult nu mint. De altfel, nici n-ar avea rost să mint, fiindcă adevărul despre aceste oale este mai de necrezut decât orice minciună.

Oare cinei atât de nebun încât să cumpere oale goale? l-am întrebat eu.

Kaptah a clipit cu şiretenie din ochi şi mi-a spus:

Cei care cumpără pretind că în Egiptul de Jos se conservă după o metodă nouă peştele în apă sărată, dar eu nu m-am lăsat până nu am aflat care este adevărul. Aceste oale sunt transportate în Siria. Cea mai mare parte sunt trimise la Tanis şi caravanele le cară de acolo în Siria; şi din Gaza sunt duse oale în Siria, dar ce fac sirienii cu oalele goale, nimeni nu poate spune, deşi printre cei pe care i-am întrebat erau şi bărbaţi înţelepţi.

Această poveste a lui Kaptah era foarte ciudată, dar am renunţat să-mi sparg capul ca să-i aflu tâlcul, fiindcă afacerea cu grâul mi se părea mai importantă. Când Kaptah şi-a terminat expunerea, i-am spus:

— Vinde tot ce ai, dacă este nevoie, şi cumpără cereale cât poţi de multe, nu are importanţă la ce preţ. Dar nu cumpăra grâu pe care nu l-ai văzut cu ochii tăi şi pe care nu l-ai încercat cu degetele tale. Vezi ce poţi cumpăra chiar şi din grâul pregătit pentru a fi trimis în Siria; chiar dacă faraonul doreşte acest lucru, Siria va primi şi aşa încă destul grâu din Babilon. Într-adevăr, la toamnă va fi foamete în ţara Kemi, fie ei blestemaţi acei negustori care vând grâul în Siria ca să se ia la întrecere cu Babilonul!

Aceste vorbe l-au determinat pe Kaptah să-mi laude clin nou înţelepciunea şi el a spus:

— Ai dreptate, stăpâne, tu vei fi cel mai bogat om din Egipt când acest târg se va încheia cu bine. Cred că se poate şi din grâul deja vândut, dar nu o voi putea face la un preţ de bun cămătar. Dar află că cel pe care l-ai blestemat nu-i altul decât preotul Ay, care vinde grâul faraonului în Siria la preţuri mai mici ca înainte de a se încheia pacea şi-i o prostie să vinzi atât de mult grâu în Siria, nu va mai avea nevoie mulţi ani Siria de alt grâu. El a făcut acest lucru fiindcă Siria a plătit imediat grâul şi el avea nevoie de aur, a fost nevoie de mult aur pentru sărbătoarea de treizeci de ani. Nu mai vând ei înapoi acel grâu sirienii, ei sunt cei mai straşnici negustori şi bănuiesc că pentru a-l vinde în Egipt vor aştepta timpul să-l dea pe greutatea lui în aur. Abia atunci l-ar revinde, ca să capete pe el tot aurul Egiptului; noi nu putem aduna atâta aur, tu şi cu mine, stăpâne, ca să cumpărăm grâul deja vândut.

Dar am uitat imediat şi de grâu, şi de lipsurile care ameninţau Egiptul şi de viitorul care avea să acopere cu întuneric strălucirea Oraşul Orizontului lui Aton în ziua hotărâtă de zei, fiindcă m-am uitat în ochii lui Merit şi inima mea nu se mai sătura de frumuseţea ei, ea era ca vinul din gura mea şi ca parfumul din părul meu. După ce Kaptah a plecat, ea şi-a întins aşternutul ei şi nu am ezitat să o numesc sora mea, deşi mă îndoisem că mă voi mai putea adresa unei femei cu aceste vorbe după toată patima şi suferinţele tinereţii mele. Prietenia lui Merit a fost pentru mine ca pâinea, care te face şi mai flămând pe măsură ce o mănânci, ca vinul bun, care te face şi mai însetat pe măsură ce-l sorbi, atingerea buzelor ei mă îmbăta mai mult decât oricare vin de pe dealurile şi din porturile lumii. Dar după ce mi-am săturat foamea şi setea de ea, i-am vorbit sincer şi fără nici o teamă. Inima ei nu s-a deschis pentru mine şi a păstrat secretul ei, nu bănuiam atunci acest lucru, dar, într-adevăr, aşa fusese scris în stele încă dinainte de a mă fi născut, de aceea nu vreau ca amintirea ei să fie umbrită de această neîncredere pe care ea a avut-o faţă de mine.

Eram îmbătat de dragostea ei şi îmi simţeam bărbăţia mai viguroasă decât în tinereţe. Tinereţea este înşelătoare şi dragostea ei este plină de o durere necunoscută, bărbatul tânăr nici nu-şi cunoaşte bine puterea şi începe s-o aprecieze abia când de la un an la altul începe să se diminueze, atunci când se apropie bătrâneţea. Acum, când sunt bătrân, slăvesc, totuşi, bărbăţia tinereţii şi poate că foamea este mai bună decât saţietatea, poate că setea îl face pe un om mai înţelept decât vinul.

În orice caz, afirm că în acea perioadă când am fost în Teba m-am simţit mai viguros decât în tinereţe, dar cine ştie, poate că era o iluzie şi din cauza acestei iluzii, în faţa ochilor mei totul era mai frumos şi nu doream nimănui răul, dimpotrivă, aş fi dorit ca toţi oamenii să fie fericiţi. Alături de Merit nu mă mai simţeam străin, braţele ei erau casa mea şi buzele ei îmi alungau singurătatea. Nu a fost decât un miraj trecător, pe care trebuia să-l cunosc ca măsura fericirii mele să fie plină odată.

La „Coada crocodilului” l-am revăzut pe micuţul Thot, care mi-a încălzit inima când a sărit în braţele mele, mi-a înconjurat mâinile cu mânuţele lui şi mi-a spus „tată”, am fost emoţionat că el şi-a adus aminte de mine. Merit îmi povestise că mama lui Thot murise şi că ea îl adoptase, fiindcă ea îl ţinuse în braţe atunci când fusese circumcis şi, după cum era obiceiul, prin acest gest se angajase să-i supravegheze educaţia, în cazul în care părinţii lui nu o mai pot face. Thot devenise repede favoritul clienţilor de la „Coada crocodilului”. Ei îi dăruiau dulciuri şi jucării ca să fie pe placul lui Merit. Dar şi mie îmi era drag Thot, de aceea, cât am stat atunci în Teba, l-am luat cu mine la fosta casă a turnătorului de aramă şi Muti s-a bucurat mult când l-a văzut. Când îl priveam cum se joacă lângă sicomor sau cum se hârjoneşte cu copiii de pe stradă, îmi aminteam de copilăria mea şi eram puţin invidios pe micuţul Thot. El rămânea şi noaptea în casa mea şi, ca să mă distrez, începusem să-l învăţ să citească, chiar dacă încă nu avea vârsta pentru a merge la şcoală. Când am văzut că este un băiat atât de inteligent şi poate învăţa repede imaginile şi semnele, m-am hotărât să-l înscriu la cea mai bună şcoală din Teba, aceea pentru copiii nobililor, şi pe Merit a bucurat-o mult hotărârea mea. Muti nu mai prididea de copt prăjituri cu miere şi-i făcea plăcere să-i spună poveşti, ea era fericită fiindcă în casă era un băiat fără mamă. O stăpână ar fi deranjat-o şi poate că i-ar fi turnat şi apă clocotită peste picioare, aşa cum fac toate femeile când se ceartă cu bărbaţii lor.

Aş fi putut fi şi eu fericit, dar Teba fierbea de nelinişte în acea vreme şi nu puteam închide ochii ca să nu văd ce se petrece în jurul meu. Nu era zi în care să nu se fi întâmplat vreo încăierare pe stradă şi în pieţe, oamenii se băteau până la sânge şi-şi zdrobeau capetele după dispute aprinse despre Amon şi Aton. Gărzile faraonului aveau de lucru, nu glumă şi nici judecătorii nu stăteau degeaba. În fiecare săptămână, legaţi cu frânghii, erau aduşi în port bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, care erau duşi pe câmpurile blestemate ale faraonului, la carierele de piatră sau la minele de cupru din cauza lui Amon. Dar ei nu erau huiduiţi de mulţime ca sclavii sau criminalii, lumea îi aclama şi arunca flori spre ei fără să se sinchisească de gardieni. Ei îşi ridicau mâinile legate şi spuneau: „Ne vom întoarce”. Unii dintre bărbaţi îşi agitau ameninţător mâinile legate şi urlau: „Sigur ne vom întoarce repede să bem sângele lui Aton”. Nu se încumetau gardienii să intervină; din cauza gloatei se mulţumeau doar să-i împingă cu ciomegele spre corăbiile care urmau să-i poarte în josul fluviului.

Neînţelegerile domneau în toată Teba, fiii se despărţeau de tatăl lor şi femeile de bărbatul lor din cauza lui Aton. Şi, la fel cum credincioşii lui Aton purtau crucea vieţii pe veşminte sau la gât, credincioşii lui Amon purtau cornul lui Amon ca să se recunoască unii pe alţii, nu avea de ce să-i prigonească nimeni, fiindcă cornul, din toate timpurile, împodobise veşmintele sau era purtat ca o bijuterie. Dar de ce îşi vor fi ales cornul ca simbol al apartenenţei lor la credinţa lui Amon, nu ştiu. Poate că acest corn de berbec era cornul lui Amon, dar şi alte numeroase nume divine ale lui Amon se scriau la fel ca şi cuvântul „corn”. Preoţii au ales acest nume uitat pentru a-i da un simbol concret poporului. În orice caz, purtătorii cornului răsturnau coşurile pline de peşte ale vânzătorilor, sfărâmau zăvoarele de la obloanele ferestrelor şi-i snopeau în bătaie pe cei care nu le împărtăşeau credinţa, strigându-le:

Împungem cu coarnele şi pe Atonul vostru tot cu coarnele îl vom crăpa!

Dar credincioşii lui Aton începuseră să poarte sub pânza ce le înfăşură şoldurile pumnale care aveau forma crucii vieţii. Cu acele pumnale ei se grozăveau şi urlau la adversari:

Cu siguranţă, crucile noastre sunt mai ascuţite decât coarnele şi în loviturile crucii vieţii veţi obţine viaţa eternă.

Era un adevăr, de la astfel de lovituri mortale ale crucii vieţii, ajungeau mulţi în Casa Morţii să fie îmbălsămaţi pentru eternitate. Gardienii nu-i împiedicau, dimpotrivă, îi protejau, chiar şi atunci când atacau în grup pe un purtător al cornului care era singur, şi pe care îl omorau, îi sfâşiau pânza cu care era înfăşurat lăsându-i trupul gol să putrezească pe stradă.

În Teba, puterea lui Aton crescuse mult în ultimul an, nu înţelegeam cum de era cu putinţă. Mulţi dintre coloni se întorseseră în Teba mai săraci decât fuseseră mai înainte, dar în amărăciunea lor, ei încă mai sperau în Aton; ei au fost aceia care au început să-i învinuiască pe preoţii lui Amon că le-au otrăvit culturile şi pe nobili că au dat ordin să le astupe canalele de irigaţie şi că au împins cirezile lor de vite să le strice culturile. De asemenea, mulţi dintre aceia care învăţaseră noua scriere ia şcolile lui Aton erau de partea lui Aton, fiindcă erau tineri şi tinerii s-au împotrivit dintotdeauna concepţiilor oamenilor bătrâni. Iar sclavii şi hamalii din port îşi spuneau:

Viaţa noastră este de două ori mai grea ca înainte, aşa că nu mai avem ce pierde. Este de preferat Aton, fiindcă în faţa lui nu mai există o aşa de mare diferenţă între sclavi şi oamenii liberi, între slujitori şi stăpâni, pe când în faţa lui Amon, noi suntem aceia care trebuie să plătim pentru toate.

Dar cei mai pătimaşi susţinători ai lui Aton erau jefuitorii de morminte şi denunţătorii, care se îmbogăţiseră şi se temeau de răzbunare. Erau de partea lui Aton şi toţi aceia care îşi câştigau pâinea muncind pentru Aton sau care voiau să fie agreaţi de faraon.

Cât despre oamenii liniştiţi şi respectabili, ei erau sătui de toată această dispută şi nu mai credeau în nici un zeu, ei se limitau să constate cu tristeţe:

— Tot aia-i dacă-i Amon sau Aton. Singurul lucru pe care îl dorim este să fim lăsaţi să muncim în pace şi să putem avea tot ceea ce ne trebuie ca să trăim, dar ei ne sfâşie şi dintr-o parte, şi dintr-altă, că nici nu mai ştim dacă stăm pe picioare sau în cap.

În acele timpuri, cei mai nefericiţi erau oamenii care-şi păstrau demnitatea şi nu erau interesaţi de credinţa altuia. Ei erau asaltaţi din toate părţile, ei erau înşelaţi de toată lumea, ei erau judecaţi, ei erau învinuiţi de laşitate şi de indiferenţă, de prostie şi de trădare, până când blestemele îi orbeau şi se alăturau şi ei purtătorilor crucii sau cornului, sperând că au ales partea mai liniştită.

Aşa că în toată Teba, crâşmele şi casele de distracţie aveau clienţi care purtau fie crucea, fie cornul; era periculos pentru cineva care dorea să bea sau să se distreze acolo unde nu-i era locul, iar târfele din Teba, care-şi practicau meseria lângă ziduri, trebuiau să-şi schimbe crucea sau cornul de la gât după exigenţele clientului. Dar, în fiecare seară, atât purtătorii crucii, cât şi cei ai cornului ieşeau beţi din cârciumi şi bordeluri, străbăteau străzile, stingeau torţe, spărgeau zăvoarele uşilor şi obloanelor de la ferestrele caselor şi se încăierau cu adversarii, n-aş putea spune că unii erau mai buni decât alţii, mie îmi era scârbă de amândouă categoriile de fanatici.

Şi „Coada crocodilului” trebuia să-şi aleagă însemnul, dar, nici în ruptul capului, Kaptah nu a vrut să pactizeze cu nimeni şi a preferat să plătească ambelor părţi cu argint pentru a-şi păstra independenţa. Dar ceea ce credeau oamenii despre el nu depindea de el şi în fiecare noapte, pe pereţii casei apăreau cruci înconjurate de tot felul de desene grosolane. Era normal, negustorii de cereale îl urau de moarte, fiindcă distribuise seminţe colonilor şi nu l-a ajutat cu nimic nici faptul că în registrul de impozite al templului îşi înscrisese cârciuma pe numele lui Merit. Se spunea că în cârciuma lui fuseseră maltrataţi preoţi ai lui Amon. Oricum, cea mai mare parte dintre clienţi erau oameni suspecţi, care nu se sfiau să folosească orice metodă pentru a se îmbogăţi, şi şefii jefuitorilor de morminte, care după ce se înfierbântau cu o coadă de crocodil, treceau în camerele separate să negocieze preţurile bijuteriilor şi lucrurilor preţioase. Ei erau de partea lui Aton, fiindcă prin Aton se îmbogăţiseră, şi-şi justificau cu ipocrizie incursiunile în morminte ca fiind făcute în scopul de a distruge numele lui Amon de pe pereţi.

După acea sosire a mea în Teba, prea puţini bolnavi au venit să-mi ceară ajutorul şi am observat că oamenii mă evitau şi îşi întorceau ochii ca să nu mă vadă. Dar când mă întâlneam întâmplător cu cineva şi în preajma noastră nu era nimeni, îmi spunea:

Noi nu avem nimic împotriva ta, Sinuhe, femeile şi copiii noştri sunt bolnavi, dar nu putem să-ţi cerem ajutorul, fiindcă este blestemată curtea ta şi nu vrem să ne facem duşmani.

Sau spunea:

Nu ne temem noi atât de tare de blesteme, fiindcă suntem scârbiţi de zei şi de certurile lor, măsura noastră este aproape goală şi nici nu mai ştim dacă trăim sau dacă suntem morţi. Dar ne temem de purtătorii cornului, fiindcă ei ne-ar sparge uşile caselor şi ne-ar lovi copiii când suntem la lucru. Tu însuţi ştii că ai vorbit destul de mult despre Aton şi de gâtul tău atârnă semnul lui nefericit.

Le spuneam:

Nu am de ce să fiu supărat pentru prostia voastră, vă înţeleg greutăţile. N-aveţi decât să vă duceţi la Amon, am auzit că Amon face tot felul de minuni şi vindecă oameni bolnavi.

Ei spuneau:

— Eşti un bărbat curajos, Sinuhe, dacă te încumeţi să rosteşti numele lui Amon, fără să-ţi fie teamă de gardieni. Într-adevăr, Amon a făcut nişte vindecări miraculoase, numai că vindecările au fost pentru scurtă durată şi după aceea, cei bolnavi au avut dureri şi mai mari. Am încercat pe pielea noastră aceste miracole şi ne este deja teamă de sacrele vindecări pe care Amon le face. Preoţii lui Amon ne leagă puterile cu coarnele lor şi nu vrem să fim subjugaţi unor coame, vrem să ne trăim liber şi fără teamă propria viaţă, să fim lăsaţi să lucrăm liniştiţi. Dar n-avem noi parte de aşa ceva. De aceea, iartă-ne, Sinuhe, dacă pentru liniştea noastră şi a familiilor noastre, nu avem curajul să te salutăm şi să ne plecăm cu respect în faţa ta, aşa cum se cade pentru demnitatea ta.

Doar sclavii şi hamalii din port veneau să le vindec degetele sfărâmate în morile de piatră sau umerii şi braţele rănite, înţepenite şi scrântite. Ei râdeau răutăcios şi mă întrebau.

Oare, într-adevăr, în faţa acestui Aton, pe care noi nu-l putem înţelege, fiindcă nu are şi el o imagine acolo, în templu, ca toţi zeii, bogaţii şi săracii sunt la fel? Este adevărat că el îi va elibera pe sclavi? Nu ar fi rău deloc dacă ne-am odihni şi noi la umbră în case strălucitoare şi am sorbi vinul din cupe de aur şi am da altora porunci să lucreze pentru noi. Ştim că odată, de mult, s-a petrecut aşa ceva şi cei bogaţi au fost puşi să lucreze în mine, că femeile lor au ajuns să cerşească la colţul străzilor şi că aceia care nu avuseseră nimic îşi înmuiau pâinea în vin şi se odihneau noaptea sub acoperişuri de aur. Dacă aşa ceva s-a întâmplat odată, de ce nu s-ar mai întâmpla? Poate că Aton ne va oferi aşa ceva.

Mă ocupam de degetele lor zdrobite, de braţele şi de picioarele lor scrântite, le bandajam rănile şi le spuneam:

Nu mă întrebaţi pe mine despre astfel de lucruri, fiindcă nu ştiu. Doar faraonul Akhenaton are acces la înţelepciunea lui Aton, care i-a dezvăluit planurile sale. Dar ştiu că Aton îl aşază pe fiecare om la locul lui şi-i dă culoarea pielii lui şi limba lui. Sclavi au fost dintotdeauna şi întotdeauna vor exista sclavi, altfel nu ar mai fi nimic dacă nu şi-ar face fiecare munca lui. Mi-e teamă că vorbele voastră sunt periculoase, gândurile voastre sunt necugetate şi nu cred că este bine să le audă şi gardienii.

Ei spuneau:

Ne încumetăm să-ţi vorbim deschis ţie, Sinuhe, fiindcă tu eşti un om simplu şi puţin cam nebun, care ne vindeci rănile pe gratis şi n-ai fi în stare să faci rău nici unei muşte. Dar ne-ai tălmăcit greşit vorbele; înţelegem şi noi că oamenii trebuie să muncească, dar de ce tocmai noi ne-am născut sclavi şi slujitori, iar alţii s-au născut în palate de aur şi beau vinul din cupe de aur, acest lucru, nu-l înţelegem. De altfel, nu credem că toată această ordine este greşită, doar şacalii îngropaţi în noi ne împing să gândim aşa. Poate că odată vom scoate şacalii din viziunile lor şi-i vom asmuţi să-i înfulece pe nobili, pe bogătaşi şi pe cei care ne lovesc spinările.

Obrăznicia lor mă uimea, dar în spatele obrăzniciei era şi ceva adevăr. Mi-am bătut mult capul ca să găsesc un răspuns înţelept pentru întrebările lor, dar toată ştiinţa mea nu era de-ajuns pentru a le da un răspuns cumsecade, de aceea, le-am spus:

Omul este sclav dacă el însuşi se simte sclav, dar inima fiecărui om este liberă.

Când au auzit vorbele mele, ei au râs batjocoritor şi au spus:

Dac-ai fi simţit şi tu mângâierile ciomagului pe spinare, nu ai mai fi vorbit astfel.

Şi încă au mai spus:

Noi te iubim, Sinuhe, fiindcă eşti un bărbat nebun şi naiv şi pentru că ne vindeci bolile, fără să ceri nici o răsplată de la noi. Vino în port la noi când va începe vânătoarea de şacali şi te vom ascunde într-un târn de papură. Fără nici o îndoială, timpul tulbure se apropie, fiindcă măsura noastră este din ce în ce mai mică, uleiul a început să se râncezească şi noi nu mai avem nimic de pierdut.

Nimeni nu se încumeta să mă persecute pe mine, fiindcă eram medic regal, şi toţi oamenii din port şi din partea săracă a oraşului mă cunoşteau şi-mi ştiau faptele. De aceea, cruci şi desene obscene nu au fost niciodată pe pereţii casei mele, nici hoituri nu au fost aruncate în curtea mea; chiar şi beţivanii care urlau numele lui Amon de-a lungul străzilor – spre disperarea gărzilor – mi-au ocolit casa. Atât de mare era încă respectul oamenilor simpli faţă de însemnele regale, chiar dacă preoţii lui Amon împinseseră mulţimea să creadă că faraonul Akhenaton era un faraon fals.

Dar, într-o zi toridă, micuţul Thot s-a întors de pe stradă plin de vânătăi, sângele îi curgea din nas şi avea un dinte rupt: este drept că nu era nici un pericol, fiindcă tocmai i se schimbau dinţii, dar faţa lui era desfigurată de la lovituri. Deşi era plin de sânge, nu-i era deloc frică, dar Muti, disperată, a început să plângă de supărare pe când îi spăla faţa. Nu mai putea să-şi stăpânească furia şi a urlat:

Amon sau Aton, lumea a înnebunit; am să-i învăţ eu minte pe derbedeii ăştia cum trebuie să se poarte!

N-am reuşit să o liniştesc şi nici să o opresc. Înarmată cu bătătorul de rufe, s-a repezit spre cei cinci băieţi ai împletitorului de frânghii din papură, care-l bătuseră pe Thot, blestemându-i şi împroşcându-i cu vorbe atât de murdare, că-ţi era şi ruşine să le asculţi, şi a început să-i lovească cu furie. Eu şi cu Thot priveam uluiţi din poarta casei noastre, iar când au apărut mama şi tatăl băieţilor, ea s-a apucat să-i lovească şi pe ei, degeaba au încercat să-şi apere capul cu braţele, fiindcă sângele a început să le ţâşnească din nas.

După aceea, s-a întors şi mai răvăşită de mânie, iar când am încercat să-i explic că din seminţele urii nu poate răsări decât ură, a început să mă lovească şi pe mine cu bătătorul de rufe, aşa c-am lăsat-o în pace. Totuşi, mai târziu, ea s-a calmat, a umplut un coş cu prăjituri cu miere, a luat cu ea şi o oală de bere şi s-a dus la împletitorul de frânghii din papură, a încheiat pace cu toată familia şi i-a spus:

Ai grijă de băieţii tăi, aşa cum eu am grijă de băiatul meu, adică de fiul stăpânului meu. Nu se cade ca nişte vecini buni să înceapă să se urască din cauza vreunui corn sau vreunei cruci, eu îmi dezgolesc fundul în faţa oricărui zeu care-l loveşte pe Thot şi acceptă să-i curgă sânge din nas băiatului.

După această întâmplare, împletitorul de frânghii din papură avea un respect nemaipomenit faţă de Muti şi-i aducea daruri de sărbători, iar băieţii lui au ajuns să fie cei mai buni prieteni ai lui Thot, veneau în bucătăria noastră să mănânce din prăjiturile preparate de Muti şi se războiau în mod egal, atât cu coarnele, cât şi cu crucile. Thot era lângă ei şi nici Seth n-ar fi putut şti sigur dacă el era de partea celor care purtau cornul sau crucea.

Dar inima mea tremura de fiecare dată când el se ducea pe stradă să se joace, însă nu-i puteam împiedica să se joace, fiindcă el trebuia singur să înveţe să se păzească de rău şi să aibă măsura fericirii din copilărie plină. Totuşi, în fiecare zi, îi spuneam: „Cuvântul este mai puternic decât pumnul, Thot. Ştiinţa este mai puternică decât ignoranţa, crede-mă!”

Eu nu mai am prea multe de povestit despre acea vreme pe care mi-am petrecut-o în Teba, dar mai trag puţin de acele timpuri bune, care au fost atunci, fiindcă după aceea, numai despre rău şi despre necazuri mai este de povestit. De aceea, am să povestesc că, aşa cum îmi poruncise faraonul, eu trebuia să merg la palatul de aur, deşi nu-mi făcea nici o plăcere, fiindcă mă temeam să nu o întâlnesc pe Mehunefer, şi când totuşi m-am dus, m-am strecurat printre gardieni şi printre servitori ca un iepure, care fuge de la o tufă la alta de teama vulturilor.

L-am întâlnit pe preotul Ay, purtătorul sceptrului, el era întunecat la faţă. Era neliniştit şi mi-a vorbit cu sinceritate, aşa cred. Mi-a spus:

Sinuhe, totul alunecă din mâinile noastre şi în fiecare zi mă tem că mâine va fi mai rău decât astăzi. Încearcă să-l trezeşti pe faraon la realitate, dacă poţi, iar dacă este imposibil acest lucru, dă-i leacuri sedative, care să-l adoarmă şi să-şi mai uite visele, fiindcă fiecare nou ordin al lui este mai smintit decât cele dinainte şi eu cred că el nu înţelege ce se întâmplă. Realitatea este că gustul puterii este amar în gura mea; acest blestemat de Horemheb umblă cu intrigi împotriva mea şi reţine în Memfis corăbiile încărcate cu grâu, pe care le-am trimis în Siria după încheierea păcii, pentru a câştiga aur. Acest Horemheb devine de la o zi la alta mai obraznic şi nu mai ţine seama de ordinele pe care i le transmit, el guvernează Memfisul ca şi cum l-ar înlocui pe faraon, deşi ştie că eu îl înlocuiesc pe faraon atât aici, în Teba, cât şi în tot Egiptul. Dar adevărul este că sceptrul curbat este prea neputincios în mâinile mele şi nici cravaşa nu este mai eficientă, fiindcă faraonul a interzis pedeapsa cu moartea şi nici un criminal nu mai poate fi omorât în lovituri de ciomag. Oare cum îşi imaginează el că mulţimea va respecta legile, când celui care fură nu i se mai taie mâinile, ca să fie un exemplu pentru alţii care sunt tentaţi să fure, când nimănui nu i se mai taie nasul şi urechile? Eu nu pot înţelege cum se poate renunţa la obiceiuri care au fost în toate vremurile pentru ca legile să se respecte. Dar cine mai poate respecta legile, mă întreb eu, când legile se schimbă de la o zi la alta, conform capriciilor faraonului, şi sulurile de hârtie din faţa tronului, pe care este scrisă legea, se subţiază şi chiar se găuresc, de la ştersul şi corectatul neîntrerupt al textului?

Era întunecat de supărare şi mi-a spus:

Preoţii lui Amon sunt nişte viespi în ceafa mea, totuşi ei sunt nişte oameni înţelepţi, care respectă obiceiurile vechi şi sunt dispuşi să încheie o pace echitabilă cu Aton şi să admită ca Aton să domnească alături de Amon. Este un pericol dacă poporul nu mai respectă nici un zeu şi oamenii trăiesc ca şi cum astăzi ar fi ultima zi din viaţa lor spunând: „Să mâncăm şi să bem, că după aceea nu vom mai fi!”

Crede-mă, Sinuhe, toate acestea se vor termina îngrozitor dacă faraonul nu se întoarce la raţiune, iar dacă el nu consimte să raţioneze, va fi nevoie să i se facă o trepanaţie şi, pentru acest lucru, vom avea nevoie de tine, Sinuhe. Nu trebuie să-ţi fie teamă că vreun medic se va opune unei astfel de hotărâri, vor fi mulţi aceia care vor împărţi responsabilitatea acestei hotărâri împreună cu tine, deja am strâns suficiente hârtii de la medici specializaţi în trepanaţie de la Casa Vieţii, care atestă că boala faraonului Akhenaton s-a dezvoltat prea mult şi că doar prin trepanaţie durerile lui continue de cap se vor vindeca; chiar şi umflarea pântecelui şi şoldurilor lui, care în curând, îl vor împiedica să se mişte, reclamă de urgenţă această trepanaţie, aşa au scris toţi. Mulţi medici nu se îndoiesc că buhăiala feţei lui se datorează apei care îi umflă capul, şi care, de aceea, trebuie evacuată.

Nu doream să discut cu el despre ştiinţele medicale, de aceea l-am întrebat ironic:

Oare deja purtătorii cornului au ales succesorul la tron sau tu însuţi îi vei alege succesorul, preotule Ay?

El s-a întunecat şi mai mult, a ridicat braţele şi a spus:

Ar fi fost mai bine dacă aş fi rămas preot în Heliopolis şi aş fi trăit în pace acolo strângând miere de albine şi ungându-mi faţa cu uleiul sacru. Dar acea blestemată de babă m-a adus aici în Teba şi a strecurat setea de putere şi patima ei în sângele meu; niciodată nu voi mai fi liber şi chiar şi în vis ea mă persecută. Deşi a murit, amintirea ei este prezentă în toate ungherele acestui palat. Mulţi au povestit că după moarte au văzut-o în grădină şi chiar şi în sala tronului. Nu, Sinuhe, cine a gustat o dată din putere doreşte pătimaş şi mai multă putere, această patimă este mai arzătoare decât orice altă patimă omenească, dar produce şi o bucurie mai mare decât orice altă bucurie. Mulţumeşte zeilor pentru norocul că nu cunoşti o astfel de patimă, Sinuhe, tu cel care eşti singur. Adevărul este că, dacă aş domni peste Egipt, aş şti bine cum să liniştesc poporul şi să reinstaurez ordinea care a fost mai înainte, iar puterea faraonului ar fi mai mare decât oricând înaintea lui Amon şi a lui Aton domnind împreună şi înfruntându-se. Dar, pentru aceasta, trebuie făurită o imagine lui Aton, în faţa căreia mulţimea să se închine, altfel pentru mulţime nu există o diferenţă între zei. Faraonul Akhenaton a interpretat greşit şi a transformat învăţătura şi ideile mele, pe care i le-am transmis pe când era încă copil. Tu, Sinuhe, ştii ce trebuie să facă medicul când pacientul este furios, devine violent şi nu mai poate fi liniştit cu nimic. Oare nu-l înţeapă cu un cuţit şi-i deschide vena de la gât, ca răul să iasă împreună cu sângele care curge şi el să se liniştească? Dacă aş avea puterea, aş lăsa sângele rău să se scurgă, pentru ca mulţimea să se liniştească.

Nu voiam să discut cu el despre astfel de lucruri, nu voiam să-l ajut să-şi sporească cunoştinţele, era el destul de abil şi aşa. De aceea, l-am mai întrebat o dată:

Deja i-ai găsit succesorul, nu-i aşa, preotule Ay?

Întrebarea aceasta, se pare, îl deranja foarte mult; el şi-a ridicat braţele în semn de protest şi a spus:

Departe de mine acest gând, eu nu sunt un trădător, eu îi sunt credincios faraonului, tu o ştii. Dacă am discutat cu preoţii lui Amon, am făcut-o pentru binele lui, pentru consolidarea puterii lui. Dar un om înţelept are întotdeauna mai multe săgeţi în tolbă, pentru ca niciodată să nu-i lipsească săgeata de rezervă. De aceea, la aluziile tale îţi răspund că Smenkhkare este încă un copil şi că în alte timpuri marea soţie regală şi-a lipit o barbă şi a condus Egiptul de pe tronul faraonilor. Îmi permit să-ţi aduc aminte că eu sunt tatăl reginei Nefertiti şi că sângele meu este deja unit cu sângele faraonilor. Altceva nu doresc să-ţi spun, vreau numai să-ţi amintesc cu cine stai de vorbă. Eu ştiu că tu eşti cel mai bun prieten al acestui vanitos şi stânjenitor Horemheb; el este aşezat cu fundul pe un vârf de lance şi un astfel de scaun este, în principiu, incomod, fiindcă oricând se poate răsturna şi s-ar putea să-şi spargă capul de pietre prietenul tău, o, cât de mult o să plâng eu atunci! Ţine minte, numai sângele faraonilor este legătura pentru tronul Egiptului şi acest sânge se transmite de la un secol la altul în palatul de aur. Dar Egiptul poate fi condus şi de o femeie, dacă faraonul nu are băieţi.

Vorbele lui m-au uimit şi l-am întrebat:

Oare tu crezi că Horemheb, prietenul meu Horemheb, încearcă să obţină coroanele Egiptului? Este o idee nebună şi, fără îndoială, te va fi muşcat vreun câine turbat de vorbeşti astfel. Tu ştii la fel de bine ca şi mine că el s-a născut cu bălegar între degetele de la picioare şi că a sosit aici la palat îmbrăcat în veşminte cenuşii de om sărac.

Dar Ay m-a privit cu ochii lui pătrunzători, afundaţi în faţa lui întunecată şi tristă, a încruntat cu neîncredere din sprâncenele lui groase şi a spus:

Oare cine poate citi în inima omului? Ambiţia este cea mai mare patimă a oamenilor, dar dacă Horemheb râvneşte la atât de sus, am să-l răstorn înapoi la pământ de pe tronul pe care-şi imaginează că va ajunge.

El m-a răvăşit cu vorbele lui şi, după ce ne-am despărţit, gândurile au început să zumzăie ca albinele în capul meu, am uitat să privesc împrejurul meu şi am trecut nepăsător prin palat. Tot ceea ce-mi spusese el despre sângele sacru al faraonilor îmi aprinsese inima. În nici un caz sângele reginei Nefertiti nu era faraonic, dar dacă faraonul Akhenaton ar fi murit, ea ar fi putut să domnească în Egipt până ce prinţesa Meritaton ar fi împlinit vârsta pubertăţii şi după aceea, doar Smenkhkare ar fi putut fi faraon, fiindcă era soţul prinţesei Meritaton. În afară de Meritaton, de sânge faraonic erau celelalte fiice ale lui Akhenaton şi sora lui Akhenaton, prinţesa Baketaton; nu mai exista nici un bărbat de sânge faraonic în tot Egiptul, în afară de Akhenaton, fiindcă avusese ea grijă, marea regină-mamă Tiy, cu vrăjile şi cu intrigile ei, să nu fie. Nimeni nu ştia că eu, Sinuhe, poate că purtam în vinele mele sângele marelui faraon, amestecat cu sângele prinţesei din Mitanni. Dreptul la tronul faraonilor şi a coroanele Egiptului poate că eu îl aveam, chiar clacă nimeni nu ştia acest lucru.

Doar gândul acesta şi era de-ajuns ca inima mea să tremure de spaimă, puterea îmi îngrozea inima mea de oaie. Ce fel sunt seminţele dorinţei de putere, nu ştiu; pentru inima mea, nimic nu era mai înspăimântător decât tronul şi coroanele Egiptului, nu înţeleg cum, de bunăvoie, un alt om le dorea. De aceea, vorbele preotului Ay despre gândurile secrete ale lui Horemheb le consideram lipsite de sens, vorbe goale, şi-mi binecuvântam destinul care mă împinsese afară din sângerosul palat de aur în noaptea în care m-am născut, mă împinsese într-o barcă de stuf, pe Nil, spre cartierul oamenilor săraci din Teba. Am binecuvântat chiar şi degetele negre ale reginei Tiy, care împletiseră stuful şi mă eliberaseră de greutatea coroanelor ţării Kemi şi de toţi duşmanii. Atât de nebună şi de lipsita de logică este mintea unor oameni, din moment ce, împotriva oricărui bun-simţ, inima mea trecea printr-o suferinţă amară şi simţea nedreptatea care poate că mi se făcuse, iar raţiunea îmi spunea că această nedreptate m-a binecuvântat. Inima mea nu era inima unui om care să guverneze un popor, era o biată inimă de om liniştit.

Hoinărind prin palat fără să privesc pe unde trec, cu amestecul de vanitate şi de amar al gândurilor mele, am ajuns pe neaşteptate să mă întâlnesc cu Mehunefer, păzitoarea acelor regate, deşi îmi propusesem să o evit. Cine ştie, poate că gândurile mele secrete m-au condus până la ea; mulţi oameni nu ştiu ei înşişi ce fac şi unde-i duc picioarele.

În orice caz, m-am speriat groaznic când i-am văzut faţa vopsită cu un strat gros de farduri şi ochii ei mici şi negri; de gâtul ei spânzurau nenumărate bijuterii, braţele ei erau încărcate de brăţări şi de inele. Cu tot harnaşamentul acesta care zdrăngănea teribil, s-a apropiat de mine şi când am văzut-o mi-am adus aminte de huruitul carului de luptă, după care m-am târât în pielea goală, ca o broască ţestoasă, legat de oamenii lui Aziru. Dar Mehunefer s-a speriat şi mai rău ca mine când m-a văzut, m-a luat de braţ şi, uitându-se cu teamă în jur, m-a tras spre o coloană a palatului, deşi m-am împotrivit cu putere, în spatele coloanei de piatră, ea mi-a mângâiat obrajii, uitându-se cu teamă împrejur, şi mi-a spus:

— Sinuhe, Sinuhe, micuţul meu porumbel, taurul meu credincios, deci ai venit să mă cauţi. Te asigur că nu ar fi fost nici un păcat dacă ai fi fost prietenul meu. Ca să-ţi spun acest lucru, am călătorit după tine în Oraşul Orizontului lui Aton, dar servitorii tăi m-au întâmpinat cu obrăznicie şi m-au dus înapoi la corabie cu o barcă, iar când am sărit din corabie ca să mă întorc la mal, ei m-au împins cu lopeţile, că era cât pe ce să mă înec, şi a trebuit să înot până la corabie, unde vâslaşii m-au ridicat pe vâsle, o mai mare dezonoare ca aceea, încă nu mi s-a mai întâmplat. Nu sunt supărată pe tine, Sinuhe, pentru acea nefericită întâmplare, cred că servitorii tăi nu au fost înţelegători, tu nu ai nici o vină. Mai târziu am aflat că tocmai atunci tu ai plecat din Oraşul Orizontului lui Aton într-o călătorie primejdioasă în Siria. Când te-ai întors, în palatul de aur din Teba s-a vorbit mult despre iscusinţa ta. Dar, Sinuhe, nu ştiu de ce îţi voi povestit ţie toate astea şi-mi este teamă că inima ta să nu fie rănită.

Ea m-a strâns de braţ, avea o putere foarte mare în degete, şi ochii ei negri evitau să mă privească, aşa că am început să mă tem şi mai mult de ea şi mă gândeam că, în nebunia ei, să nu înceapă să urle că-i voi fi făcut vreun copil, deşi nu mă atinsesem de ea, şi toţi curtenii să nu se adune ca să vadă ce se întâmplă. Ea a început să plângă, să mă strângă cu disperare de braţ şi mi-a spus:

Sinuhe, Sinuhe, dragul meu prieten! Sunt doar o femeie slabă, nu ar fi trebuit să mă laşi singură. Nu ştiu dacă mă vei înţelege şi mă vei ierta vreodată, tu, care-mi eşti atât de credincios; îmi este şi ruşine, dar aş vrea ca tu să mă înţelegi. Află că tremur de frică din cauza unui bărbat care mă iubeşte pătimaş şi-n plasa căruia am căzut.

Ea a plâns amar, mi-a mângâiat obrajii ca să mă consoleze şi mi-a spus:

La drept vorbind, nu-i deloc rău acest bărbat, sunt fermecată de el, cu toate că este atât de diferit de tine: este puternic ca un taur şi mă loveşte şi-mi sfâşie urechile cu patima lui. De aceea, Sinuhe, pleacă de lângă mine, dacă te vede aici împreună cu mine, mă va lovi cu şi mai multă furie; n-aş vrea, deşi în braţele lui îmi pierd mintea, fiindcă mă iubeşte cu sălbăticie, Iartă-mă, Sinuhe, dacă ţi-am zdrobit inima, dar nu mă mai încumet să rămân cu tine.

Ea s-a uitat cu teamă la mine, îi era frică să nu o lovesc şi eu. Dar uşurarea mea a fost atât de mare, că-mi venea să râd şi să sar în sus de bucurie; m-am prefăcut că sunt amărât şi i-am spus:

Frumoasă Mehunefer, îţi doresc să fii fericită! Dacă tu eşti fericită, sunt şi eu fericit. Află că imaginea ta va fi întotdeauna în inima mea şi nu te voi uita niciodată.

Era un adevăr, ştiam că nu o voi putea uita niciodată pe acea femeie monstruoasă. Ea a fost puternic mişcată de vorbele mele şi nu mai prididea să-mi mângâie obrajii. Probabil că m-ar fi sărutat, dacă lui i-ar fi fost atâta teamă de taurul ei fioros. Când ne-am despărţit ea, mi-a spus:

Sinuhe, din cauza vinului şi marii mele nelinişti, ţi-am povestit nişte lucruri periculoase în noaptea în care a murit marea regină-mamă şi nici acum nu-mi aduc aminte tot ce-ţi voi fi povestit; aş dori ca nici tu să nu-ţi aminteşti. Dar, dacă îţi vei aminti, trebuie să ştii că toate vorbele mele au fost simple născociri, pe care vinul le-a pus în gura mea. Marea regină-mamă a fost o femeie bună şi demnă de respect, în amintirea ei aducem jertfe în fiecare zi şi de când a murit ne temem de ea şi mai mult decât atunci când era în viaţă; „Ka”-ul ei a fost văzut uneori în grădină, iar într-o noapte chiar pe tronul faraonilor, cu o barbă lipită de bărbie.

Din cauza aceasta, tot ceea ce aflasem de la ea a început să mi se amestece în cap; poate că, într-adevăr, mă minţise pentru a se grozăvi în faţa mea cu ceva nemaipomenit şi doar vinul o ajutase să născocească acea poveste. Dar conversaţia noastră a fost brusc întreruptă şi Mehunefer transfigurată de groază, a sărit de lângă mine şi a început să alerge cu o ipocrită bucurie în întâmpinarea unui subofiţer şardan, care se apropia de noi. Era un bărbat gras, ochii lui roşii de la băutură i se roteau în cap ca ai unui taur turbat de furie şi mâinile lui erau ca nişte lopeţi. I-a tras mai întâi o lovitură puternică pe spinare cu cravaşa lui ţintuită cu aramă, apoi a apucat-o de ceafă pe Mehunefer şi i-a spus:

Pe Seth şi pe toţi demonii lui, dai târcoale altor bărbaţi? Ţapii bătrâni îţi plac, nu-i aşa?

Am înţeles că subofiţerul era iubitul lui Mehunefer. M-am grăbit să plec fiindcă, într-adevăr, era un bărbat îngrozitor de mare şi de puternic.

După aceea, m-am dus la haremul regal, pentru a o saluta pe prinţesa din Babilon care spărsese o amforă cu faraonul Akhenaton Regina Nefertiti o trimisese rapid la Teba, în palatul de aur, unde trăiau şi celelalte soţii ale faraonului, fiindcă ea era o femeie tânără şi frumoasă. Prinţesa s-a bucurat că m-a văzut, pentru că eu cunoşteam limba Babilonului; ea însăşi vorbea deja egipteana şi era amuzant să o asculţi cum vorbeşte. Deşi, la început, fusese foarte nemulţumită că faraonul nu-şi îndeplinise datoria faţă de ea, era încântată că locuia în Teba şi se simţea mai bine în Egipt decât în Babilon, unde trăise închisă în haremul palatului.

N-am ştiut niciodată că femeile pot fi atât de libere ca în Egipt, mi-a spus ea. Este grozav că nu trebuie să mă acopăr cu voaluri în faţa bărbaţilor şi că pot vorbi cu cine vreau. N-am decât să dau o poruncă şi sunt trecută cu barca în Teba; sunt binevenită la banchetele nobililor şi nimeni nu vede nimic rău dacă permit unor bărbaţi frumoşi să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute pe obraji. Totuşi, aş vrea ca faraonul să-şi împlinească datoria pe care o are faţă de mine, fiindcă îi sunt soţie, ca după aceea să fiu şi eu liberă să mă distrez cu cine vreau. Dacă am înţeles eu bine, în Egipt este obiceiul că oricine se poate distra cu cine vrea, dacă o face în aşa fel încât să nu o ştie şi alţii. Oare crezi că faraonul mă va chema repede ca să-şi îndeplinească datoria? Uite, celelalte femei din harem se distrează cu cine vor şi-mi povestesc tot felul de nebunii. Poveştile lor au început să mă enerveze, fiindcă eu încă mai sunt fecioară, deşi a trecut atâta vreme de când am spart o amforă împreună cu faraonul.

Era, într-adevăr frumoasă, pielea ei era mai albă decât a femeilor din Egipt şi ochii ei erau sclipitori, era lesne de înţeles de ce doreau bărbaţii s-o îmbrăţişeze. Ochii ei scânteiau şi mă priveau zburdalnici; mă simţeam un pic jenat, fiindcă nu ştiam ce să-i spun. Dar ea şi-a desfăcut puţin veşmântul şi mi-a spus:

Bănuiesc că faraonul te-a trimis să mă consulţi dacă sunt sănătoasă. Te asigur că clima Egiptului îmi prieşte nemaipomenit de mult; singurul lucru care mă îngrijorează este dacă nu cumva sunt prea grasă pentru gustul bărbaţilor din Egipt. Spune-mi, oare sunt prea grasă? Oare trebuie să mai slăbesc puţin? Spune-mi sincer, ca un bărbat egiptean care-mi este prieten, dacă sunt prea grasă, fiindcă vreau să-mi corectez acest defect. În Babilon, bărbaţii sunt nebuni după femeile grase, de aceea în Babilon femeile mănâncă multe dulciuri şi smântână, ca să le crească grăsime împrejurul oaselor.

Am uitat că sunt medic şi am examinat-o ca un egiptean, care-i este prieten, aşa cum dorea; nu avea nici un cusur prinţesa asta, fiindcă mulţi bărbaţi din Egipt preferau covoarele moi celor scorţoase; în această privinţă nu era nici o deosebire între bărbaţii din Babilon şi cei din Egipt. Totuşi, am sfătuit-o să nu mai mănânce dulciuri şi smântână, fiindcă soţiile faraonului au fost din toate timpurile slabe şi cu gâturile înalte şi acest obicei s-a păstrat, iar veşmintele cele mai frumoase în Egipt se găseau numai pentru femeile care aveau corpul zvelt. Bănuiesc că amabilitatea mea a deşteptat în ea o umbră de dorinţă, fiindcă s-a uitat încrezătoare în ochii mei şi a spus:

Eu am la baza sânului stâng o mică bobiţă, vezi? E foarte mică, nu ai cum să o vezi dacă nu vii mai aproape. Cu toate că este atât de mică, mă deranjează mult şi curtezanele din Oraşul Orizontului lui Aton mi-au spus că tu eşti foarte priceput să operezi astfel de excrescenţe şi că este o adevărată plăcere această operaţie.

Sânii ei trandafirii erau, într-adevăr, foarte frumoşi şi merita să-i priveşti, dar din vorbele şi din zburdălnicia ei am înţeles că prinţesa din Babilon era aprinsă de pasiunea Tebei şi, vorba lui Kaptah, nu voiam să ciobesc un ulcior, care-i aparţinea faraonului, aşa că i-am spus că, neavând cu mine instrumentele necesare, voi reveni altă dată pentru această operaţie; am plecat repede de acolo, fiindcă ceea ce este sigur este mai bun. Merit avea un trup mai atrăgător decât toate prinţesele Babilonului. După ce o întâlnisem pe Merit, m-am obişnuit să privesc Teba şi palatul de aur cu ochi indiferenţi şi am înţeles cât de mare este dezmăţul în palatul de aur, dacă imediat ce a sosit în Teba, prinţesa din Babilon, atât de timidă când ajunsese în Oraşul Orizontului lui Aton, s-a apucat ca un copil să maimuţărească obiceiurile cele mai urâte ale Egiptului. De aceea am şi povestit despre aceasta. Eu trebuie să recunosc că, după ce am plecat, am regretat că am fost atât de indiferent faţă de frumoasa prinţesă; poate că se întâmplase aşa din cauza gândurilor răvăşite din mintea mea, nu ştiu. În orice caz, a fost mai bine că am plecat din palatul de aur cu imaginea ei în minte, decât cu cea a lui Ay, care-mi lovise inima.

Trebuie să mai povestesc că în acea vreme, când am fost în Teba, într-o noapte întunecată, preotul Hrihor a venit să mă vadă acasă la mine şi mi-a spus:

Sinuhe, adu-ţi aminte de ceea ce ai promis. Au trecut deja corăbiile pe fluviu, dar încă mai este vreme să sari pe o corabie, dacă vrei.

Nu-mi amintesc să-ţi fi promis ceva, i-am spus ca să-mi păstrez demnitatea.

El mi-a zâmbit cu înţeles şi, răsucindu-şi pe degetul mare inelul, mi-a arătat imaginea strălucind de ulei sacru a lui Amon şi mi-a spus:

Poate că nu ai promis nimic, dar inima ta a promis, chiar dacă tu însuţi nu ştii. Raţiunea ta va alerga degrabă spre inima ta, fiindcă o dată cu iarna, va veni şi foametea în ţara Kemi şi după foame se vor ţine scai bolile şi sângele va curge în valuri, dar nu sunt eu atât de înţelept încât să ştiu ce se va mai întâmpla după aceea.

Să ajuţi apele ca să se reverse, poate că nu este atât de greu, numai că, odată revărsate, apele mătură şi curăţă toate uscăturile din cale. S-ar putea să te măture şi pe tine apele revărsate, Hrihor, şi pe tine şi pe preoţii tăi, şi n-aş putea spune că mi-ar părea rău după voi. O mare revărsare poate fi periculoasă, dar dacă te gândeşti bine, poate că numai de pe urma unei mari revărsări, pământul devine mai roditor ca niciodată şi recolta poate fi şi de o sută de ori mai mare decât cea obişnuită.

Hrihor şi-a păstrat cu înţelepciune calmul şi nu s-a înfuriat deloc. Mi-a spus:

Probabil că tu te vei fi crezând foarte înţelept, Sinuhe, de vorbeşti în parabole, dar comparaţia este greşită. Aş spune mai degrabă că în tenebre se făureşte o lance teribilă, cu care va fi împunsă inima Egiptului, şi că din vârful acestei lănci deja sar scântei: se făureşte o lance din nebunia faraonului şi din patima bolnavă a purtătorilor de cruci ale vieţii, din foamete, din boală şi din sânge, iar când această lance va fi traversat inima Egiptului, nu se va mai putea ridica Egiptul în picioare. Doar viermii vor mai avea nevoie de Egipt, ca să se îngraşe. Oare tu, Sinuhe, vrei ca în Egipt să domnească viermii? Da, revărsare sau sabie, tot una este. Corăbiile îşi continuă drumul, încă mai ai vreme să sari într-una dintre ele, Sinuhe, dacă vrei. Dacă nu vrei, vei cădea în apă şi te vei îneca când va fi prea târziu ca să mai sari într-o corabie ca să te salvezi. Tu vei sări acum, Sinuhe, cred că cunosc inima omenească.

I-am răspuns doar atât:

Nimeni nu ştie ce poate aduce ziua de mâine.

El a crezut că mie îmi este teamă; nu, nu-mi era teamă; nu-mi era teamă, poate că prin venele mele, într-adevăr, curgea sângele faraonilor, poate aşa se explică multe dintre faptele mele, pe care eu însumi nu le înţeleg. Dar cine ştie, poate că doar din fantezia mea era născută această idee, la fel ca toate fantasmele pe care oamenii le făuresc. Nici un om nu-şi poate cunoaşte inima; totuşi, inima îl împinge spre faptele pe care le face, fie ele rele sau bune.

După aceea, Hrihor s-a pierdut în întunericul nopţii, de unde venise; nu ne-am despărţit ca nişte duşmani, dar nici ca prieteni.

Am rămas în Teba toată primăvara, iar când s-a apropiat vara şi au venit căldurile şi valurile de muşte în partea săracă a oraşului, încă nu mă hotărâsem să plec. Dar faraonul Akhenaton mi-a trimis un mesaj prin care mă chema, fiindcă durerile de cap îl chinuiau din nou, mai cumplit decât altădată, aşa că nu mi-am mai amânat plecarea. M-am dus la „Coada crocodilului” lui Kaptah şi Kaptah mi-a spus:

Stăpâne, am cumpărat pentru tine tot grâul pe care l-am putut obţine. Grâul este acum în hambarele noastre din numeroase oraşe ale Egiptului şi am şi ascuns nişte grâu. Înţeleptul priveşte înainte, nu în urmă. Toate orânduielile şi legile îi deranjează fără încetare pe negustori, iar dacă va fi foamete în Egipt, se va rechiziţiona grâu ca să li se distribuie săracilor şi nici perceptorii de impozite nu se vor sfii să-şi vâre nasul peste tot, deşi aşa ceva încă nu mi s-a mai întâmplat până acum. Cred că în curând se vor petrece evenimente ciudate. Uite, deja nu mai este voie să vinzi oale goale în Siria, aşa că sunt în pierdere. Nici grâu nu se mai poate vinde în Siria, dar această interdicţie vine cam târziu, acum chiar că nu găseşti să cumperi grâu pentru Siria în tot Egiptul. Această lege în ceea ce priveşte grâul este bună, fiindcă linişteşte poporul şi-i obligă pe comercianţi să respecte o anumită disciplină, dar în ceea ce priveşte oalele, nu prea văd ce rost are interdicţia. Oale poţi trimite unde vrei dacă le umpli cu apă. Nu te opreşte nimeni şi nu este încă nici un impozit pe apă, dar nu m-aş mira dacă va apărea şi aşa ceva.

Kaptah mi-a mai spus:

Fii fericit, o, stăpâne! După ce va trece iarna, tu vei fi cel mai bogat om din Egipt şi numai faraonul va fi mai bogat decât tine, dacă între timp, nu se va întâmpla ceva neaşteptat. Totuşi, eu sunt iritat şi neliniştit din cauza neînţelegerilor dintre coarne şi cruci. Deşi apreciez domnia faraonul Akhenaton ca pe cea mai grozavă perioadă dintre cele pe care le-am trăit în Egipt, fiindcă am devenit unul dintre oamenii cei mai bogaţi, aş vrea să se termine cu toate aceste nelinişti şi să se întoarcă vremurile de altădată, cu pace şi cu siguranţă, să mă pot bucura şi eu liniştit de bogăţia mea la umbra unor legi sigure, care să mă protejeze. Nu pot să-i înţeleg pe sclavii mei, care de la o zi la alta devin mai obraznici şi mai nerespectuoşi. Nu se mai mulţumesc ca altădată să mănânce pe ascuns grânele şi uleiul rânced pe care le fură, acum au obrăznicia să-i arunce în ochi cu vasele de mâncare supraveghetorului dacă nu le convine mâncarea. Supraveghetorul nici nu mai îndrăzneşte să-i lovească cu băţul, fiindcă, uite, s-a întâmplat în Teba că unii sclavi au fugit de la stăpânii lor, nu mai înainte de a le trage o bătaie soră cu moartea; aşa ceva nu s-a mai întâmplat până acum niciodată. Ar fi trebuit să fie spânzuraţi câţiva sclavi pe ziduri cu picioarele-n sus, ca să le fie teamă altor sclavi să-şi mai înfrunte stăpânii. Eu n-am nimic împotrivă să-i spânzure chiar pe sclavii mei ca exemplu.

I-am amintit că el însuşi fusese sclav şi că a încercat pe pielea lui cât ele bine este să fii sclav, dar Kaptah mi-a spus indignat:

Adevărul este că sclavul este sclav şi stăpânul stăpân, această ordine este normală, aşa a fost şi aşa va fi. Nu-i nici o greşeală în această ordine şi eu însumi sunt o dovadă că această ordine este bună. Am fost sclav, este drept, dar acum sunt un bărbat bogat şi mi-am îngrăşat burdihanul datorită calităţilor şi iscusinţei mele. Acelaşi lucru i se poate întâmpla oricărui sclav, dacă este isteţ şi iscusit, dacă ştie să mintă şi să fure la fel de bine ca mine. Nu, ordinea aceasta este bună şi dă fiecăruia posibilitatea de a se afirma, dacă-l duce mintea. De aceea, în afară de hrană, sclavii din toate timpurile au pitit pentru ei grâu, ulei şi bere acră, nimic nu s-a schimbat în această privinţă. La fel, este de dorit să nu se schimbe obiceiul cu ciomăgirea sclavilor. Sclavul trebuie ciomăgit des şi bine, ca el să se teamă de stăpân şi să-l respecte, altfel devine obraznic şi-şi dispreţuieşte stăpânul. Eu ştiu mai bine decât alţii aceste lucruri, fiindcă am fost sclav şi, slavă zeilor, de multe ori fundul şi spinarea mea s-au desfătat cu dulcea mângâiere a loviturilor de ciomag, dar nu m-am supărat pe stăpân pentru aceste mângâieri, de fiecare dată am învăţat să mint şi să fur mai bine, cred că şi sclavii mei ar trebui să aprecieze o astfel de învăţătură.

Nu avea rost să-l contrazic, fiindcă el avea întotdeauna argumente mai puternice decât mine. De aceea, l-am aprobat şi i-am aprobat şi pe Merit şi pe Thot, care, din păcate, nu au vrut să mă însoţească în călătorie; tare-aş fi vrut să vină şi ei cu mine, dar n-am mai insistat, fiindcă trebuia să plec repede.

I-am spus lui Merit:

Însoţeşte-mă împreună cu Thot în Oraşul Orizontului lui Aton. Eu am o casă frumoasă acolo şi vom fi fericiţi.

Dar Merit mi-a spus:

Ia o floare din deşert, pune-o în pământ gras şi ud-o în fiecare zi, ea se va usca şi va muri. Acelaşi lucru se va întâmpla cu mine dacă mă voi duce în Oraşul Orizontului lui Aton, unde se va stinge prietenia ta pentru mine, fiindcă văzându-le pe femeile de la curte vei înţelege tot ce mă deosebeşte de ele: ele mă vor arăta cu degetul, cred că deja cunosc bine atât femeile, cât şi bărbaţii. Printre altele, nu se cade ca medicul regal să aibă o femeie care s-a născut într-o cârciumă şi pe care oamenii beţi au ciupit-o adesea de şolduri ani de-a rândul.

I-am spus:

Merit, dragostea mea, mă voi întoarce cât voi putea mai repede, fiindcă îmi este foame şi sete de tine când nu te am aproape. Mulţi au plecat din Oraşul Orizontului lui Aton şi nu s-au mai întors niciodată. Poate că o voi face şi eu şi nu mă voi mai duce în acel oraş.

Dar Merit a spus:

Vorbeşti altfel decât te îndeamnă inima, Sinuhe. Te cunosc şi ştiu că nu îl vei părăsi niciodată pe faraon. Este inima ta aşa, Sinuhe, poate de aceea îmi eşti prieten.

Inima mea a fost revoltată de vorbele ei şi gândul că aş putea-o pierde a început să-mi şfichiuiască mintea. De aceea, i-am spus:

Merit, în lume sunt multe ţări, nu numai Egiptul este în lumea asta. Sunt sătul de neînţelegerile dintre zeii Egiptului şi de nebunia faraonului. Să mergem în lume, undeva departe, tu, Thot şi cu mine, unde să nu ne mai fie teamă de ce se va mai întâmpla mâine.

Dar Merit a zâmbit şi tristeţea s-a amestecat cu zâmbetul în ochii ei negri când mi-a spus:

Sunt în zadar vorbele tale, tu însuţi ştii că nu sunt adevărate, dar minciuna lor îmi place fiindcă confirmă că mă iubeşti. Nu cred că ai putea fi mai fericit în altă parte decât în Egipt, deja te-ai întors o dată; nici eu nu cred că aş putea fi mai fericită altundeva decât în Teba. Cine a băut o dată din apa Nilului se întoarce la Nil. Nu, Sinuhe, nici un om nu-şi poate schimba inima şi tu trebuie să-ţi umpli măsura ta. Cu trecerea timpului, când voi îmbătrâni, mă voi urâţi şi mă voi îngrăşa, iar tu vei fi sătul de mine şi vei începe să mă urăşti pentru că ai plecat din Egipt din cauza mea. De aceea nu doresc, prefer să renunţ la tine.

Tu eşti şi casa, şi ţara mea, Merit, am spus eu. Tu eşti pâinea din mâna mea şi vinul din gura mea, tu însăţi ştii acest lucru. Tu eşti singura fiinţă din lume lângă care nu mă simt singur, fiindcă te iubesc.

Acum aşa este, a spus Merit cu o nuanţă amară în glas. Este drept, eu sunt acuma cuvertura singurătăţii tale, încă nu am ajuns să fiu zdreanţa pe care să te trânteşti indiferent. Dar nici prea mult nu mai este până atunci. De aceea, încă nu-ţi dezvălui un secret, care s-ar putea să-ţi răscolească prea mult inima şi pe care poate că ar fi bine să-l ştii; deocamdată îl păstrez doar pentru mine, deşi, din slăbiciune, era cât pe ce să ţi-l spun.

Nu mi-a povestit nimic. Mândria ei era mai mare decât a mea, poate că se simţea mai singură decât mine. Nu am înţeles atunci că, mai înainte de orice, ea se gândea la mine. Un bărbat care iubeşte nu se mai poate gândi la altceva decât la dragostea lui; este o iluzie dragostea, la fel ca şi toate celelalte vanităţi ale lumii, care nu simt nimic altceva decât simple iluzii.

Am plecat din Teba şi m-am întors în Oraşul Orizontului lui Aton. De aici încolo, nu mai am de povestit decât despre lucruri triste. Dacă am întins povestea acelei perioade când am fost în Teba, chiar dacă atunci nu s-a petrecut nimic deosebit, am făcut-o doar aşa, pentru mine.