Mika Waltari — Egipteanul — Regatul lui Aton pe pământ

Cartea a treisprezecea Regatul lui Aton pe pământ

Când m-am întors în Oraşul Orizontului lui Aton, faraonul era foarte bolnav şi avea nevoie de ajutorul meu. Obrajii lui erau supţi, oasele feţei i se vedeau prin pielea transparentă, gâtul lui părea şi mai lung decât înainte şi, la ceremonii, capul lui nu mai putea suporta greutatea celor două coroane ale Egiptului. Şoldurile lui erau umflate, iar picioarele erau subţiri ca nişte beţe, în jurul ochilor avea cearcăne vineţii şi pungi de la durerile de cap care-l încercau tot timpul. Nu-l mai privea pe nici un om direct în faţă şi, cu gândul la zeul lui, uita cu cine stă de vorbă. Durerile i se agravau când, în miezul zilei, se plimba pe-afară fără peruca regală şi fără umbrelă, pentru ca zeul Aton să-l binecuvânteze cu razele. Dar razele lui Aton nu-l binecuvântau, dimpotrivă, îl otrăveau şi, după aceea, el era în delir şi avea viziuni ciudate. Poate că zeul lui era ca şi el însuşi, oferea binele şi dragostea cu prea multă generozitate. Din generozitatea şi din dragostea lui atât de mare se năştea violenţa. Din dragostea lui atât de mare se năşteau ruinele din jurul său.

Dar în momentele lui de luciditate, când îi puneam comprese reci pe frunte şi-i dădeau să bea extracte calmante din plante, mă privea plin de amărăciune, cu ochii lui trişti, ca şi cum o inexprimabil de mare dezamăgire i-ar fi învăluit spiritul; eram tulburat când îl vedeam aşa şi inima mea se frământa neputincioasă, fiindcă îl iubeam şi aş fi făcut orice ca să-l sustrag decepţiilor şi suferinţei. Îmi spunea:

Sinuhe, nu cumva viziunile mele au fost mincinoase şi le-am avut doar fiindcă în capul meu s-a aciuiat boala? Dacă este aşa, atunci, viaţa este mai înspăimântătoare decât cum gândesc eu şi lumea nu este guvernată de bine, ci de un rău imens. De aceea, prefer să cred că viziunile mele reflectă adevărul. Mă auzi, Sinuhe? Viziunile mele trebuie să fie adevărate, chiar dacă soarele nu mai străluceşte în inima mea şi prietenii îşi bat joc de patul meu şi de mine. Eu nu sunt orb, eu văd în inima oamenilor; şi-n inima ta văd ce este, Sinuhe, în inima ta sensibilă şi slabă, şi ştiu că tu crezi că eu sunt nebun, dar eu te iert, fiindcă odată, în inima mea a pătruns lumina şi pot ierta orice rău de pe pământ.

Când durerile îl răscoleau, gemea şi-mi spunea:

Sinuhe, un animal bolnav este omorât şi un leu rănit este omorât, dar nimeni nu omoară un om pentru a-i curma suferinţa Disperarea mea este mai groaznică decât moartea, de care nu mă mai sperii deloc, fiindcă sufletul meu va trăi etern şi eu mă voi reîntoarce la soare, şi în el voi arde deasupra întregii lumi. M-am născut din soare, Sinuhe, şi mă voi întoarce la soare, vreau să mă întorc mai repede şi să scap de suferinţele acestea.

Îmi vorbea astfel când se simţea foarte rău, dar nu ştiu dacă era conştient de toate lucrurile despre care vorbea.

L-am îngrijit cum m-am priceput mai bine şi când a venit toamna a început să se mai întremeze, dar poate că ar fi fost mai bine dacă nu l-aş fi îngrijit şi l-aş fi lăsat să moară. Totuşi, un medic nu-şi poate lăsa bolnavul să moară, dacă cunoştinţele lui sunt suficiente pentru a-l vindeca, şi acest lucru este deseori ca un blestem pentru medic, dar nu are încotro, fiindcă trebuie să-i vindece atât pe cei buni, cât şi pe cei răi, atât pe cei drepţi, cât şi pe cei vinovaţi, fără să facă deosebire între oameni. Când a venit toamna, faraonul a început să se însănătoşească, dar s-a închis în el însuşi şi nu a mai vrut să vorbească cu nimeni, ochii lui au devenit rigizi şi, întotdeauna, prefera să fie singur.

El a avut dreptate când a afirmat că prietenii şi-au bătut joc de patul său, fiindcă, după ce i-a născut cinci fete, reginei Nefertiti i s-a făcut scârbă de el şi a început să-l urască, să-şi bată joc de el şi să-l umilească şi a făcut-o cum a putut mai bine. De aceea, când grăuntele de orz a încolţit pentru ea a şasea oară, pruncul pe care-l purta în ea era doar cu numele de sânge faraonic, fiindcă în pântecele ei germina sămânţa unui alt bărbat. Desfrânarea ei nu mai avea nici o limită, fiindcă se culca cu nu are importanţă cine: printre alţii, ea s-a distrat chiar şi cu prietenul meu, Totmes. Şi nu trebuia să facă vreun efort pentru a-şi găsi partener de pat, fiindcă frumuseţea ei încă mai era regală, chiar dacă primăvara vieţii ei trecuse de mult. În privirea şi în zâmbetul ei era ceva misterios care atrăgea, neliniştea şi vrăjea bărbaţii. Dar numai din cauza urii şi acrelii, ea şi-a propus să-i cucerească pe bărbaţii apropiaţi faraonului, ca dragostea şi prietenia de care el avusese până atunci norocul să fie înconjurat să se clatine.

Voinţa acestei femei era fermă şi inteligenţa ei teribilă. O femeie devine periculoasă când în planurile ei diabolice împleteşte inteligenţa cu frumuseţea şi încă şi mai periculoasă poate fi, dacă pe lângă acestea, are şi marea putere, conferită de poziţia de mare soţie regală. Se stăpânise ea mulţi ani, această Nefertiti, şi se consolase cu frumuseţea ei nemaipomenită, cu bijuteriile, cu vinul, o mângâiase faptul că poeţii îi închinau imnuri şi că toţi bărbaţii o admirau. Dar ceva îi otrăvise continuu zilele şi, după ce a născut pentru a cincea oară tot o fată, nu s-a mai putut stăpâni şi l-a învinuit pe Akhenaton pentru neputinţa ei de a naşte un băiat. Adevărul este că ceea ce i s-a întâmplat ei rar i se întâmplă unei femei: nu multe femei nasc cinci fete, una după alta. Nu este de neglijat că prin vinele ei curgea sângele ambiţiosului ei tată, preotul Ay, sângele lui negru de intrigant, sânge sălbatic şi dornic de putere, de aceea, nu este de mirare că ca a ajuns cum a ajuns. Este drept că, mai înainte de a cincea naştere nu i s-a putut reproşa nimic, fiindcă ani de zile a fost credincioasă faraonului şi l-a înconjurat cu dragostea ei strălucitoare, a fost tandră şi a crezut sincer în viziunile faraonului. De aceea, mulţi oameni s-au mirat de această bruscă schimbare şi au atribuit-o blestemului care plutea deasupra Oraşului Orizontului lui Aton ca o umbră de moarte. Se spunea că în destrăbălarea ei nu mai avea nici o limită şi că se culca şi cu servitorii, cu şardanii şi cu săpătorii de morminte, dar mie nu-mi vine să cred că tot ce se spunea despre ea era adevărat. În fond, oamenii simt întotdeauna nevoia să exagereze; în cazul ei, cred că n-ar fi trebuit să se exagereze, fiindcă era destul de mult rău şi aşa.

Totuşi, nu vreau să o judec prea aspru. Oare care femeie nu ar fi fost enervată, dacă ar fi fost cea mai frumoasă femeie din vremea sa, ar fi fost regină, deşteaptă, elegantă şi plină de farmec, dar ar fi trebuit să trăiască alături de un bărbat fanatic, fie el chiar faraon, care să-i vorbească şi în pat despre Aton, să o lase grea, ca pe o vacă, în fiecare an şi de pe urma căruia să nu nască decât fete, una după alta?

Şi, îndată ce i s-au deschis ochii, sensibilitatea ei a fost rănită cumplit, fiindcă Nefertiti, care era o femeie deşteaptă, a văzut că din ceea ce faraonul Akhenaton semănase cu Aton al lui, nu a rodit decât ura şi că totul era ca un blestem care-i purta spre ruină. De aceea, a început să se destrăbăleze cu toţi bărbaţii şi a făcut-o cu mult zel, poate că de aceea, mai târziu a prins un gust pătimaş pentru această ocupaţie. Dar la început a vrut doar să-i atragă pe bărbaţii de la curte de partea sa şi a folosit pentru aceasta un mijloc care este, fără îndoială, pentru o femeie frumoasă, cel mai sigur. Aşa gândeam şi vedeam eu lucrurile acestea, dar se poate să mă fi înşelat şi se poate ca motivaţia reginei Nefertiti să fi fost alta.

În orice caz, faraonul Akhenaton şi-a găsit refugiul în singurătate şi se hrănea ca un ascet, numai cu pâine şi cu apă din Nil, fiindcă voia să-şi purifice trupul şi să aibă din nou mintea clară, fiindcă era convins că de la carne şi de la vin venea tot răul, care-l împiedica să aibă viziunile de altădată.

Veştile care veneau din afara Egiptului erau foarte proaste. Din Siria, Aziru trimitea, unul după altul, faraonului mesaje pe tăbliţe de argilă cu diferite plângeri. El scria că oamenii lui voiau să se întoarcă la casele lor şi să se ocupe de creşterea oilor şi vitelor ca înainte, să cultive pământul şi să se iubească cu femeile lor, fiindcă erau oameni liniştiţi cărora nu le era pe plac războiul. Dar că hoţii din deşertul Sinai mutau fără încetare pietrele de hotar şi distrugeau recoltele de la graniţele Siriei şi că aceşti hoţi aveau arme egiptene şi erau conduşi de ofiţeri egipteni pe care de luptă, ce mai încolo şi-ncoace, erau un pericol continuu pentru Siria, de aceea Aziru nu-şi putea trimite oamenii la casele lor. Chiar şi comandantul din Gaza se comporta altfel decât fusese consemnat în tratatul de pace, fiindcă el închidea porţile oraşului pentru negustori şi caravane şi nu permitea accesul decât pentru protejaţii lui. Despre multe altele se plângea Aziru şi scria că un altul în locul lui şi-ar fi pierdut deja cumpătul, dar că răbdarea lui este mare fiindcă el doreşte doar pacea.

Babilonul era nemulţumit din cauza concurenţei egiptene pe pieţele de cereale din Siria şi regele Burnaburiaş i-a trimis daruri bogate faraonului împreună cu o listă întreagă de cereri, care, onorată de faraon, ar fi ajutat la continuarea relaţiilor de prietenie dintre Egipt şi Babilon. Reprezentantul permanent al Babilonului în Oraşul Orizontului lui Aton, fiind întrebat ce semnificaţie au aceste manifestări ale regelui Babilonului, a ridicat din umeri şi a deschis braţele, s-a scărpinat îndelung în barbă şi, după aceea, a spus:

— Stăpânul meu este asemenea leului care adulmecă neliniştit în jurul vizuinii sale, pentru a şti ce primejdii îl aşteaptă. El îşi pune speranţele în Egipt, dar dacă Egiptul este atât de sărac încât nu-i poate trimite aur, pentru a-şi angaja mercenari şi a-şi construi care de luptă, nu aş putea spune ce va mai urma. Cu un Egipt puternic şi bogat, regele meu doreşte oricând să fie prieten şi pacea lumii poate fi asigurată fiindcă, atât Egiptul cât şi Babilonul sunt ţări suficient de bogate, care nu au nici un motiv pentru vreun conflict, atâta timp cât bogăţia lor nu este în pericol. Însă prietenia cu un Egipt slab şi sărac nu are nici o importanţă pentru regele meu, mai mult, este ca o povară şi pot spune că regele Babilonului este uimit şi îngrozit când vede că Egiptul renunţă, din slăbiciune, la Siria. Îmi este mai aproape propria gură decât gura sacului şi, ca babilonean, mă gândesc înainte de orice a Babilon. Chiar dacă iubesc Egiptul şi-i doresc numai bine Egiptului, ţara mea este mai importantă pentru mine şi, deşi îmi este teamă, nu mă mir că sunt chemat în Babilon.

Astfel a vorbit el şi nici un om înţelept nu ar fi putut să nu-i dea dreptate. Iar regele Burnaburiaş a încetat să-i mai trimită, ca până atunci, jucării şi ouă pictate fiicei faraonului, prinţesa de trei ani pe care faraonul i-o promisese de soţie.

În schimb, în Oraşul Orizontului lui Aton au sosit reprezentanţii regelui hitiţilor şi un număr mare de nobili hitiţi. Ei au sosit ca să întărească principiile de prietenie dintre Egipt şi ţara Hatti şi în acelaşi timp să se familiarizeze cu obiceiurile egiptene, despre care auziseră atât de mult, şi să vadă armata egipteană, despre care se spunea în toată lumea că este o armată disciplinată. Erau foarte amabili şi curtenitori şi ei au adus daruri persoanelor importante de la curte. Tânărului Tut, logodnicul lui Ankhsenaton şi ginerele lui Akhenaton, i-au dăruit, printre altele, un pumnal din metal albastru, care era mai tăios şi mai solid decât oricare altul, şi băiatul a fost foarte încântat, încât nu ştia cu ce să-i mai răsplătească. Un astfel de pumnal, doar eu mai aveam în Oraşul Orizontului lui Aton, pumnalul pe care mi-l oferise comandantul hitit din port, pe care-l vindecasem. L-am sfătuit pe Tut să-l acopere cu aur şi cu argint, aşa cum făcusem şi eu în Simyra După aceea, el a fost şi mai încântat şi mi-a spus că îl va pune în mormântul său. Tut avea o constituţie fragilă, era un băiat bolnăvicios şi se gândea continuu la moarte: era ciudat, fiindcă un copil de vârsta lui, de obicei, nu se gândeşte la moarte.

Aceşti şefi ai hitiţilor erau nişte bărbaţi simpatici şi cultivaţi şi pe pieptarele lor brodate străluceau soarele înaripat şi dubla secure. Nasurile lor mari şi puternice, bărbile lor energice şi ochii lor sălbatici le tulburau pe femeile de la curte, care, ca oricare alte femei, erau fascinate de orice noutate. De aceea, ei şi-au făcut mulţi prieteni în Oraşul Orizontului lui Aton şi, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, o duceau într-o veselie şi sărbătoare la palatele nobililor, până la epuizare, când nu mai puteau de durere de cap. Dar ei zâmbeau şi spuneau:

— Ştim că despre noi, hitiţii, şi despre ţara hitiţilor umblă tot felul de zvonuri, pe care duşmanii noştri le-au împrăştiat prin lume. Este o ocazie bună pentru a le risipi, fiindcă vedeţi cu ochii voştri că nu ne deosebim de voi. Ştim şi noi să scriem şi să citim, nu mâncăm carne crudă ca sălbaticii şi nu bem sânge de copii, cum se povesteşte, dimpotrivă, ştim să apreciem mâncărurile şi băuturile egiptene şi siriene. Noi suntem oameni liniştiţi, ca şi voi, şi nu ne sunt pe plac scandalurile, oferim cu plăcere daruri, fără a tânji pe ascuns după recompense. Ceea ce ne interesează cel mai mult este să cunoaştem cum ar putea poporul hitit să ajungă la nivelul civilizaţiei egiptene. Suntem interesaţi de felul în care şardanii voştri mânuiesc armele şi de carele voastre grele de luptă aurite, care nici nu se pot compara cu amărâtele noastre de care simple şi mici. Noi sperăm că nu daţi crezare acelor calomnioase poveşti pe care fugarii din ţara Mitanni le spun despre hitiţi, fiindcă prin gura lor vorbeşte doar mânia omului laş. Vă putem asigura că nu li s-ar fi întâmplat nici un rău, dacă ar fi rămas în ţara lor şi ar fi trăit în înţelegere cu noi, şi noi le-am trimis numeroase mesaje că se pot întoarce şi că nimeni nu-i va pedepsi pentru vorbele lor compromiţătoare, fiindcă noi le înţelegem bine amarul. Dar toată lumea trebuie să priceapă că ţara Hatti este prea mică pentru un popor atât de mare şi că hitiţii au mulţi copii, fiindcă regele nostru, Suppiluliuma, iubeşte copiii. Era nevoie de mai multe păşuni pentru vitele noastre şi ţara Mitanni era cel mai convenabil loc, mai cu seamă că femeile din Mitanni nu au mai mult decât unul sau doi copii. Printre altele, noi nu am mai putut suporta să vedem nedreptatea şi opresiunea care domneau în această ţară: locuitorii din Mitanni, de multe ori, ne-au cerut ajutor, aşa că noi am intrat acolo ca eliberatori, nu ca cuceritori. Acum, în Mitanni, avem destule păşuni pentru vitele noastre şi loc pentru poporul nostru, care a trăit înghesuit până acum, şi nu ne mai este gândul la vreo altă cucerire, fiindcă, în fond, suntem un popor paşnic.

Ei ridicau cupele şi închinau pentru marele Egipt şi femeile îi priveau cu dorinţele aprinse şi le admirau grumajii zdraveni şi ochii lor înflăcăraţi şi sălbatici. Ei spuneau:

— Egiptul este o ţară minunată. Noi admirăm Egiptul. Dar cine ştie, poate că şi în ţara noastră se poate învăţa câte ceva şi regelui nostru i-ar face plăcere ca nobilii Egiptului care sunt interesaţi să ne cunoască ţara şi obiceiurile să fie oaspeţii lui şi el îi va răsplăti cu daruri bogate, fiindcă este generos, el îi apreciază mult pe egipteni şi iubeşte copiii.

Ei le asigurau pe femeile de la curte că n-au de ce să se teamă că vor rămâne însărcinate dacă se culcă cu ei, fiindcă, în ţara lor, fiecare dintre ei avea mulţi copii, ca să fie pe placul regelui lor. În Egipt, ştiau ei să se oprească la timp, fiindcă, se lăudau ei, se pricepeau la iubit mai bine decât oricare alţi bărbaţi din lume.

Dacă tot erau ei atât de fermecători, nobilii din Oraşul Orizontului lui Aton, naivi şi nebănuitori, nu s-au ferit de ei şi ei au putut cunoaşte tot ceea ce-i interesa în Egipt. O dată cu sosirea lor, în mintea mea s-a redeşteptat mirosul morţii, pe care l-am simţit plutind în ţara lor stearpă şi mi-am amintit de vrăjitorii traşi în ţeapă pe care i-am văzut la toate răscrucile de drumuri. Şi am fost bucuros când ei au plecat.

Niciodată, până la venirea acestor oaspeţi hitiţi, Oraşul Orizontului lui Aton nu fusese atât de vesel, niciodată nu se băuse şi nu se mâncase atât de mult, niciodată nu se zbânţuiseră şi distraseră locuitorii lui atâta. În toate nopţile au luminat torţe aprinse în faţa palatelor nobililor şi de dimineaţa până seara se auzeau muzica şi râsul din toate părţile; chiar şi servitorii şi sclavii se molipsiseră de la veselia nobililor şi-i puteai vedea pe unii dintre ei rătăcind distraţi şi beţi pe străzi. Dar aceasta a fost o veselie bolnavă, apăsătoare şi mistuitoare ca febra unui om în agonie, care-l împiedică să mai gândească la ceea ce mai poate aduce ziua de mâine. În toiul veseliei, a cântecelor şi ameţelii plăcute, datorată vinului, adesea, brusc, se lăsa o tăcere de moarte peste Oraşul Orizontului lui Aton şi-şi îngheţau oamenii râsul şi se uitau unii la alţii cu teamă, uitându-şi cuvintele pe care voiseră să le rostească. Se răspândise de la o vreme în Oraşul Orizontului lui Aton un miros ciudat, scârbos, dezagreabil şi nimeni nu înţelegea de unde vine şi nici tămâia arsă din belşug nu ajuta la nimic. Acest miros neplăcut se putea simţi mai mult dimineaţa şi seara, după apusul soarelui şi nu venea nici dinspre Nil, nici dinspre iazurile cu peşti, nici dinspre lacul sacru al lui Aton şi, deşi canalele de scurgere erau continuu curăţate, mulţi spuneau că era blestemul şi mirosul pedepsitor al lui Amon.

Artiştii se întreceau în bizarerii şi ei desenau, pictau şi sculptau cu o frenezie nemaiîntâlnită până atunci, ca şi cum le-ar fi fost frică de faptul că timpul alunecă şi le scapă printre degete şi ar fi vrut să-şi valorifice toate potenţele artistice. Îngroşau şi exagerau realitatea şi realitatea vibra grotesc sub dalta şi sub penelul lor, se întreceau între ei în a găsi forme ciudate, care să sublinieze şi mai mult trăsăturile pe care voiau să le exprime şi până la urmă, s-a ajuns ca o linie şi câteva pete să fie suficiente pentru a exprima caracterul modelului. Expresia şi visarea din ochiul omenesc era conţinută într-o aceeaşi linie curbă şi desenele care-l reprezentau pe Akhenaton îi uimeau pe oamenii în vârstă, se exagera peste măsură cu grosimea şoldurilor, cu subţirimea gâtului şi cu picioarele lui umflate şi nu exista nici o limită în reprezentarea caricaturală a acestor părţi ale trupului faraonului. După mine, astfel de reprezentări le puteau concepe doar nişte artişti care-l urau cu încrâncenare. Ei înşişi, artiştii, se mândreau şi spuneau:

— Adevărul este că niciodată până acum nu a fost exprimată în desen şi în sculptură adevărata viaţă.

Faţă de Totmes, prietenul meu, nu am avut nici o reţinere şi i-am spus ceea ce îmi stătea pe suflet:

— Faraonul Akhenaton te-a ridicat din noroi, te-a aşezat alături de el şi te-a făcut prietenul lui. Oare de ce îţi baţi joc de el? Oare de ce-l reprezinţi ca pe un duşman, pe care-l urăşti de moarte? Şi oare de ce ai profanat prietenia pe care el ţi-a arătat-o şi te-ai tăvălit, dezonorându-i patul, cu desfrânata de Nefertiti? Totmes mi-a spus:

— Nu te amesteca în treburi pe care nu le poţi înţelege! Poate că-l urăsc pe faraon, dar mai mult decât pe el, mă urăsc pe mine însumi. În mine totul arde acum şi niciodată nu mi-am simţit mâinile aşa de nestăpânite. Poate că un artist nemulţumit de el însuşi are o forţă mai mare de creaţie. În mine găsesc toate formele şi toate culorile, diversitatea creaţiei mele este în mine şi în fiecare statuie mă cioplesc în piatră doar pe mine pentru eternitate. Eu sunt mai presus decât toţi ceilalţi oameni, pentru mine nu există legi şi convenţii. Eu sunt mai aproape de zei decât de oameni. Culorile şi formele creaţiei mele pot rivaliza doar cu creaţia lui Aton şi-l voi învinge chiar şi pe Atonul lui, fiindcă fiinţele pe care Aton le-a creat vor dispărea, pe când arta mea va trăi etern.

Băuse mult vin în ziua aceea, tremura şi-şi frământa nestăpânit mâinile. L-am iertat pentru toate vorbele lui. L-am privit în ochi şi am înţeles că este peste măsură de nefericit.

Nilul s-a revărsat, Nilul s-a retras, a venit apoi iarna şi, o dată cu iarna, a venit şi foametea în Egipt şi de atunci încolo, nimeni nu a mai ştiut ce nenorocire urma să mai aducă ziua de mâine, fiindcă nenorocirile se ţineau lanţ.

O dată cu iarna, a sosit şi vestea că Aziru a deschis cea mai mare parte dintre oraşele Siriei hitiţilor, că deşertul Sinai a fost traversat de carele uşoare de luptă hitite, după care s-a trecut la asedierea oraşului Tanis şi la distrugerea întregii zone din jur.

Când au aflat aceste veşti, au venit Ay din Teba şi Horemheb din Memfis să se sfătuiască cu faraonul Akhenaton şi să salveze ceea ce încă mai putea fi salvat. La această întrevedere am asistat şi eu în calitate de medic ai faraonului şi trebuia să intervin în cazul în care faraonul ar fi urmat să aibă vreo criză, mai cu seamă că lucrurile pe care urma să le afle erau dintre cele mai nepotrivite cu sensibilitatea lui specială. Dar faraonul a rămas închis în el, rece şi indiferent, nu şi-a pierdut deloc calmul şi doar a ascultat ceea ce au discutat Ay şi Horemheb. Mai întâi, preotul Ay i s-a adresat faraonului:

Hambarele faraonului sunt goale şi în acest an nici ţara Kuş nu şi-a mai plătit tributul: acest lucru a risipit toate speranţele mele. Foametea domneşte în tot Egiptul şi oamenii scormonesc pământul ca să găsească rădăcini, jupoaie coaja pomilor fructiferi, mănâncă lăcuste, gândaci şi broaşte ca să-şi astâmpere foamea. Au murit mulţi oameni şi încă vor mai muri mulţi, deoarece chiar şi împărţit cu stricteţe, grâul faraonului nu ajunge pentru toată lumea şi este atât de scump, încât cei foarte săraci nici nu-l pot cumpăra. De o mare nelinişte este încercat fiecare om şi, disperaţi, ţăranii se duc în oraşe, iar orăşenii în sate şi toţi spun: „Acesta este blestemul lui Amon şi suferinţa noastră este datorată noului zeu al faraonului. De aceea, îţi spun, Akhenaton, faraonul meu, fă pace cu preoţii lui Amon şi dă-le puterea înapoi, ca oamenii să se roage la Amon şi să-i aducă jertfe, aşa cum vor ei, şi după aceea, oamenii te vor adora şi se vor linişti. Dă-i lui Amon terenurile înapoi, ca Amon să le fertilizeze, fiindcă poporul se îndoieşte şi crede că doar Amon poate fertiliza pământul şi crede, de asemenea, că pământurile tale sunt blestemate. Trebuie să faci un pact cu Amon, dacă nu, eu mă spăl pe mâini pentru tot ceea ce va mai fi să se întâmple.

Apoi, Horemheb a spus:

Burnaburiaş a cumpărat pacea de la hitiţi, iar Aziru a cedat presiunii lor şi a deschis pentru ei oraşele lui şi s-a aliat cu ei. Numărul soldaţilor hitiţi în Siria este cât nisipul mării şi numărul carelor lor de luptă câte stele pe cer, şi ăsta-i sfârşitul Egiptului, fiindcă ei au umplut deşertul cu vase de apă, ca să-şi asigure înaintarea. Ei au transportat în deşert o cantitate enormă de apă şi la primăvară, o armată imensă va putea traversa deşertul fără a muri de sete. Dar o mare parte din vasele de argilă le-au cumpărat din Egipt şi negustorii care au vândut vase goale şi-au săpat propriul mormânt din cauza lăcomiei lor. În nebunia lor, amoriţii lui Aziru şi hitiţii ai făcut incursiuni de cercetare în Tanis şi pe teritoriul Egiptului, încălcând astfel alianţele de pace. Este drept că aceste incursiuni nu sunt cele mai grave lucruri, dar am alarmat deja poporul, ca să ştie ce înseamnă o invazie a hitiţilor, fiindcă ei sunt de o cruzime nemaiîntâlnită şi poporul egiptean este deja gata de război. Încă mai este timp, faraonule Akhenaton. Ordonă să sune trâmbiţele, să se înalţe flamurile şi anunţă războiul. Cheamă toţi bărbaţii care sunt apţi de luptă, adună tot cuprul din ţară pentru a se putea fabrica lănci şi vei vedea că puterea ta va fi salvată. Eu o voi salva şi voi asigura triumful Egiptului, îi voi învinge pe hitiţi şi îţi voi da înapoi Siria. Dar o voi putea face doar dacă toate resursele Egiptului vor fi date armatei, fiindcă foamea nu-i face pe soldaţi mai viteji. Că-i Amon sau Aton, n-are nici o importanţă, mai repede îl uită mulţimea pe Amon dacă este război şi neliniştea aceasta pricinuită de zei dispare, iar după victorie, puterea ta va fi mai mare decât înainte. Eu îţi promit că pentru tine voi câştiga războiul, fiindcă sunt Horemheb, fiul şoimului, şi destinul meu este să împlinesc fapte eroice; acum este clipa mea, pe care am aşteptat-o de o viaţă.

Dar Ay a spus repede:

Nu-l crede pe Horemheb, faraonule Akhenaton, dragul meu fiu, fiindcă vorba lui este amăgitoare şi doar setea de putere îi aţâţă patima, încheie alianţă cu preoţii lui Amon şi declară războiul, dar nu-i încredinţa lui Horemheb comanda armatei Egiptului, ci unui comandant încercat, care a studiat temeinic textele despre războaiele vechilor faraoni şi în care poţi avea toată încrederea.

Dar Horemheb a spus:

Dacă nu am fi în faţa faraonului, preotule Ay, ţi-aş cârpi cu plăcere o palmă, ca să te împiedic să te baligi pe gură. Tu mă judeci după cum eşti, fiindcă tu crezi că toată lumea este mincinoasă ca tine. Tu minţi, bestie, tu ai negociat deja cu preoţii lui Amon şi ai făcut alianţa pe care încerci să o impui acum faraonului. Eu nu l-aş putea minţi pe acela pe care l-am acoperit cu veşmintele mele în deşertul de la poalele munţilor Tebei, toate gândurile mele sunt îndreptate pentru măreţia Egiptului, iar în acest moment numai eu mai pot salva Egiptul.

Faraonul Akhenaton i-a întrebat:

Aţi vorbit?

Şi ei au răspuns într-un glas:

Am vorbit.

Atunci, faraonul a spus:

Eu trebuie să mă reculeg şi să mă rog mai înainte de a lua o hotărâre. Chemaţi mâine tot poporul, chemaţi-i pe toţi cei care mă iubesc, nobili şi oameni simpli, stăpâni şi servitori, chemaţi-i şi pe lucrătorii din carierele de piatră, fiindcă vreau să vorbesc poporului meu şi să-i comunic hotărârea pe care o voi lua.

Ordinul faraonului a fost executat şi tot poporul a fost chemat pentru a doua zi. Ay spera că faraonul va încheia alianţă cu preoţii lui Amon, Horemheb că va declara război împotriva trupelor lui Aziru şi împotriva hitiţilor.

Toată noaptea, faraonul a vegheat şi a rătăcit neliniştit prin palat, fără să vrea să mănânce nimic sau să vorbească cu cineva şi, ca medic, am fost şi eu îngrijorat din cauza lui.

A doua zi, faraonul a fost purtat în faţa mulţimii, s-a aşezat pe tron şi faţa lui era limpede şi strălucitoare ca a soarelui când şi-a ridicat braţul şi a spus:

Din cauza slăbiciunii mele este acum foamete în Egipt, din cauza slăbiciunii mele duşmanul ameninţă acum graniţele Egiptului. Aflaţi că hitiţii pregătesc din Siria atacul împotriva Egiptului şi în scurt timp picioare vrăjmaşe vor călca pământul negru al Egiptului. Este vina mea că nu am înţeles clar glasul zeului meu şi că nu i-am executat în întregime voinţa. Dar acum, mi s-a arătat din nou Aton, adevărul îmi arde inima şi nu mai sunt nici slab şi nici nu mă mai îndoiesc de nimic. L-am răsturnat pe zeul fals, dar în slăbiciunea mea, i-am lăsat pe toţi ceilalţi zei să domnească alături de unicul Aton şi umbra lor a întunecat Egiptul. De aceea, astăzi vor cădea toţi vechii zei din ţara Kemi, ca strălucirea lui Aton să fie unica lumină în tot Egiptul. Astăzi să dispară toţi vechii zei! De astăzi începe domnia lui Aton pe pământ!

După aceste vorbe ale faraonului, din mulţime s-au auzit murmure de groază şi mulţi au ridicat braţele şi s-au prosternat în faţa faraonului. Dar faraonul a ridicat glasul şi a strigat:

Voi, cei care mă iubiţi, mergeţi şi răsturnaţi-i pe toţi vechii zei din tot Egiptul, distrugeţi-le altarele, zdrobiţi imaginea lor, răsturnaţi din ulcioare apa lor sacră, dărâmaţi-le templele, ştergeţi-le numele de pe toate inscripţiile, pătrundeţi în morminte şi distrugeţi numele lor, ca tot Egiptul să fie salvat. Nobili, luaţi în mână leviere, artişti, schimbaţi dalta cu ciocanul, constructori, luaţi baroase şi mergeţi în toată ţara, din sat în sat, răsturnaţi vechii zei, faceţi să le dispară numele! În acest fel, eu purific Egiptul de tot răul.

Mulţi oameni au fugit atunci înspăimântaţi din faţa lui, dar faraonul a respirat puternic, chipul lui strălucea de extaz şi el a mai spus:

Începe domnia lui Aton pe pământ. De astăzi nu vor mai fi nici stăpâni, nici sclavi, nici servitori, toţi oamenii vor fi egali în faţa lui Aton şi nimeni nu va mai fi obligat să învârtească la moară pentru altul, fiecare este liber să-şi aleagă meseria care-i place, fiecare este liber să meargă unde vrea. Faraonul a vorbit!

S-a făcut imediat linişte, toţi au rămas muţi, cu privirea aţintită spre el. O linişte de moarte s-a aşternut peste Oraşul Orizontului lui Aton şi am simţit în nări mirosul acela îngrozitor, despre care am mai povestit.

Mulţimea îl privea încremenită şi fascinată pe faraonului Akhenaton, care crescuse pe neaşteptate în ochii ei; figura faraonului în extaz era puternică şi strălucitoare şi mulţimea a început să-i strige numele cu ardoare. Mulţi erau uluiţi şi-şi spuneau: „Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată şi nu încape îndoială că prin gura lui vorbeşte chiar zeul lui, Aton, şi noi trebuie să respectăm dorinţa lui Aton”.

Nu toţi erau de aceeaşi părere, aşa că, în scurtă vreme, cei mai pasionaţi, cărora nu le mai ajungeau cuvintele pentru a-şi apăra părerea, au început să se folosească de pumni şi de picioare şi înflăcăraţii susţinători ai faraonului îi loveau pe bătrâni, care nu erau de aceeaşi părere cu ei. După ce mulţimea a început să se risipească, preotul Ay i-a spus faraonului:

Akhenaton, aruncă coroana şi rupe sceptrul, fiindcă vorbele pe care le-ai rostit te răstoarnă ele însele de pe tronul Egiptului!

Faraonul Akhenaton i-a răspuns:

Vorbele pe care le-am rostit asigură nemurirea numelui meu şi puterea mea va trăi în inimile oamenilor de la o eternitate la alta.

Ay şi-a ridicat ameninţător braţele, a scuipat pe pământ în faţa faraonului, după care a frecat cu piciorul locul pe care scuipase şi a spus:

Dacă este aşa, mă spăl pe mâini şi-o apuc încotro voi crede că este mai bine, fiindcă în faţa unui nebun nu mă consider vinovat de faptele mele.

Şi a vrut să plece, dar Horemheb l-a apucat cu braţele şi, deşi Ay era un bărbat solid, nu a reuşit să i se smulgă din braţe. Horemheb a spus:

El este faraonul tău şi tu trebuie să-i asculţi poruncile. Ay, tu nu-l vei trăda, fiindcă dacă-l trădezi, vei simţi tăişul lăncii mele prin pântece, chiar dac-ar trebui ca pentru treaba asta să strâng o armată ca să te pot omorî. Crede-mă, fiindcă de obicei eu nu mint. Este drept că nebunia lui este mare şi nu cred că duce la nimic bun, dar eu îl iubesc cu nebunia lui cu tot şi-i voi rămâne fidel, pentru că i-am depus jurământ de credinţă şi pentru că odată i-am acoperit slăbiciunea cu haina mea Un dram de înţelepciune tot este în nebunia lui, fiindcă dacă s-ar fi mărginit doar la detronarea vechilor zei, ar fi început un război civil, dar dacă eliberează pe sclavi de la mori şi de pe câmpuri, întoarce pe dos planurile preoţilor şi-i câştigă pe oamenii din popor de partea lui şi de-aici, să te ţii ce-o să iasă, fiindcă nimeni n-o să mai ştie ce vrea De fapt, totul îmi este egal, dar ce facem cu hitiţii, faraonule Akhenaton?

Dar faraonul, aşezat cu braţele încrucişate peste genunchi, nu i-a răspuns nimic. Horemheb a spus:

Dă-mi aur şi grâu, arme şi care de război, dă-mi voie să înrolez soldaţi şi să chem gărzile din toate oraşele Egiptului de Jos şi jur că îi voi învinge pe hitiţi!

Atunci faraonul şi-a lăsat în jos ochii lui înflăcăraţi şi tot extazul de care fusese până atunci stăpânit a dispărut deodată de pe faţa lui. El a spus încet:

— Îţi interzic să declari războiul. Horemheb! Dar, dacă poporul doreşte să apere pământul negru, eu nu-l pot împiedica. Nu am nici aur, nici grâu de dat, despre arme nici nu vreau să aud, fiindcă, chiar dacă le-aş avea, nu ţi le-aş da, pentru că nu vreau să răspund la rău prin rău. Dar tu poţi face ceea ce doreşti pentru Tanis, fără vărsare de sânge, limitându-te doar la apărare.

Va fi aşa cum spui, a rostit Horemheb. Acelaşi rahat peste tot. Deci, mă voi duce să mor la Tanis, conform poruncii tale, fiindcă fără grâu şi fară aur, nici cea mai pricepută şi mai curajoasă armată nu se poate apăra prea multă vreme. Îmi împrăştii apa din trup pe toate ezitările tale, faraonule Akhenaton, mă voi apăra după cum mă va duce mintea. Te las cu bine!

Apoi el a plecat, a plecat şi preotul Ay şi am rămas singur cu faraonul Akhenaton. M-a privit cu ochii pierduţi, obosiţi şi mi-a spus:

Cu vorbele pe care le-am rostit, s-a dus şi toată forţa mea, Sinuhe, dar, deşi mă simt atât de slăbit, sunt fericit. Oare tu ce vei face, Sinuhe?

M-a surprins întrebarea lui şi i-am aruncat o privire mirată. El a zâmbit obosii şi a spus:

Tu mă iubeşti, Sinuhe?

După ce l-am asigurat că, în ciuda nebuniei lui, îl iubesc, el a spus:

Dacă mă iubeşti, tu ştii ce ai de făcut Sinuhe!

Mintea mea se împotrivea dorinţei lui, inima mea îmi spunea că, poate, aşa este mai bine. I-am răspuns, încercând să strecor printre vorbe puţin umor:

Credeam că tu ai nevoie de mine ca medic, dar dacă nu mai ai nevoie de mine, eu pot pleca pe drumul meu. Adevărul este că eu nu am putere să răstorn imagini de zei, fiindcă braţele mele sunt prea slabe ca să mânuiască ciocanul, dar fie cum vrei tu. Nu încape îndoială că mulţimea mă va jupui de viu şi-mi va crăpa capul cu pietre, după care îmi va atârna cadavrul pe ziduri cu capul în jos, dar numai pentru atâta lucru nu are rost să te nelinişteşti. Deci, voi pleca la Teba, fiindcă acolo sunt cele mai multe temple şi oamenii mă cunosc.

El nu mi-a răspuns şi eu am plecat, fiindcă toate întâmplările acelei zile mi se păreau absurde. A rămas singur, aşezat pe tron, şi eu m-am dus la Totmes, fiindcă simţeam nevoia să mă sfătuiesc cu un prieten.

În atelierul lui Totmes era Horemheb şi împreună cu ei bea vin un bătrân, un artist veşnic beat şi însetat, pe care-l chema Bek, iar servitorii îi pregăteau bagajele lui Horemheb pentru drum.

În numele lui Aton, a spus Totmes ridicându-şi cupa din aur, nu mai există nici nobili, nici bădărani, nici stăpâni, nici sclavi, iar eu cel care însufleţesc piatra cu mâinile mele, mă voi duce să distrug statuile zeilor blestemaţi. Să bem pentru asta, prieteni dragi, fiindcă mă tem că nu mai avem multe zile de trăit.

Am băut împreună şi Bek a spus:

El, faraonul, m-a ridicat din noroi şi m-a aşezat alături de el, mi-a vorbit ca unui prieten şi de fiecare dată când mi-am băut şi hainele de pe mine, mi-a dat altele. De ce să nu-i îndeplinesc voia? Sper, totuşi, să nu mor în chinuri prea mari, deşi în satul meu oamenii sunt cam aprigi şi obişnuiesc, la mânie, să-şi mângâie victima cu furcile, sfâşiindu-i carnea de pe trup, bucată cu bucată.

Horemheb a spus:

Ar trebui să te invidiez pentru moartea destul de uşoară de care s-ar putea să ai parte, fiindcă cruzimea hitiţilor este mult mai mare. În orice caz, am să mă lupt cu hitiţii şi sper că-i voi pune pe fugă, fiindcă am încredere în norocul meu şi fiindcă odată am văzut în deşertul Sinai un copac care, deşi înconjurat de foc, nu ardea. Atunci s-a născut în mine încrederea şi mă mistuie în continuare dorul după fapte măreţe. Dar este greu să faci fapte de vitejie cu mâinile goale şi mă îndoiesc că hitiţii pot fi zdrobiţi cu bulgări de bălegar.

Am spus:

Pe Seth şi pe toţi demonii lui, oare de ce-l iubim încă şi ne supunem voinţei acestui faraon, când ştim toţi că el este nebun şi că în vorbele lui este nebunia? Explicaţi-mi acest lucru dacă sunteţi în stare!

Mă îndoiesc că el are vreo putere asupra mea, a spus Bek. Dar eu sunt un nenorocit de beţivan şi dacă mor, nimeni nu va fi păgubit cu nimic. De aceea, vreau să-i fac pe plac şi să-mi plătesc în felul acesta toţi anii de beţie când am trăit alături de el.

Eu nu-l iubesc, dimpotrivă, îl urăsc, a spus Totmes. Din această cauză îi îndeplinesc ordinul, pentru că-l urăsc şi vreau să i se apropie sfârşitul. Adevărul este că sunt scârbit de toate şi vreau ca toate să se termine cât mai repede.

Dar Horemheb a spus:

Minţiţi ca nişte porci. Fiţi cinstiţi şi recunoaşteţi că, atunci când el vă priveşte în ochi, spinarea voastră jegoasă începe să tremure şi simţiţi nevoia să fiţi iarăşi copii şi să vă jucaţi cu caprele pe câmp. Eu sunt singurul asupra căruia privirea lui nu are nici un efect, dar destinul meu este legat de el şi trebuie să recunosc că î1 iubesc, chiar dacă ţipă cu vocea lui ascuţită ca o babă isterică.

Am băut vin şi am discutat şi am văzut cum treceau corăbiile pe Nil în sus şi-n jos şi cum oamenii părăseau Oraşul Orizontului lui Aton. Cei mai mulţi nobili fugeau cu averea lor din oraş, dar erau şi mulţi care se duceau să răstoarne zeii vechiului Egipt, aşa cum poruncise faraonul, şi care-i cântau imnuri lui Aton. Cred că prea mult timp nu au mai cântat ei, cred că le-a încremenit cântecul în gât când s-au întâlnit în temple cu oameni furioşi, pentru care zeii erau tot ceea ce aveau ei pe lume.

Am băut toată ziua, dar vinul nu mi-a înveselit inima, fiindcă, în faţa mea, viitorul se deschidea ca un hău negru şi vorbele noastre erau din ce în ce mai amare.

A doua zi, Horemheb s-a îmbarcat să se întoarcă în Memfis, de acolo urmând să plece la Tanis. Mai înainte de a pleca, i-am promis că-i voi da tot aurul pe care voi reuşi să-l strâng în Teba şi jumătate din grâul pe care-l aveam în depozitele mele din Teba. Cealaltă jumătate o păstram pentru mine.

Cine ştie, poate că această slăbiciune a mea a fost greşeala care mi-a determinat soarta. I-am dat jumătate lui Akhenaton, cealaltă jumătate lui Horemheb, dar nici unuia nu i-am dat totul şi niciunul dintre ei doi nu a fost mulţumit.

Am călătorit împreună cu Totmes şi eram încă departe de Teba când pe Nil au început să apară cadavrele. Pluteau umflate şi printre ele puteai recunoaşte preoţi cu capetele complet rase, gardieni, nobili, oameni simpli, sclavi şi, după starea de descompunere, după mirosul putred şi după bucăţile lipsă din trupul lor devorat de crocodili, puteai să-ţi dai seama câte zile trecuseră de când încă mai fuseseră în viaţă. Nici nu mai trebuiau să înoate crocodilii în susul Nilului până la Teba, fiindcă apa le aducea hrana sub nas; forfoteau pe lângă mal şi cum din toate satele şi oraşele li se distribuiau cadavre proaspete, erau mai exigenţi, fiindcă aveau de unde alege. Fără îndoială, crocodilii sunt animale inteligente, fiindcă preferă carnea de copii şi de femei, care este mai moale, şi nici carnea nobililor graşi nu le displace, dar după carnea tare şi uscată a sclavilor şi hamalilor, nu prea se omoară şi cred că în acele zile l-au ridicat în slăvi pe Aton şi au crezut în el. Tot fluviul mirosea a moarte şi, o dată cu întunericul nopţii, vântul aducea un miros neplăcut de fum. Într-o zi, Totmes mi-a spus cinic:

Într-adevăr, pe aici se vede că regatul lui Aton a şi ajuns pe pământ.

Eram deprimat, dar am încercat să mă încurajez şi i-am spus:

Totmes, aşa ceva niciodată nu s-a mai întâmplat şi niciodată lumea nu va mai fi la fel cum a fost. Pâinea nu se poate face cu forţa din grâu. Morile lui Aton macină acum grâul, noi plămădim făina, ca să devină pâinea pe care faraonul o visează şi, într-adevăr, lumea se va schimba şi toţi oamenii vor fi fraţi în faţa lui Aton.

Dar Totmes, care bea vin cu înverşunare, ca să nu mai simtă mirosul putred şi de mortăciune în nări, mi-a spus:

Iartă-mă dacă încerc să mă întăresc cu vin în neputinţa mea, fiindcă, îţi spun sincer, îmi este foarte frică şi îmi tremură genunchii când mă gândesc la ce ne aşteaptă. De aceea, cel mai bine în aceste vremuri este să-ţi bei şi minţile, să fii în permanenţă beat, ca să nu mai poţi gândi în plus la viaţă şi la moarte; oamenii şi zeii nu mai au nici o importanţă.

Când am ajuns la Teba incendiile mistuiau frumosul oraş şi chiar şi deasupra Oraşului Morţilor, fumul plutea gros, fiindcă plebea jefuia mormintele preoţilor şi le ardea mumiile. Corabia noastră a fost întâmpinată cu o ploaie de săgeţi, fără să se fi întrebat mai întâi cei care lansau săgeţile cine suntem şi, când am coborât la ţărm, am văzut că cei care purtau crucea lui Aton îi azvârleau în Nil pe cei care purtau cornul lui Amon şi-i loveau cu vâslele ca să se înece. Era o dovadă că, în Teba, Aton era deja învingător.

Ne-am dus direct la „Coada crocodilului” şi l-am întâlnit acolo pe Kaptah. Nu mai era îmbrăcat cu veşminte scumpe ca ultima dată când îl văzusem, le înlocuise cu nişte haine ponosite şi cenuşii şi părul lui era năclăit de mâl. Nu mai purta nici placa de aur pe ochiul orb şi le oferea cu generozitate de băut sclavilor zdrenţăroşi şi hamalilor din port, înarmaţi cu măciuci, şi le spunea:

Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, fraţilor, fiindcă aceasta este cea mai fericită zi. Nu mai există nici stăpâni, nici sclavi, nici nobili, nici pălmaşi, toţi oamenii sunt liberi să meargă unde vor. Beţi, astăzi vă fac cinste la toţi şi cred că o să vă mai aduceţi aminte de cârciuma mea când vă va surâde norocul şi veţi lua argint şi aur din templele falşilor zei sau din casele stăpânilor răi. Şi eu sunt sclav, ca şi voi, m-am născut sclav şi mărturie a suferinţelor mele este acest ochi, pe care mi l-a crăpat stăpânul meu, fiindcă, după ce i-am băut o oală întreagă de bere, i-am umplut-o la loc cu apa care ţâşnea din trupul meu ca dintr-un izvor. Dar astfel de nedreptăţi nu se vor mai întâmpla şi nimeni nu va mai fi mângâiat cu ciomagul fiindcă este sclav, nimeni nu va mai trebui să muncească, ci toţi o vom duce într-o beţie şi fericire şi vom dansa şi ne vom distra, cât o fi să fie.

Pe când vorbea astfel, Kaptah ne-a văzut pe mine şi pe Totmes, s-a întrerupt brusc şi s-a grăbit să ne conducă într-o cameră din fundul cârciumii şi ne-a spus:

Poate că ar fi fost mai înţelept dacă aţi fi venit îmbrăcaţi în veşminte de oameni săraci şi v-aţi fi stropit cu noroi faţa şi mâinile, fiindcă sclavii şi hamalii forfotesc pe toate străzile Tebei slăvindu-l pe Aton şi tot în numele lui Aton îi lovesc cu ciomegele pe aceia care li se pare lor că sunt prea graşi sau care nu au mâinile crăpate de la muncă. Pe mine m-au iertat pentru grăsimea mea, fiindcă eu am fost sclav şi fiindcă le-am dat grâu şi încă le mai dau pe gratis. Dar, spuneţi-mi şi mie, oare ce demon v-a împins spre Teba, tocmai acum, când aerul de aici este atât de neprielnic nobililor?

I-am arătat ciocanele şi topoarele pe care le aveam cu noi şi i-am povestit că am venit să răsturnăm imaginile zeilor falşi şi să ştergem de pe inscripţii numele lor. Kaptah a clătinat din cap şi a spus:

Poate că intenţia voastră este înţeleaptă şi pe placul mulţimii, dar mulţimea nu trebuie să ştie cine sunteţi, fiindcă orice schimbări sunt încă posibile şi coarnele se vor răzbuna dacă vor veni la putere. Eu nu cred că un astfel de sistem poate dura prea mult, fiindcă după ce se vor termina, de unde vor mai lua sclavii alimente ca să trăiască? În turbarea lor, au făcut deja ravagii şi cred că mulţi care ţin parte crucii lui Aton vor începe să se îndoiască de Aton şi vor deveni din nou adepţii coarnelor lui Amon. Într-un fel, hotărârea faraonului Akhenaton de a elibera sclavii este înţeleaptă, fiindcă, în felul acesta, mă pot şi eu dispensa de toţi sclavii mei bătrâni şi leneşi, care-mi consumă pe degeaba grâul şi uleiul. Eu nu am nevoie să întreţin sclavi puturoşi, de aceea, voi angaja servitori pe care îi voi plăti pentru munca pe care o vor face, pe care îi voi putea da afară când nu-mi convine cum muncesc şi de care să nu fiu legat toată viaţa. Grâul este acum mai scump ca niciodată şi când se va termina cu beţia aceasta isterică în care a fost antrenată toată lumea, vor veni destui la mine ca să lucreze şi-i voi plăti cum voi vrea eu şi vor avea mai puţin chiar decât atunci când erau sclavi, fiindcă se vor mulţumi cu orice fel de condiţii pentru o bucată de pâine. Dacă până acum, un sclav fura de la stăpânul lui, stăpânul nu prea avea ce face, îl pedepsea, dar trebuia să se obişnuiască cu el, cât de hoţ va fi fost el să fie, însă pe un lucrător, dacă fură, îl poţi trimite în judecată şi el îţi va plăti despăgubiri sau i se vor tăia urechile şi nasul, de la caz la caz, se înţelege, că de-asta sunt pe lume judecăţi şi judecători. De aceea, îl apreciez pe faraonul Akhenaton şi-i admir înţelepciunea şi încerc să cântăresc avantajele pe care le-aş putea avea acum, când toate valorile şi-au răsturnat sensul.

— Ai vorbit despre grâu, Kaptah, am spus eu. Află că jumătate din grâul nostru l-am promis deja lui Horemheb, ca să aibă cu ce hrăni armata când va porni împotriva hitiţilor, aşa că acest grâu va trebui să fie îmbarcat pe corăbii pentru a ajunge la Tanis. Cât despre cealaltă jumătate, va trebui să fie măcinată şi din făina lui se vor face pâini, care vor fi distribuite muritorilor de foame din toate oraşele şi satele Egiptului, unde grâul nostru se află în hambare. Şi când vor distribui pâinile, servitorii tăi nu vor cere nici un ban, atât vor trebui doar să spună: „Aceasta este pâinea lui Aton. Luaţi şi mâncaţi în numele zeului Aton! Binecuvântaţi-l pe faraonul Akhenaton şi pe zeul lui!”

Când a auzit vorbele mele, Kaptah a început să-şi sfâşie pânza care-i acoperea şoldurile, că tot nu avea un veşmânt mai bogat pe el ca să-l rupă, să-şi smulgă părul din cap şi noroiul cu care şi-l năclăise, ca să pară mai sărac, a început să se împrăştie în jurul lui şi plângând amarnic, mi-a spus:

— Nebunia aceasta te va sărăci complet şi oare de unde voi mai fi eu răsplătit pentru toate pe care le-am făcut eu în folosul tău? Te-a îmbolnăvit nebunia faraonului şi pe tine, din moment ce te-ai aşezat în cap ca să gândeşti cu picioarele. O, nenorocitul de mine, am ajuns să trăiesc şi o zi ca asta şi nici scarabeul nu ne mai poate ajuta; nu te aştepta să-ţi mulţumească cineva pentru că-i vei da să mănânce pâine pe gratis, aşa ceva n-ai să vezi niciodată. Cât despre blestematul de Horemheb, după ce, în numele prieteniei tale, mi-a mâncat aurul cu lingura, îmi răspunde la scrisorile prin care i-l cer înapoi că pot să vin şi să-l iau singur, dacă-l găsesc. Este mai rău decât un hoţ de morminte acest prieten al tău Horemheb, fiindcă dacă de la un hoţ nu te aştepţi să-ţi vezi aurul înapoi, de la unul care te minte că vei avea şi ceva câştig de pe urma împrumutului poţi să rămâi şi cu mintea rătăcită ca un nebun, când înţelegi că nu-ţi vei mai vedea niciodată aurul înapoi. Dar văd în ochii tăi că nu glumeşti, stăpânul meu, şi n-am încotro, trebuie să-ţi fac pe plac; se pare că bogăţia nu se prea lipeşte de tine.

L-am lăsat pe Kaptah să dea în continuare de băut sclavilor zdrenţăroşi şi hamalilor zdraveni şi să se târguiască cu cei care furaseră din temple vase sacre şi podoabe preţioase. Toţi oamenii respectabili se zăvorâseră în case şi străzile erau pustii, iar câteva temple, în care preoţii se baricadaseră, erau în flăcări. Am intrat în temple deja jefuite ca să distrugem numele falşilor zei de pe inscripţii şi acolo erau şi alţi oameni care îi erau credincioşi faraonului şi împreună cu ei am lovit cu ciocanele în inscripţii de au ieşit scântei din piatră. De la o zi la alta, zeul nostru a crescut şi n-am mai simţit nici foamea, nici setea, nici somn nu ne-a fost şi ne-am izbit de multe ori de rezistenţa preoţilor, îndârjiţi şi hotărâţi să-şi apere zeii, care ne-au atacat cu pietre şi cu ciomege, dar ne-am apărat şi noi cu ciocanele cu care spărgeam inscripţiile şi într-o zi, furios, Totmes a crăpat în două capul unui preot. De la o zi la alta munceam mai pătimaş, încercând să închidem ochii şi să nu vedem nimic din ceea ce se întâmpla în jurul nostru.

Oamenii din Teba sufereau de foame şi de mizerie, iar sclavii eliberaţi şi hamalii din port, după ce şi-au marcat teritoriile în port cu beţe albastre şi roşii, atacau şi jefuiau casele locuite de adepţii lui Amon sau casele nobililor, luând de acolo grâu, ulei şi tot ceea ce găseau şi gărzile faraonului erau neputincioase în faţa lor. Kaptah angajase oameni care să-i macine grâul şi să coacă pâine, dar săracii cărora li se împărţea pâinea le spuneau oamenilor lui Kaptah:

Această pâine a fost furată de la săraci şi este drept să se întoarcă la săraci.

Nimeni nu mi-a binecuvântat numele, într-o singură lună mi-am pierdut toată averea, atâta tot.

După patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în Teba era o stare de totală confuzie şi oamenii care altădată cântăreau aurul cerşeau acum la colţuri de stradă şi femeile lor îşi vindeau bijuteriile sclavilor, ca să poată cumpăra pâine pentru copii. Atunci a sosit Kaptah, noaptea, când era întuneric beznă, acasă la mine şi mi-a spus:

Stăpânul meu, este timpul să fugi şi să te ascunzi undeva, fiindcă s-a terminat cu puterea lui Aton şi nu cred că vreun om respectabil va regreta acest lucru. Legea şi ordinea se întorc şi se vor întoarce şi zeii care au fost mai înainte de Aton, dar mai întâi, li se va oferi crocodililor din Nil o masă pe cinste, mai grozavă decât oricând, fiindcă preoţii au hotărât să cureţe sângele rău din tot Egiptul.

L-am întrebat:

— De unde ştii?

Şi el mi-a răspuns cu un aer inocent:

Oare nu am fost eu întotdeauna un adorator secret al lui Amon? Le-am împrumutat mult aur preoţilor lui Amon, fiindcă ei îmi plătesc o dobândă bună şi prezintă o garanţie sigură cu pământurile pe care le-au amanetat. Ca să-şi salveze pielea, Ay a încheiat o înţelegere cu preoţii lui Amon, toţi nobilii şi bogătaşii Egiptului s-au întors la Amon, iar preoţii au chemat negrii din ţara Kuş şi au angajat şardani, care până acum furau prin sate. Este un adevăr, Sinuhe, morile au început să se învârtească invers şi să macine din nou grăunţe, dar pentru pâinea care se va face din grâul măcinat i se va mulţumi lui Amon, nu lui Aton. Zeii vechi se întorc, ordinea veche se va întoarce din nou şi-i mai bine aşa, că m-am săturat de starea aceasta confuză, chiar dacă acum, eu m-am îmbogăţit mai mult ca oricând.

Am fost şocat de vorbele lui şi am urlat la el:

Faraonul Akhenaton nu va fi niciodată de acord cu aceasta.

Dar Kaptah a zâmbit răutăcios şi, frecându-şi ochiul orb, mi-a spus:

Nici nu-i va cere nimeni permisiunea. Oraşul Orizontului lui Aton este deja blestemat şi toţi cei care au rămas acolo vor muri. Odată ajunşi la putere, preoţii lui Amon vor împiedica orice legătură cu Oraşul Orizontului lui Aton şi cei care vor rămâne acolo vor crăpa de foame. În felul acesta, faraonul va fi obligat să vină în Teba şi să se prosterneze în faţa lui Amon.

Mintea mi-a redevenit limpede şi am văzut, pentru o clipă, în faţa ochilor imaginea faraonului Akhenaton, ochii lui încărcaţi de o decepţie mai amară decât moartea. De aceea, i-am spus lui Kaptah:

O astfel de umilinţă nu se va întâmpla, Kaptah. Am hoinărit pe multe drumuri împreună, tu şi cu mine. De aceea, Kaptah, noi trebuie să străbatem împreună şi acest drum până la capăt. Eu sunt acum sărac, dar tu eşti bogat. De aceea, cumpără lănci, săgeţi şi ciomege, împarte-le la sclavi şi la hamali şi cumpără gărzile ca să fie de partea faraonului. Eu nu ştiu ce-ar putea să iasă din asta, dar în această situaţie lumea nu a mai fost niciodată până acum şi poate că este singura ocazie care se oferă ca în lume să fie mai bine. Dar cred că atunci când pământul va fi împărţit şi toţi săracii vor avea unde să locuiască şi în grădini se vor juca şi copiii sclavilor, atunci, cu siguranţă, mulţimea se va linişti, fiecare îşi va vedea în continuare de treburile sale şi fiecare va face ce muncă îi va plăcea şi totul va fi mai bine ca mai înainte.

Pe Kaptah l-a apucat tremuratul şi mi-a spus:

— Stăpânul meu, eu nu mai vreau nicicum să mai muncesc din greu la bătrâneţe şi ei deja au pus nobili să învârtească morile de piatră, le lovesc copiii cu ciomegele şi femei de oameni bogaţi şi de nobili, ca şi fetele lor, slujesc pentru sclavi şi hamali în bordeluri, nicicum nu este bine, ci rău. Stăpânul meu, nu-mi cere să te urmez de această dată, fiindcă numai când mă gândesc la acest drum, îmi amintesc de labirintul întunecat în care te-am însoţit odată şi chiar dacă am promis că nu-ţi voi mai vorbi despre aceasta niciodată, trebuie să-ţi vorbesc acum: stăpâne, tu te pregăteşti să intri din nou într-un labirint întunecat şi nici măcar nu ştii ce te poate aştepta acolo, dar dacă te vei duce pe acest drum, s-ar putea să găseşti doar un monstru în putrefacţie şi moartea. După toate celea care ne-au fost date să le vedem, acest zeu al faraonului Akhenaton este şi mai îngrozitor decât zeul din Creta şi îi pune pe cei mai buni şi mai iscusiţi dintre egipteni să danseze în faţa taurilor lui şi-i trimite în labirinturi întunecate de unde nimeni nu se mai întoarce, chiar dacă intră de bunăvoie, vesel, ţopăind şi încrezător în măiestria lui, crezând că va găsi acolo fericirea. Nu, stăpâne, în palatul Minotaurului eu nu voi mai intra încă o dată.

Nu a plâns, nici nu s-a mai văicărit ca altădată, mi-a vorbit serios, încercând să mă convingă să renunţ la intenţiile mele, şi mi-a spus:

Dacă tu nu te gândeşti la tine sau la mine, gândeşte-te la Merit şi ia micuţul Thot, care te iubesc. Du-i pe ei de-aici într-un loc sigur, fiindcă viaţa lor nu va mai fi în siguranţă la Teba, când morile lui Amon vor începe să macine.

Patima mea era oarbă şi avertismentele lui le vedeam ca pe nebunii ale minţii lui şi i-am spus:

Cine să se răzbune pe o femeie şi un copil mic? În casa mea ei sunt în siguranţă, fiindcă Aton va învinge: Aton trebuie să învingă, altfel, viaţa nu ar mai avea nici un sens. Şi mulţimea are dreptatea ei, de aceea se sperie de ceea ce doreşte faraonul. Dar cum de este posibil ca mulţimea să prefere să se întoarcă în regatul fricii şi întunericului? Adevărul este că labirintul întunecat despre care ai vorbit este casa lui Amon, nicidecum a lui Aton. Şi câţiva gardieni cumpăraţi şi câţiva nobili fricoşi nu sunt suficienţi pentru a-l răsturna pe Aton, care are tot poporul de partea lui.

Kaptah a spus:

Eu am spus tot ceea ce aveam de spus: Aş fi vrut să-ţi dezvălui şi un anumit secret, dar mă gândesc că tot nu are nici o importanţă pentru tine, fiindcă nebunia ţi-a întunecat mintea. Să nu mă învinuieşti pe mine că nu ţi-am atras atenţia, dacă într-o zi ai să-ţi smulgi şi carnea de pe tine de disperare. Să nu mă învinuieşti pe mine dacă monstrul te va sfâşia din nou. Pe mine nu are cine să mă plângă, orice ar fi să mi se întâmple, fiindcă sunt un biet sclav, care nu a avut parte de copii care să-i jelească moartea. De aceea, te voi urma, stăpânul meu, pe ultimul drum, chiar dacă ştiu că totul este în zadar. Aşa că vom mai intra o dată împreună în întunericul labirintului, dar îngăduie-mi să iau o oală de vin cu mine.

Din acea zi Kaptah a început să bea şi a băut zile la rând de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, dar mi-a respectat întocmai poruncile şi le-a dat arme foştilor sclavi şi hamalilor din port, care-şi aveau garnizoana înconjurată de beţe roşii şi albastre şi i-a ademenit pe şefii gărzilor cu băutură la „Coada crocodilului” şi le-a dat daruri ca să fie de partea săracilor. Nu prea era o mare deosebire între setea fără de margini a lui Kaptah şi setea celorlalţi oameni; şi Totmes a băut în acea vreme cu o furie sălbatică, au băut şi hoţii de furie, că tot aveau cu ce să plătească, au băut şi cei bogaţi până au isprăvit de vândut şi ultima bijuterie, toată lumea cumpăra vin cu înverşunare şi cred că fiecare gândea la fel: „Este cazul să mâncăm şi să bem cât putem, fiindcă nimeni nu ştie ce poate să mai aducă şi ziua de mâine”.

Într-o zi, la „Coada crocodilului” a venit un oarecare poet din Teba, care-i era dator până-n gât lui Kaptah şi căruia Kaptah îi dădea de băut, fiindcă spera că, odată şi-odată va primi ceva aur de la el. Ochii îi scăpărau, îşi mângâia nervos pletele şi deodată a spus;

Ascultaţi! Am descoperit ceva mai uluitor decât toate ideile şi viziunile faraonului. Ascultaţi: Tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru este rău şi greşit, minciuna învinge adevărul, cruzimea învinge bunătatea, răutatea învinge cinstea. Dar nu trebuie să fim trişti, fiindcă tot ceea ce se întâmplă este doar un vis. Când vom muri, ne vom trezi şi acest vis urât nu ne va mai deranja. N-aş avea nimic de spus dacă acest vis în care trăim ar fi frumos, aşa cum a fost mai înainte. Dar acum, am observat că toată lumea visează acelaşi vis urât şi-n visul acesta este doar neliniştea şi răul. De aceea, deşteptarea din vis este mai de dorit decât oricând. De aceea spun:

Totul nu este decât un regretabil vis urât pe care eu îl văd.

Teba nu există, nici Nilul.

Nu există Egipt, nu sunt câmpii, nu sunt oraşe, Nu sunt bogaţi, nu sunt săraci, Nu sunt stăpâni, nici sclavi nu sunt.

Chiar şi viziunile faraonului fac parte din visul meu.

Sunt deja sătul şi scârbit de visul meu, Este mai rece decât cele mai sinistre închipuiri.

Astăzi mă voi trezi din vis, Şi când mă voi trezi, nimic nu va mai fi.

Nu vor mai fi nici Egipt, nici faraon.

Şi, în timp ce a rostit ultimele cuvinte, şi-a scos pumnalul pe care îl avea ascuns sub veşminte şi l-a înfipt adânc în propriul gât. Sângele a împroşcat totul în jurul lui.

Uitându-se cu tristeţe la scaunele şi covoarele pline de sânge, Kaptah a oftat şi a spus:

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns câtă pagubă mi-a făcut pe când trăia.

Dar vorbele acestui ciudat poet au trecut din gură în gură prin toată Teba şi mulţi oameni creduli şi liniştiţi, care erau sătui de zilele acelea pline de patimă nebună, şi-au spus: „Viaţa noastră este doar un vis urât, moartea este plină de farmec, fiindcă este o deşteptare din acest coşmar. Să ieşim din această grotă întunecată a vieţii şi să găsim aurora calmă a morţii.” De aceea, mulţi oameni şi-au curmat zilele şi, mai înainte de a o face, şi-au omorât femeile şi copiii, să nu mai vadă răul care se întâmpla în Teba din cauza zeului Aton.

Foametea şi violenţa au domnit în Teba acelor vremuri, când regatul lui Aton coborâse pe pământ şi, în delirul lor, oamenii au băut cu furie vinul. Deja nu mai avea nici o importanţă Aton au Amon, important era acela care avea pumnii mai zdraveni şi vocea mai puternică, fiindcă doar cine putea să zbiere mai tare era ascultat. Dacă unul vedea în mâna altuia o pâine, i-o smulgea din mână şi spunea:

Dă-mi mie pâinea; oare nu suntem noi fraţi în faţa lui Aton? Nu este drept ca eu să mor de foame în timp ce altul îşi umple burta.

Iar dacă îl vedea pe altul îmbrăcat cu veşminte fine de in, îi spunea:

Dă-mi mie veşmintele tale, fiindcă noi suntem fraţi în faţa lui Aton şi nu se cuvine ca fratele meu să fie mai bine îmbrăcat decât mine.

Dar dacă pe gâtul cuiva sau pe veşmintele sale era cornul lui Amon, era pus să învârtească la moară sau să sape pământul sau i se dădea foc la casă, dar unii au fost chiar omorâţi şi azvârliţi în Nil, ca să-i mănânce crocodilii, fiindcă crocodilii ajunseseră să aştepte lângă debarcader, în port, şi nimeni nu-i deranja, iar clănţănitul dinţilor lor când îşi sfâşiau prada se amesteca cu gălăgia făcută de cei care-şi aveau tabăra înconjurată de beţele roşii şi albastre.

Domnea o mare dezordine în Teba şi cei care urlau mai tare spuneau:

Noi suntem deasupra oricărei ordini şi noi stăpânim în numele lui Aton. Să ni se aducă tot grâul pentru a-l împărţi între noi, cei care suntem mai puternici şi avem dreptul la toate.

Şi cei mai puternici, într-adevăr, furau totul şi-i snopeau în bătaie pe cei care încercau să şterpelească şi ei ceva, furau pe întrecute şi-i omorau pe cei care încercau să li se opună, mâncau pe săturate, purtau veşminte de în regal şi la gâturile lor atârnau podoabe din aur şi din argint. Printre ei erau bărbaţi cu nasul tăiat din cauza crimelor făptuite mai înainte, pe gleznele lor încă se mai vedeau urmele lăsate de lanţuri şi pe spinarea lor brazdele lăsate de loviturile de ciomege şi bice, dar ei se mândreau şi-şi dezgoleau spatele şi spuneau:

Toate aceste suferinţe le-am îndurat pentru Aton, oare nu merităm acum să ne fie bine?

Era greu de ştiut dacă ei fuseseră trimişi la mină sau la învârtit morile de piatră ca adoratori ai cornului lui Amon şi că de acolo se întorseseră ca purtători ai crucii lui Aton, amestecându-se în mulţime.

Dar de palatul de aur, aflat pe celălalt mal al Nilului, nu se atingea nimeni, fiindcă era casa faraonului şi Ay, purtătorul sceptrului, purta în continuare sceptrul şi cravaşa ca înlocuitor ai faraonului în Teba şi-i adăpostea acolo pe preoţii lui Amon.

Aşa au mai trecut de două ori câte treizeci de zile şi regatul lui Aton pe pământ nu a mai durat mult şi s-a prăbuşit, fiindcă din ţara Kuş a venit armata de negri şi Ay a mai înrolat şi şardani, care au blocat toate drumurile şi chiar şi ţărmurile Nilului, ca nimeni să nu mai poată fugi din Teba. Adepţii cornului lui Amon s-au răsculat în acelaşi timp în toate oraşele Egiptului şi preoţii le-au dat arme, care erau ascunse în peşterile lui Amon, iar cei care nu aveau arme şi-au ascuţit prăjini, pe care le-au acoperit cu tablă de cupru, iar în vârful lor au lipit cu aluat bijuterii în loc de vârf de lance. O dată cu ei, s-au răsculat toţi aceia care doreau bine Egiptului şi chiar şi cei mai liniştiţi oameni, care până atunci încercaseră să se ţină departe şi să nu se amestece în nici un conflict, spuneau:

Vrem să se întoarcă vechea ordine înapoi, nu este de ajuns noua ordine, deja Aton ne-a răscolit suficient.

Dar eu, Sinuhe, le-am spus oamenilor:

Poate că s-au petrecut multe fărădelegi în aceste zile, poate că nedreptatea a înfrânt dreptatea şi că mulţi nevinovaţi au plătit pentru cei vinovaţi. Cu toate acestea, Amon este zeul tenebrelor şi groazei, care îi domină pe oameni din cauza ignoranţei lor. Aton este singurul zeu, fiindcă el trăieşte în noi înşine şi în jurul nostru; alţi zei nu există. De aceea, sclavi şi săraci, hamali şi servitori, luptaţi de partea lui Aton, voi nu aveţi nimic de pierdut, chiar dacă Amon va învinge, pentru că voi cunoaşteţi deja sclavia şi moartea. Luptaţi de partea faraonului Akhenaton, fiindcă un faraon asemenea lui încă nu s-a mai născut până acum pe pământ şi zeul Aton vorbeşte prin gura lui; o asemenea ocazie de înnoire a lumii încă nu a mai fost şi, probabil, nu se va mai ivi niciodată.

Dar sclavii şi hamalii au râs de mine zgomotos şi au spus:

Nu ne mai împuia urechile cu atâtea baliverne, Sinuhe, despre Aton şi despre faraon; toţi zeii sunt la fel şi toţi faraonii sunt la fel. Dar tu, Sinuhe, eşti un om bun, chiar dacă eşti puţin cam naiv, tu ne-ai bandajat mâinile zdrobite şi ne-ai vindecat rănile fără să aştepţi de la noi nici o răsplată. De aceea, aruncă acel băţ din mâinile tale, pe care nici nu ştii prea bine să-l foloseşti, fiindcă tu nu eşti făcut pentru luptă şi dacă purtătorii cornului îl vor vedea în mâinile tale, te vor omorî. Nu are nici o importanţă că vom muri, ne-am pătat deja mâinile de sânge şi am trăit nişte zile bune, ne-am odihnit şi noi o dată în paturi moi, protejate de baldachine, şi am băut vin din cupe de aur, dar nu ştim dacă merită osteneala. În orice caz, ospăţul nostru s-a terminat şi vom lupta până la moarte, fiindcă cine a gustat o dată din libertate nu mai poate trăi fără ea, iar de gustul sclaviei nu ne este dor. Îngrijeşte-ne rănile şi alină durerile noastre, dacă aşa vrei, dar nu-ţi mai agita băţul aceia în mâini, că fără să vrem, ne pufneşte râsul şi ne tremură lăncile în mâini, iar negrii, şardanii şi purtătorii cornului ne vor înfrânge mai repede.

Vorbele lor m-au deconcertat, totuşi, am aruncat băţul şi am adus de acasă instrumentele mele de medic la „Coada crocodilului” unde am început să-i îngrijesc pe răniţi. A durat trei zile şi trei nopţi lupta în Teba şi, în acest timp, mulţi oameni au schimbat crucea pe corn şi s-au ascuns în case şi pivniţe, în magaziile de cereale şi în târnele goale din port. Sclavii şi hamalii au luptat în continuare, au continuat lupta şi aceia care aveau nasul şi urechile tăiate, care ştiau că pot fi recunoscuţi cu uşurinţă şi omorâţi, după ce Amon îl va fi învins pe Aton. Trei zile şi trei nopţi a durat lupta, sclavii şi hamalii din port au dat foc caselor şi au luptat şi noaptea la lumina caselor care ardeau, dar şi negrii şi şardanii au incendiat case şi le-au jefuit şi i-au lovit pe toţi cei care le ieşeau în cale, fie ei purtători de cruce sau de corn. Comandantul lor era acelaşi Pepitaton, cel care masacrase mulţimea pe drumul sfincşilor cu cap de berbec şi în faţa templului lui Amon, dar acum numele lui era Pepitamon şi Ay îl numise în fruntea şardanilor şi negrilor, fiindcă el era cel mai instruit dintre comandanţii faraonului.

Cât despre mine, Sinuhe, eu am curăţat, am cusut şi am bandajat rănile sclavilor şi hamalilor şi Merit a sfâşiat în bucăţi toate hainele mele, pe ale ei şi pe ale lui Kaptah, pentru a folosi fâşiile de pânză ca bandaje, iar micuţul Thot le-a dat vin să bea celor care aveau dureri prea mari. Cei care puteau continuau lupta aşa răniţi cum erau: în ultima zi, lupta s-a purtat doar în port şi în partea săracă a oraşului şi negrii şi şardanii, obişnuiţi cu războiul, au cosit în mulţime ca-n grâul de pe câmp, a curs atunci în valuri sângele pe străzile din port. Niciodată nu a fost atâta moarte în ţara Kemi ca în acea zi şi dacă cineva cădea şi nu mai avea putere să se ridice, negrii, şardanii şi purtătorii cornului îi împungeau cu lăncile, la fel făceau şi sclavii şi hamalii cu cei care le cădeau în mână. Dar despre toate acestea nu am ştiut prea multe atunci, fiindcă eu eram la „Coada crocodilului” şi mă ocupam de răniţi, nu aveam eu atunci timp să privesc la ceea ce se întâmplă în jurul meu: tot ceea ce am făcut eu atunci, am făcut doar pentru faraonul Akhenaton, aşa cred dar nu sunt atât de sigur, fiindcă nimeni nu ştie ce este în propria-i inimă.

Sclavii şi hamalii aleseseră drept conducători pe câţiva dintre cei mai zdraveni şi mai gălăgioşi şi aceştia au venit la „Coada crocodilului” în toiul luptei din ultima zi să bea nişte vin ca sa mai prindă puteri. Ei erau nişte bărbaţi voinici şi fioroşi şi luptau ca nebunii: au râs, m-au bătut pe umăr şi mi-au spus:

— Am pregătit pentru tine o târnă din papură în care să te ascunzi, Sinuhe, că doar n-ai vrea şi tu să atârni spânzurat cu capul în jos pe zidurile Tebei în această noapte alături de noi. Să ştii că nu vei mai avea timp să te ascunzi, Sinuhe, dacă nu mergi acum; de altfel, este inutil să-i îngrijeşti pe cei răniţi, că tot vor fi omorâţi până seara.

Dar eu m-am împotrivit şi le-am spus:

Eu sunt medic regal şi nimeni nu va avea curajul să mă atingă.

Când au auzit vorbele mele, i-a apucat râsul, au râs cu lacrimi, au băut vin pe întrecute, au spus că degeaba sunt eu medic bun, dacă prostia din capul meu nu o pot vindeca, după care s-au întors la luptă.

După ce ei au plecat, a venit Kaptah şi mi-a spus:

Sinuhe, casa ta arde şi nişte purtători ai cornului au rănit-o pe Muti, fiindcă ea i-a ameninţat cu maiul, când au dat foc casei. Este timpul să-ţi îmbraci veşmintele din în fin şi să-ţi pui însemnele demnităţii tale regale, ca să nu fii omorât. Lasă-i odată pe aceşti sclavi şi bandiţi cu rănile lor cu tot, vino cu mine în camera din spate a cârciumii ca să ne îmbrăcăm pentru a fi pregătiţi să-i întâlnirii pe comandaţii preotului Ay. Am dosit câteva amfore de vin bun de aceşti hoţi, ca să putem face pace cu preoţii şi cu ofiţerii şi ca să-mi pot continua, respectat de toată lumea, meseria. Merit mi-a înconjurat gâtul cu mâinile ei şi m-a rugat:

Salvează-te, Sinuhe, şi dacă nu vei să o faci pentru tine, fă-o de dragul meu şi al micuţului Thot.

Dar oboseala, decepţia şi moartea, zgomotul luptei mă ameţiseră atât de tare, că nu-mi mai simţeam inima şi am spus:

Nu mai au nici o importanţă nici casa, nici eu, nici tu, nici Thot. Sângele care se varsă acum este sângele fraţilor mei în faţa lui Aton şi eu nu mai vreau să trăiesc, dacă regatul lui Aton moare.

Oare de ce voi fi rostit eu acele vorbe nebune, nu ştiu, parcă altcineva a vorbit din mine atunci, nu biata mea inimă slabă, tăvălită în murdăria acestei lumi ca o cârpă.

Nici nu ştiu dacă ar mai fi fost timp de fugă, fiindcă imediat după ce am rostit acele vorbe nebune, şardanii au forţat uşa cârciumii şi au intrat, conduşi de un preot cu capul complet ras şi cu chipul sclipind de ulei. Şi-au început să-i măcelărească pe răniţi; mai întâi preotul le crăpa ochii cu cornul sacru al lui Amon, apoi negrii pictaţi săreau cu picioarele pe burta lor şi sângele ţâşnea ca un izvor din rănile deschise. Preotul urla:

Aici este cuibul lui Aton, să fie curăţat prin foc.

Şi în faţa ochilor mei, ei au crăpat cu pumnalul capul micuţului Thot şi au omorât-o cu lancea pe Merit, care încercase să-l protejeze pe Thot, strângându-l la pieptul ei: n-am putut face nimic, preotul m-a împuns cu cornul în cap, am căzut şi nu am mai ştiut nimic din cele ce s-au mai întâmplat.

Când mi-am venit în fire, eram pe stradă, în faţa „Cozii crocodilului”, şi mai întâi nu am înţeles unde sunt şi am crezut fie că visez, fie că am murit. Preotul plecase, iar soldaţii beau vinul oferit de Kaptah: ofiţerul care era cu ei bătea nervos din cravaşa ţintuită cu argint şi-i îndemna pe soldaţi să se grăbească, pentru a continua lupta. „Coada crocodilului” ardea în faţa mea ca stuful uscat de la malul Nilului, fiindcă era din lemn. Atunci mi-am amintit totul şi am încercat să mă ridic în picioare, dar nu aveam nici o putere. M-am târât în coate şi în genunchi şi am pătruns prin foc în casă să mor lângă Merii şi lângă Thot, nu mai voiam nimic altceva. Părul şi veşmintele de pe mine au început să ardă, dar Kaptah, urlând, m-a tras din flăcări şi m-a tăvălit prin praful de pe stradă, ca să stingă focul care ardea pe mine. Soldaţii râdeau şi-şi loveau genunchii, fiindcă pentru ei era un spectacol amuzant. Kaptah le-a spus:

Cred că lui i s-a tulburat mintea când preotul l-a pedepsit pe nedrept lovindu-l cu cornul în cap, fiindcă el este medic regal şi nimeni nu are dreptul să-l atingă. De altfel, el este şi preot al lui Amon şi dacă s-a înveşmântat în aceste zdrenţe şi nu are la vedere însemnele demnităţii lui, este pentru că a vrut să se protejeze de furia mulţimii.

Stăteam în praful drumului cu capul în mâini, lacrimile îmi şiroiau pe obraji şi gemeam: „Merit. Merit, Merit a mea”.

Dar Kaptah m-a lovit cu piciorul şi mi-a şoptit:

Te mai şi vaiţi, nebunule! Oare nu ne-ai făcut deja destul rău tuturor cu nebunia ta?

Dar când soldaţii au plecat, el a venit lângă mine, şi-a pus capul pe umărul meu şi în glasul lui a fost toată amărăciunea din lume când mi-a spus:

— Trebuie să te întorci la realitate, stăpâne, fiindcă măsura ta este plină, nici o picătură de amar nu mai încape acolo şi tu ştii asta. De aceea îţi spun, deşi este prea târziu, că Thot a fost fiul tău, el s-a născut din sămânţa ta, după ce ai strâns-o la piept prima oară pe Merit. Ca să te trezeşti la realitate, de aceea ţi-o spun, nu ţi-aş fi spus-o, după cum nici Merit nu a făcut-o, fiindcă ea a fost o femeie mândră şi singură, tu ai părăsit-o şi ai preferat Oraşul Orizontului lui Aton cu faraonul lui nebun. O, zei, era din sângele tău acel băieţel, sufletul meu nenorocit de sclav se lumina când mă uitam la el, oare cum ai putut să fii atât de nebun, oare cum de nu ţi-ai văzut ochii când te-ai uitat în ochii lui, oare cum de nu ai văzut conturul buzelor tale în buzele lui? Mi-aş fi dat viaţa dacă aş fi putut să-i salvez: din cauza nebuniei tale nu i-am putut adăposti la timp, fiindcă Merit nu a vrut să plece de lângă tine, deşi am rugat-o în genunchi să se salveze. Din cauza nebuniei tale au murit ei, de aceea doresc să te trezesc acum la realitate, stăpâne.

Vorbele lui m-au răscolit şi mai mult, m-am uitat la el şi l-am întrebat:

Este adevărat?

Dar, gândindu-mă bine la toate cele ce au fost să fie, nu am mai avut nevoie de răspunsul lui ca să ştiu că este adevărat. Am rămas în praful drumului abătut şi nici nu am mai plâns, nu am mai simţit nici o durere, toate simţămintele au îngheţat în mine, s-au înecat în inima mea atunci şi nu am mai ştiut nimic din toate ce au fost să mi se întâmple mie.

„Coada crocodilului” a ars atunci până la temelii în faţa mea, flăcările îmi înfierbântau capul şi fumul mă ameţea, eram, de altfel, ameţit şi de la lovitura pe care o primisem în cap de la preotul lui Amon, în capul meu ardeau trupurile lui Thot şi Merit, frumosul trup al lui Merit. Trupurile lor au ars lângă trupurile sclavilor şi hamalilor omorâţi şi nu le-am putut conserva pentru eternitate.

Thot fusese fiul meu şi, dacă era adevărat ceea ce presupuneam, prin vinele lui cursese sângele faraonilor. Dacă aş fi ştiut, poate că toate ar fi fost altfel, fiindcă, de dragul unui copil, un om poate face ceea ce pentru el însuşi nu este în stare să facă. Dar toate erau deja departe şi sângele lui sacru ardea împreună cu sângele sclavilor şi hamalilor, poate că Merit ascunsese şi faţă de Thot că eu îi sunt tată, atât de mare îi fuseseră singurătatea şi mândria. Eram în praful străzii şi contemplam flăcările care mistuiau pe cele mai dragi fiinţe din lume şi care-mi învălmăşeau gândurile.

După aceea, totul mi-a fost indiferent şi amintirile îmi sunt confuze, m-am ţinut după Kaptah ca un câine şi m-am dus unde a vrut el. Aşa am ajuns la piaţa din port, unde preotul Ay şi comandantul Pepitamon erau aşezaţi pe jilţuri din aur. Măcelul se terminase, în partea săracă a oraşului casele încă mai ardeau, iar purtătorii cornului îi aduceau pe prizonieri în faţa lui Ay şi a lui Pepitamon. Toţi cei care fuseseră prinşi cu arme în mâini erau spânzuraţi şi atârnaţi cu capul în jos pe zidurile Tebei, toţi cei care fuseseră găsiţi cu prăzi, pe care le furaseră, erau aruncaţi ca să fie devoraţi de crocodilii din Nil, toţi bărbaţii care aveau la gât sau pe veşminte crucea lui Aton erau bătuţi cu ciomegele şi trimişi la muncă forţată în mine, femeile lor erau date şardanilor şi negrilor ca să se distreze cu ele, iar copiii erau strânşi ca să fie crescuţi ca orfani în templul lui Amon. Moartea făcea ravagii în continuare în Teba, Ay nu avea nici un pic de milă, fiindcă îi voia de partea lui pe preoţii lui Amon. El spunea:

Egiptul este curăţat acum de tot sângele rău.

Pepitamon spumega de mânie, fiindcă sclavii şi hamalii din port îi jefuiseră casa şi deschiseseră cuştile cu pisici, mâncaseră hrana pisicilor, dăduseră laptele şi smântână pisicilor copiilor lor, încât pisicile lui suferiseră de foame şi se sălbăticiseră De aceea el nu a avut nici un pic de milă şi în două zile toate zidurile Tebei au fost pline de cadavrele bărbaţilor, care atârnau cu capul în jos.

După aceea, fericiţi, preoţii au pus la loc statuia lui Amon în Templu şi au sacrificat pentru Amon şi jertfele au fost mari. Şi celelalte statui de zei s-au întors la locurile lor în temple şi preoţii au spus mulţimii:

Nu va mai fi foame şi nu vor mai fi lacrimi în ţara Kemi, fiindcă Amon s-a întors şi Amon îi va binecuvânta pe toţi aceia care cred în el. Vom însămânţa din nou câmpurile lui Amon, grâul va rodi de o mie de ori mai mult ca înainte, mulţumirea şi bogăţia se vor întoarce în Egipt.

Cu toate acestea, după aceea, a fost o foamete înspăimântătoare în Teba şi nu era casă în care să se poată usca odată şi-odată lacrimile, fiindcă şardanii şi negrii jefuiau pe întrecute, cu obrăznicie în Teba, fără să mai facă nici o deosebire între cruce şi corn, violau femeile şi vindeau copiii ca sclavi, nu putea Pepitamon să-i mai oprească şi nici puterea lui Ay nu era de-ajuns ca să-i liniştească, de aceea, ei spuneau: „Puterea este în metalul lăncilor noastre, puterea este în ciomegile noastre. Ţineţi-vă gurile, dacă nu vreţi să ne supăraţi”.

Egiptul nu mai avea faraon, fiindcă preoţii lui Amon îl declaraseră pe Akhenaton faraon fals şi-i blestemaseră oraşul şi hotărâseră că succesorul lui, pentru a fi recunoscut faraon, trebuia să se întoarcă în Teba, să se încline în faţa lui Amon şi să-i aducă jertfe.

În acea stare confuză, Ay l-a numit pe Pepitamon guvernator al Tebei şi a hotărât să plece degrabă la Oraşul Orizontului lui Aton, ca să-l determine pe Akhenaton să renunţe de bunăvoie la coroanele Egiptului, şi astfel să-şi consolideze propria putere, numind el însuşi succesorul la tronul Egiptului. El mi-a spus:

— Însoţeşte-mă, Sinuhe, s-ar putea să am nevoie de sfaturile unui medic, pentru a-l putea determina pe faraon să cedeze.

I-am răspuns:

— Te urmez, Ay, fiindcă vreau ca măsura mea să se umple până la capăt.

Dar el nu a înţeles ce am vrut să spun.

Am călătorit împreună cu preotul Ay înapoi în Oraşul Orizontului lui Aton, reşedinţa faraonului blestemat, dar şi Horemheb, care auzise deja la Tanis despre cele întâmplate în Teba şi în alte oraşe de pe malul Nilului, şi-a echipat în grabă corăbiile de război şi a navigat spre Oraşul Orizontului lui Aton. Şi în tot timpul cât a durat această călătorie a lui în susul Nilului, toate oraşele şi satele de la mal s-au liniştit, fiindcă s-au redeschis templele interzise şi s-au pus la locurile lor statuile zeilor şi cred că, pentru încă o dată, crocodilii au preaslăvit numele lui Horemheb. Dar el era grăbit să ajungă în Oraşul Orizontului lui Aton în acelaşi timp cu Ay, ca să-şi dispute puterea cu Ay şi, de aceea, el i-a iertat în marea lui grabă pe toţi sclavii care se predaseră de bunăvoie şi nu i-a pedepsit nici pe aceia care au schimbat crucea lui Aton pe cornul lui Amon. Ca răspuns, mulţimea i-a slăvit generozitatea, chiar dacă această generozitate a lui nu pornea din inimă şi în spatele ei se ascundea dorinţa de a întări armata cu acei oameni faţă de care a fost generos. Şi preoţii lui Amon l-au salutat şi aclamat în toate oraşele şi satele pe lângă care corabia lui de război a trecut, fiindcă el a fost acela care a poruncit să se deschidă din nou templele şi să se pună la loc statuile zeilor, la fel ca în alte timpuri, şi a adus jertfe la altarele zeilor ale căror statui nu mai putuseră fi găsite şi a adus jertfe încă la câţiva zei, aşa cum s-a nimerit.

Oraşul Orizontului lui Aton era deja considerat un pământ blestemat şi toţi purtătorii cornului supravegheau drumurile care duceau la el şi-i omorau pe toţi cei care ieşeau din oraş şi nu consimţeau să schimbe crucea cu cornul şi să-i aducă jertfe lui Amon. Ei îngrădiseră oraşul chiar şi pe Nil cu lanţuri de cupru.

Nu am recunoscut Oraşul Orizontului lui Aton de pe corabie, o tăcere de moarte se aşternuse deja peste oraş, florile din parcuri erau veştejite şi iarba arsă de soare, fiindcă de mult, nimeni nu mai uda parcurile şi plantaţiile. Nu mai cântau păsările în arborii arşi de soare şi o duhoare putredă de moarte plutea peste oraş. Nobilii îşi abandonaseră palatele şi servitorii au fost cei dintâi care, după ei, au fugit din oraş, au fugit şi constructorii şi cei care tăiau piatra în munţi şi au lăsat totul acolo, nimeni nu s-a încumetat sa ia un blid cu el din oraşul blestemat. Câinii muriseră în cuştile lor şi caii în grajduri, cu picioarele tăiate de sclavii fugari. Frumosul oraş al Orizontului lui Aton era mort şi mirosul morţii mi-a răscolit pântecele când am intrat acolo.

Doar faraonul Akhenaton şi familia lui nu părăsiseră palatul de aur şi împreună cu ei rămăseseră cei mai credincioşi slujitori, cei care credeau în Aton, şi curtenii bătrâni, care nu-şi puteau imagina viaţa altfel decât în preajma faraonului, care trăiseră atât în Teba cât şi în Oraşul Orizontului lui Aton numai în palatul de aur. Nimeni nu avea habar de ceea ce se întâmpla în afara palatului, fiindcă de două luni nici un mesager nu mai sosise în Oraşul lui Aton. Nici mâncare nu mai era în palat şi toată lumea se mulţumea să mănânce la fel ca faraonul, doar pâine uscată şi fiertură de cereale. Totuşi, cei întreprinzători pescuiau în Nil sau prindeau păsări, îşi pregăteau mâncare şi mâncau pe ascuns.

Preotul Ay m-a trimis mai întâi pe mine la faraon, ca să-i povestesc despre cele întâmplate; faraonul avea încredere în mine, fiindcă îi eram prieten. Aşa am ajuns în faţa faraonului, dar totul în mine era încremenit şi eu nu am fost nici trist, nici vesel când l-am revăzut; pentru el, inima mea nu mai era deschisă.

El şi-a ridicat faţa cenuşie şi consumată de boală spre mine, m-a privit cu ochii stinşi şi m-a întrebat:

Sinuhe, doar tu eşti singurul care s-a întors la mine?

I-am răspuns:

Vechii zei domnesc din nou în Egipt şi preoţii din Teba aduc jertfe lui Amon, iar mulţimea se bucură de această schimbare. Ei te-au blestemat pe tine, faraonule Akhenaton, şi au blestemat şi oraşul tău. Numele tău a fost blestemat pentru eternitate şi şters de pe toate inscripţiile.

El şi-a mişcat neliniştit braţele şi emoţia de care era cuprins i-a înroşit obrazul când mi s-a adresat din nou:

Nu te întreb despre ceea ce se petrece în Teba, te întreb: „Unde sunt credincioşii mei, unde sunt toţi cei pe care eu îi iubesc?”

I-am răspuns:

Lângă tine, întotdeauna, este frumoasa regină Nefertiti, şi fiicele tale sunt lângă tine. Tânărul Smenkhkare pescuieşte cu lancea peşti din Nil, fluviul sacru, iar Tut se joacă cu păpuşile lui de-a înmormântarea, ca de obicei. Ce rost mai are să-ţi aduci aminte de alţii?

El m-a întrebat:

Unde este prietenul meu Totmes, care este şi prietenul tău, pe care-l iubesc? Unde este el, sculptorul care face piatra să trăiască pentru eternitate?

A murit pentru tine, faraonule Akhenaton, am spus eu, a murit pentru tine, bietul meu prieten. Negrii pictaţi l-au tăiat cu lăncile lor şi i-au aruncat cadavrul în Nil, ca să aibă ce mânca crocodilii, el ţi-a fost credincios. Poate că şi el şi-a bătut joc de patul tău, dar nu are nici un rost să-ţi aminteşti acum de acest lucru, când şacalii urlă în atelierul lui ca în deşert şi elevii lui au fugit, după ce au sfărâmat în bucăţi sculpturile pe care el le-a lucrat pentru eternitate.

Faraonul Akhenaton şi-a agitat mâinile, ca şi cum ar fi vrut să dea la o parte o pânză de păianjen de pe faţa lui. Apoi el mi-a enumerat multele nume ale oamenilor care i-au fost dragi şi la câteva nume eu am răspuns: „El a murit pentru tine, Akhenaton”, dar la cele mai multe, am spus: „El aduce jertfe lui Amon, înveşmântat în straie de sărbătoare, şi-ţi blestemă numele, faraonule Akhenaton”. La urmă, i-am spus:

Regatul lui Aton s-a scufundat, Akhenaton. Nu mai domneşte Aton pe pământ, doar Amon domneşte din nou.

Privea fix în faţă, cu ochii goi, îşi agita braţele descărnate fără încetare şi mi-a spus:

Da, da, ştiu deja totul. Viziunile pe care le-am avut mi-au dezvăluit totul. Regatul etern nu poate exista pe un pământ mărginit. Toate sunt ca mai înainte şi teama şi ura şi nedreptatea continuă să domnească în lume. De aceea, ar fi fost mai bine să fi murit sau şi mai bine ar fi fost să nu mă fi născut niciodată în această lume, ca să văd tot răul care se întâmplă pe pământ.

Orbirea lui mă enerva şi i-am spus cu răutate:

Tu nu ai văzut decât o bucăţică din răul pe care tu însuţi l-ai provocat, faraonule Akhenaton. Sângele fiului tău nu a curs pe mâinile tale şi inima ta nu a fost frântă de durere că femeia pe care tu ai iubit-o a fost ucisă în faţa ochilor tăi. Vorbe goale sunt vorbele pe care le rosteşti, faraonule Akhenaton, vorbe goale.

El mi-a spus obosit:

Pleacă de lângă mine, Sinuhe, fiindcă eu sunt cauza răului. Pleacă de lângă mine, nu mai are nici un rost să mai suferi pentru mine. Du-te, sunt sătul să-ţi mai privesc faţa, m-am săturat să mai văd feţele oamenilor, fiindcă după fiecare faţă de om se ascunde o fiară sălbatică.

M-am aşezat pe dalele de piatră din faţa lui şi i-am spus:

Eu nu te voi părăsi niciodată, faraonule Akhenaton, fiindcă vreau să-mi fie plină măsura, cupa mea trebuie să fie plină de amar, probabil că pentru asta m-am născut pe pământ şi acest lucru a fost scris în stele încă mai înainte de a mă fi născut. Află că preotul Ay vine să te vadă şi, dinspre nord, Horemheb şi-a anunţat prin trâmbiţe sosirea şi a rupt deja lanţul de cupru de pe Nil ca să intre în oraşul lui Aton.

El a zâmbit uşor, şi-a ridicat braţele şi a spus:

Ay şi Horemheb, crima şi lancea, doar ei mi-au mai rămas credincioşi şi vin să mă vadă.

După aceea, el nu mi-a mai adresat nici o vorbă, nici eu nu i-am mai spus nimic, am ascultat în tăcere amândoi susurul clepsidrei până ce Ay şi Horemheb au ajuns în faţa faraonului. Ei se certaseră violent mai înainte de a ajunge, feţele lor erau întunecate de supărare, respiraţia le era agitată şi i s-au adresat faraonului în acelaşi timp, fără nici un pic de respect.

Ay a spus:

Trebuie să abdici, faraonule Akhenaton, dacă vrei să-ţi salvezi viaţa. Smenkhkare va domni în locul tău şi se întoarce la Teba şi va aduce jertfe lui Amon, abia după aceea preoţii îl vor unge faraon şi-i vor pune pe cap coroanele roşie şi albă.

Dar Horemheb l-a întrerupt pe Ay şi a spus:

Lancea mea va apăra coroana ta, faraonule Akhenaton, dacă te vei întoarce în Teba şi vei consimţi să aduci jertfe zeului Amon. Poate că vor murmura puţin preoţii, dar se vor linişti şi vor uita să mai murmure când tu vei declara războiul sfânt pentru recucerirea Siriei.

Faraonul Akhenaton i-a privit îndelung pe amândoi cu faţa lui suptă de suferinţă şi susurul de pe buzele lui era încremenit ca susurul unui mort când le-a spus:

Voi trăi şi voi muri ca faraon. Niciodată nu mă voi umili să aduc jertfe unui zeu fals. Niciodată nu mă voi înjosi să declar un război pentru a-mi salva tronul cu preţul sângelui. Faraonul a vorbit.

După ce a rostit aceste vorbe, el şi-a acoperit faţa cu faldurile veşmântului şi a plecat lăsându-ne singuri în marea sală a tronului, cu mirosul morţii, care pătrundea prin toate crăpăturile pereţilor palatului.

Ay şi-a desfăcut braţele a neputinţă şi s-a uitat la Horemheb. Şi Horemheb şi-a desfăcut braţele şi l-a privit pe Ay. Eu eram aşezat pe dalele de piatră, nici nu aveam putere să stau în picioare, de altfel, şi mă uitam tăcut la ei. Deodată, Ay a zâmbit răutăcios şi a spus:

Horemheb, lăncile sunt la picioarele tale, tronul Egiptului este al tău. Pune-ţi pe cap dubla coroană, la care ştiu că râvneşti pătimaş.

Dar Horemheb s-a prefăcut că râde, după care a spus:

Eu nu sunt chiar atât de nebun. N-ai decât să păstrezi pentru tine această jegoasă coroană, dacă vrei, fiindcă dacă aş încerca să mă sprijin pe vârful lăncilor mele, mi-ar intra în fund încât nici strămoşii mei, care n-au fost faraoni, nu m-ar putea ajuta să mai scap de ele. Tu ştii prea bine că nimic din ceea ce a fost înainte nu se va întoarce aşa repede, după toate cele petrecute, şi că Egiptul va trece prin foame şi prin război; dacă aş fi atât de prost ca să iau acum coroana, mulţimea m-ar acuza pe mine pentru tot răul care mai urmează să se întâmple şi ţie îţi va fi mai uşor să mă răstorni atunci când se va ivi un moment prielnic, nu-i aşa?

Ay a spus:

Deci, Smenkhkare, dacă el acceptă să se întoarcă în Teba. Dacă nu, Tut, care sigur că va fi de acord. Soţiile lor au sângele sacru al faraonilor, întoarcă-se ura mulţimii spre ei, până ce vremurile vor fi mai bune!

Şi în umbra lor vei domni tu, a completat Horemheb.

Dar Ay a spus:

Tu uiţi că a ta este armata şi că tu eşti acela care trebuie să-i distrugi pe hitiţi. Şi că, dacă îi vei distruge, nimeni nu va mai fi mai puternic decât tine în ţara Kemi.

S-au tot împuns unul pe altul cu vorbele mult timp, până când au constatat că destinul îi lega şi că nu ar fi putut reuşi niciunul fără ajutorul celuilalt.

Într-un sfârşit, Ay a spus:

Recunosc că m-am străduit din toate puterile mele să te răstorn, Horemheb, dar tu eşti acum mai puternic decât mine, fiu al şoimului, şi nu pot face abstracţie de tine dacă hitiţii vor năvăli în Egipt şi puterea mea nu-mi va mai da nici o mulţumire, fiindcă eu ştiu că un oarecare Pepitamon este incapabil să ducă un război împotriva hitiţilor, chiar dacă el este un călău desăvârşit. Fie, aşadar, această zi, ziua alianţei noastre, Horemheb; numai împreună noi vom putea guverna Egiptul, separat ne vom prăbuşi amândoi. Fără mine, armata ta este neputincioasă, fără armată, Egiptul este pierdut. Deci, să jurăm pe toţi zeii Egiptului că, începând de astăzi, vom fi împreună. Eu sunt deja un bărbat bătrân şi de aceea vreau acum să simt gustul puterii, tu eşti încă tânăr şi mai ai timp să aştepţi.

Nu mă vor face mai fericit coroanele Egiptului, a spus Horemheb; poate că un război adevărat mă va face, într-adevăr, fericit. Dar oare ce garanţie pot avea de la tine, Ay, că nu mă vei trăda cu prima ocazie?

Ay şi-a deschis braţele în lături şi a spus:

Ce garanţie îţi pot da eu? Oare armata nu este o garanţie destul de durabilă?

Faţa lui Horemheb s-a întunecat şi el s-a uitat la pereţi oarecum jenat şi a râcâit dalele de piatră cu sandalele lui, ca şi cum ar fi vrut să-şi înfigă degetele de la picioare în nisipul de sub ele. Apoi a spus:

O doresc pe prinţesa Baketaton de soţie. Într-adevăr, vreau să sparg o amforă împreună cu ea şi chiar dacă cerul şi pământul se vor destrăma, nu mă vei putea împiedica să o fac.

Ay a exclamat surprins:

Aha, acum înţeleg unde te duce gândul, eşti mai viclean decât bănuiam şi încep să te respect mai mult. Ea deja şi-a schimbat numele în Baketamon şi preoţii lui Amon nu au nimic împotriva ei, fiindcă prin vinele ei curge sângele sacru al marelui faraon. Este un plan perfect; căsătorindu-te cu ea, tu ai putea avea un drept legitim la tronul Egiptului, un drept mai direct chiar decât soţii fiicelor lui Akhenaton, fiindcă ele sunt din sângele falsului faraon. Într-adevăr, Horemheb, tu ai găsit o soluţie uluitoare, numai că eu nu pot să o accept, fiindcă aş fi în mâinile tale, da, nu aş mai avea nici o putere asupra ta.

Dar Horemheb a urlat la el:

Păstrează-ţi coroanele tale împuţite, Ay. Mai mult decât toate coroanele lumii, eu o doresc pe ea şi am dorit-o din prima clipă, când am văzut-o în palatul de aur. Vreau să-mi amestec sângele cu sângele marelui faraon, ca din coapsele mele să se zămislească marii faraoni ai Egiptului. Tu nu doreşti decât coroanele Egiptului, Ay. Le vei avea. Când tu vei socoti că a venit momentul, eu te voi sprijini cu sabia mea, dar dă-mi prinţesa şi eu voi domni după tine; chiar dacă vei avea norocul să trăieşti mult, încă este timp să aştept, după cum ai spus.

Ay şi-a frecat buzele cu mâna şi a meditat îndelung şi faţa lui, de la o clipă la alta, a căpătat o expresie mai mulţumită, fiindcă găsise un mijloc pentru a-l domina pe Horemheb. Eu stăteam pe dalele de piatră şi-i ascultam uimit şi mă gândeam ce fel de inimi pot bate în piepturile unor oameni care-şi pot disputa coroanele Egiptului, deşi faraonul Akhenaton era încă în viaţă şi respira şi el ca şi ei într-una dintre încăperile din apropierea noastră.

Ay a spus:

Tu ţi-ai aşteptat deja destul de mult prinţesa, dar trebuie să o mai aştepţi puţin, fiindcă mai întâi trebuie să câştigi un război dificil. Mai este nevoie de timp şi pentru a o face pe prinţesă să consimtă, fiindcă ea te dispreţuieşte din cauză că tu nu eşti nobil prin naştere. Dar eu ştiu cum să o fac să cedeze şi, pe toţi zeii Egiptului, îţi jur că în ziua în care capul meu va purta coroana roşie şi coroana albă, cu mâinile mele voi sparge o amforă între tine şl prinţesă. Mai mult decât atât eu nu pot să accept, aşa că târguiala noastră se încheie aici.

Nici Horemheb nu mai voia să se târguiască, aşa că a spus:

De acord. Să ducem deci această învoială la împlinire şi am încredere că nu mă vei înşela, fiindcă eşti prea dornic să porţi coroanele, care, la drept vorbind, nu sunt decât nişte jucării pentru copii.

Ei fuseseră atât de pătimaşi în discuţia lor, încât uitaseră că şi eu sunt acolo şi când m-a văzut, Horemheb a fost uimit şi enervat şi a spus:

Sinuhe, tu eşti încă aici? Îmi pare rău, dar pentru tine, astăzi este o zi rea, fiindcă ai auzit lucruri pe care urechile tale nu trebuiau să le asculte, de aceea, trebuie să te omor, deşi nu-mi face nici o plăcere, fiindcă-mi eşti prieten.

Vorbele lui m-au făcut să pufnesc în râs, fiindcă ei amândoi, care aveau o origine obscură, îşi disputaseră coroanele Egiptului, în timp ce eu poate că eram singurul moştenitor de drept al marelui faraon. Nu-mi puteam opri râsul pentru toate prostiile astea care-mi treceau prin cap, mi-am pus mâinile la gură şi am râs ca o babă isterică.

Ay s-a simţit jignit de râsul meu şi a spus:

Tu nu ai nici un motiv de râs, Sinuhe, fiindcă cele discutate de noi sunt lucruri serioase şi mi se pare că nici timpul potrivit pentru râs nu este. Nu, nu te vom omorî, deşi îţi meriţi moartea, poate că este mai bine că ai ascultat totul şi eşti un martor al legământului nostru. Dar niciodată tu nu vei putea povesti nimănui ceea ce ai auzit aici, avem nevoie de tine şi tu vei fi legat de noi cu legături solide, fiindcă tu înţelegi bine că a venit timpul când faraonul Akhenaton trebuie să moară. De aceea, chiar astăzi tu îl vei trepana şi vei avea grijă ca tăişul să pătrundă suficient de adânc în capul lui şi să moară conform străvechilor obiceiuri.

Dar Horemheb a spus:

Nu-mi mai vâr eu degetele şi în această afacere, deja sunt ele destul de murdare după ce ţi-am mângâiat mâinile, Ay. Dar Ay are dreptate. Faraonul Akhenaton trebuie să moară, pentru ca Egiptul să fie salvat. Nu există alternativă.

Mi-am înăbuşit râsul, m-am liniştit şi le-am spus:

Ca medic, eu nu-l pot trepana, fiindcă nimic din starea sănătăţii lui nu reclamă acest lucru şi jurământul de medic mă împiedică să o fac. Dar nu vă neliniştiţi, ca prieten eu îi pot da o licoare care să-l adoarmă şi niciodată după aceea el nu se va mai trezi, este preţul legăturii cu voi, pentru a nu avea niciodată teamă că voi povesti cuiva despre legământul vostru.

După ce am spus aceste vorbe, am luat flaconul pestriţ pe care mi-l dăduse Hrihor mai demult şi am amestecat conţinutul lui cu vin într-o cupă de aur, mirosul nu era deloc rău. Am luat cupa în mână şi apoi ne-am dus toţi trei în încăperea în care era faraonul Akhenaton. Coroanele, sceptrul şi cravaşa erau lângă el şi el se odihnea în patul său regal, faţa îi era cenuşie, ochii înroşiţi şi umflaţi. După ce a cântărit curios în mâini coroanele şi cravaşa aurită, Ay i-a spus:

Faraonule Akhenaton, prietenul tău, Sinuhe, a preparat pentru tine un leac reconfortant. Bea-l şi te vei simţi mai bine, iar mâine vom relua discuţia despre acele lucruri plictisitoare, care nu prea te amuză.

Faraonul s-a ridicat, a luat cupa în mână şi ne-a privit pe fiecare, unul după altul, şi am simţit cum privirea lui obosită trece prin mine ca un pumnal, încă mai avea puterea aceea specială în privire. După aceea, mi-a spus:

? Pe un animal bolnav îl omori din milă, îţi este milă de mine, nu-i aşa, Sinuhe? Dacă este aşa, îţi mulţumesc, fiindcă disperarea mea este mai amară decât moartea: astăzi, moartea este mai delicioasă decât parfumul de mirt.

? Bea, faraonule Akhenaton, i-am spus, bea pentru Aton!

Horemheb a spus:

— Bea, Akhenaton, prietenul meu. Bea pentru salvarea Egiptului! Dacă eşti slăbit, am să te acopăr cu veşmintele mele ca atunci, demult, în deşert.

Faraonul Akhenaton a băut, dar mâna în care ţinea cupa a început să-i tremure atât de tare, încât vinul i se prelingea pe bărbie, însă el a prins cupa cu amândouă mâinile şi a sorbit conţinutul până la ultima picătură, înghiţitură după înghiţitură.

Am rămas toţi trei mult timp lângă el, dar el nu ne-a mai adresat nici un cuvânt, ne-a privit fix cu ochii săi, care îşi pierdeau încetul cu încetul strălucirea, şi doar pentru o clipă trupul muribundului a tremurat violent ca şi cum i-ar fi fost frig. Şi, în timp ce Ay proba coroanele Egiptului pe capul său, Horemheb şi-a scos veşmintele şi l-a acoperit pe faraonul mort.

Aşa a murit faraonul Akhenaton, eu i-am întins cupa morţii, el şi-a băut moartea din mâna mea. De ce am făcut-o, nu ştiu, fiindcă omul nu-şi cunoaşte inima. Nu cred că pentru Egipt am făcut-o, mai degrabă pentru Merit şi pentru Thot, fiul meu. Şi poate că nu am făcut-o atât din milă şi din dragoste pentru el, cât din ură şi din amărăciune pentru tot răul care a fost în Egipt din cauza lui. Dar, mai înainte de orice, am făcut-o sigur din cauză că aşa a fost scris în stele şi ca măsura fărădelegilor mele să se umple. Când l-am văzut cum moare, am bănuit că măsura era plină, dar omul nu-şi cunoaşte inima şi inima este nesătulă, mai nesătulă decât crocodilul din apă.

După ce faraonul a murit, am dat ordin servitorilor să nu-l deranjeze pe faraon. Abia a doua zi dimineaţa l-au găsit mort servitorii şi au început să se vaite şi să plângă şi în tot palatul de aur plânsul s-a răspândit repede, deşi bănuiesc că, pentru toată lumea, moartea faraonului a fost ca o uşurare. Doar regina Nefertiti, nemişcată lângă patul faraonului, nu a vărsat nici o lacrimă şi nimeni nu a putut să ştie ce sentimente se ascundeau sub expresia ei încremenită. Totuşi, cu mâinile ei frumoase, ea a mângâiat îndelung degetele lungi şi descărnate ale faraonului Akhenaton şi apoi i-a sărutat buzele, aşa am găsit-o, când am ajuns la palat pentru a confirma că faraonul este mort. După aceea, trupul neînsufleţit al faraonului Akhenaton a fost dus la Casa Morţii şi dat pe mâna spălătorilor şi îmbălsămătorilor de cadavre, care să-i pregătească pentru eternitate.

După lege şi tradiţie, tânărul Smenkhkare moştenea tronul Egiptului, dar el era atât de răvăşit de durere, fiindcă el îl iubise şi îl preţuise mult pe faraon şi privea cu groază în jurul lui. El fusese obişnuit să-l aprobe pe faraonul Akhenaton, pe care-l iubise din tot sufletul, şi era atât de emoţionat, încât nu era în stare să lege două vorbe. Ay şi Horemheb i s-au adresat şi i-au spus că, dacă vrea să-şi păstreze coroanele Egiptului, la care are dreptul, el trebuie să plece în grabă cu ei la Teba şi să aducă jertfe lui Amon. Totuşi, el nu i-a crezut, era încă un copil care visa cu ochii deschişi.

Eu, a spus el, voi anunţa întregii lumi pe curatul şi strălucitorul zeu Aton şi voi construi pentru tatăl meu, Akhenaton, un templu, în care să fie adorat ca un zeu, fiindcă nu a existat în lume un om care să fi fost asemenea lui.

Era atât de naiv şi de copilăros acest nevinovat Smenkhkare şi se povestea despre el că, atunci când străjerii palatului de aur au părăsit, la fel ca şi ceilalţi locuitori, Oraşul blestemat al Orizontului lui Aton, s-ar fi aşezat în genunchi în faţa lor şi că i-ar fi rugat plângând să rămână de partea faraonului Akhenaton şi că, printre altele, le-ar fi spus: „Oare inimile voastre vă lasă să abandonaţi casa voastră, femeile voastre şi copiii voştri?” şi că şardanii au râs cu poftă când au auzit vorbele lui şi l-au înjurat, iar câţiva subofiţeri şi-au scos de sub pânza care le înfăşură şoldurile obiectul bărbăţiei lor şi fluturându-l în faţa ochilor lui Smenkhkare, au spus: „Unde este acesta, acolo este şi casa noastră, acolo sunt şi femeile şi copiii noştri”. În naivitatea lui, Smenkhkare se dezonorase singur când îi rugase şi cerşise de la străjeri să nu părăsească palatul.

Văzând cât este de încăpăţânat, Ay şi Horemheb au plecat, iar a doua zi s-a întâmplat că, pe când Smenkhkare pescuia cu lancea peşti din Nil, barca i s-a răsturnat, el a alunecat din barcă şi trupul lui a fost sfâşiat de crocodili. Aşa se povesteşte despre moartea lui Smenkhkare, dar dacă va fi fost adevărată această poveste, nu ştiu. Totuşi, nu cred că Horemheb ar fi fost în stare să-l omoare, mai degrabă Ay, care era grăbit să se întoarcă la Teba pentru a-şi consolida puterea.

După această nefericită întâmplare, Ay şi Horemheb s-au dus la tânărul Tut, care se juca în camera tronului de-a înmormântarea cu păpuşile lui din lemn, împreună cu soţia lui, Anksenaton.

Horemheb i-a spus:

Tut, ar fi timpul să te ridici de pe podeaua aceea murdară, fiindcă tu eşti acum faraon.

Tut s-a ridicat de pe dalele de piatră, s-a aşezat pe tron şi a spus:

Deci, acum eu sunt faraon? Nimic surprinzător în această veste, întotdeauna m-am simţit superior altora, se cuvenea să ajung faraon. Cravaşa mea îi va pedepsi pe răufăcători şi, cu sceptrul în mână, voi conduce pe cei buni şi credincioşi.

Ay a spus:

Lasă la o parte toate prostiile astea, Tut. Tu vei face, fără să murmuri, tot ce-ţi voi spune eu! Ne-am înţeles? Dar mai întâi, noi trebuie să mergem la Teba pentru încoronare şi tu te vei închina în marele Templu al lui Amon şi-i vei aduce jertfe lui Amon, iar preoţii te vor unge cu uleiul sacru şi-ţi vor pune pe cap coroana roşie şi coroana albă. Ai înţeles?

Tut a reflectat puţin, apoi a spus:

Bine, voi merge la Teba cu tine, dar îmi promiţi că-mi vei construi un mormânt asemănător mormintelor marilor faraoni şi că preoţii îl vor împodobi frumos, cu maimuţe, cu jucăriile mele, cu jilţuri de aur? Îmi promiţi? În acest Oraş al Orizontului lui Aton, mormintele sunt prea strâmte şi plictisitoare şi, în afară de pereţii pictaţi, nu au nimic interesant. Eu vreau ca în mormântul meu să fie jucării adevărate şi pumnalul meu albastru, pe care l-am primit în dar de la hitiţi.

N-avea nici o grijă, l-a asigurat Ay, preoţii îţi vor construi un mormânt nemaipomenit de frumos. Dar tu eşti un băiat isteţ, dacă te gândeşti încă de pe acum, când încă nici nu ai fost uns faraon, la mormânt, mult mai isteţ decât bănuiam eu că eşti. Însă, pentru început, tu va trebui să-ţi schimbi numele, fiindcă numele Tutankhaton nu poate fi pe plac preoţilor lui Amon. Începând de astăzi, numele tău este Tutankhamon.

Tut nu s-a împotrivit, dimpotrivă, a vrut să înveţe imediat cum se scrie noul lui nume, fiindcă el nu cunoştea semnele cuvântului Amon. Atunci a fost pentru prima dată scris numele lui Amon în Oraşul Orizontului lui Aton.

Dar, după ce a văzut că Tutankhamon a fost numit faraon şi că ea fusese uitată de toată lumea, Nefertiti şi-a scos veşmintele de mare doliu şi şi-a pus pe ea cele mai frumoase veşminte, şi-a uns părul ca să strălucească, şi-a uns şi trupul cu uleiuri parfumate, s-a dus pe corabia lui Horemheb şi i-a spus:

Este absurd ca un copil atât de mic să fie uns faraon: blestematul meu de tată, Ay, încearcă să smulgă puterea din mâinile mele şi să guverneze Egiptul din umbra tronului lui Tut, deşi eu sunt soţia defunctului faraon şi marea regină-mamă. Toţi bărbaţii m-au privit întotdeauna cu plăcere şi au spus că sunt cea mai frumoasă femeie din Egipt; se înţelege că au exagerat puţin, dar nici urâtă nu sunt. Uită-te la mine, Horemheb, şi fă abstracţie de ochii mei obosiţi din cauza tristeţii şi de spinarea mea uşor curbată acum din cauza oboselii. Priveşte-mă, Horemheb, fiindcă timpul este preţios; tu ai lancea de partea ta, poate că împreună am putea combina calităţile utile reînviorării Egiptului. Îţi vorbesc deschis fiindcă mă gândesc doar la binele Egiptului şi ştiu că tatăl meu, acest blestemat Ay, este un bărbat rău şi lacom, şi de pe urma lui, Egiptul va ajunge o ruină.

Horemheb a privit-o îndelung şi Nefertiti şi-a dezvelit trupul, încercând să-l atragă cu frumuseţea formelor trupului ei, şi când şi-a desfăcut veşmântul, a motivat că în cabina corăbiei ar fi cald. Ea nu avea cum să bănuiască ceva despre înţelegerea dintre Ay şi Horemheb şi dacă ea, cu instinctul ei de femeie, simţea atracţia pe care o avea Horemheb faţă de Baketamon, gândea că frumuseţea ei nemaipomenită ar putea uşor îndepărta din inima lui Horemheb pe neexperimentata şi orgolioasa prinţesă Baketamon. Era, de altfel, obişnuită să aibă tot ceea ce-şi dorea, mai ales după nenumăraţii bărbaţi cu care se tăvălise în palatul de aur, ca să-şi bată joc de faraonul Akhenaton.

Dar frumuseţea ei nu l-a mişcat pe Horemheb; el s-a uitat cu răceală la ea şi i-a spus:

— Deja m-am împuţit ca un hoit în acest oraş blestemat şi n-aş vrea, frumoasă Nefertiti, să te molipsesc şi pe tine. În rest, sunt foarte grăbit, fiindcă trebuie să dictez scribului nişte texte în legătură cu războiul, păcat că n-am şi eu puţin timp acum să mă distrez cu tine.

Despre această întâlnire cu regina Nefertiti, Horemheb mi-a povestit mai târziu, cred că a exagerat el puţin, dar esenţialul trebuie să fi fost adevărat, fiindcă din acea zi, Nefertiti l-a urât cumplit pe Horemheb şi s-a străduit fără încetare să-i distrugă şi să-i înnegrească reputaţia şi la Teba ea s-a împrietenit cu prinţesa Baketamon, din partea căreia Horemheb a avut parte de multă duşmănie, după cum vom vedea mai târziu. Poate că ar fi făcut mai bine Horemheb dacă nu ar fi jignit-o pe Nefertiti, ar fi apreciat prietenia ei şi s-ar fi arătat prietenos faţă de ea când era, într-adevăr, foarte tristă şi amărâtă. Dar eu ştiu că, în ciuda faptului că Horemheb a şters numele faraonului Akhenaton de pe toate inscripţiile şi a distrus templul lui Aton din Teba, a continuat să-l iubească pe faraonul Akhenaton şi după moarte, de aceea, nu a vrut să-şi bată joc de el culcându-se cu Nefertiti.

Ca mărturie a dragostei lui, pot aminti despre faptul că Horemheb i-a însărcinat pe oamenii lui de încredere să transfere trupul îmbălsămat al faraonului Akhenaton din Oraşul Orizontului lui Aton în Teba şi l-a înmormântat pe ascuns, ca să nu ştie preoţii lui Amon, în mormântul mamei sale, regina Tiy. Preoţii lui Amon ar fi vrut să ardă trupul lui Akhenaton şi să-i risipească cenuşa în Nil, însoţind acest ritual de blesteme, iar Ka-ul faraonului, nemaigăsindu-şi trupul, să rătăcească pentru eternitate, însă Horemheb a reuşit să-i ascundă trupul mai înainte ca preoţii să fi ajuns a o face. Toate acestea s-au petrecut, totuşi, mai târziu.

După ce a obţinut consimţământul lui Tutankhamon, Ay a dat ordin să fie pregătite corăbiile, toată lumea de la curte s-a îmbarcat şi a părăsit Oraşul Orizontului lui Aton, care a rămas fără viaţă. Au mai întârziat acolo, pentru scurtă vreme, doar spălătorii de cadavre şi îmbălsămătorii din Casa Morţii, care pregăteau trupul faraonului Akhenaton pentru eternitate şi urmau să-l înmormânteze în partea de est a munţilor. Au fugit şi ultimii locuitori ai Oraşului Orizontului lui Aton şi au abandonat totul; în casa aurită, farfuriile scumpe au fost lăsate pe mese, iar pe dalele de piatră ale sălii tronului, cortegiile funebre ale lui Tut au rămas să se joace etern de-a înmormântarea.

Vântul deşertului a rupt obloanele ferestrelor şi nisipul s-a aşternut pe dalele de piatră, pe mozaicurile strălucitoare, de unde raţele îşi luau zborul din stuful verde, unde peştii înotau în apa limpede. Deşertul a năvălit din nou înlocuind grădinile Oraşului Orizontului lui Aton, heleşteiele cu peşti au secat, canalele de aducţiune a apei au fost astupate, arborii roditori s-au uscat. Pereţii din argilă arsă şi acoperişurile caselor s-au fisurat şi apoi s-au prăbuşit şi din frumosul Oraş al Orizontului lui Aton nu au mai rămas decât nişte ruine; prin sălile goale ale palatelor urlau şacalii, care-şi făcuseră cuibul în paturile somptuoase acoperite cu baldachine. Aşa a murit Oraşul Orizontului lui Aton şi a murit la fel de repede cum a crescut din deşert prin dorinţa faraonului Akhenaton. Şi nimeni nu a mai îndrăznit vreodată să se aventureze printre ruinele lui ca să fure de acolo obiecte preţioase, fiindcă acel pământ a fost blestemat pentru eternitate şi Amon a promis că trupul aceluia care se va încumeta să locuiască acolo se va usca. Aşa a dispărut Oraşul Orizontului lui Aton, ca şi cum niciodată nu ar fi fost sau ca şi cum ar fi fost un vis sau un miraj.

Corăbiile de război ale lui Horemheb au urcat pe fluviu înaintea corăbiilor regale ale lui Tutankhamon şi au restabilit ordinea pe cele două maluri ale Nilului. Horemheb a restabilit ordinea şi în Teba şi jafuri nu au mai fost şi nici oameni spânzuraţi pe ziduri, cu capul în jos, nu au mai fost, fiindcă el avea nevoie de bărbaţi care să poarte arme şi cu care să se aventureze în război.

Ay a dat ordin să fie din nou împodobită Teba de sărbătoare şi flamurile multicolore au fost înălţate de-a lungul aleii sfincşilor cu capete de berbec, pe unde noul faraon urma să fie purtat spre marele Templu, unde preoţii lui Amon aşteptau să-l binecuvânteze. Eu, Sinuhe, am văzut cum a fost purtat faraonul în jilţul lui de aur de-a lungul drumului berbecilor spre Templu; regina Nefertiti şi fiicele ei l-au urmat şi victoria lui Amon a fost completă. Preoţii l-au uns cu uleiul sacru pe faraon şi i-au pus pe cap coroana roşie şi coroana albă, coroana în formă de crin şi cea în formă de papirus, coroana Ţării de Sus şi coroana Ţării de Jos şi ei au arătat mulţimii că faraonul primeşte din mâinile lor puterea. Capetele preoţilor erau complet rase, feţele lor străluceau de la uleiul sacru şi faraonul a oferit ca jertfă pentru Amon toate bogăţiile pe care Ay reuşise să le stoarcă din ţara sărăcită. Dar Hrihor se şi înţelesese cu Horemheb asupra acestor bogăţii aduse lui Amon şi i le dăruise anticipat pentru război, fiindcă veştile care soseau din Ţara de Jos erau alarmante şi Horemheb mai şi exagera puţin, pentru a semăna teama de hitiţi în rândul mulţimii.

Mulţimea din Teba s-a veselit şi a fost încântată de revenirea lui Amon şi chiar şi de noul faraon, cu toate că el era încă un copil, dar inima oamenilor este atât de ciudată, încât totdeauna le dă încredere şi speranţă pentru viitor, fără să înveţe nimic din greşeli şi îşi imaginează că ziua de mâine ar putea fi mai bună decât ziua de astăzi. De aceea, mulţimea s-a îngrămădit de o parte şi de alta a drumului berbecilor şi în faţă şi în curtea Templului lui Amon, pentru a-l aclama pe noul faraon şi a aruncat flori înaintea lui şi dacă a mai fost câte unul care să nu-l aclame, să stea indiferent şi trist, soldaţii instruiţi de Ay şi Horemheb l-au împuns cu vârfurile lăncii, ca să aibă un motiv real de tristeţe, aşa spuneau ei.

Însă în port şi în partea săracă a oraşului, unde din case nu mai rămăseseră decât nişte ruine, un fum înecăcios şi amar încă se mai ridica din cenuşa caselor arse şi Nilul mirosea a sânge şi a cadavre în descompunere. Din înălţimile Templului, corbii şi vulturii îşi întindeau gâturile, erau atât de sătui, încât nici nu mai aveau forţă în aripi să zboare. Şi crocodilii din Nil erau sătui şi nu mai aveau nici chef să bată din coadă, stăteau trântiţi pe mal, cu gurile larg deschise, ca păsările să ciugulească resturile de mâncare dintre dinţii lor înfricoşători. Printre ruinele şi cenuşa caselor arse scormoneau cu teamă femei şi copii, care sperau să găsească vase de argilă în care să pregătească mâncarea, iar copiii sclavilor şi hamalilor omorâţi se ţineau după carele de război ale faraonului ca să aleagă grăunţele nedigerate din excrementele cailor ca să mănânce şi ei ceva, atât de mare era foametea în acele zile în Teba. Eu, Sinuhe, am rătăcit atunci prin port ca un nebun: în port până şi pământul mirosea a sânge; m-am uitat la coşurile din papură goale şi la corăbiile în care nu era nici o încărcătură şi paşii m-au dus la ruinele „Cozii de crocodil” şi m-am gândit la Merit şi la Thot, care muriseră din cauza lui Aton şi a nebuniei mele. Paşii m-au condus la ruinele „Cozii crocodilului” şi m-am gândit la Merit, care îmi spusese odată: „Poate că eu voi fi covorul care să-ţi acopere singurătatea, dar până la urmă, tot o zdreanţă pe care să o trânteşti voi ajunge”. M-am gândit la Thot, care fusese fiul meu, cu toate că nu am ştiut acest lucru pe când trăia, i-am revăzut faţa şi trupul şi mânuţele cu care îmi îmbrăţişase de atâtea ori gâtul şi obrăjorii lui de copil, care se lipiseră de obrajii mei. Mirosul înecăcios de fum amestecat cu praful clin port îmi gâdila neplăcut nările şi am avut în faţa ochilor, pentru un moment, trupul străpuns de lance al lui Merit, sângele care ţâşnea din nasul lui Thot, buclele lui însângerate şi mi-am spus că moartea faraonului Akhenaton fusese prea uşoară. M-am gândit că nimic nu este mai atroce şi mai periculos în lumea aceasta decât visul unui faraon; din el se nasc sângele şi moartea, din el se îngraşă doar crocodilii Nilului. Aşa gândeam hoinărind fără nici un rost prin port ca prin deşert şi dinspre Templul lui Amon ajungeau până la urechile mele strigătele de slavă ale mulţimii care-l aclama pe faraonul Tutankhamon, imaginându-şi că acel copil, preocupat în exclusivitate de propriul lui mormânt, va putea suprima nedreptăţile şi restaura liniştea şi bunăstarea în Egipt.

Hoinăream neliniştit unde mă duceau picioarele şi eram din nou eu, cel dintotdeauna, cu singurătatea mea; am înţeles că sângele lui Thot se risipise fără întoarcere, nu aveam de ce să-mi mai doresc nemurirea, vedeam moartea odihnitoare ca somnul, mai bună, în orice caz, decât un vas cu cărbuni, care să-ţi încălzească oasele în nopţile reci. Zeul faraonului Akhenaton mă deposedase de toată speranţa şi bucuria; toţi zeii lumii locuiesc în palate întunecate din care, odată intrat, nu te mai poţi întoarce niciodată. Faraonul Akhenaton a sorbit cupa morţii din mâna mea, dar acest lucru nu mi-a micşorat cu nimic nefericirea şi, o dată cu moartea, el a sorbit iertarea din inima mea şi, pentru el, moartea a fost o uitare a suferinţelor. Dar eu nu puteam să uit. Amărăciunea rodea din inima mea ca leşia şi am simţit un dezgust faţă de toţi oamenii, faţă de toată acea mulţime josnică şi vulgară, care mugea ca o turmă de boi în faţa Templului, mai proastă şi mai naivă decât înainte, fiindcă nu învăţase nimic din nenorocirile prin care abia trecuse.

Ruinele din port erau pustii ca moartea, dar deodată, dinspre coşurile goale, şi-a făcut apariţia un om ca o umbră şi s-a agăţat de mine cu mâinile şi cu genunchii. Era un bărbat micuţ, foarte slab, ale cărui braţe şi picioare insuficient dezvoltate, fuseseră diforme încă din copilărie. El şi-a rotit limba cenuşie în gură, m-a privit cu furie şi mi-a spus:

Oare nu eşti tu Sinuhe, medicul regal, tu, cel care ai vindecat rănile săracilor în numele lui Aton?

A început să râdă batjocoritor, s-a ridicat de jos şi, arătându-mă cu degetul, a spus:

Oare nu eşti tu Sinuhe, cel care ai împărţit pâine mulţimii şi ai spus: „Aceasta este pâinea lui Aton. Luaţi şi mâncaţi în numele Lui Aton”? Dacă tu eşti acela, pentru numele tuturor demonilor, dă-mi o bucăţică de pâine, fiindcă de multe zile nu am mai pus nimic în gură de frică să nu fiu văzut de soldaţii din gardă, care umblă prin toate părţile, nici să beau apă din Nil nu m-am încumetat. Pentru toţi demonii din lumea de Dincolo, dă-mi o bucăţică de pâine, că până şi saliva din gura mea s-a uscat, iar pântecele meu s-a făcut verde ca iarba.

Dar eu nu aveam pâine cu mine ca să-i pot da şi nici el nu se aştepta să-i dau pâine, venise lângă mine ca să mă blesteme din cauza amarului şi suferinţelor lui. El a spus:

Eu am avut o casă, şi, chiar dacă era o colibă nenorocită care mirosea a peşte împuţit, era casa mea. Eu am avut o femeie şi, chiar dacă ea era urâtă, scundă şi slabă, era femeia mea, eu am avut copii şi, chiar dacă ei uneori sufereau de foame şi mie mi se frângea sufletul fiindcă nu aveam ce să le dau să mănânce, erau copiii mei şi îi iubeam. Unde este casa mea? Unde sunt copilaşii mei? Unde este femeia mea? Zeul tău, Aton, mi i-a luat, Sinuhe. Aton mi i-a luat, ucigaşul tuturor, a prefăcut totul în cenuşă şi mi i-a luat, eu nu mai am nimic în afara noroiului din inima mea şi nu-mi doresc nimic altceva decât să mor, nu mai pot să îndur atâta suferinţă.

El s-a aşezat în faţa mea pe pământ, şi-a strâns cu mâinile lui diforme burta umflată, a privit fix în faţă, cu furie şi mi-a spus cu o voce stinsă:

Sinuhe, poate că jocul nostru a fost mai de preţ şi a meritat suferinţele pe care oamenii le-au îndurat, fiindcă, chiar dacă eu mor, chiar dacă cei alături de care am luptat au murit, amintirea noastră va trăi prin gura mulţimii. Poate că amintirea noastră se va păstra în inima acelora care lucrează din greu cu mâinile lor şi care primesc ca răsplată ciomege pe spinare. Poate că ei îşi vor mai aminti de noi şi după ce Atonul tău va fi fost deja de multă vreme uitat şi blestematului tău de faraon nu i se va mai pomeni numele. Cine ştie, poate că neînsemnaţii de noi vom rămâne în amintirea mulţimii şi copiii vor suge de la mamele lor împreună cu laptele amărăciunea noastră şi vor şti să se păzească şi să nu mai facă greşelile noastre şi nu le vor mai face, fiindcă vor şti încă din primele clipe după ce se vor fi născut ceea ce noi am reuşit să înţelegem abia atât de târziu. Ei vor şti că nu există nici o diferenţă între un om şi altul şi vor şti că şi pielea nobililor şi a celor bogaţi poate fi jupuită cu uşurinţă dacă este crestată cu un cuţit bun, că sângele tot sânge este, fie că el curge din inima flămândului, fie din inima celui sătul. Ei vor şti că sclavul şi cel sărac nu trebuie să aibă încredere nici în faraon, nici în medicul regal cu leacurile lui cu tot, nici în vorbele nobililor, ci numai în forţa pumnilor lui şi în ceea ce îl îndeamnă inima lui. Nimeni nu este de partea lor, doar duşmani sunt toţi cei care nu sunt asemenea lor şi în această privinţă nu există nici o milă care să-i deosebească pe oamenii ce fac parte din categorii diferite. Cu inima, Sinuhe, tu nu ai fost de partea noastră. Ne-ai ai fost duşman, Sinuhe, chiar dacă tu ne-ai dat pâine şi ne-ai ameţit cu vorbe despre Atonul faraonului tău. Toţi zeii se aseamănă între ei, toţi faraonii se aseamănă între ei, toţi nobilii se aseamănă între ei, chiar dacă ei nu simt că aşa este. Aşa gândesc eu, Met, curăţătorul de peşte, şi eu nu mai am nimic de pierdut din cauza vorbelor mele, fiindcă voi muri peste puţină vreme şi hoitul meu va fi împins în Nil; voi dispărea şi din mine nu va mai rămâne nimic. Dar poate că ceva din mine tot va mai rătăci pe pământ şi ceva din neliniştea mea va dăinui în inimile sclavilor şi în lacrimile ascunse ale ochilor lor, în laptele amar pe care îl vor suge bieţii copii ai mamelor flămânde. Eu, Met, curăţătorul de peşte, sunt drojdia acră, care face să crească aluatul, până când ultima mare frământare se va coace.

Vorbele şi ochii lui arătau clar că nefericirea şi teama îi răvăşiseră mintea. El s-a agăţat cu mâinile lui diforme de genunchii mei şi mi-a şoptit:

Tu, Sinuhe, care ai învăţat mult şi ştii să scrii şi să citeşti, crezi oare că un curăţător de peşte nu poate să gândească? Dar, chiar dacă pentru a înţelege ceva, trebuie să-ţi frămânţi mintea şi să te doară capul, eu mi-am petrecut multe zile şi nopţi singur cu gândurile mele, în timp ce mestecam iarbă şi întindeam pe frânghii peştele sărat. De aceea, eu ştiu deja care a fost greşeala noastră şi de ce a trebuit să murim. Pentru că noi am avut, la un anumit moment, şi puterea, şi pământul, dar nu am ştiut cum să folosim avantajele pe care le aveam, ne-am mulţumit să jefuim şi să ne certăm între noi din cauza prăzilor, să bem până nu ne mai puteam ţine pe picioare, să ne amăgim că puterea noastră este mare. Noi am mâncat şi am băut până când nu am mai putut să ne mişcăm, în loc să ucidem şi iar să ucidem până ce îi vom fi ucis pe toţi cei care nu erau de partea noastră. Dar mizeria nu ne-a învăţat să ucidem, deoarece, cu toată foamea şi cu toată sărăcia noastră, i-am respectat mai mult decât trebuie pe oameni şi doar de la acel motan sălbatic, Pepitamon, şi de Ia Ay cel negru la suflet am învăţat arta omorului, în timp ce ei ne omorau. Dar învăţătura aceasta a venit prea târziu ca să ne mai fie de folos la ceva. Ascuns în târnele de nuiele de aici din port, am avut multe vise ciudate despre cum trebuie să ucizi şi visele acestea le las eu moştenire celor care vor trăi după mine, aceste vise vor hoinări în întunericul nopţii când eu nu voi mai fi şi se vor amesteca în visele sclavilor şi săracilor, până când degetele de la mâinile şi de la picioarele lor vor începe să tremure, fiindcă mă vor vedea pe mine în visele lor, după ce deja eu voi fi fost mort.

El m-a privit fix strângându-mi genunchii cu mâinile lui descărnate. M-am aşezat şi eu în praf în faţa lui, am ridicat mâinile a neputinţă şi i-am spus:

Met, curăţătorule de peşte, văd că ascunzi sub zdrenţele care-ţi înfăşoară şoldurile un cuţit. Omoară-mă, dacă după părerea ta eu sunt vinovat. Omoară-mă, Met, curăţătorule de peşte, sunt sătul de vise şi nici nu mai pot fi fericit. Omoară-mă, dacă crezi că acest lucru te va putea uşura puţin. Un altfel de ajutor, eu nu am cum să-ţi dau.

El a scos de sub zdrenţele lui murdare cuţitul cu care curăţa peştele, i-a încercat tăişul cu degetele şi s-a uitat fix la mine până când ochii lui au început să i se împăienjenească de lacrimi, a aruncat cuţitul din mână şi a început să plângă. Apoi mi-a spus:

Eu nu am omorât nici un om. Nu ajută la nimic crima, aşa cred. Ucigând pe cineva nu câştigi nimic, fiindcă cuţitul judecă orb atât pe cei vinovaţi, cât şi pe cei inocenţi. Sinuhe, uită vorbele mele şi iartă-mă pentru răul din mine. Când un om înfige cuţitul într-un alt om, îl înfige în fratele lui şi poate că noi, săracii, înţelegem acest lucru cu inima noastră, de aceea nu ştim să ucidem. Sinuhe, fratele meu poate că va veni o zi când fiecare om va vedea în ceilalţi oameni pe fraţii lui şi nu va mai dori să omoare pe nimerii. Fie, deci, lacrimile mele moştenirea pe care o las fraţilor mei după moarte. Met, curăţătorul de peşte, lasă moştenire lacrimi pentru visele săracilor şi sclavilor. Lacrimile mele le dăruiesc mamelor să le amestece cu iluziile lor în visele copiilor lor. Amesteca-se-vor lacrimile mele cu zgomotul morilor de piatră de la o vreme la alta, până ce vor auzi toţi plânsul meu în inimile lor şi se vor simţi toţi oamenii fraţi prin lacrimile mele. În lacrimile mele sunt milioane şi milioane de lacrimi, care au îmbătrânit în lume; lumea este plină de lacrimi cicatrizate. Apa care curge pe Nil este din lacrimile celor care au trăit înainte de noi şi apa care va curge în alte ţinuturi din lume va fi a celor care vor trăi după noi. Când vei înţelege acest lucru, Sinuhe, nu vei mai fi singur.

El s-a prăbuşit cu faţa la pământ înaintea mea, degetele lui au râcâit spasmodic pământul şi lacrimile lui au curs ca nişte perle cenuşii în praf, dar nu i-am mai înţeles ultimele cuvinte, deşi fusesem gata să mor de mâinile lui. Am plecat şi mi-am şters de veşminte mâinile ude de la lacrimile lui, dar mirosul lui mi-a rămas multă vreme în nări.

L-am uitat şi m-am dus înainte, unde m-au purtat picioarele, şi amărăciunea mi-a ros inima ca leşia: propria-mi tristeţe şi propria-mi singurătate erau mai mari decât tristeţea şi singurătatea întregii lumi. Paşii m-au dus până la fosta casă a turnătorului de aramă şi nişte copii s-au pitit printre ruine de frică, iar femeile care scormoneau prin ruine şi-au ascuns faţa când m-au văzut.

Fosta casă a turnătorului de aramă era pe jumătate arsă şi pereţii din argilă erau acoperiţi de funingine, iar crengile sicomorului din grădină erau înnegrite şi fără frunze. Dar între ruinele casei, lângă unul dintre pereţi, era construit un adăpost şi am văzut acolo o oală cu apă şi şchiopătând, cu părul neîngrijit, mi-a ieşit în întâmpinare Muti. La început, am crezut că mă aflu înaintea Ka-ului ei. Dar ea s-a înclinat în faţa mea şi mi-a spus ironic:

Binecuvântată fie această zi când stăpânul meu a ajuns acasă!

După aceea, nu a mai fost în stare să mai spună nimic, fiindcă plânsul i-a înăbuşit vorbele şi ea s-a aşezat pe pământ acoperindu-şi faţa cu mâinile să nu mă vadă. Pe trupul ei slab mai rămăseseră multe răni, încă nevindecate, de la coarnele cu care fusese lovită, dar rănile erau aproape cicatrizate. Am întrebat-o:

Unde este Kaptah?

Ea mi-a răspuns:

Kaptah a murit. Se spune că ar fi fost omorât de propriii lui sclavi, atunci când ei au văzut că el le-a dat oamenilor lui Pepitamon să bea vin.

Nu i-am dat crezare, Kaptah nu ar fi putut muri aşa, ştiam bine; orice ar fi să se întâmple, Kaptah va trăi întotdeauna.

Muti a fost iritată de îndoiala mea şi a spus:

Tu, Sinuhe, încă mai poţi râde şi-ţi poţi bate joc cu uşurinţă de orice, când peste tot ceea ce ai vrut s-a aşezat cenuşa şi ai văzut şi triumful Atonului tău. Voi, toţi bărbaţii, sunteţi la fel: de la bărbaţi vine tot răul lumii, fiindcă bărbaţii refuză să devină adulţi, ei rămân toată viaţa nişte copii obraznici, care se bat cu pietre şi se lovesc cu ciomegele până-şi dau sângele din nas unul altuia; cea mai mare fericire a unui bărbat este să-i întristeze pe cei care îl iubesc şi-i doresc binele. Eu nu vreau să vorbesc despre mine, cea care nu m-am ales niciodată cu vreo răsplată pentru devotamentul şi dragostea cu care am avut grijă de tine, Sinuhe. Picioarele îmi şchioapătă şi mă dor, trupul meu este acoperit de răni de la coarnele care m-au împuns, şi mă doare, dar am un pumn de grăunţe din care să-mi fac o fiertură, şi este bine că trăiesc şi nu am murit. Dar nu plâng pentru starea jalnică în care sunt, plâng pentru Merit, care a fost prea bună pentru tine, bărbat fără minte; tu ai împins-o în braţele morţii. Am plâns până mi s-au uscat şi lacrimile de atâta plâns pentru fiul tău Thot, pe care l-am iubit ca pe copilul meu, căruia îi făceam cu drag prăjituri cu miere şi pe care încercam să-l învăţ să fie blând, să nu ajungă şi el o bestie ca toţi bărbaţii. Dar ce importanţă mai are? Fără îndoială, tu eşti acum foarte mulţumit de tine şi ai putea chiar sa mă loveşti ca să mi se deschidă din nou rănile şi să pretinzi de la mine toate lucrurile din care mi-am încropit acest adăpost, să-mi ceri mâncare. Pot face prinsoare că mă vei trimite să-ţi aduc bere şi că mă vei lovi fiindcă nu sunt în stare să mă mişc mai repede, aşa sunt toţi bărbaţii, nimic n-ar fi de mirare pentru mine şi bănuiesc de pe acum ce-ţi trece prin minte.

Aşa mi-a vorbit, vorbele ei m-au, răscolit; ironiile ei îmi erau familiare şi-mi aminteau de mama mea, Kipa, şi de Merit şi în inima mea amărâtă, melancolia şi regretul făceau casă bună, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns atunci pentru toţi oamenii dragi pe care îi pierdusem.

Muti a rămas deconcertată când m-a văzut plângând şi a spus:

— Înţelege, Sinuhe, bărbat mândru, nu te învinuiesc pe tine pentru toate ce s-au întâmplat, vorbesc şi eu aşa, fiindcă sunt atât de amărâtă şi aş vrea să înveţi ceva din necazurile care ni s-au întâmplat. Mai am eu o mână de grăunţe şi pentru tine şi voi face o fiertură să mănânci, că poate ţi-o fi foame, şi am să împletesc din papură uscată o rogojină pe care să te poţi odihni şi poate că te vei apuca din nou să vindeci oamenii bolnavi şi n-o să murim noi de foame. Nu fi neliniştit, eu deja am început să spăl rufe la oameni bogaţi şi încă sunt destule veşminte pătate de sânge în Teba, iar în seara asta, cred că aş putea împrumuta o oală cu bere de la bordelul unde şi-au făcut acum soldaţii culcuşul, aşa că îţi vei putea şi tu înveseli puţin inima. Nu mai plânge, Sinuhe, băiatul meu, plânsul nu schimbă nimic, copiii tot copii rămân şi trebuie să facă veşnic nebunii, să sfarme inimile mamelor şi femeilor lor, aşa a fost întotdeauna, aşa va fi mereu. Un singur lucru te rog, să nu mi-l mai aduci din nou pe acel zeu sau pe vreun alt zeu în această casă, fiindcă îmi este teama că din toată Teba nu va mai rămâne nici o piatră peste altă piatră. Atât îţi cer, nu mă încumet eu, o biată femeie bătrână şi proastă, să dau mai multe sfaturi unui bărbat învăţat. Cât despre Merit, pe care am iubit-o ca pe fata mea, deşi despre astfel de lucruri eu nu ar trebui să vorbesc, fiindcă întotdeauna am fost o femeie urâtă şi i-am dispreţuit pe bărbaţi, de aceea nu am avut şi eu copiii mei, dar poate că mi-a fost mai dragă Merit decât toţi copiii pe care i-aş fi putut avea, iţi spun, în lume mai sunt şi alte femei cu care inima ta s-ar putea desfăta şi fi fericită; lasă puţin timp să ţi se zvânte lacrimile şi să te linişteşti. Adevărul, Sinuhe, este că timpul este mai bun decât orice alt leac, timpul va presăra nisip peste tristeţea ta de acum şi vei vedea că în lume sunt şi alte femei care să-ţi liniştească acel mic obiect pe care îl ascunzi sub pânza care-ţi înfăşoară şoldurile, se pare că acesta este cel mai important lucru pentru un bărbat. O, zei, Sinuhe, stăpânul meu, cât de mult ai slăbit, ţi s-au supt şi obrajii că aproape nici nu te recunosc. Dar am să te pun eu pe picioare cu condiţia să încetezi odată cu plânsul acesta, care a început să mă enerveze.

Vorbele ei m-au ajutat, n-am mai plâns, m-am liniştit şi i-am spus:

Nu am venit să-ţi fac viaţa şi mai grea decât este, scumpa mea Muti, am venit doar să te văd, voi pleca şi poate că nu mă voi mai întoarce niciodată. Am venit să mai văd o dată casa în care am fost fericit, să mai ating odată crengile sicomorului, să înmoi cu lacrimile mele pământul pe acolo pe unde Merit şi Thot au trecut. Nu-ţi face griji pentru mine, fac eu rost de undeva de nişte argint şi am să ţi-l trimit, ca să ai din ce trăi în timpul cât voi lipsi din Teba. Pentru vorbele tale, te binecuvântez, ca şi cum ai fi mama mea, fiindcă tu eşti o femeie bună, chiar dacă limba ta înţeapă ca o viespe.

Dar Muti a început să suspine şi nu m-a lăsat să plec până nu a pregătit mâncarea şi a trebuit să mănânc, deşi nu-mi era foame, ca să n-o jignesc, dar fiecare înghiţitură am simţit-o amară în gura mea. S-a uitat la mine clătinând din cap şi, smiorcăindu-se, a suspinat şi mi-a spus:

Mănâncă, Sinuhe, fiul meu, mănâncă, bărbat mândru, ştiu că nu-i prea bună mâncarea aceasta, fiindcă nu mai este un cuptor ca lumea în casă şi că pâinea este plină de cenuşă. Totuşi, aşa cum este, mâncarea alungă tristeţea, întăreşte trupul şi bucură inima. Nici un leac nu este mai bun decât mâncarea după ce un om a plâns mult şi se simte singur în lume. Să-ţi fie drumul cu noroc, mănâncă să-ţi refaci forţele, binecuvântez ziua aceasta când te-ai întors şi aştept credincioasă să vină ziua în care te vei întoarce din nou. Nu-ţi face griji pentru mine, ştiu că nici tu nu ai pic de argint acum, fiindcă ai împărţit pâinea şi bogăţiile tale la toţi săracii şi sclavii, care niciodată nu ţi-ai spus vreun cuvânt de mulţumire; în prostia lor, ei te-au dispreţuit pentru bunătatea ta şi s-au ferit de tine. Nu-ţi face griji, chiar dacă sunt bătrână şi şchioapă, tot mai am eu putere să-mi câştig pâinea, am să spăl rufe, am să pregătesc pâine, cât timp încă mai este grâu în Teba, am să mă descurc eu până te vei întoarce, stăpânul meu.

Am rămas printre ruinele fostei case a turnătorului de aramă până seara târziu, când era întuneric; focul aprins din vreascuri uscate, pe care Muti l-a făcut, strălucea plăpând în întuneric. Am mângâiat crengile arse ale sicomorului şi m-am gândit că, probabil, nu mă voi mai întoarce niciodată, am mângâiat pragul casei, am mângâiat mâinile lui Muti şi m-am gândit că mângâi mâinile mamei mele, m-am gândit că cel mai bine ar fi fost să nu mă mai fi întors niciodată în Teba, fiindcă totdeauna am adus tristeţe şi nefericire celor care m-au iubit. De aceea, gândeam eu atunci, cel mai bine este să trăiesc până când mi-o veni vremea singur, aşa cum singur am venii din întunericul nopţii într-o barcă de stuf, în ziua în care m-am născut.

Când s-au aprins pe cer stelele şi când străjerii au început să lovească cu lăncile în scuturi strecurându-se printre ruinele din port, mi-am luat rămas-bun de la Muti şi am plecat din fosta casă a turnătorului de aramă am plecat din cartierul săracilor Tebei ca să mă mai duc o dată la palatul de aur al faraonului. Treceam de-a lungul străzilor Tebei; pe străzile centrale ardeau din nou torţe şi auzeam muzica ca şi un bâzâit, era ziua în care faraonul Tutankhamon fusese încoronat şi Teba sărbătorea această încoronare.

În acea noapte, preoţii bătrâni din Teba au lucrat cu pasiune pentru redeschiderea templului zeiţei Sekhmet, au curăţat iarba care crescuse între dalele de piatră ale templului părăsit de multă vreme şi au pus la locul ei se odinioară statuia zeiţei cu cap de leoaică, au înveşmântat-o cu pânză din în regal de culoare roşie ca sângele şi au împodobit-o cu însemnele războiului şi distrugerii, fiindcă la încoronarea lui Tutankhamon cu coroana roşie şi cu coroana albă, crinul şi papirusul, Ay îi spusese lui Horemheb:

— Acum a venit şi vremea ta, fiu al şoimului. Pune trâmbiţaşii să vestească războiul. Fă să curgă sângele ca o revărsare de ape, ca să se cureţe de rău Egiptul, să se întoarcă vremurile care au fost şi mulţimea să-l uite pe faraonul fals.

De aceea, a doua zi, în timp ce faraonul Tutankhamon se juca de-a înmormântarea cu jucăriile din lemn, împreună cu regina lui, iar preoţii lui Amon ardeau tămâie ca să sărbătorească victoria zeului lor, în marele Templu din Teba, şi legau cu blesteme numele lui Akhenaton pentru eternitate, Horemheb a pus gorniştii să sune la toate răscrucile Tebei şi marile porţi de aramă ale templului zeiţei Sekhmet au fost date în lături. Horemheb, însoţit de o trupă alcătuită din cei mai arătoşi soldaţi, a mărşăluit pe drumul berbecilor şi a ajuns cu ea până în faţa porţilor templului zeiţei Sekhmet, unde urma să aducă jertfe zeiţei pentru a-l proteja în război.

Fiecare şi-a luat partea lui după moartea lui Akhenaton. Preoţii îşi luaseră partea lor şi dălţile de tăiat piatra începuseră deja să distrugă numele blestemat pentru eternitate al faraonului fals din toate templele, palatele şi mormintele, ca peste amintirea lui să se aştearnă uitarea. Faraonul Tutankhamon îşi luase partea, fiindcă maestrul tuturor constructorilor regali de morminte se şi sfătuise cu el asupra locului unde voia să i se construiască mormântul. Ay îşi luase partea lui, fiindcă obţinuse locul din dreapta faraonului, şi el era acela care guverna în ţara Kemi, el era acela care se ocupa de impozite, de judecăţi, de daruri, de favoruri şi de câmpurile regale. Era rândul lui Horemheb să-şi ia partea şi eu l-am însoţit la templul zeiţei Sekhmet, fiindcă el a voit să se fălească faţă de mine şi să-mi arate cât de mare este puterea lui, când, în sfârşit, obţinuse războiul, după care fusese însetat şi pentru care se pregătise toată viaţa.

Trebuie să spun că, spre cinstea lui, Horemheb nu a vrut pentru acest moment de triumf, pe care îl aşteptase atât de mult, nici o strălucire specială, ca să impresioneze şi mai mult mulţimea cu simplitatea şi modestia lui. El a ajuns la templu într-un car greu de luptă, caii care trăgeau carul nu erau împodobiţi cu pene de struţ, nici roţile carului nu erau împodobite cu raze din aur sclipitor. Dar secerile ascuţite de aramă, de o parte şi de alta a carului, tăiau aerul, iar arcaşii şi lăncierii mărşăluiau într-o ordine perfectă şi picioarele lor goale loveau în acelaşi timp pietrele străzii, asemenea valurilor mării când se izbesc de stânci, iar negrii ţineau ritmul marşului cu lovituri în tobele lor căptuşite cu piele de om.

Mulţimea a privit în tăcere şi cu teamă la Horemheb, care avea o statură impunătoare, şi la trupele lui, care străluceau de sănătate şi de prea bine, în timp ce în tot Egiptul domnea foamea. Mulţimea a privit liniştită marşul lui Horemheb spre templul zeiţei Sekhmet şi a presimţit răul care avea să urmeze după noaptea aceea de sărbătoare, a simţit că suferinţele ei aveau să înceapă din nou. În faţa templului lui Sekhmet, Horemheb a coborât din carul lui şi a intrat în templu şi comandanţii unităţilor de luptă l-au urmat. Preoţii zeiţei Sekhmet i-au ieşit în întâmpinare cu mâinile, cu faţa şi veşmintele pline de sânge proaspăt şi l-au condus la altar, în faţa statuii zeiţei Sekhmet. Zeiţa era înveşmântată în roşu, veşmintele îi fuseseră înmuiate în sânge, sângele curgea pe trupul ei de piatră, sânii ei din piatră se ridicau mândri sub pânza îmbibată de sânge. În semiîntunericul templului, aveai impresia că zeiţa îşi clatină capul ei de leoaică şi ochii ei din cristale preţioase de stâncă străluceau ca nişte ochi vii când Horemheb a smuls cu mâinile lui inimile, care încă băteau, din trupurile sacrificate şi a implorat-o pe zeiţă, cu vorbele rituale, să-i dăruiască victoria. Preoţii dansau veseli în jurul lui şi se loveau cu pumnalele, provocându-şi răni din care curgea sângele, şi urlau într-un glas:

Întoarce-te învingător, Horemheb, fiul şoimului! Întoarce-te învingător şi zeiţa se va însufleţi şi va coborî de pe soclul ei goală şi ţi se va dărui.

Horemheb nu s-a lăsat distras de strigătele şi de dansul preoţilor, şi-a îndeplinit cu o demnitate rece partea lui din ceremonia rituală, apoi a plecat din templu. Când a ajuns afară, Horemheb şi-a ridicat mâinile pline de sânge şi s-a adresat mulţimii:

Ascultă-mă, popor al ţării Kemi, ascultă-mă, eu sunt Horemheb, fiul lui Horus, şi în mâinile mele sunt victoria şi onoarea nemuritoare pentru toţi aceia care vor să mă urmeze în războiul sacru. În această clipă, carele de război ale hitiţilor îşi zdrăngăne roţile în deşertul Sinai şi avangarda trupelor lor face ravagii în Egiptul de Jos. Până acum, Egiptul nu a mai cunoscut un atât de mare pericol, fiindcă, în comparaţie cu hitiţii, vechea dominaţie a hicsoşilor a fost blândă şi miloasă. Hitiţii ameninţă Egiptul şi numărul soldaţilor hitiţi este mare cât numărul stelelor de pe cer şi de cruzimea lor este înspăimântată toată lumea Ei vor distruge oraşele noastre, vor scoate ochii bărbaţilor, vor viola femeile şi-i vor lua sclavi pe copiii voştri. Nici grâul nu mai creşte pe acolo pe unde trec carele lor de luptă, pe unde picioarele cailor lor calcă, pământul roditor se transformă în deşert. De aceea, războiul pe care îl anunţ astăzi este un război sacru, războiul acesta ne va salva viaţa şi zeii, copiii şi casele, iar după ce vom recâştiga Siria şi îi vom distruge pe hitiţi, în Egipt se vor întoarce bogăţiile şi bunăstarea de altădată şi fiecare om va avea măsura lui plină. Prea de multă vreme îşi bat joc străinii de ţara Kemi, prea de multă vreme râd de slăbiciunea noastră şi batjocoresc armata noastră. A sosit clipa şi eu vreau să restaurez onoarea războinică a ţării Kemi. Fiecărui bărbat care vrea să mă urmeze de bunăvoie îi voi dărui o măsură plină de grâu şi o parte din prada de război şi este, într-adevăr, vorba de o pradă bogată. Dar pe bărbaţii care nu mă vor urma de bunăvoie, îi voi lua cu forţa în război şi ei vor fi aceia care vor duce tot greul războiului, ei vor fi bătaia de joc a celorlalţi şi nici dreptul la o parte din pradă nu vor avea. Vreau să cred că fiecare egiptean care are în piept o inimă de bărbat şi poate ţine o lance în mână mă va urma de bunăvoie. Este drept că nouă ne lipsesc toate şi că foamea este pe urmele noastre, dar după victorie, vor urma zile de abundenţă şi fiecare care va muri în război pentru libertatea Egiptului, va ajunge direct în câmpiile fericite ale ţării de Dincolo, fără a mai trebui să se neliniştească de conservarea şi îmbălsămarea trupului lui, fiindcă zeii Egiptului vor avea grijă de trupurile celor căzuţi în luptă. Pentru a câştiga totul, trebuie făcut totul. Femei ale Egiptului, ţeseţi din părul vostru coarde de arc şi îndemnaţi-vă bărbaţii şi fiii să mă urmeze în războiul sacru! Bărbaţi ai Egiptului, transformaţi-vă podoabele în vârfuri de lance şi urmaţi-mă! Am să vă dăruiesc un război cum nu s-a mai văzut. Sufletele marilor faraoni se vor deştepta şi vor lupta alături de noi. Toţi zeii Egiptului, în frunte cu Amon, vor lupta alături de noi. Îi vom mătura pe hitiţi din Ţara pământului negru la fel cum Nilul revărsat mătură uscăturile de la mal. Vom recâştiga bogăţiile Siriei şi prin sânge vom da înapoi onoarea Egiptului. Ascultă-mă, popor al ţării Kemi, Horemheb, Fiul şoimului, învingătorul, a vorbit!

Apoi el a coborât mâinile lui roşii de la sânge şi a început să gâfâie, fiindcă strigase din toate puterile, pentru a putea fi auzit de mulţime.

După ce a terminat, au sunat trâmbiţele şi soldaţii au lovit cu lăncile în scuturi şi s-au auzit mai întâi nişte strigăte slabe din mulţime, care s-au schimbat într-o furtună de strigăte de bucurie, toată mulţimea îl aclama pe.

Horemheb şi-şi ridica mâinile, sângele li s-a urcat probabil la cap şi ei au aclamat şi mai puternic, dar nu mă-ndoiesc că mulţi nici nu aveau habar de ce urlă.

Horemheb a zâmbit mulţumit şi s-a urcat din nou în carul lui de luptă. Soldaţii i-au deschis drumul ca să înainteze şi au dat la o parte mulţimea, care se înghesuia fericită, de pe ambele părţi ale drumului berbecilor, să-l vadă şi să-l salute. Atunci am înţeles că, pentru mulţime, cea mai mare fericire este dacă urlă împreună şi că nu prea are importanţă pentru cine sau pentru ce urlă; urlând împreună cu alţii, fiecare se simte mai puternic şi mai viguros şi crede că lucrul pentru care urlă este drept.

Horemheb a fost foarte mulţumit şi a ridicat cu mândrie braţele pentru a saluta mulţimea din car. După aceea, el s-a dus direct în port şi s-a urcat pe corabia-comandant de război pentru a ajunge în grabă la Memfis, fiindcă deja întârziase prea mult în Teba şi, după ultimele veşti pe care le primise, hitiţii erau deja la Tanis şi caii lor păşunau pe câmpurile Tanisului.

M-am urcat pe corabie şi eu, nimeni nu m-a împiedicat să-l văd şi să-i vorbesc. I-am spus:

Horemheb, faraonul Akhenaton a murit, de aceea, eu nu mai sunt trepanatorul regal, acum eu sunt liber să mă duc unde vreau, dar nu am chef de nimic. Doresc să te urmez în război, fiindcă toate ce se întâmplă îmi sunt indiferente şi nu mă mai bucură nimic. Vreau să văd cu ochii mei ce binefacere va mai aduce şi acest război, pe care l-ai dorit şi despre care ai vorbit toată viaţa. De fapt, vreau să văd dacă puterea ta va fi mai mare decât a lui Akhenaton sau dacă numai spiritele infernale ale tărâmului de Dincolo sunt cele care conduc lumea.

Tare s-a mai mirat Horemheb de hotărârea mea şi a spus:

Oare să fie acest gest al tău o prevestire bună? Niciodată nu am putut gândi că tu, Sinuhe, neforţat de nimeni, vei fi primul care să mă urmezi în război. Nu, aşa ceva nu mi-am imaginat, fiindcă ştiu că ţie îţi place mai mult să te tolăneşti pe canapele moi, decât să înfrunţi mizeriile războiului. Eu mă gândisem că te voi lăsa să-mi aperi interesele în palatul de aur, dar poate că este mai bine aşa, fiindcă tu eşti un bărbat destul de naiv şi oricine poate să te întoarcă uşor pe degete. Da, este mai bine aşa, fiindcă voi avea cu mine pe cel mai strălucit medic al Egiptului şi nu încape îndoială că va fi destulă nevoie de tine în acest război. Nu degeaba soldaţii mei ţi-au pus numele „Fiul măgarului sălbatic” când ne-am luptat cu khabirii; este clar că tu eşti destul de viteaz dacă nu te înspăimântă hitiţii.

Nu a mai trecut multă vreme şi marinarii şi-au introdus vâslele în apă, s-au desfăcut pânzele şi ne-am început călătoria în josul Nilului. Debarcaderul era plin de oameni, mulţimea striga şi aplauda, iar vântul purta uratele lor ca pe o furtună. Horemheb a respirat adânc şi mi-a spus:

După cum vezi, vorbele mele au făcut o puternică impresie mulţimii. Dar să mergem în cabină, fiindcă vreau să-mi spăl de pe mâini acest sânge divin.

L-am urmat în cabină şi el i-a gonit pe scribi afară pe punte, s-a spălat pe mâini, le-a frecat puternic, le-a mirosit şi mi-a spus cu sânge rece:

Pe Seth şi pe toţi demonii lui, nu credeam că preoţii lui Sekhmet mai sacrifică oameni. Dar aceşti bătrâni au dat dovadă de prea mult zel, pentru că de patruzeci de ani porţile templului zeiţei Sekhmet nu au mai fost deschise. M-am mirat eu când preoţii mi-au cerut pentru ceremonie prizonieri hitiţi şi sirieni, dar abia când am ajuns în faţa altarului am înţeles.

Atât de tare am fost indignat şi îngrozit de vorbele lui, încât au început să-mi tremure genunchii, dar Horemheb a spus indiferent:

Dacă aş fi ştiut asta, aş fi refuzat. Poţi să mă crezi, Sinuhe, că am fost foarte surprins atunci când, în faţa altarului, am smuls cu mâinile mele inimile calde şi însângerate ale oamenilor sacrificaţi. Dar dacă Sekhmet va fi recunoscătoare pentru jertfele aduse şi va ajuta armata Egiptului, nimic de zis, am făcut un lucru bun, fiindcă, într-adevăr, am nevoie de ajutor din toate părţile, dar cred că mult mai eficiente sunt lăncile bine mânuite decât binecuvântarea lui Sekhmet. Dar să dăm preoţilor ce este al preoţilor, în rest, ei ne vor lăsa în pace.

El s-a apucat, după aceea, să vorbească despre discursul pe care îl rostise în faţa mulţimii, fiindcă ar fi dorit să-l laud şi eu pentru vorbele lui, dar eu i-am spus că, după mine, au fost mai grozave vorbele pe care le-a adresat atunci, la Ierusalim, soldaţilor. El s-a simţit ofensat şi mi-a spus:

Nu este acelaşi lucru dacă vorbeşti soldaţilor sau poporului. Vei avea ocazia să mă mai auzi cum mă adresez soldaţilor pentru a-i îmbărbăta. Dar discursul pe care l-am rostit în faţa templului zeiţei Sekhmet este destinat şi posterităţii, fiindcă va fi cioplit în piatră şi păstrat pentru generaţiile viitoare, de aceea am folosit cuvinte frumoase şi mari, mai frumoase decât acelea cu care mă adresez soldaţilor. Vorbele mele au ameţit mulţimea, le-a înfierbântat mintea şi i-a orbit, încât au văzul în alb şi ceea ce este negru. Nu degeaba am învăţat să citesc şi să înţeleg textele vechi, unde faraonii şi comandanţii de armată se adresează poporului. Dar, fiindcă tu nu ai observat nimic, trebuie să-ţi explic că în discursul meu au fost vorbe care s-au rostit în toate timpurile atunci când a început un conflict. În primul rând, am afirmat că războiul împotriva hitiţilor este un război de apărare, ca să incit poporul să se ridice împotriva năvălitorilor, care vor să distrugă Egiptul. În mare, tot ceea ce am spus corespunde realităţii şi nu am ascuns nici intenţia de a recuceri Siria cu această ocazie. În al doilea rând, am precizat că tuturor bărbaţilor care mă vor urma voluntar le va fi bine, pe când cei care va trebui să fie luaţi cu forţa în război, vor înnebuni. În al treilea rând, am explicat că este vorba de un război sacru şi am invocat ajutor din partea tuturor zeilor Egiptului. Adevărul este că eu nu cred că o ţară este mai sacră decât alta sau că zeii Egiptului sunt mai puternici decât zeii hitiţilor, dar este mai bine să spui şi ceva despre zei, aşa au făcut toţi marii faraoni şi comandanţii de armată, pentru că poporului îi este pe plac să i se vorbească despre zei, chiar dacă nu câştigă nimic de la zei şi chiar tu, Sinuhe, trebuie să fii de acord că discursul meu a fost primit cu bunăvoinţă de către popor, fiindcă se referea la învingerea greutăţilor şi necazurilor care sunt în faţa noastră; poporul ştie, în ciuda suferinţelor pe care le îndură şi le va îndura, să aprecieze intenţiile bune, dar ca să fiu mai sigur, am pus oamenii mei în mulţime, care să-i îndemne să mă aplaude şi să-mi slăvească numele. Pentru a ieşi victorios din acest război, sunt multe greutăţi de depăşit şi a pleca cu o armată neinstruită, fără lănci şi fără care de luptă împotriva hitiţilor, este la fel ca atunci când eram copil şi voiam să omor lei cu un băţ din stuf uscat. Nu mă îndoiesc că, până la urmă, voi învinge, fiindcă am încredere în faptele mari care mi s-au prezis, dar îmi este teamă că mulţi oameni vor muri.

— Horemheb, l-am întrebat eu, oare există ceva sacru în lumea asta pentru tine?

El a reflectat un moment, apoi mi-a răspuns:

— Un mare comandant de război, un suveran, trebuie să spargă înţelesul cuvintelor şi imaginilor şi să le utilizeze în folosul lui. Recunosc, Sinuhe, că de cele mai multe ori, acest lucru este neplăcut şi că viaţa este tristă şi lipsită de culoare, dar poate că sentimentul de a domina pe alţii prin voinţa ta este o compensaţie mai mare decât oricare altă fericire. Când eram mai tânăr, aveam încredere în lancea mea şi în şoimul meu. Acum nu mă mai încred decât în voinţa mea, ştiu că voinţa este destinul meu. Dar voinţa mă uzează, aşa cum o piatră mai dură şlefuieşte o altă piatră. De aceea, eu nu mai am nici o clipă de odihnă, nici noaptea, nici ziua, nici când sunt treaz, nici când dorm şi pentru a mă sustrage acestei stări de nelinişte şi pentru a mă simţi mai bine, beau până mă îmbăt, asta este singura mea fericire. Când eram mai tânăr, credeam în prietenie, credeam în dragoste şi mi se părea că iubesc o femeie, dar dispreţul şi indiferenţa acelei femei m-au scârbit, acum ştiu că toţi bărbaţii nu sunt altceva decât instrumente care trebuie să se supună voinţei mele şi că această femeie nu este un scop, ci un mijloc pentru a ajunge la putere. Eu, Horemheb, sunt cel mai important, de la mine pleacă totul şi la mine se întoarce totul. Eu sunt Egiptul şi tot eu sunt poporul. De aceea, doresc ca Egiptul să fie mai mare şi mai puternic. Este drept şi echitabil, mă înţelegi, Sinuhe?

Cuvintele lui nu m-au mişcat deloc, eu îl cunoscusem în tinereţe, când era un băiat sărac şi vanitos, iar în Hetnetsut îi cunoscusem şi pe părinţii lui, care miroseau a brânză de capră şi a piei de animale, chiar dacă el îi făcuse nobili. De aceea, îmi era greu să-l iau în serios, chiar dacă el încerca să mi se impună ca un zeu. Dar mi-am ascuns gândurile şi i-am povestit despre prinţesa Baketamon, care fusese foarte indignată, fiindcă nu beneficiase de un loc pe măsura demnităţii ei în cortegiul de încoronare a faraonului Tutankhamon. Horemheb m-a ascultat pasionat, mi-a oferit vin şi m-a îndemnat să-i mai povestesc câte ceva despre prinţesa Baketamon.

În felul acesta a trecut timpul până am ajuns la Memfis şi, în acest timp, carele de război ale hitiţilor făceau ravagii în Ţara de Jos.