Cartea a treia.         PASIUNEA TEBEI.

O mulţime de nobili şi de oameni simpli era adunată în vecinătatea zidurilor palatului de aur şi chiar şi malul interzis era plin de bărci, unele luxoase, din lemn, cu rame, altele sărace, din trestie întărită cu smoală. Când am fost văzuţi, s-a auzit murmurul mulţimii, asemenea zgomotului depărtat al apei curgătoare şi, din gură în gură, s-a răspândit vestea că trepanatorul regal a sosit. Toţi ştiau că nici un faraon nu a trăit mai mult de trei zile după trepanaţie şi atunci când noi am trecut, mulţimea a ridicat braţele în semn de nemărginită tristeţe, iar plânsul şi gemetele ne-au însoţit până în palat.

De la poarta cu crini, am fost duşi până la apartamentele regale de înalţi demnitari ai curţii faraonului, care s-au înclinat până la pământ în faţa lui Ptahor şi s-au uitat la el cu teamă, fiindcă în mâinile lui era moartea. Ni se pregătise o cameră specială pentru a ne purifica, dar după ce Ptahor a schimbat câteva cuvinte cu medicul regal, care ne-a întâmpinat şi a ridicat simplu braţul în semn de doliu, ceremonialul de purificare a fost destul de neglijent executat.

Marele faraon era întins pe pat, sub un baldachin aurit. Stâlpii patului erau statui ale zeilor lui protectori, iar tăblia era sprijinită de spinarea unor lei sculptaţi în lemn de cedru. Faraonul era întins pe pat şi nici un semn al puterii lui nu-i împodobea trupul gol şi livid. Era doar un bolnav fără cunoştinţă, cu o faţă suptă de bătrân, capul îi atârna tragic într-o parte, iar saliva îi curgea din colţurile buzelor lui neputincioase. Puterea şi gloria sunt asemenea umbrei pe acest pământ şi faraonul nu se deosebea prin nimic de bătrânii în agonie pe care îi văzusem în Casa Vieţii. Dar pe pereţii camerei lui, caii împodobiţi continuau să tragă caleaşca regală, mâna lui puternică continua să întindă arcul şi leii continuau să moară împunşi de săgeţi. Roşul, aurul şi albastrul străluceau pe pereţii camerei lui, iar pe mozaicul pardoselii înotau peşti, zburau raţe şi stuful se clătina în bătaia vântului.

Ne-am înclinat până la pământ în faţa faraonului. Oricine s-a mai întâlnit cu moartea putea înţelege uşor că toată ştiinţa lui Ptahor nu ajuta la nimic. Dar în toate timpurile a fost obiceiul ca faraonul să fie supus, în ultimă instanţă, trepanaţiei, în speranţa că s-ar putea însănătoşi, mai puţin atunci când moartea venea pe neaşteptate. Această operaţie de trepanare urma să se întâmple şi de această dată. Am deschis cutia de abanos, am mai purificat o dată instrumentele în foc şi i-am întins lui Ptahor cuţitul de silex. Medicul regal îi răsese deja părul de pe cap şi-l spălase, aşa că Ptahor a poruncit omului înzestrat cu putere hemostatică să se aşeze pe pat şi să rezeme capul faraonului pe genunchii lui.

Atunci, marea soţie regală, Tiy, s-a apropiat de pat şi l-a oprit. Până în acel moment, ea stătuse aproape de perete, cu mâinile ridicate, tristă şi încremenită ca o statuie de zeu. În spatele ei erau tânărul moştenitor al tronului, Amenhotep, şi sora lui, Baketamon, dar până atunci, eu nici nu apucasem să-mi arunc privirea spre ei. Prinţul moştenitor era de aceeaşi vârstă cu mine, dar mult mai înalt. El îşi ţinea capul drept, bărbia lui era proeminentă şi avea ochii închişi. Mâinile şi picioarele lui păreau bolnăvicioase şi firave, iar pleoapele şi muşchii feţei îi vibrau. Prinţesa Baketamon, cu ochii prelungi, migdalaţi, avea trăsături nobile. Buzele îi erau pictate în portocaliu, îmbrăcămintea ei era din în regal şi, prin transparenţa ţesăturii, mâinile şi picioarele ei păreau a fi ale unei zeiţe. Cu toate că era corpolentă şi nu prea înaltă, marea soţie regală, Tiy, era mai impunătoare decât amândoi. Pielea ei era arămie, avea obrajii laţi şi proeminenţi. Se spunea că ea ar fi fost la origine o simplă femeie din popor şi că avea sânge negru, dar eu nu sunt sigur de acest lucru, am auzit doar că aşa ar fi fost. Ştiu că, în ciuda faptului că numele părinţilor ei nu figura printre numele celor nobili, ochii ei lăsau să se bănuiască inteligenţă şi curaj şi că ea avea o prezenţă maiestuoasă. Ea a mişcat braţul şi s-a uitat cu scârbă la omul hemostatic, ca şi cum acesta ar fi fost praful din faţa picioarelor ei arămii. Eu am înţeles-o, fiindcă acel om nu era decât un simplu căruţaş, care mâna boii şi care nici măcar nu ştia să scrie şi să citească. El stătea cu gâtul încovoiat şi îşi bălăngănea braţele, gura îi era întredeschisă şi faţa lui avea o expresie nătângă. El nu avea nici un talent şi nici o urmă de inteligenţă, dar era în stare să oprească curgerea sângelui prin simpla lui prezenţă şi de aceea, fusese luat de la carul şi de la boii lui şi pus în slujba Templului. În ciuda purificărilor, răspândea în jur un miros puternic de bălegar. El însuşi nu ştia de unde-i vine acea putere de a opri sângele să curgă. Nu era nici o artă acest lucru, nici rezultatul voinţei lui. Această calitate era ca piatra preţioasă, care zace în drum printre alte pietre; nimeni nu ar fi putut, prin studiu sau prin exerciţiu spiritual, să dobândească această calitate.

Nu permit ca el să atingă o fiinţă divină, a spus marea soţie regală. Dacă este nevoie, eu însămi voi sprijini capul zeului.

Ptahor a protestat şi a spus că operaţia este sângeroasă şi greu de privit. Cu toate acestea, marea soţie regală s-a aşezat pe marginea patului şi a ridicat cu atenţie pe genunchii ei capul faraonului muribund, fără a se nelinişti din cauza salivei care curgea pe mâinile ei.

El este al meu, a spus regina. Nimeni altcineva nu-l poate atinge, în afară de tine. De pe genunchii mei, el va intra în regatul morţii.

El, cel care este asemenea zeilor, a adăugat Ptahor tăind cu cuţitul de silex pielea capului regesc, va urca cu barca solară la tatăl lui, Amon, şi va naviga direct spre ţara celor fericiţi. El s-a născut din soare şi se va întoarce la soare, iar numele lui va fi slăvit de tot poporul de la o eternitate la alta. Pe Seth şi pe toţi demonii lui, ce face hemostaticul?

Intenţia lui Ptahor a fost să vorbească în mod egal despre toate, ca să-i distragă atenţia reginei, aşa cum, de obicei, medicul îi spune vrute şi nevrute bolnavului ca să-i mai diminueze din dureri în timp ce-l îngrijeşte. Dar la urmă, el s-a adresat omului hemostatic, care, cu ochii pe jumătate închişi, părea că dormea, rezemat de uşă Sângele începuse să curgă pe genunchii soţiei faraonului, care a tresărit şi faţa ei şi-a schimbat culoarea în galben-cenuşiu. Omul hemostatic a tresărit şi el din gândurile lui. Poate că se gândise la boii lui sau la câmp, dar şi-a amintit repede de misiunea lui, s-a apropiat şi, cu braţele ridicate, a început să-l privească pe faraon. Imediat, sângele a încetat să mai curgă, iar eu am spălat şi am şters faţa faraonului.

— Iertare, buna mea stăpână, a spus Ptahor şi a apucat burghiul pentru găurit. Da… la soare, direct la tatăl lui, în barca solară de aur, Amon să-l binecuvânteze!

Vorbind, el a învârtit cu repeziciune şi abilitate burghiul între mâini şi burghiul s-a înfipt cu un scârţâit în osul cranian. Atunci, principele moştenitor a deschis ochii, s-a apropiat de noi şi a spus tremurând:

Nu Amon, ci Ra-Harakhti, care se manifestă prin Aton, îl va binecuvânta pe el.

Eu am ridicat mâna în semn de respect, cu toate că nu ştiam despre ce zeu vorbeşte el. Cine îşi poate aminti numele tuturor celor o mie de zei ai Egiptului? Poate că nici toţi bătrânii preoţi ai lui Amon, care sunt familiarizaţi cu toţi zeii sacri şi care toată ziua se gândesc numai la sacra triadă sau la sacra nonadă.

A, da,… Aton, a murmurat Ptahor. De ce nu şi Aton? Pur şi simplu mi-a scăpat acest zeu.

El a apucat din nou cuţitul de silex şi ciocanul din cutia de abanos şi cu lovituri scurte a început să detaşeze osul.

— Într-adevăr, aşa este, acum îmi amintesc că, în înţelepciunea lui divină, el i-a construit şi un templu lui Aton. Cred că imediat după ce s-a născut prinţul, sau poate altădată a fost, frumoasă Tiy? În sfârşit, încă un moment.

Ptahor a aruncat o privire neliniştită spre prinţul moştenitor, care stătea în apropierea patului, cu pumnii strânşi, cu faţa crispată şi tremura.

Adevărul este, a spus Ptahor, că puţin vin mi-ar întări mâinile şi cred că nici prinţului aşa ceva nu i-ar face rău. După această intervenţie, într-adevăr, trebuie rupt sigiliul regal al unei amfore cu vin bun. Hop!

I-am întins pensa şi el a extras bucăţica de os detaşată, iar capul faraonului s-a clătinat pe genunchii reginei.

Fă un pic de lumină, Sinuhe, a spus în şoaptă Ptahor, apoi a suspinat uşurat, fiindcă ceea ce fusese mai greu era depăşit.

Instinctiv, am respirat şi eu uşurat şi a fost ca şi cum aceeaşi uşurare resimţită ar fi fost transmisă faraonului inconştient, fiindcă membrele lui s-au mişcat, respiraţia i s-a calmat şi el s-a cufundat într-o inconştienţă şi mai profundă decât până atunci.

În lumina clară, gânditor, Ptahor a examinat un moment creierul faraonului, care se putea vedea prin deschiderea practicată pe craniu. Materia cerebrală era cenuşiu-albăstruie.

Hmm, a exclamat Ptahor şi a rămas un moment absorbit în gândire. Tot ceea ce trebuia făcut s-a făcut. Doar Aton îl poate ajuta mai departe, fiindcă acest lucru este doar în puterea zeilor, nu şi a oamenilor.

Apoi, uşor şi cu multă grijă, el a pus la loc bucata de os detaşată, a aplicat o loţiune adezivă şi a repliat pielea la Ioc, apoi a bandajat rana. Soţia faraonului a coborât capul lui Amenhotep al Ill-lea pe perna tăiată dintr-un lemn preţios şi s-a uitat întrebătoare la Ptahor. Sângele curs se uscase pe genunchii ei, dar ea nu părea preocupată de acest lucru. Ptahor a privit-o cu îndrăzneală şi, fără să se încline în faţa ei, i-a spus încet:

El va trăi până în zori, dacă zeul lui va voi.

Apoi şi-a ridicat braţul în semn de doliu, iar eu l-am imitat. Dar nu am avut curajul să-i copiez şi expresia de compasiune. Cine eram eu ca să-mi manifest mila faţă de un faraon? Am purificat instrumentele în foc şi le-am pus la loc în cutia de abanos a lui Ptahor.

Răsplata ta va fi importantă, a spus marea soţie regală şi a făcut un semn cu mâna că putem să ne retragem.

În sala regilor era pregătită masa pentru noi şi Ptahor s-a uitat cu bucurie la numeroasele amfore cu vin, aşezate de-a lungul pereţilor. După ce a examinat cu atenţie sigiliile, a pus să fie deschisă una dintre ele şi sclavii ne-au turnat apă pe mâini. L-am întrebat pe Ptahor cum de a avut curajul să se adreseze atât de neconvenţional marii soţii regale şi principelui moştenitor.

Desigur, faraonul este un zeu încă din timpul vieţii, a spus Ptahor şi a făcut o grimasă care amintea de un pavian bătrân. Pentru el se ridică temple şi se aduc jertfe până la capătul pământului, dar ca medic, ai văzut şi tu că, în pielea goală, faraonul este la fel cu oricare alt muritor, deci ca şi noi. N-are nici un rost să insist, dar îţi jur că marea soţie regală este construită din acelaşi aluat ca şi ceilalţi oameni şi că nu-i lipseşte nimic din ceea ce au şi celelalte femei. Vorbele mele sunt doar ca un bâzâit de muscă în urechile regale şi dacă aş bâzâi şi eu la fel ca toate muştele care roiesc în jurul lor, urechile lor nu ar preţui vorbele mele. Ei ştiu acum că Ptahor este oarecum bizar, dar, în acelaşi timp, un bărbat demn de respect şi-i vor ierta nebunia din cauza bătrâneţii şi din cauza marii lui înţelepciuni. Ei îşi vor aminti de mine şi-mi vor trimite daruri bogate. Cântăreşte singur cu mintea ta, dar dacă vrei ca suveranii să-ţi asculte vorbele, vorbeşte-le la fel cum le vorbeşti şi celorlalţi oameni, vorbeşte-le ca şi celor care-ţi sunt egali. După aceea, fie că ei îţi vor asculta vorbele, fie că te vor alunga cu lovituri de bici din curtea palatului, dar, ca urmare a ciudatei întâmplări, îşi vor aminti de tine. Şi este un fapt important dacă faraonul îşi aminteşte de supuşii săi.

Ptahor devenea din ce în ce mai vesel, pe măsură ce bea vin. Omul care putea opri sângele se ghiftuia cu carne friptă, tăvălită prin miere de albine, pe care o devora sălbatic, împingând-o cu amândouă mâinile în gură. Era pe jumătate adormit şi sorbea vinul ca şi cum ar fi băut bere, ochii lui erau dilataţi, obrajii îi ardeau ca focul şi bâiguia fără rost:

Nu voi mai fi în căsuţa mea, n-am să mai fiu niciodată în căsuţa mea, nu şi nu.

Servitorii i-au turnat apă pe mâini, pentru ca să se spele, dar enervat, el a azvârlit-o împrejur. Ptahor i-a aruncat o privire binevoitoare şi i-a sugerat să tragă o raită prin grajdurile faraonului, fiindcă o astfel de ocazie nu va mai avea niciodată şi fiindcă din palat, în nici un caz, nu vom putea pleca mai înainte ca faraonul să-şi dea duhul sau să se însănătoşească. Aşa era obiceiul, iar dacă faraonul va muri, va trebui să murim şi noi, a mai spus Ptahor. Omul care oprea sângele l-a crezut şi, mai întâi, a căzut într-o stare de deprimare, după care l-a înveselit gândul că, totuşi, el va muri în căsuţa lui de lut, aşa că s-a dus să privească grajdurile faraonului, atâta timp cât acest lucru încă era posibil. Servitorilor care l-au însoţit, Ptahor le-a atras atenţia că poate ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar permite să se culce în grajd, fiindcă acolo el s-ar putea simţi ca acasă.

Rămas singur cu Ptahor, am îndrăznit să-l întreb despre zeul Aton, fiindcă, într-adevăr, nu ştiam că Amenhotep al III-lea construise în cinstea zeului lui un templu în Teba. Ptahor m-a lămurit că Ra-Harakhti îi era faraonului un zeu familiar, fiindcă cel mai mare faraon războinic, Tutmes, ar fi avut un vis, pe când era în deşert, în apropierea Sfinxului. Acest zeu Aton i s-a arătat în vis şi i-a prezis că va veni o zi când el va purta pe cap coroanele ambelor regate, deşi, în acel moment, acest lucru era imposibil, fiindcă înaintea lui Tutmes mai erau alţii care aveau dreptul la coroanele Egiptului. Acest fapt era adevărat, şi în zilele nebune ale tinereţii lui, Ptahor făcuse o călătorie până la Marile Piramide şi văzuse cu ochii lui templul lui Tutmes, ridicat între marile labe ale Sfinxului şi a citit inscripţia în care regele povestea despre acea zeiască apariţie. De atunci, familia regală l-a onorat pe Ra-Harakhti, care locuia la Heliopolis şi a cărui formă de manifestare era zeul Aton. De aceea i se ridicase şi în Teba un templu lui Aton, chiar dacă pentru altcineva din afara familiei faraonului, zeul Aton nu avea nici o importanţă. Acolo, Aton era reprezentat ca un taur, care purta între coarne discul solar împreună cu Horus în formă de şoim.

Aşa se face că principele moştenitor este fiul ceresc al acestui Aton, a spus Ptahor şi a mai băut o gură de vin. Marii soţii regale, Tiy, care s-a rugat în templul Lui Ra-Harakhti, i s-a arătat zeul Aton şi abia după aceea ea a născut un băiat. Acolo, la Heliopolis, ea a întâlnit un preot ambiţios, care i-a intrat în graţii. Numele lui este Ay şi soţia lui este cea care l-a alăptat pe prinţul moştenitor. Acest Ay are o fată pe care o cheamă Nefertiti, care a supt lapte de la aceleaşi ţâţe ca şi prinţul moştenitor şi s-a jucat cu el la palat ca şi cum ar fi fost fraţi, aşa că, te las să ghiceşti tu ce-o să urmeze.

Ptahor a sorbit din nou din cupa cu vin, a suspinat şi mi-a spus:

Ah, pentru un bărbat bătrân nu există ceva mai delicios decât vinul şi trăncăneala despre lucruri care nu i se mai pot întâmpla. O, Sinuhe, fiul meu, dacă ai şti tu cât de multe secrete zac îngropate în tigva asta cheală de trepanator. Aici sunt multe dintre secretele regilor. Nu puţini sunt uimiţi de faptul că niciodată nu s-au născut băieţi vii în haremul palatului, fapt care sfidează toate legile medicinii. Şi nu pentru că cel care se odihneşte acum cu capul trepanat nu şi-ar fi răspândit sămânţa din cupa lui în zilele în care era puternic şi fericit. El a fost un bărbat puternic şi dacă este adevărat că a doborât o mie de lei şi cinci sute de tauri, oare câte fecioare a răsturnat el în umbra baldachinului regal? Nici gardienii haremului n-ar putea-o spune. Totuşi, băiat nu a avut decât de la marea lui soţie regală, Tiy.

Eram neliniştit, fiindcă băusem şi eu vin. De aceea, am suspinat şi m-am uitat la piatra verde de pe deget. Dar Ptahor a continuat implacabil:

Pe marea soţie regală, el, cel care odihneşte acum între viaţă şi moarte, a găsit-o în timpul unei vânători. Se spune că, pe atunci, Tiy era fiica unui păsărar care avea o casă din stuf pe malul Nilului. Faraonul a ridicat-o pe Tiy alături de el din cauza înţelepciunii ei şi i-a respectat pe părinţii ei neînsemnaţi şi le-a umplut mormintele cu bogăţii. Iar Tiy nu a avut nimic de obiectat împotriva plăcerilor lui, atâta timp cât femeile din haremul regal nu au născut băieţi, care ar fi putut să-l moştenească. Poate că nu-ţi vine să crezi, dar în această privinţă, ea a fost ajutată de un noroc formidabil. Şi chiar dacă el, cel care este acum între viaţă şi moarte, avea sceptrul şi biciul în mâna lui, ea, marea soţie regală, era aceea care-i dirija braţul. Iar când, din raţiuni politice, el a luat-o de soţie pe fiica regelui din ţara Mitanni, spre a pune, pentru totdeauna, capăt războiului din partea superioară a fluviului Naharan, Tiy a reuşit să-l facă să creadă pe faraon că, în locul acela, în care bărbatul pătrunde pentru a se uni cu femeia, prinţesa avea o copită de ţap şi că ea însăşi mirosea a ţap, aşa că, tot auzind mereu acest lucru, până la urmă, prinţesa a înnebunit.

După ce a privit suspicios în jurul lui, Ptahor mi-a spus repede:

Sinuhe, nu trebuie să dai crezare acestei poveşti pe care ţi-am spus-o, fiindcă ea a fost inventată de oameni răuvoitori. Nimeni nu se îndoieşte de bunătatea şi de înţelepciunea marii soţii regale. Ea a fost foarte abilă şi a ştiut să aleagă o suită de bărbaţi capabili, atât pentru ea, cât şi pentru tron. Aşa este.

După ce a rostit aceste vorbe, Ptahor a vărsat puţin vin din cupa lui pe podea, şi-a ridicat capul şi, cu o ipocrită vioiciune, a izbucnit în râs, apoi a strigat:

Salut pe cel care poartă sperietoarea de muşte! Deci, tu erai? Aşază-te şi bea un pic de vin cu noi. Cred că nu ne-am mai văzut de o groază de vreme.

Eu m-am ridicat în picioare şi m-am înclinat până la pământ, fiindcă în faţa noastră apăruse Ponnald, cel mai important dregător din Egipt, cel care stătea în dreapta faraonului şi purta sceptrul regal, cel care era gardianul sigiliului faraonului. El sosise singur şi avea pe braţe podoabe cu o semnificaţie lugubră, faţa lui bătrână avea o expresie de disperare, iar din ochi îi picurau lacrimi pe obraji. De fapt, era multă ipocrizie în tristeţea şi în lacrimile lui, fiindcă el nu plângea atât de mult pentru moartea aşteptată a faraonului cât pentru propria lui soartă. Nici măcar nu şi-a aruncat privirea spre mine, fiindcă nu era în obiceiul sus-puşilor să-i privească pe cei fără importanţă. Aceştia erau ca aerul dimprejurul lor. El s-a aşezat, şi-a lăsat din mâini însemnele puterii şi cravaşa, a suspinat, după care a spus furios:

Te iert, fiindcă tu eşti nebun, trepanatorule! Dar nu ar trebui să râzi în casa unde sunt lacrimi şi tristeţe.

Apoi a făcut din mână un semn interogativ şi Ptahor a răspuns:

Până mâine dimineaţă. Dar, cum niciodată nu vom mai fi în căsuţa noastră, după cum a spus nu mai ştiu care înţelept din alte vremuri, cel mai bine ar fi să bei împreună cu noi o cupă cu vin, fiindcă vinul merge la fel de bine şi la tristeţe, şi la bucurie. Dar de ce eşti singur şi rătăceşti ca o umbră? Unde sunt slujitorii şi sfetnicii care roiau, de obicei, în jurul tău ca muştele în jurul unui cozonac cu miere?

După ce şi-a şters lacrimile de pe faţă, păzitorul sigiliului regal a zâmbi descurajat şi a spus:

În mâna oamenilor, puterea este ca trestia, iar dacă trestia se rupe, pasărea înţeleaptă sare la timp pe o altă trestie. De aceea, poate că este mai bine să beau vin împreună cu tine, deşi nu se obişnuieşte. Poate că tu ai dreptate.

Bine, dar aşa de repede? a întrebat Ptahor.

Păzitorul sigiliului a făcut un semn de neputinţă cu mâinile, după care a spus:

Eu nici nu am fost lăsat în apropierea patului regal ca să-mi veghez stăpânul. Pe numele lui Amon, nerecunoştinţa este plata lumii. Sigiliul faraonului a fost luat în păstrare de marea soţie regală, iar garda faraonului ascultă doar de glasul şi de poruncile ei. Alături de ea, în picioare, stă preotul samavolnic, iar prinţul moştenitor, când nu-şi contemplă buricul, priveşte fix înainte ca un viţel pe care îngrijitorul îl mână unde vrea.

Multe se mai spun despre preoţi, a rostit Ptahor şi i-a mai turnat chiar el vin gardianului sigiliului, fiindcă toţi servitorii fuseseră alungaţi la venirea lui. Se vorbeşte mult despre preoţi, acesta-i adevărul. Puţin mai înainte de a sosi tu, îi povesteam prietenului meu, Sinuhe, cum în zilele tinereţii mele am făcut o călătorie până la Marile Piramide şi mi-am scrijelit numele pe una dintre labele uriaşe ale Sfinxului, după cum obişnuiesc toţi călătorii să facă, cu speranţa că numele meu nu va trece niciodată în uitare.

Păzitorul sigiliului regal a aruncat o privire amabilă înspre mine, însă fără să mă vadă.

La naiba, Aton, a spus el şi a făcut în bătaie de joc semnul lui Amon. Balamalele porţilor templului lui Aton au ruginit şi de ani de zile suveranul nu a mai fost interesat de el. Şi chiar el, faraonul, a apelat mai degrabă la un zeu străin ca să-l vindece. Nu-i decât un capriciu şi o fantezie acest Aton.

Apoi el şi-a aruncat din privirea spre mine, dar de data aceasta m-a văzut şi s-a grăbit să adauge:

Capriciile lor sunt permise de către zei, fiindcă şi natura zeilor este capricioasă.

Totuşi, a spus Ptahor încercând să-l tragă de limbă, prinţul moştenitor a vorbit despre Aton.

Prinţul moştenitor, a spus cu mult dispreţ păstrătorul sigiliului, prinţul moştenitor este nebun şi bolnav. Să-mi spună mie cine ce vrea, eu vă pot povesti încă de pe acum că marea soţie regală nu va avea răbdare să aştepte nici până când faraonul va fi dus din Casa Morţii în Valea Regilor şi îşi va lipi o barbă, se va încinge cu o coadă de leu şi-şi va aşeza cu autoritate pe cap coroanele regale. Natural, popa se va agita prin preajmă-i, dar fără îndoială că, dacă ea va ajunge regina Egiptului, va face legământ de credinţă pentru Amon.

A mai sorbit cu poftă din cupa de vin şi ochii lui umezi parcă se topiseră.

Într-adevăr, a continuat el, zeii sunt capricioşi. I-am adus atâtea jertfe lui Amon, dar cu toate jertfele aduse, el s-a debarasat de mine; preoţilor lui superiori le-am făcut plecăciuni ca propriului meu tată, am umplut Egiptul cu temple uriaşe în care numele lui Amon să fie slăvit, dar numai el, Seth, cel mai puternic dintre demoni, îmi mulţumeşte.

A mai băut vin, apoi a început să plângă. După aceea, plânsul i s-a transformat în hohote şi, printre sughiţuri, a început să spună patetic:

Eu sunt doar un câine bătrân. Sunt doar un câine bătrân şi mi-a căzut şi părul de pe spate şi-am rămas chel de-a binelea. Oh, oh, eu eram scăunelul din faţa regelui, dar regele m-a împins cu piciorul şi am căzut în praful din faţa lui.

Golea cupele de vin cu furie, una după alta, apoi şi-a aruncat cravaşa de aur pe podea şi a început să-şi sfâşie veşmântul. Şi a spus:

Deşertăciunea deşertăciunilor, nu-mi mai rămâne decât mormântul. Eu am un mormânt plin de bogăţii şi nimeni nu mi-l poate lua. Şi în odihna mea eternă, nimeni nu mă va putea îndepărta din dreapta faraonului meu, chiar dacă eu sunt un câine bătrân şi chelbos.

Şi-a prins capul între mâini şi a continuat să plângă cu amărăciune.

Ptahor a încercat să-l liniştească şi, mângâindu-i capul, i-a urmărit distrat cu degetele toate denivelările, ca un cunoscător ce era.

Tu ai un craniu interesant, i-a spus visător Ptahor. Aş putea să ţi-l deschid pe gratis, numai de dragul artei.

Păzitorul sigiliului regal şi-a retras brusc capul de sub degetele lui Ptahor şi şi-a ridicat faţa răvăşită de groază, dar Ptahor s-a făcut că nu-l înţelege şi i-a spus seducător:

Iţi jur pe onoarea mea, absolut gratuit, fără să pretind nici cel mai mic dar. Uite, sunt oricând gata să-ţi crăp capul, în numele vechii noastre prietenii, fiindcă tu ai un craniu nemaipomenit de interesant.

Păzitorul sigiliului regal s-a ridicat cu greutate în picioare, ţinându-se de masă şi privind cu furie drept înainte. Dar Ptahor l-a apucat de braţ şi a continuat cu încăpăţânare să-l convingă:

Aş putea-o face chiar acum şi n-are rost să-ţi fie teamă; te asigur că o voi face cu tandreţe, fiindcă tare mi-e drag craniul ăsta al tău şi poate că, dacă Amon va voi, mâine vei putea să-ţi urmezi stăpânul în lumea de Dincolo.

Tu îţi baţi joc de tot ceea ce este sacru, a rostit trist păzitorul sigiliului regal şi s-a aplecat să-şi ridice cravaşa de pe podea. Tu nici nu crezi în Amon, a adăugat el agăţându-se de masă ca să nu cadă. E rău, e foarte rău, a mai spus el. Dar te iert pentru nebunia ta, fiindcă tot nu mai am puterea să te pedepsesc.

Apoi el a plecat, legănând în mâna stângă cravaşa şi bastonul curbat. Spinarea lui obosită era încovoiată, mergea plin de teamă şi de nesiguranţă.

După plecarea lui, în sală au apărut servitorii, care ne-au turnat apă pe mâini şi ne-au uns cu uleiuri scumpe.

Ptahor mi-a spus:

Lasă-mă să mă sprijin de tine, Sinuhe, fiul meu, fiindcă sunt bătrân şi mi s-au înmuiat deja picioarele.

L-am condus afară. Era deja noapte, iar dinspre răsărit strălucitoarele lumini ale Tebei se reflectau pe cer, însângerându-l. Băusem mult vin şi simţeam în sângele meu pasiunea Tebei, florile din grădina palatului mă îmbătau cu parfumul lor şi stelele străluceau deasupra capului meu.

Ptahor, am spus eu, noaptea, când cerul se aprinde de strălucirea luminilor Tebei, eu sunt însetat de dragoste.

Nu există dragoste, mi-a răspuns Ptahor fără nici o ezitare. Oricare bărbat este trist dacă nu are o femeie cu care să se culce. Dar după ce s-a culcat cu o femeie, este şi mai trist decât înainte. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi mereu.

De ce? l-am întrebat eu.

Nici zeii nu ştiu acest lucru, mi-a răspuns Ptahor. Numai că, dacă-mi mai vorbeşti mie despre dragoste, am să-ţi crăp capul. Şi am să ţi-l crăp pe gratis, nepretinzând pentru aceasta nici cea mai mică recompensă, deşi îţi voi face un mare serviciu scăpându-te de suferinţele şi de tristeţea de mai târziu.

Nu am apelat la serviciile nici unui sclav, l-am luat în braţe şi l-am dus în camera care fusese pregătită pentru noi. Era atât de uşor şi nu am făcut nici un efort deosebii când l-am purtat în braţe. După ce l-am lăsat în patul lui, a adormit, dar mai înainte de a adormi, a încercat să găsească o cupă de vin în apropierea patului. L-am învelit cu păturile moi de lână, fiindcă noaptea era răcoroasă, şi m-am întors afară, pe terasa cu flori, fiindcă eram tânăr şi tinereţea nu are nevoie de somn în noaptea în care moare un faraon.

Pe terasă, ajungea până la urechile mele murmurul oamenilor culcaţi lângă zidurile palatului, ca foşnetul vântului printre trestii.

Vegheam îmbătat de parfumul florilor de pe terasă şi de luminile Tebei, care înroşeau cerul oriental şi mă gândeam la ochii ei, care erau mai verzi decât apa Nilului în zilele toride de vară, până când mi-am dat seama că nu eram singur pe terasă.

Fiindcă luna era palidă şi lumina stelelor tremurătoare şi slabă, nu mi-am putut da seama dacă de mine se apropia un bărbat sau o femeie. Era deja lângă mine şi încerca să-mi vadă faţa pentru a şti cine sunt. M-am mişcat în lumină şi necunoscutul mi-a spus pe un ton autoritar, dar cu o voce ascuţită de copil:

Eşti tu, singuraticule?

Abia atunci am recunoscut vocea şi trupul plăpând al prinţului moştenitor. M-am înclinat până la pământ în faţa lui, fără a putea spune nimic. El m-a împins neliniştii cu piciorul şi mi-a spus:

Ridică-te şi nu mai face pe nătângul. Nimeni nu ne priveşte şi nu are nici un rost să te înclini în faţa mea Păstrează-ţi omagiile pentru zeul al cărui fiu sunt, fiindcă el este singurul zeu. Toţi ceilalţi sunt doar forme în care el poate apărea şi se poate manifesta. Oare tu cunoşti aceste lucruri?

Şi, după un moment de gândire, fără să aştepte răspunsul meu, el a continuat:

Da, toţi ceilalţi zei sunt forme ale unicului zeu, mai puţin Amon, care este un zeu fals.

Am făcut un gest reprobativ cu mâna şi am exclamat „Oh!” pentru a arăta că mă tem de asemenea vorbe.

Bine, a spus el, să-i lăsăm pe zei. Te-am văzut lângă tatăl meu, pe când îi întindeai cuţitele şi ciocanul nebunului de Ptahor. De aceea, ţi-am pus numele „Cel care este singur”. Iar mama mea i-a dat lui Ptahor numele de „Bătrânul maimuţoi”. Acestea vor fi numele voastre, dacă va trebui să muriţi înainte de a părăsi palatul. Deci, eu sunt cel care ţi-a ales numele.

Mi-a trecut prin minte că prinţul moştenitor era, într-adevăr, bolnav şi nebun, dacă îmi vorbea despre moartea mea şi a lui Ptahor. Numai că şi Ptahor pomenise despre moartea care ne aşteaptă dacă faraonul moare, iar omul hemostatic îl crezuse. Părul din cap începu să mă gâdile neplăcut şi am ridicat mâna în semn de protest, fiindcă nu aş fi vrut să mor.

Prinţul moştenitor respira rapid şi neregulat, mâinile lui erau în continuă mişcare şi bolborosea ceva încet, pentru el însuşi.

Sunt tulburat, a spus el. Aş vrea să fiu în altă parte, nu aici. Zeul meu îşi va face apariţia, o simt, o ştiu, dar îmi este teamă. Rămâi cu mine, tu, Cel care eşti singur, fiindcă zeul îmi va zdrobi trupul cu forţa lui, iar limba mea va fi bolnavă când el va apărea.

Pe mine m-a apucat tremuratul, fiindcă am crezut că el este atât de bolnav, încât delirează. Dar el a spus apoi pe un ton imperios:

Vino!

Şi l-am urmat. Am coborât în urma lui de pe terasă şi ne-am continuat drumul de-a lungul lacului sacru, urmăriţi de murmurul lugubru al mulţimii, care se auzea de după zidurile palatului. Am trecut de grajduri şi de cuştile câinilor şi am ieşit afară prin porţile de serviciu, fără ca vreun gardian să ne întrebe ceva. Îmi era teamă, fiindcă Ptahor îmi spusese că noi nu aveam voie să părăsim palatul mai înainte de moartea faraonului, dar eu nu aveam îndrăzneala să mă opun poruncii prinţului moştenitor.

El mergea încordat, cu paşi repezi şi alunecători şi mie îmi era destul de greu să mă ţin după el. Prinţul nu avea decât o pânză subţire înfăşurată peste coapse şi luna îi lumina pielea albă, picioarele subţiri şi şoldurile, care erau ca ale femeilor. Luna îi lumina urechile proeminente şi, din când, în când faţa lui transfigurată şi plină de suferinţă. Era ca şi cum ar fi urmărit o imagine pe care nimeni altul nu o putea vedea.

Când am ajuns la mal, mi-a spus:

Vom lua o barcă. Eu trebuie să merg spre răsărit, pentru a-mi putea întâlni tatăl.

A urcat în prima barcă şi eu l-am urmat, am vâslit şi am traversat fluviul, fără ca nimeni să ne împiedice, cu toate că furasem barca. Noaptea era neliniştită, pe Nil circulau multe bărci şi în faţa noastră sclipeau luminile Tebei, care înroşeau cerul. Abia am coborât din barcă că el a şi început să meargă drept înainte, fără a mai privi deloc înapoi, ca şi cum locurile îi erau cunoscute. Nu puteam să-l las singur şi de aceea, cu toate că îmi era teamă, l-am urmat. Mulţi alţi oameni se plimbau în acea noapte şi paznicii nu au strigat după noi, fiindcă deja toată Teba ştia că faraonul urma să moară în acea noapte. Prinţul mergea vioi şi l-am invidiat pentru rezistenţa pe care o avea, în ciuda trupului lui aparent firav. Deşi noaptea era răcoroasă, tot spatele meu era transpirat, fiindcă îmi era greu să mă ţin după el.

Stelele îşi schimbaseră poziţia şi luna coborâse, dar el continua să meargă şi, după ce am lăsat în urmă valea, am urcat în deşertul arid şi Teba dispăruse în spatele nostru, iar în faţă, pe cerul negru, se distingeau ca nişte umbre, cei trei munţi care străjuiau Teba. Mă întrebam cum şi de unde am fi putut găsi o litieră ca să ne întoarcem, fiindcă bănuiam că el nu ar mai fi avut forţa necesară pentru un drum atât de lung.

Într-un sfârşit, el s-a oprit, s-a aşezat pe nisip şi, gâfâind, mi-a spus:

Ţine-mă strâns de mâini, Sinuhe, fiindcă îmi tremură, şi-mi simt bătăile inimii. Momentul este aproape, lumea este pustie. Nu mai există nimeni altcineva în lume decât tu şi eu, numai că tu nu vei putea veni cu mine acolo, unde eu mă voi duce. Totuşi, nu aş vrea să fiu singur.

L-am strâns în braţele mele şi am simţit cum trupul îi tremură şi se acoperă de o sudoare rece. Lumea era pustie în jurul nostru şi, de undeva, un şacal începuse să urle de moarte. Stelele erau palide şi toată atmosfera din jurul nostru era cenuşie ca moartea. Apoi, deodată, prinţul şi-a smuls cu violenţă mâinile din mâinile mele şi şi-a îndreptat privirea către colinele dinspre răsărit.

Zeul apare, a spus el cu o voce stinsă şi faţa lui avea o strălucire bolnavă.

Zeul apare, a strigat el către deşert şi deodată lumina a început să fie clară în jurul nostru, lumina a îmbrăţişat şi aurit munţii şi a răsărit soarele.

El a urlat puternic, a căzut în nisip şi şi-a pierdut cunoştinţa. Membrele şi trupul lui se agitau frenetic, gura îi era deschisă şi picioarele lui băteau pământul. Dar din acel moment, nu mi-a mai fost teamă, fiindcă urlete asemănătoare auzisem în curtea din Casa Vieţii şi ştiam bine ce aveam de făcut. Din păcate, nu aveam o bucăţică de lemn, pe care să o pot pune între dinţii lui, dar am rupt o fâşie din pânza care-mi acoperea coapsele, apoi am început să-i masez mâinile şi picioarele. Acum ştiam clar că el este bolnav şi că atunci când se va deştepta, va fi fără vlagă, am privit împrejur şi nu ştiam de unde să găsesc un ajutor – Teba era departe, în spatele nostru şi prin apropiere nu se vedea nici o colibă.

La un moment dat, în jurul nostru a început să se rotească un şoim în zbor. Parcă venise din razele strălucitoare ale soarelui. Mai întâi a descris în zbor un cerc larg de jur-împrejurul nostru, apoi a coborât, ca şi cum ar fi vrut să se aşeze pe fruntea prinţului moştenitor. Am fost atât de uimit, încât am făcut instinctiv semnul lui Amon şi mi-a trecut prin minte că poate prinţul se gândise la Horus, când a vorbit despre zeul său şi că, de aceea, zeul şi-a făcut apariţia pentru noi sub formă de şoim. Prinţul gemea şi m-am aplecat ca să-l îngrijesc, dar când am ridicat capul, în locul şoimului am văzut un om. În faţa noastră era un bărbat tânăr, frumos ca un zeu, parcă coborât din razele soarelui. Avea o lance în mână şi pe umeri o vestă grosolană, cum poartă săracii. Şi cu toate că nu credeam în zei, am fost atât de surprins de apariţia lui încât, pentru mai multă siguranţă, m-am plecat în faţa lui până la pământ.

Ce are el? a întrebat tânărul în dialectul Egiptului de Jos, arătând spre prinţ. Băiatul este bolnav?

Îmi era ruşine că îl salutasem ca pe un zeu, m-am ridicat şi i-am spus:

Dacă eşti un tâlhar, să ştii că nu prea ai cu ce să te alegi de la noi. Tânărul acesta este bolnav şi poate că zeii te vor binecuvânta, dacă ne vei ajuta.

El a scos un ţipăt puternic şi, imediat, din înaltul cerului a coborât un şoim, care s-a aşezat pe umărul lui. Mie mi-a trecut prin minte că, totuşi, cel mai bine ar fi să mă port mai cu prudenţă, cine ştie, ar fi putut fi vreun zeu, poate unul dintre aceia mai puţin importanţi. De aceea, m-am adresat respectuos şi l-am întrebat cine este, de unde vine şi încotro se îndreaptă.

Eu sunt Horemheb. Fiul şoimului, a spus el cu mândrie. Părinţii mei sunt oameni simpli, care se ocupă cu prepararea brânzei, dar când m-am născut, mi s-a prezis că voi conduce mulţi oameni. Şoimul meu a zburat şi m-a condus până aici, fiindcă în întunericul nopţii nu am reuşit să găsesc oraşul. Locuitorii Tebei se tem după căderea nopţii de lăncieri. Intenţionez să mă angajez soldat, fiindcă se spune că faraonul este bolnav şi mă gândesc că el are nevoie de braţe solide, care să-l apere.

Trupul lui era frumos ca al unui leu tânăr şi privirea lui era pătrunzătoare ca o săgeată înaripată; m-am gândit cu o oarecare invidie că multe femei îi vor fi spus: „Frumosule, vino să te distrezi cu mine, ajută-mă să-mi uit singurătatea”.

Prinţul moştenitor a gemut, şi-a atins faţa cu mâna şi şi-a mişcat picioarele, l-am luat căluşul din gură şi am regretat că nu am puţină apă cu care să-i umezesc buzele. Horemheb, care îl privea cu curiozitate, m-a întrebat:

Oare el va muri?

Nu, el nu va muri, i-am răspuns eu neliniştit. El este bolnav. Boala lui este sacră.

Horemheb s-a uitat la mine, şi-a strâns lancea în mâini şi mi-a spus:

Tu nu trebuie să mă priveşti cu dispreţ, chiar dacă eu umblu în picioarele goale şi sunt încă sărac. Eu ştiu să scriu şi să citesc destul de bine şi nu peste multă vreme eu le voi comanda multor oameni. Oare ce zeu a intrat în el?

El mi-a pus această întrebare, fiindcă toată lumea crede că, prin gura bolnavilor de epilepsie, vorbesc zeii.

El are un zeu particular, i-am răspuns eu. Dar eu cred că el este şi un pic nebun. Când îşi va veni în fire, ajută-mă să-l duc în oraş, unde voi găsi o litieră cu care să-l duc în casa lui.

Cred că-i este frig. a spus Horemheb, apoi şi-a scos vesta şi l-a acoperit cu ea pe prinţul moştenitor. Dimineţile Tebei sunt reci, dar eu nu am nevoie de nimic, fiindcă sângele meu mă încălzeşte. Eu cunosc numeroşi zei şi ţi i-aş putea enumera pe cei care mă protejează, dar zeul meu personal este Horus. Băiatul acesta este, desigur, dintr-o familie bogată, fiindcă pielea lui este atât de albă şi fină şi se vede că niciodată nu şi-a folosit mâinile pentru muncă. Dar tu, cine eşti tu?

El vorbea mult, cu vioiciune şi sinceritate, fiindcă era un băiat sărac, care făcuse o călătorie destul de lungă pentru a ajunge la Teba şi cunoscuse pe drum multă duşmănie şi umilinţă.

Eu sunt medic, i-am spus. Am fost uns preot de primul grad în marele Templu al lui Amon din Teba.

Deci tu l-ai adus pe el în deşert pentru a-l vindeca, a tras concluzia Horemheb. Dar ar fi trebuit să-l îmbraci mai bine. Nu o spun fiindcă aş pune la îndoială măiestria ta de medic, a adăugat el cu amabilitate.

Nisipul rece şi roşu strălucea în lumina începutului de ziuă, tăişul lăncii lui Horemheb strălucea, iar şoimul descria largi orbite în jurul capului lui. Prinţul moştenitor s-a ridicat în coate, dinţii îi clănţăneau, a gemut uşor şi a privit în jurul lui uimit.

Eu l-am văzut o clipă, a spus el, dar această clipă a durat cât o sută de ani şi eu nu aveam nici o vârstă. El şi-a pus miile lui de mâini peste capul meu şi m-a binecuvântat şi, din fiecare mână a lui, am simţit semnul vieţii eterne. Oare tu nu mă crezi?

Sper că nu ţi-ai muşcat limba, i-am spus eu alarmat. Am încercat să te protejez, dar nu am avut nici o bucăţică de lemn pe care să o pun între dinţii tăi.

Dar vocea mea a fost ca un bâzâit de muşte pentru urechile lui. Îl privea fascinat pe Horemheb şi ochii lui deveniseră limpezi şi mari, iar zâmbetul şi mirarea lui îl făceau mai frumos.

Oare tu eşti acela, pe care unicul Aton mi l-a trimis? a întrebat el surprins.

Şoimul meu a zburat înainte, eu nu am făcut nimic altceva decât să-mi urmez şoimul, a spus Horemheb. De aceea sunt aici, altceva nu ştiu.

Prinţul moştenitor a observat lancea şi privirea lui s-a întunecat.

Tu ai o lance, a spus el cu reproş.

Horemheb s-a apropiat de el, i-a arătat lancea şi a spus:

Mânerul este dintr-un lemn excelent, iar tăişul de aramă este însetat după sângele duşmanilor faraonului. Lancea mea este însetată şi numele ei este „Moartea beregatei”.

Fără sânge, a rostit prinţul moştenitor. Aton are oroare de sânge. Nu este nimic mai monstruos decât sângele care curge.

Observasem că prinţul moştenitor închisese ochii ca să nu vadă când Ptahor executase trepanaţia, totuşi nu ştiusem că el intră în acea categorie de oameni pe care vederea sângelui îi îmbolnăveşte şi îi poate face să-şi piardă chiar şi cunoştinţa.

Sângele purifică popoarele şi le face mai puternice, a spus Horemheb. Sângele îi întăreşte pe zei şi le asigură sănătatea, iar atâta timp cât vor fi războaie, va curge sânge.

Nu vor mai fi niciodată războaie, a spus prinţul moştenitor.

Băiatul ăsta-i smintit, a spus râzând Horemheb. Totdeauna au fost războaie şi totdeauna vor fi, fiindcă pentru a trăi popoarele trebuie să-şi pună la încercare forţa.

Toate popoarele sunt copiii lui Aton, toate limbile şi toate culorile, pământul roşu şi pământul negru, a spus prinţul şi şi-a îndreptat privirea spre soare. Voi ridica pentru el temple în toată lumea şi voi trimite regilor din toată lumea simbolul vieţii, fiindcă eu l-am văzut, fiindcă din el m-am născut şi în el mă voi întoarce.

Fără îndoială, el este nebun, mi-a şoptit Horemheb scuturând înţelegător din cap. Ar fi bine dacă ai putea să-l vindeci.

Horemheb începuse deja să-mi placă şi, de aceea, am spus cu o voce gravă, pentru a-i pune în gardă;

Puţin mai înainte să fi venit tu, lui i s-a arătat zeul. Boala lui sacră l-a ajutat să-şi revadă zeul. Fiecare este liber să-şi găsească fericirea în credinţa lui.

Eu cred în lancea mea şi-n şoimul meu, a spus Horemheb.

Dar prinţul moştenitor nu urmărea discuţia noastră. El îşi ridicase braţele pentru a saluta soarele şi faţa lui redevenise frumoasă şi strălucitoare ca şi cum ar fi contemplat o altă lume decât aceea pe care o vedeam noi. L-am lăsat să se închine soarelui, şi imediat am încercat să plecăm spre oraş, dar prinţul era atât de epuizat după criză, încât îi era şi teamă să păşească. De aceea, a mers între noi şi noi l-am sprijinit tot timpul, iar în faţa noastră a zburat şoimul ca o călăuză înaripată.

Când am ajuns acolo, până unde se întind canalele de irigaţie, la marginea câmpului cultivat, am văzut litiera regală care aştepta. Sclavii s-au trântit la pământ în faţa noastră şi dinspre litiera ne-a ieşit în întâmpinare un preot impunător, cu capul complet ras, cu o faţă sobră, care avea trăsături frumoase. Mi-am coborât mâinile până la nivelul genunchilor şi m-am înclinat în faţa lui, fiindcă bănuiam că el este preotul lui Ra-Harakhti, despre care Ptahor îmi vorbise, dar el nu m-a luat în seamă. S-a prosternat în faţa prinţului moştenitor, adresându-i-se cu numele „Rege”. În felul acesta am înţeles că faraonul Amenhotep al III-lea era mort. După aceea, sclavii l-au înconjurat pe noul faraon, i-au spălat mâinile şi picioarele, l-au masat cu unguente parfumate, l-au îmbrăcat cu veşminte din în regal şi i-au pus pe cap o perucă regală. În timpul acesta, Ay m-a întrebat:

Şi-a întâlnit zeul, Sinuhe?

L-a întâlnit, i-am răspuns eu. Am vegheat să nu i se întâmple nimic râu. Dar de unde îmi ştii numele?

Preotul Ay a zâmbit şi mi-a spus:

Datoria mea este să ştiu tot ceea ce se întâmplă la palat, până în clipa în care îmi va veni vremea să mor. De aceea îţi cunosc numele şi ştiu că eşti medic. De aceea, am ştiut că ei va fi în siguranţă cu tine. Şi mai ştiu că eşti preot şi că i-ai jurat credinţă lui Amon.

Ultimele vorbe le-a rostit cu o ameninţare în glas, de aceea am ridicat braţul şi am spus:

Ce importanţă are un jurământ pentru Amon?

Ai dreptate, a spus el, nu trebuie să-ţi pară rău. Toţi fac la fel.

Şi a mai spus:

Se ştie că prinţul devine neliniştit atunci când zeul se apropie de el. Nimic nu-l poate reţine şi el nu permite gărzii să-l urmeze. Cu toate acestea, voi aţi fost în siguranţă toată noaptea şi nici un pericol nu avea cum să vă ameninţe. După cum vezi, litiera regală îi aştepta. Dar cine este lăncierul?

Şi a arătat spre Horemheb, care stătea deoparte cu şoimul pe umăr şi încerca cu degetele tăişul lăncii.

Poate că cel mai bine ar fi ca el să moară, a spus Ay, fiindcă nu este de dorit ca secretele faraonului să fie cunoscute de toată lumea.

— El l-a acoperit cu haina lui pe faraon, am spus eu, fiindcă era frig. El este oricând gata să înfigă lancea sa în duşmanii faraonului. Eu cred că tu vei avea mai mult de câştigat de pe urma lui lăsându-l în viaţă, preote Ay, decât omorându-l.

Ay i-a aruncat, indiferent, o brăţară de aur şi a spus:

Vino într-o zi în palatul de aur şi întreabă de mine, lăncierule!

Dar Horemheb a lăsat să cadă în nisip brăţara de aur şi a spus cu curaj, privindu-l drept în ochi:

Eu nu primesc ordine decât de la faraon. Dacă nu mă înşel, faraonul este acela care poartă coroana. Şoimul meu m-a condus până la el şi cred că este de ajuns acest semn.

Ay nu s-a supărat, s-a aplecat şi a ridicat brăţara, a pus-o la loc pe braţul lui şi i-a spus, pronunţând distinct fiecare cuvânt, aşa cum i se explică unui copil despre un lucru pe care nu-l ştie:

Aurul este preţios şi totdeauna de aur este nevoie. Acum înclină-te în faţa faraonului tău, dar nu uita să laşi lancea deoparte.

Faraonul s-a apropiat de noi. Faţa lui era palidă şi trasă, dar avea o strălucire stranie în ochi, care mi-a încălzit inima.

Urmaţi-mă, a spus el, urmaţi-mă pe noul drum, fiindcă mie mi s-a dezvăluit adevărul.

L-am urmat şi ne-am îndreptat spre litieră, iar Horemheb a spus încet, pentru el însuşi:

Adevărul este în lance.

Totuşi, el a consimţit să-i dea alergătorului din faţa litierei lancea sa, iar noi ne-am aşezat pe oişte când litiera a fost ridicată. Apoi purtătorii litierei au alergat până la debarcader, unde ne aştepta barca, şi ne am întors la palat pe acelaşi drum pe care îl urmaserăm la plecare, fără ca nimeni să ne vadă, chiar dacă mulţimea mişuna în jurul zidurilor palatului.

Ajunşi la palat, am fost invitaţi în apartamentul prinţului moştenitor şi el ne-a arătat marile amfore din Creta, pictate la exterior cu peşti şi animale. Aş fi vrut ca Totmes să fi fost cu noi ca să poată admira acele amfore, care confirmau că arta poate fi şi altfel decât în Egipt. Acum, când prinţul moştenitor era restabilit şi calm, se comporta şi vorbea ca un tânăr inteligent şi amabil, fără a face caz de rangul lui. Şi abia când a fost anunţat ca marea soţie regală îi va face o vizită, şi-a luat rămas-bun de la noi, promiţând că nu ne va uita.

După aceea, deconcertat, Horemheb s-a uitat la mine şi mi-a spus:

Eu nu ştiu ce să fac. Habar nu am încotro să merg.

Rămâi liniştit aici, i-am spus eu. El a promis că nu te va uita. De aceea, este mai bine să fii aici când el îşi va aminti de tine. Zeii sunt capricioşi şi uită repede.

Să rămân aici, împreună cu acest roi de muşte? a spus el arătând spre curtenii care se foiau prin uşile care duceau la apartamentele regale. Nu, aici eu sunt neliniştit şi nici nu pot să respir în aerul acesta atât de festiv. Ce se va alege oare din Egipt, cu un faraon căruia îi este frică de sânge şi care vrea ca toate popoarele, indiferent de limba şi de culoarea lor, să fie egale? M-am născut soldat şi bunul meu simţ de soldat îmi spune că acest drum este neplăcut unui soldat. În orice caz, mă duc să-mi recuperez lancea, pe care i-am lăsat-o alergătorului.

Ne-am despărţit, dar mai înainte, i-am spus că, dacă are nevoie de un prieten, poate oricând să mă caute la Casa Vieţii.

Ptahor mă aştepta neliniştit în camera noastră şi ochii lui erau roşii.

Tu nu ai fost aici, în zori, când faraonul şi-a dat sufletul, mi-a reproşat el. Tu nu ai fost aici, iar eu am dormit, fiindcă nu a avut cine să mă trezească şi aşa că niciunul dintre noi nu a văzut când sufletul faraonului, sub formă dc pasăre, a zburat prin nările nasului lui direct spre soare. Dar nu-i nimic, sunt deja mulţi care confirmă că aşa a fost. Totuşi, tare-aş fi vrut să fiu şi eu de faţă, fiindcă-mi plac la nebunie astfel de miracole. Cu ce fată ţi-ai petrecut noaptea?

I-am povestit întâmplările din acea noapte, iar el şi-a ridicat mâinile, arătându-se foarte mirat.

Apără-mă, Amon, a spus el. Deci noul faraon este nebun?

— Nu cred că este nebun, i-am răspuns eu ezitând, fiindcă simţeam o ciudată simpatic faţă de tânărul bolnav, pe care îl vegheasem şi care fusese atât de prietenos cu mine. Când ideile lui vor fi mai clare pentru el însuşi, poate că se vor petrece minuni în Egipt.

Să ne ferească Amon de aşa ceva, a spus înspăimântat Ptahor. Mai bine mi-ai da nişte vin ca să beau, fiindcă gâtul meu este uscat ca praful de pe drum.

Servitorii l-au adus de la grajduri pe omul hemostatic şi el ne-a povestit cu entuziasm despre jgheaburile de aramă din care caii faraonului beau apă şi despre pietrele pictate în toate culorile, care împodobesc compartimentele fiecărui cal din grajd.

Dar tauri nu am văzut, a adăugat el deprimat. Mă tem că faraonul nu are nici un bou sau taur. În schimb, chiar dacă nu am văzut tauri, după ce m-am culcat pe paie, am avut un vis lung. L-am văzut în vis pe Sinuhe, care ducea o iapă albă la Templu, pentru sacrificiu, şi am mai văzut-o pe bunica mea, care pregătea de mâncare în ţara de Dincolo.

Acest vis, a spus Ptahor, este uşor de tălmăcit. Acea iapă nevinovată, pe care o ducea Sinuhe la Templu, eşti chiar tu, iar mă-ta mare te aşteaptă cu masa în căsuţa din ţara de Dincolo, fiindcă nu încape îndoială că pe noi trei ne aşteaptă moartea.

Omul care putea opri sângele să curgă a continuat, preocupat de propriile lui gânduri:

Cred că în ţara de Dincolo sunt tauri frumoşi şi puternici, fiindcă în timp ce bunica îmi vorbea şi mă mustra că-mi murdărisem îmbrăcămintea, am auzit un muget profund în apropierea mea. Din cauza acelui muget m-am trezit, maţele îmi ghiorăiau, pânza din jurul coapselor mele era udă, iar pe jos era o baltă de apă.

El a mai povestit multe alte neghiobii şi s-a oprit din povestit abia când au venii soldaţii să ne conducă pe toţi trei la Casa Judecăţii. Acolo, bătrânul gardian al sigiliului era aşezat pe tronul dreptăţii. În faţa tronului dreptăţii erau patruzeci de rulouri din piele, pe care era scrisă legea. Soldaţi înarmaţi ne-au înconjurat, ca să nu putem fugi, şi păzitorul sigiliului regal ne-a citit legea şi ne-a informat că noi trebuie să murim, fiindcă faraonul nu s-a vindecat după trepanaţie. M-am uitat neliniştit la Ptahor, dar el a zâmbit când călăul, cu sabia pregătiră, şi-a făcut apariţia.

Începeţi cu omul care poate opri sângele, a spus Ptahor. El este mai grăbit decât noi, fiindcă bunică-sa a şi pregătit mâncarea şi-l aşteaptă cu masa în ţara de Dincolo.

Omul care putea opri sângele ne-a spus prietenos „rămas-bun”, a făcut semnul sacru al lui Amon şi a îngenuncheat umil în faţa rulourilor de piele. Călăul a apucat spada şi a rotit-o deasupra capului „victimei”, apoi i-a atins uşor grumazul. Totuşi, omul hemostatic s-a prăbuşit pe podea şi noi am presupus că el şi-a pierdut cunoştinţa de frică, fiindcă nu avea nici o zgârietură pe grumaz.

Când mi-a venit rândul, am îngenuncheat fără teamă; călăul mi-a zâmbit şi, fără să mă sperie mai mult, mi-a atins grumazul cu spada. Pentru Ptahor, ritualul a fost şi mai scurt, fiindcă el nu a trebuit nici să îngenuncheze.

Aşa că judecata a fost executată şi, cum noi eram de acum înainte consideraţi morţi, ni s-au dat nume noi, care au fost gravate pe brăţări groase din aur. Pe brăţara lui Ptahor era gravat: „El, cel care seamănă cu un maimuţoi”, iar pe a mea: „El, cel care este singur”. Ni s-au dat şi veşminte noi şi, pentru prima oară, am purtat haine din în regal cu un şorţ plisat şi, pentru prima oară, gâtul meu a fost împodobit cu un colier greu din argint, încrustat cu pietre preţioase.

Dar când servitorii au încercat să-l ridice de la pământ pe omul hemostatic, pentru a încerca să-l aducă în simţiri, s-a putut vedea că el era mort ca o piatră. Am văzut cu ochii mei acest lucru şi pot oricând să confirm că a fost adevărat, dar de ce a murit, nu pot înţelege. Poate că el a murit doar fiindcă a crezut sincer că va muri. Mi-a părut rău că a murit, fiindcă în ciuda simplităţii şi neroziei lui, el era un om bun şi avea şi puterea ca să oprească sângele şi un astfel de om nu seamănă cu vreun altul.

Toată lumea era tristă din cauza morţii faraonului, dar când s-a răspândit vestea despre ciudata moarte a Omului care putea opri sângele, toţi cei care au auzit-o nu şi-au putut stăpâni râsul. Îşi loveau genunchii cu mâinile şi râdeau cu poftă, fiindcă întâmplarea asta absurdă li se părea amuzantă.

În ceea ce mă priveşte, eu eram în mod oficial declarat mort şi nu puteam semna nici un act fără a adăuga numelui Sinuhe cuvintele: „El, cel care este singur”. Iar la palat eram cunoscut numai cu acest nume.

Când m-am întors la Casa Vieţii, cu veşmintele mele noi şi cu brăţara grea de aur de pe mână, toţi profesorii s-au înclinat în faţa mea şi şi-au coborât mâinile la nivelul genunchilor în semn de respect. Totuşi, eu eram în continuare elev. Trebuia să fac o descriere în detaliu despre trepanaţie şi despre moartea faraonului şi să întăresc prin semnătură exactitatea faptelor relatate. Am pierdut multă vreme cu elaborarea acestei lucrări şi am încheiat povestirea descriind cum din nasul faraonului, spiritul lui, care avea forma unei păsări, a zburat direct către soare. Mi s-a spus şi s-a insistat mult să precizez, dacă mai înainte ca spiritul să zboare, cu o clipă înainte de a muri, faraonul a ieşit din starea de inconştienţă, pentru a rosti vorbele: „Binecuvântat fie Amon”, aşa după cum au afirmat toţi ceilalţi care au fost prezenţi. După ce am reflectat bine, m-am gândit că este mai înţelept să atest şi eu exactitatea acelui fapt şi aşa se face că, după aceea, am avut fericirea să-mi ascult povestirea în fiecare zi, fiindcă în fiecare zi a fost citită mulţimii adunate în curtea Templului, şaptezeci de zile la rând, timp în care, în Casa Morţii, trupul neînsufleţit al faraonului a fost pregătit pentru eternitate. În toată această perioadă de doliu, casele de distracţie, cârciumile şi berăriile din Teba au fost închise. Cine voia să bea vin şi să asculte muzică trebuia să intre pe uşa din dos.

După cele şaptezeci de zile, am fost informat că studiile mele s-au terminat şi că pot practica medicina în ce parte a oraşului doresc. Mi s-a mai spus că, dacă eu doresc să-mi continuu studiile, specializându-mă într-una dintre cele paisprezece branşe care se învăţau sub îndrumarea medicilor regali, nu aveam decât să aleg ceea ce vreau. Era o favoare absolut specială, care atesta cât de bine putea Amon să-şi răsplătească slujitorii.

Eram încă atât de tânăr şi ştiinţa din Casa Vieţii nu mă mai interesa. Pe mine mă chema Teba cu viaţa ei pasionantă, voiam să ajung cât se poate de repede bogat şi celebru, să profit de momentul acela când toţi îmi cunoşteau numele: Sinuhe, El, cel care este singur. Cu aurul pe care îl aveam, mi-am cumpărat o căsuţă, chiar acolo de unde începea cartierul bogaţilor, am mobilat-o cu cele necesare şi mi-am mai cumpărat şi un sclav jigărit şi chior, dar care era un om foarte de treabă. Numele lui era Kaptah şi l-am cumpărat fără nici o ezitare, fiindcă mi-a plăcut cum a vorbit. El a spus că n-am decât de câştigat de pe urma lui, fiindcă el le va povesti pacienţilor că eu l-am cumpărat complet orb de la piaţa de sclavi şi că apoi, graţie nemaipomenitei mele iscusinţe de medic, i-am vindecat unul dintre ochi.

Iar la urmă, l-am rugat pe Totmes să picteze pereţii camerei unde urma să aştepte pacienţii; este drept că Totmes încă nu era artist consacrat şi nici nu era trecut în Cartea templului lui Ptah, dar era prietenul meu. Când a reuşit să termine de pictat, pereţii arătau încântător. Într-una dintre imagini, înţeleptul Imhotep, zeul medicinii, îmi dădea mie lecţii. Eu stăteam în faţa lui şi eram reprezentat mai scund, după cum cereau regulile artei, iar sub imagine era următorul text: „Cel mai savant şi mai iscusit dintre elevii mei este Sinuhe, El, cel care este singur, fiul lui Senmut”. Într-o altă imagine se putea vedea cum eu aduceam o jertfă lui Amon. Ca să aibă bolnavii încredere în tine, trebuie ca întotdeauna să-i dai lui Amon ce-i ai lui Amon. Iar în a treia imagine, spiritul marelui faraon, în formă de pasăre, se uita din înaltul cerului la mine, în timp ce slujitorii lui de pe pământ cântăreau aur pentru mine şi mă înveşmântau cu haine noi.

În numele vechii noastre prietenii, Totmes a fost de acord să picteze după modelele impuse şi a pictat totul cu multă îndemnare. Roşul şi galbenul, care erau cele mai ieftine culori, predominau, dar aveau o strălucire specială, de aceea, curând, cei care vedeau pentru prima dată pereţii mei pictaţi rămâneau uluiţi şi spuneau: „Într-adevăr, Sinuhe, fiul lui Senmut, El, cel care este singur, inspiră încredere şi cu siguranţă că el poate vindeca cu multă pricepere bolnavii”.

Când totul a fost gata, m-am aşezat pentru a aştepta bolnavi pe care să-i vindec, dar multe zile n-a venit nimeni. Ziua aşteptam şi, fiindcă tot mai aveam încă ceva aur şi argint, noaptea mă duceam la o cârciumă să-mi înveselesc inima cu vin. Eram tânăr şi credeam că unui medic priceput nu trebuie să-i fie teamă de nimic, de aceea, aveam multă încredere în viitor. În compania lui Totmes, seară de seară beam vin şi mă veseleam şi discutam aprins despre problemele celor două regate, fiindcă în acea vreme, toţi oamenii discutau zgomotos despre problemele Egiptului în pieţe, în faţa băcăniilor, în cârciumi şi în casele de distracţie.

De fapt, totul s-a întâmplat aşa după cum gardianul sigiliului regal prevăzuse în ajunul morţii marelui faraon. Imediat după ce trupul faraonului, îmbălsămat şi pregătit pentru viaţa eternă, a fost înmormântat în Valea Regilor şi după ce porţile mormântului au fost ferecate, marea mamă regală a luat în mâini sceptrul şi cravaşa şi s-a aşezat pe tronul faraonilor, cu o barbă regală lipită de bărbie şi cu o centură dintr-o coadă de leu deasupra şoldurilor. Prinţul moştenitor nu a mai fost încoronat faraon şi se spunea că el nu ar fi vrut acest lucru, fiindcă dorea ca, mai înainte de a se urca pe tron, să se purifice prin post şi veghe şi să se roage zeului său. Dar când marea mamă regală s-a debarasat de bătrânul purtător al sceptrului şi l-a pus în dreapta ei pe un preot despre care nimeni nu auzise, pe preotul Ay, care s-a ridicat în felul acesta mai sus decât toţi nobilii Egiptului şi care, instalat în Casa Dreptăţii, cu cele patruzeci de suluri din piele ale legii în faţă, numea perceptorii de impozite şi constructorii faraonului, atunci au început toţi preoţii din Templul lui Amon să se agite ca albinele dintr-un stup şi să facă preziceri funeste şi au anunţat că jertfele nu mai sunt primite de Amon. În acea perioadă s-au întâmplat multe lucruri ciudate: vânturile, împotriva tuturor regulilor naturale, şi-au schimbat direcţia, în tot Egiptul a plouat continuu două zile, mărfurile depozitate în port s-au stricat, cerealele au putrezit, iar apa câtorva lacuri din afara Tebei s-a transformat în sânge şi mulţi oameni s-au dus să vadă cu ochii lor acest miracol. Totuşi, lumea nu s a neliniştit prea mult, fiindcă lucruri asemănătoare se mai petrecuseră în Egipt, atunci când preoţii fuseseră supăraţi.

Circulau tot felul de zvonuri şi, deşi lumea era tulburată de îndoieli şi nelinişti, ordinea era bine menţinută, fiindcă în Teba erau mercenari egipteni, sirieni, negri şi şardani, bine plătiţi din vistieria faraonului, iar regina mamă le distribuia şefilor lor, din balcoanele palatului, coliere de aur şi decoraţii. Nimic nu ameninţa puterea Egiptului, fiindcă în Siria, garnizoanele egiptene supravegheau menţinerea ordinii, iar principii din Biblos, Simyra, Sidon şi Gaza, care-şi petrecuseră copilăria la picioarele faraonului şi-şi împliniseră educaţia în palatul de aur, deplângeau moartea faraonului, care fusese pentru ei ca un tată, şi-i scriau reginei-mamă scrisori, în care afirmau că ei sunt doar ca praful de sub tălpile ei. Dar în ţara Kuş, în Nubia şi la frontiera cu Sudanul, în toate timpurile a fost obiceiul ca, după moartea unui faraon, să se facă incursiuni războinice peste graniţe, ca şi cum negrii ar fi vrut să încerce cât de mare este răbdarea noului faraon. De aceea, viceregele pământurilor din partea de sud, fiul zeului din acea garnizoană, imediat după ce a aflat despre moartea faraonului, şi-a mobilizat oamenii, a trecut frontiera şi a ars numeroase sate, după ce, mai întâi, a capturat vite, sclavi, cozi de leu şi pene de struţ, aşa că drumurile spre ţara Kuş au rămas în continuare sigure şi toţi hoţii de drumul mare au regretat din tot sufletul moartea faraonului, după ce şi-au văzut şefii spânzuraţi cu capul în jos pe zidurile postului de frontieră. Chiar şi în insulele de pe mare a fost plânsă moartea faraonului, iar regele Babilonului ca şi cel al ţării Hatti, cel care domnea peste hitiţi, i-au trimis reginei-mamă mesaje pe tăbliţe de argilă, în care deplângeau moartea faraonului şi au cerut aur, pentru a putea ridica statui în templele lor, în amintirea marelui faraon care, afirmau ei, a fost pentru ei ca un tată şi frate. Iar regele ţării Mitanni a trimis-o din Naharin pe fiica lui pentru a-i fi soţie noului faraon, la fel cum şi tatăl său făcuse la timpul său şi după cum convenise cu celestul faraon, mai înainte ca acesta să moară. Prinţesa se numea Tadu-Hepa şi a ajuns în Teba cu mulţi slujitori şi sclavi şi cu numeroşi măgari, ale căror spinări erau încărcate de bogăţii, şi cu toate că ca era încă un copil de şase ani. prinţul moştenitor a luat-o de soţie, fiindcă ţara Mitanni era aşezată între bogata Sirie şi ţările din nord şi proteja prin poziţia sa geografică toate drumurile caravanelor din ţările de pe cele două fluvii până la ţărmul mării. Aşa ca, nemaifiind vorba de război cu nici o ţară, preoţii celestei zeiţe Sekhmet, cea cu cap de leoaică, şi-au pierdut orice bucurie şi balamalele porţilor templului ei închis au ruginit.

Totmes şi cu mine discutam aprins despre aceste lucruri desfătându-ne cu vin, ascultând muzică siriană şi privind la fetele care dansau. Pasiunea Tebei era în sângele meu, dar, în fiecare dimineaţă, slujitorul meu chior venea să mă trezească, se înclina cu respect în faţa mea şi-mi dădea să mănânc peşte sărat cu pâine şi să beau bere, după care mă spălam şi mă aşezam să aştept pacienţii pe care îi primeam, cărora le ascultam poveştile triste şi pe care îi vindecam. Dar eu nu eram în stare să devin bogat, fiindcă foarte rar venea cineva, iar cei ce ajungeau la mine erau oameni săraci pe care încercam să-i vindec imediat cum puteam, fără să le dau leacuri scumpe pe care nu mi le-ar fi putut plăti nimeni.

Uneori, veneau femei sterpe, care se uitau cu curaj în ochii mei şi mă implorau să le vindec şi-şi desfăceau veşmintele în faţa mea, dar eu le indicam să meargă la Templul lui Amon şi să ceară sfaturi preoţilor, fiindcă în puterea lor era fertilitatea. Veneau mame cu feţele acoperite şi mă rugau să le ajut fiicele, care rămăseseră însărcinate cu marinari sau cu soldaţi din alte ţări, dar nu le puteam ajuta, fiindcă ele nu erau atât de bogate, pentru a-mi plăti nenorocirea care mi s-ar fi putut întâmpla, dacă numele meu ar fi fost şters din Casa Vieţii şi dacă aş fi fost alungat din Teba. Dar femeilor care veneau să-mi ceară leacuri pentru a-şi recăpăta frumuseţea pierdută, le dădeam să bea un amestec, care, chiar dacă nu le ajuta la nimic, nu le putea face nici un rău. Veneau şi femei care se plângeau că soţii lor sunt neputincioşi sau că nu le mai doresc şi le dădeam pentru aceştia siropuri preparate din boabe de plante, pe care să le amestece în vin: şi ele veneau şi altă dată şi-mi aduceau daruri, dar, uneori, se întâmpla să mi se plângă că bărbaţii lor, după ce au băut siropul preparat de mine, s-au dus să se distreze cu alte femei. Este lesne de înţeles că nu aveam cum să le ajut, fiindcă, într-adevăr, medicul nu poate deştepta dragostea nimănui, nici nu poate să-l facă pe bărbat să dorească şi să iubească o anumită femeie. Totuşi, presupun că, atunci când se căsătoreşte, bărbatul îşi alege o femeie care-i place mai mult şi această presupunere este confirmată de faptul că adeseori mi se aduceau daruri şi rareori reproşuri.

Când venea câte o mamă cu un copil şi mama era neobişnuit de slabă, iar copilul era debil, cu pleoapele devorate de muşte, mi se făcea tare milă de ei şi-l trimiteam pe Kaptah să cumpere carne şi fructe, pe care i le dădeam sărmanei femei. Dar în felul acesta, nici vorbă nu putea fi să mă îmbogăţesc, mai cu seamă că a doua zi, în faţa casei aşteptau zece mame cu copiii lor şi eu nu puteam să le primesc, de aceea îi spuneam lui Kaptah să închidă poarta şi să le sfătuiască să se ducă la Templu unde, uneori, în zilele cu multe sacrificii, li se dădea săracilor carnea pe care preoţii nu o puteau mânca.

M-am înşelat când am crezut că, dacă numele meu a fost menţionat timp de şaptezeci de zile în curtea Templului, voi avea o grămadă de pacienţi bogaţi. Este drept că m-au vizitat şi oameni care erau purtaţi în litieră până la poarta casei mele, dar toţi aceşti oameni bogaţi mi-au promis daruri importante ca să fac o trepanaţie nu ştiu cărei rude a lor, care le stătea în drum şi din cauza căreia nu-şi puteau obţine nu ştiu ce moştenire, întotdeauna, eu le-am spus să se adreseze trepanatorului regal Ptahor. Iar dacă era adus un bolnav, a cărui viaţă era un chin perpetuu şi, după părerea mea, era nevindecabil, după ce îi dădeam vreun extract din plante pentru diminuarea suferinţei, recomandam familiei să-l ducă la Casa Vieţii.

În fiecare noapte ardeau torţele şi lămpile pe străzile Tebei, în fiecare noapte se auzea muzica din casele de distracţie şi din cârciumi, în fiecare noapte cerul era roşu deasupra Tebei. Voiam să-mi înveselesc inima cu vin, dar inima mea nu se înveselea niciodată. Apoi a venit şi timpul când resursele mele s-au terminat şi am fost nevoit să împrumut aur de la Templu, pentru a putea să mă îmbrac corect şi să-mi înec tristeţea în vin.

Era din nou vremea când Nilul se revarsă şi apa lui se ridicase până la zidurile Templului. Apoi, după ce apa s-a retras, pământul a fost din nou plin de verdeaţă. Păsările şi-au construit din nou cuiburi, lotuşii au înflorit din nou şi salcâmii şi-au răspândit mireasma lor parfumată încă o dată. Într-una din zile, Horemheb a venit să mă vadă. Îmbrăcămintea lui era din în regal, gâtul îi era împodobit cu un colier de aur, iar în mână avea o cravaşă, însemnul de ofiţer al faraonului. Dar suliţă nu avea. Mi-am ridicat braţul pentru a-mi arăta bucuria pe care o am fiindcă-l văd şi el a făcut la fel şi mi-a zâmbit.

Am venit să-i cer un sfat lui Sinuhe, Cel care este singur, a spus el.

Nu înţeleg, i-am spus eu, tu eşti puternic ca un bivol şi viteaz ca un leu, nu cred că ai nevoie de sfatul vreunui medic.

Am venit să cer sfat unui prieten, nu unui medic, a spus el amuzat.

Servitorul meu chior, Kaptah, i-a turnat apă pe mâini şi eu i-am spus să ne servească cu prăjiturile pe care mama mea, Kipa, mi le adusese, şi cu vin scump din port, fiindcă mă bucuram din toată inima că-l văd pe Horemheb.

Ai avansat în grad, i-am spus eu. Observ că eşti ofiţer regal, nu încape nici o îndoială că toate femeile se dau în vânt după tine.

Dar el mi-a răspuns posomorât:

Nu-i decât un rahat totul.

S-a întristat şi mai mult, obrajii lui au început să se înroşească, apoi a continuat:

Palatul este plin de muşte, care mi se cacă-n cap, străzile Tebei sunt pietruite şi mă dor picioarele când umblu pe ele, sandalele îmi zdrobesc degetele.

După ce a rostit aceste cuvinte, şi-a scos sandalele şi a început să-şi maseze degetele de la picioare.

Sunt ofiţer în garda personală a faraonului, a continuat el, dar în această gardă sunt şi ofiţeri care încă nu au împlinit zece ani, copii care poartă acest titlu numai datorită originii lor nobile. Ei îşi bat joc de mine şi râd când mă văd, deşi cu mâinile lor mici, nici nu pot întinde arcul, iar săbiile lor nu sunt altceva decât jucării aurite şi argintate, bune doar pentru tăiat friptura, nu pentru a vărsa sângele duşmanului. Ei conduc carele de luptă, dar sunt incapabili de a menţine ordinea şi-şi încurcă hăţurile cailor în roţile carelor vecine. Soldaţii beau vin de sting, se tăvălesc toată ziua cu sclavele de la palat şi nu ascultă de nici un ordin. Iar la şcoala de război, nişte bărbaţi care n-au fost niciodată încercaţi de foame, sete şi teamă, fiindcă din timpul lui Tutmes nu au mai fost războaie, citesc vechile poveşti pentru copii despre război.

Horemheb şi-a scuturat supărat colierul de la gât şi a continuat:

Ce importanţă au colierele şi decoraţiile pe care nu le poţi câştiga în război şi pe care le primeşti doar fiindcă te apleci până la pământ în faţa faraonului? Ca să nu mai spun că mama faraonului şi-a prins o barbă de bărbie şi s-a încins cu o coadă de leu şi dă ordine armatei. Dar ce soldat ar putea respecta o suverană? Ştiu, ştiu, a spus el şi a ridicat mâna când am încercat să aduc vorba despre marea regină, care sosise cu o corabie din ţara Punt. Cum a fost mai înainte, aşa este şi acum. Dar îţi spun, în zilele marilor faraoni, soldaţii nu au fost niciodată dispreţuiţi ca acum. După mintea locuitorilor Tebei, meseria de soldat este cea mai de pe urmă din toate meseriile şi, de aceea, ei le închid uşa în nas soldaţilor. Iar eu îmi pierd vremea de pomană în zilele tinereţii şi puterii mele, o pierd în zadar instruind nişte bărbaţi fricoşi, care ar lua-o la fugă urlând dac-ar auzi strigătele războinice ale negrilor. Într-adevăr, ei ar tremura de frică dacă săgeata vreunui om al deşertului ar şuiera pe lângă urechile lor. Într-adevăr, ei s-ar ascunde sub rochia mămicii dacă ar auzi vuietul carelor de luptă în plin atac. Pe şoimul meu, numai războiul desăvârşeşte arta militară şi doar în zornăitul armelor se vede bărbatul care este viteaz. De aceea vreau să plec din Teba.

Şi a lovit cu cravaşa atât de tare în masă, încât cupele s-au răsturnat şi servitorul meu a fugit afară urlând de teamă.

— Atunci, i-am spus cu, tu eşti, într-adevăr, bolnav, prietene Horemheb. Ochii îţi ard ca şi cum ai avea febră şi ai şi transpirat.

Dar el s-a lovit puternic cu pumnul în piept şi a spus cu furie:

Oare eu nu sunt bărbat? Eu pot ridica în fiecare mână câte un sclav viguros şi le pot crăpa ţestele lovindu-i unul de altul. Eu pot purta alergând încărcătura grea a unui soldat, fără să obosesc, şi nu mă tem de foame, sete sau de arşiţa soarelui din deşert. Dar pentru ei, toate astea sunt de dispreţuit, iar femeile din casa de aur se dau în vânt numai după bărbaţi care încă nici nu au început să-şi radă barba. Lor le plac bărbaţii cu braţe subţiri, cu pieptul lipsit de păr şi şoldurile ca de femeie. Pe ele le încântă doar bărbaţii care umblă cu umbreluţe, ca să nu-i ardă soarele, care îşi vopsesc gura cu roşu şi ciripesc ca păsărelele pe-o creangă de pom. Ele mă dispreţuiesc pe mine, fiindcă sunt puternic, fiindcă soarele mi-a ars pielea şi fiindcă observă că mâinile mele pot face orice fel de muncă.

El a rămas câteva clipe tăcut privind fix înaintea lui, apoi a mai băut puţin vin şi a continuat:

Tu eşti singur, Sinuhe. Şi eu sunt singur, mai singur decât oricare altul, dar eu presimt ce va urma şi ştiu că destinul meu este să conduc mulţimile şi că va veni o zi când amândouă regatele Egiptului vor avea nevoie de mine. De aceea, sunt mai singur decât toţi ceilalţi din jurul meu, dar nu mai am putere să fiu singur. Sinuhe. în inima mea este jar aprins, gâtul meu parcă ar fi apăsat de o gheară şi nici nu mai pot dormi noaptea.

Eram medic şi ştiam câte ceva despre bărbaţi şi despre femei. De aceea i-am spus:

Pieptul tău nu este încins de febră. Boala ta este tristeţea inimii. Cu siguranţă că este vorba despre o femeie măritată, pe care soţul o păzeşte cu străşnicie, nu-i aşa?

Horemheb s-a uitat la mine şi ochii lui erau atât de furioşi, încât am ridicat repede oala de vin de pe podea şi am mai turnat vin în cupa lui. El s-a liniştit, şi-a apăsat pieptul şi gâtul cu mâna şi mi-a spus:

— Eu trebuie să plec din Teba, fiindcă gunoaiele de aici mă împiedică să respir şi muştele mă murdăresc.

După aceea el s-a mai înmuiat, s-a uitat la mine şi mi-a spus în şoaptă:

Sinuhe, eşti medic, dă-mi ceva care să mă ajute să-mi înving dragostea.

E foarte simplu, i-am spus eu. Îţi pot da nişte licori pe care să le amesteci în vin şi care te vor face mai puternic decât un taur şi mai pasionat decât un pavian, încât femeile vor suspina la genunchii tăi şi-şi vor da ochii peste cap de plăcere. Este uşor de făcut, dacă asta doreşti.

Nu, nu, a spus el, nu ai înţeles, Sinuhe. Eu sunt în putere şi nu am nevoie de ceva care să-mi aprindă şi mai mult patima. Eu doresc ceva care să-mi vindece nebunia, să-mi liniştească inima şi să mă facă mai nepăsător decât piatra.

Aşa ceva nu există, i-am spus eu. Nu este nevoie decât de zâmbetul şi de privirea unei femei cu ochii verzi pentru ca toată ştiinţa medicală să devină neputincioasă. Eu însumi cunosc acest lucru. Înţelepţii spun că un demon poate fi învins doar de un alt demon. Dacă spusa lor este adevărată, nu ştiu, dar presimt că un al doilea demon nu poate fi mai bun decât primul.

Ce vrei să spui cu asta? a întrebat ei iritat. Sunt sătul de cuvinte care răstoarnă sau deformează înţelesul lucrurilor şi duc la înnodarea limbii.

Tu trebuie să găseşti o altă femeie, care s-o gonească pe prima din inima ta, i-am spus eu. Aceasta este ideea. Teba este plină de femei frumoase şi atrăgătoare, care-şi pictează faţa şi se îmbracă în veşminte din cel mai subţire in. Cu certitudine, printre ele există una care este dispusă să-ţi zâmbească. Eşti tânăr şi puternic, ai braţe şi picioare frumoase, gâtul tău este împodobit cu un colier de aur. Dar nu înţeleg ce te împiedică să o ai pe aceea pe care o doreşti. Chiar dacă ea este măritată, nu există nici un zid atât de înalt care să împiedice dragostea, iar viclenia unei femei, când râvneşte la un bărbat, învinge toate obstacolele. Poţi găsi dovezi în toate poveştile din cele două regate. Se mai spune că – şi nu-i vorbă goală – credinţa unei femei este ca şi vântul. Rămâne aceeaşi, numai că-şi schimbă direcţia. Se mai spune că virtutea unei femei este ca ceara, care se topeşte la căldură. Nu este dezonorat cine înşală, ci este luat în bătaie de joc şi toţi râd de cel care este înşelat, aşa a fost şi aşa va fi mereu.

Ea nu este căsătorită, a spus Horemheb iritat. Inutil să vorbeşti despre credinţă, virtute şi dezonoare. Ea nici nu-mi atinge mâna pe care eu i-o întind pentru a o ajuta să urce în litieră. Poate că ea crede că eu sunt murdar, fiindcă pielea mea este arsă de soare.

Deci este vorba despre o femeie nobilă? l-am întrebat eu.

Nu are nici un rost să vorbesc despre ea. Este mai frumoasă decât luna şi stelele şi tot aşa de departe de mine ca luna şi stelele. Într-adevăr, mi-ar fi mai uşor să strâng în braţele mele luna, decât să o îmbrăţişez pe ea. De aceea, trebuie să plec din Teba, altfel mor.

Nu pot să cred că tu râvneşti la graţiile reginei-mame, i-am spus eu în glumă ca să-l mai înveselesc. Presupun că este prea bătrână şi durdulie pentru gustul unui bărbat tânăr.

Nu, nu, regina îşi are preotul ei, a spus cu dispreţ Horemheb. De altfel, cred că-l avea încă din vremea când faraonul nici nu murise încă.

Dar eu am ridicat braţul şi l-am împiedicat să vorbească despre acest lucru, apoi i-am spus:

Într-adevăr, tu ai băut din multe fântâni otrăvite dc când ai sosit în Teba.

El a continuat:

Ea, cea pe care o doresc, îşi vopseşte gura şi obrajii în portocaliu, ochii ei sunt ovali şi negri şi până acum nimeni nu i-a mângâiat trupul acoperit cu în regal. Numele ei este Baketamon şi prin vinele ei curge sângele faraonilor, aşa că acum tu ştii toată nebunia mea, Sinuhe. Dar dacă tu vei povesti cuiva despre ceea ce ţi-am spus, sau dacă îmi vei vorbi chiar mie despre ea, te voi ucide, oriunde vei fi tu, şi-ţi voi pune capul între picioare şi-ţi voi arunca trupul în fluviu. Fereşte-te să-i pomeneşti numele în prezenţa mea, fiindcă dacă o vei face, cu siguranţă am să te omor.

M-a apucat o teamă cumplită, fiindcă era periculos ca un om din popor să îndrăznească a privi la fiica faraonului şi să o dorească pentru inima lui. De aceea, i-am spus:

Nici un muritor nu poate să o atingă şi dacă cineva ar avea dreptul să o ceară de soţie, acela ar putea fi doar fratele ei, prinţul moştenitor, care ar putea să o ridice, alături de el, la rangul de mare soţie regală. Acesta este obiceiul şi am citit despre atâtea prinţese, care au tânjit după dragoste până la moartea suveranului, fiindcă nimeni altul nu ar fi putut-o avea, în afară de fratele ei. Mă tem că ea este o femeie ale cărei picioare nimeni nu le va încălzi niciodată şi că în ochii ei ovali sunt doar vidul şi moartea. De aceea, spun şi eu: pleacă, Horemheb, prietene, fiindcă Teba nu este pentru tine.

Dar Horemheb a spus neliniştit:

Toate acestea eu le cunosc mai bine decât tine, aşa că vorbele tale nu sunt decât un bâzâit de muscă în urechile mele. Deci să revenim la ceea ce spuneai mai înainte despre demoni, fiindcă inima mea este pustie şi aş vrea să beau vin şi să uit şi aş vrea ca şi mie să-mi zâmbească o femeie. Însă pentru a fi atras de ea, ar trebui ca veşmintele ei să fie din cel mai fin în regal, ar trebui să poarte perucă, ar trebui ca buzele şi faţa ei să fie pictate în portocaliu. Dar dorinţa mea nu s-ar putea aprinde dacă ochii ei nu vor fi ca arcul lunii de pe cer.

Am zâmbit şi i-am spus:

Vorbeşti cu înţelepciune. Deci, vom examina împreună, ca prieteni, cum este mai bine să procedezi. Cât aur ai la tine?

Horemheb mi-a răspuns cu aroganţă:

Nu m-am ostenit să-mi car tot aurul, fiindcă aurul este ca gunoiul la picioarele mele. Dar am colierul de la gât şi brăţările. Nu sunt de ajuns?

Poate că nici nu este nevoie de aur. Poate că este mai înţelept doar dacă le zâmbeşti, fiindcă femeile care poartă veşminte din în regal sunt capricioase, dar zâmbetul tău s-ar putea să pună pe jar pe vreuna dintre ele. Oare la palat nu este niciuna potrivită pentru tine, mai degrabă? De ce să-ţi risipeşti colierul, care ţi-ar mai fi încă de folos în viitor?

Ascultă, Sinuhe, îmi slobozesc apa din trup pe zidurile palatului, a spus indignat Horemheb. Ştii, unul dintre ofiţerii de la palat, unul Kefta, care este din Creta şi pe care l-am altoit odată, fiindcă râdea de mine şi care acum mă respectă, m-a invitat să-l însoţesc astăzi la o sărbătoare unde vin numai nobili, într-o casă care este aproape de un templu închinat unei zeiţe cu cap de pisică, dar cum îi spune zeiţei, nu îmi pot aduce aminte. De aceea nici nu m-am dus acolo.

Cred că este vorba despre zeiţa Bastet, i-am spus eu. Ştiu bine unde este templul şi, fără îndoială, locul acela se potriveşte de minune cu intenţiile tale, fiindcă acolo femeile de moravuri uşoare se închină vesele în faţa capului de pisică şi-i aduc jertfe, în speranţa că Bastet le va răsplăti cu iubiţi bogaţi.

Dar nu merg acolo, Sinuhe, a spus Horemheb ruşinat, dacă nu vii cu mine. Eu ştiu destul de bine să lovesc cu picioarele şi cu biciul, dar nu ştiu cum să mă comport în Teba şi mai ales cu femeile din Teba. Tu eşti un om care cunoşti lumea şi te-ai născut în Teba. De aceea, aş vrea să vii cu mine.

Băusem vin şi încrederea pe care mi-o arăta mă măgulea şi eram prea mândru ca să-i spun că şi eu cunoşteam femeile tot atât de puţin ca şi el. De aceea, am mai băut vin, în timp ce Kaptah s-a dus să caute o litieră, apoi m-am tocmit pentru preţul cursei, iar Horemheb a continuat să bea ca să prindă curaj. Purtătorii litierei ne-au dus până în apropierea templului zeiţei Bastet şi când au văzut că în faţa casei unde trebuia să mergem ardeau torţe şi lămpi, au început să facă gălăgie pentru preţul cursei şi nu s-au liniştit decât după ce Horemheb i-a lovit de câteva ori cu cravaşa. În faţa templului erau femei tinere, care ne-au zâmbit şi ne-au invitat cu multă căldură să le însoţim la sacrificiu, dar cum îmbrăcămintea lor nu era din în regal şi cum pe cap nu aveau altceva decât părul lor natural, nu ne-am sinchisit de ele.

Am intrat în casă, iar eu am mers înainte şi nimeni nu a fost mirat de sosirea noastră. Nişte servitori veseli ne-au turnat apă pe mâini. Mirosurile mâncărurilor calde, al uleiurilor parfumate şi al florilor din casă ajungeau până la verandă. Nişte sclavi ne-au împodobit cu ghirlande de flori şi aşa, împodobiţi, am intrat în salon, fiindcă vinul ne dădea curaj. După ce am intrat în salon, nu am mai văzut pe nimeni altcineva, în afara unei femei care ne-a ieşit în întâmpinare. Ea era înveşmântată în în regal şi pe când se apropia de noi, mâinile şi picioarele ei se vedeau prin materialul fin, asemenea mâinilor şi picioarelor unei zeiţe. Pe cap purta o perucă albastră, împodobită cu multe bijuterii roşii, colţurile ochilor ii erau vopsite cu negru, iar sub ochi cu verde. Dar mai verzi decât tot verdele lumii erau ochii ei ca apa Nilului vara, când soarele arde, iar inima mea s-a înmuiat aşa, deodată, fiindcă ea era Nefernefernefer, cea pe care odată o întâlnisem între coloanele marelui Templu al lui Amon. Ea nu m-a recunoscut şi s-a uitat întrebătoare la noi şi i-a zâmbit lui Horemheb care ridicase în semn de salut cravaşa de ofiţer şi apoi tânărul ofiţer, care era născut în Creta, al cărui nume era Kefta, când l-a văzut pe Horemheb, a alergat să-l întâmpine, împiedicându-se de scaune şi l-a luat în braţe spunându-i „prietene”. Cum de mine nu se interesa nimeni, am avut timp s-o privesc pe îndelete pe sora inimii mele, aşa îi spuneam eu când mă gândeam la ea. Era mai în vârstă decât mi-o aminteam şi ochii ei nu erau prea veseli, ci erau ca două pietre verzi îngheţate. Ochii ei nu râdeau deloc, chiar dacă gura ei surâdea. În primul rând, ea s-a uitat la colierul de aur de la gâtul lui Horemheb. Cu toate astea, pe când o priveam, am simţit cum mi se înmoaie genunchii.

În salon erau mulţi oaspeţi, pereţii salonului erau pictaţi de cei mai buni artişti, tavanul se sprijinea pe coloane colorate cu capiteluri în formă de crin. În salon erau femei măritate şi nemăritate, toate purtau veşminte subţiri din in, toate aveau peruci colorate şi o mulţime de bijuterii. Râdeau strident bărbaţilor care roiau în jurul lor, iar bărbaţii erau şi tineri, şi bătrâni, şi frumoşi, şi urâţi, dar toţi erau împodobiţi cu bijuterii de aur şi la gâtul lor atârnau coliere preţioase. Toţi strigau şi râdeau, pe jos erau oale de vin răsturnate şi flori strivite, cântăreţi din Siria, legănându-se, cântau cântece de iubire şi, în general, era atât de multă gălăgie, încât era greu de înţeles ce vorbeşte fiecare. Toţi băuseră mult vin şi unei femeie i se făcuse rău, dar sclavii ajunseseră prea târziu cu un vas şi ea vomitase şi-şi murdărise propriile veşminte, iar toată lumea din jurul ei râdea amuzată. Kefta, cretanul, m-a îmbrăţişat şi pe mine spunându-mi „prietene” şi după săruturile lui, faţa mea era năclăită de unsori. Dar Nefernefernefer, după ce s-a uitat mai atent la mine, a exclamat:

Sinuhe. Odată am cunoscut pe cineva cu numele acesta. Şi acela era tot medic.

Sunt acelaşi Sinuhe, i-am spus eu privind-o în ochi şi, nu ştiu de ce, tot privind-o, am început să tremur.

Nu, tu nu eşti acelaşi Sinuhe, mi-a spus ea şi a făcut un semn de dezaprobare cu mâna. Sinuhe, acela pe care l-am cunoscut, era un băiat tânăr şi cu ochi strălucitori şi limpezi ca ochii unei gazele. Tu eşti deja un bărbat ca oricare alt bărbat, lângă colţurile ochilor tăi au şi apărut două riduri şi obrajii tăi nu mai sunt atât de fini ca ai lui.

I-am arătat inelul cu piatră verde din deget, dar ea şi-a scuturat capul, ca şi cum ar fi fost surprinsă, şi a spus:

În casa mea a intrat un tâlhar, fiindcă nu încape nici o îndoială că tu l-ai omorât pe Sinuhe, cel pe care, odinioară, numai privindu-l, simţeam cum mi se umple inima de bucurie. Într-adevăr, tu l-ai omorât şi i-ai furat inelul, pe care i l-am dăruit pentru a pecetlui amintirea prieteniei noastre, l-ai furat şi numele şi nu va mai exista niciodată un Sinuhe pe care să-l iubesc.

Apoi, şi-a ridicat braţul în semn de tristeţe şi inima mea a devenit amară şi am simţit imensa tristeţe cum se strecoară în trupul meu Mi-am scos inelul din deget, i l-am întins şi am zis:

Ia-ţi înapoi inelul. Plec de aici pentru a nu-ţi deranja fericirea. Eu nu vreau să te supăr cu nimic.

Dar ea mi-a spus:

Nu pleca!

Şi mi-a atins uşor braţul cu mâna ei, la fel ca atunci, demult, şi mi-a mai spus o dată:

Nu pleca!

Şi am ştiut atunci că braţul ei a aprins din nou în mine focul şi am ştiut că niciodată nu voi mai putea fi fericit fără ea. Servitorii ne-au turnat vin şi ne-am înveselit inimile şi am simţit atunci în gură vinul mai delicios ca niciodată.

Femeia căreia i se făcuse mai înainte rău striga în gura mare şi bea vin pe nerăsuflate. Apoi, ea şi-a scos veşmintele murdare, şi-a scos chiar şi peruca şi a rămas complet goală, şi-a strâns sânii cu mâinile şi a poruncit servitorilor să toarne vin în cupa lor, pentru a oferi de băut oricărui bărbat, care ar fi dorit. Apoi, împleticindu-se pe picioare, a început să se plimbe de-a lungul salonului râzând zgomots. Era tânără şi tulburător de frumoasă, s-a oprit şi în dreptul lui Horemheb şi i-a oferit să bea vin din cupa ademenitoare a sânilor. Horemheb şi-a aplecat capul şi a sorbit, iar după aceea, când şi-a ridicat capul, figura lui era întunecată şi s-a uitat în ochii femeii, i-a prins capul între mâini şi a sărutat-o. Toţi au râs, chiar şi tânăra femeie a râs, dar deodată i s-a făcut ruşine şi s-a îmbrăcat cu alte veşminte. Servitorii au ajutat-o să se îmbrace şi i-au aranjat şi peruca pe cap, iar ea s-a aşezat alături de Horemheb şi s-a abţinut să mai bea vin.

Muzicanţii sirieni cântau şi am simţit în sângele şi în tot trupul meu pasiunea Tebei şi am simţit că pentru mine nu există un timp mai bun decât cei de după amurg şi că niciodată până atunci nu am avut bucuria unor clipe ca acelea când inima mea era alături de ea şi-i priveam fără să mă mai satur ochii verzi şi buzele roşii.

Aşa se face că, datorită lui Horemheb, am reîntâlnit-o pe Nefernefernefer, dragostea mea, dar mie mi-ar fi fost mult mai bine dacă n-aş mai fi reîntâlnit-o niciodată.

Aceasta este casa ta, nu-i aşa? am întrebat-o, în timp ce ea se aşeza alături de mine privindu-mă cu ochii ei verzi şi duri.

Aceasta este casa mea, mi-a răspuns ea, iar aceşti oaspeţi sunt oaspeţii mei care vin în vizită ia mine în fiecare seară, fiindcă nu vreau să fiu singură.

Tu eşti, într-adevăr, foarte bogată, i-am spus eu descurajat, fiindcă îmi era teamă că nu sunt demn de ea.

Dar ea a râs de mine ca de un copil şi mi-a spus ca şi cum ar fi povestit unui copil o istorie hazlie:

Sunt preoteasă, nicidecum o femeie uşoară. Ce vrei de la mine?

Dar eu nu am înţeles ce a vrut să spună.

Şi atunci, Metufer? am întrebat-o, fiindcă aş fi dorii să ştiu totul, chiar dacă cunoaşterea adevărului mi-ar fi produs suferinţe.

Ea m-a privit cu atenţie şi colţurile pictate ale ochilor ei s-au încreţit puţin.

Oare tu nu ştii că Metufer a murit? m-a întrebat ea. Metufer a murit fiindcă a furat aur din fondurile pe care faraonul i le dăduse tatălui lui pentru construcţia Templului. Metufer a murit şi nici tatăl lui nu mai este constructorul regal. Nu ştiai?

Dacă este adevărat, am spus eu zâmbind, aproape că-mi vine să cred că Amon l-a pedepsit, fiindcă el şi-a bătut joc de Amon şi i-am povestit cum preotul şi Metufer au scuipat pe faţa statuii lui Amon şi au spălat-o în felul acesta şi cum s-au uns ei înşişi cu uleiurile sacre cu care trebuia să fie uns Amon. Ea a zâmbit, deşi în ochi i se putea citi o cruzime ciudată. Câteva clipe ea a privit absentă, undeva departe, după care m-a întrebat brusc:

De ce nu ai venit până acum la mine, Sinuhe? Dacă m-ai fi căutat, ai fi putut să mă găseşti. Ai făcut rău că nu ai venit la mine şi ai mers la alte femei cu inelul meu în deget.

— Eram încă copil şi poate că mi-a fost frică de tine, i-am spus. Dar în visele mele, tu ai fost sora mea, Nefernefernefer, şi poţi râde de mine, dar până acum, eu încă nu m-am distrat cu nici o femeie, fiindcă am aşteptat momentul în care te-aş fi putut întâlni.

Ea a zâmbit, a făcut semn cu mâna că nu crede şi mi-a spus:

Sunt sigură că tu mă minţi. Probabil că în ochii tăi eu sunt o femeie bătrână şi urâtă. Ţi-e silă să te distrezi cu mine, de aceea mă minţi, nu-i aşa?

M-a privit cu ochii ei verzi şi a râs fericită, aşa, ca prima dată, şi ochii ei parcă au întinerit şi erau ca atunci, iar inima mea a început să se zbată neputincioasă.

Este adevărat ceea ce am spus, niciodată nu m-am distrat cu o femeie. Doresc să fiu sincer cu tine, de aceea îţi spun că poate nu este adevărat că te-am aşteptat doar pe tine. Pe lângă mine au trecut multe femei, tinere şi bătrâne, frumoase şi urâte, înţelepte şi proaste, dar nu m-am uitat la ele decât cu ochiul medicului şi inima mea nu s-a aprins pentru niciuna, dar din ce cauză, nu ştiu. Poate că tu m-ai vrăjit când mi-ai atins buzele cu buzele tale, aşa de moi erau buzele tale. De ce, nu ştiu.

Probabil că-n copilărie vei fi căzut în cap de pe vreun cal pe oişte, de-ai ajuns să fii atât de trist şi să-ţi placă singurătatea, mi a spus ea în glumă şi mi-a mângâiat mâna, aşa cum niciodată vreo femeie nu mi-a mai mângâiat-o.

Nu mai trebuia să-i spun nimic, fiindcă ea ştia că este adevărat ceea ce i-am spus. Ea şi-a retras mâna şi mi-a şoptit:

Să bem împreună vin şi să lăsăm inimile noastre să se bucure. Poate că mă voi distra cu tine, într-adevăr, Sinuhe.

Am băut vin, sclavii aduceau tot timpul alţi oaspeţi cu litiera, iar Horemheb, aproape de noi, strângea în braţe o femeie şi-i spunea cu pasiune „sora mea”. Femeia îl împiedica acoperindu-i gura cu mâna, şi-i spunea că rosteşte nerozii, pe care le va regreta în ziua următoare. Dar Horemheb s-a ridicat cu cupa de vin în mâini şi a urlat, ca să audă toată lumea:

Ceea ce fac astăzi este bine făcut şi niciodată nu voi regreta ceea ce am făcut astăzi, fiindcă privesc totdeauna înainte, niciodată înapoi. Jur pe şoimul meu şi pe cei o mie de zei ai regatelor Egiptului, ale căror nume este drept că nu sunt în stare să le citez, dar sper că toţi zeii îmi vor auzi jurământul.

Apoi şi-a scos colierul de la gât şi a încercat să-l atârne de gâtul femeii, dar femeia l-a respins şi i-a spus cu ură:

Eu sunt femeie respectabilă, nu o târfă de pe stradă.

S-a ridicat furioasă şi a plecat, dar când a ajuns în apropierea uşii, i-a făcut un semn discret cu mâna lui Horemheb şi Horemheb a urmat-o şi în acea seară nu l-am mai văzut deloc, fiindcă nu s-a mai întors.

Dar nimeni nu s-a sinchisit de această întâmplare, fiindcă era noaptea târziu şi deja unii oaspeţi începuseră să plece. Cu toate că era atât de târziu, toţi continuau să bea vin şi tuturor li se împleticeau picioarele şi se împiedicau de scaune de-a lungul salonului şi zdrăngăneau din rondelele de metal smulse de la instrumentele cântăreţilor. Se strângeau în braţe unii pe alţii şi-şi spuneau „fraţi” şi „prieteni” şi nu mult după aceea se loveau strigându-şi unul altuia „animal castrat”. Femeile îşi scoteau cu neruşinare perucile şi-i încurajau pe bărbaţi să le mângâie capetele netede. Nici o altă dezmierdare nu era mai excitantă. Câţiva bărbaţi s-au apropiat şi de Nefernefernefer, dar ea i-a respins, iar eu i-am călcat pe degetele de la picioare când ei se înghesuiau înspre noi, fără nici un pic de respect faţă de ei, fiindcă toţi erau beţi de la atâta vin. Eu nu am mai băut vin, ci doar am stat alături de ea şi i-am mângâiat mâinile. Într-un târziu, ea a făcut un semn şi servitorii au început să stingă luminile, au scos din salon mesele şi scaunele, au început să strângă florile strivite de pe podea şi ghirlandele de flori, au adus litierele oaspeţilor, care moţăiau lângă oalele de vin. De aceea, eu i-am spus:

Eu trebuie, într-adevăr, să plec.

Dar fiecare cuvânt pe care l-am rostit l-am simţit în inimă dureros, fiecare cuvânt a fost ca sarea presărată pe o rană şi n-aş fi vrut să mai plec de acolo niciodată, fiindcă nu aş fi vrut sa o pierd şi mi se părea fără rost orice moment în care nu aş fi fost în apropierea ei.

Unde te duci? m-a întrebat ea cu o mirare plină de ipocrizie.

Iar eu i-am răspuns pătimaş:

— Mă dus să veghez toată noaptea în faţa casei tale. Mă duc să ofer câte o jertfă la fiecare templu din Teba, pentru a mulţumi zeilor că te-am întâlnit, fiindcă, privindu-te pe tine, am recăpătat credinţa în zei. Mă duc să strâng florile copacilor şi să le presar în calea ta, ca să calci pe un covor de flori când vei ieşi din casă. Mă duc să cumpăr smirnă cu care să ung cadrul porţii de la casa ta.

Ea a zâmbit şi a spus:

Ar fi mai bine dacă n-ai pleca, fiindcă în tine sunt florile şi smirna. Ar fi mai bine dacă nu te-ai duce, fiindcă înfierbântat de la vin cum eşti, ai putea să te rătăceşti pe la vreo femeie şi aşa ceva chiar că n-aş putea suporta.

Vorbele ei m-au bucurat atât de mult şi am vrut să o îmbrăţişez, dar ea m-a respins şi a spus:

Nu, servitorii sunt cu ochii pe noi şi nu aş vrea să se audă despre asta, deoarece, chiar dacă locuiesc singură, eu nu sunt o femeie de dispreţuit. Şi deoarece am pretins să fii sincer cu mine, vreau să fiu şi eu sinceră faţă de tine. De aceea, „nu vom trece la lucrul pentru care ai venit”, ci vom merge împreună în grădină, unde îţi voi spune o poveste.

Şi m-a condus în grădina luminată de razele lunii şi parfumată de florile de mirt şi de salcâm. Fiindcă era noapte, lotuşii îşi scufundaseră florile în bazinul bordat cu mozaic. Slujitorii ne-au turnat apă pe mâini şi ne-au pus în faţă o gâscă friptă şi fructe tăvălite în miere de albine, iar Nefernefernefer mi-a spus:

Mănâncă şi veseleşte-te cu mine, Sinuhe!

Dar gâtul îmi era uscat de dorinţă şi nu am putut mânca Ea s-a uitat veselă la mine, mi-a zâmbit drăgăstos şi a mâncat cu poftă şi de fiecare dată când s-a uitat la mine, razele lunii s-au reflectat în ochii ei. După ce a mâncat, mi-a spus:

Am promis că-ţi voi spune o poveste acum, fiindcă mai este timp până la dimineaţă şi încă nu-mi este somn. Am să-ţi povestesc despre Setne Khemves şi despre Tabubue, preoteasa zeiţei Bastet.

Am mai ascultat povestea aceasta, i-am spus eu nervos, fiindcă nu-mi puteam stăpâni neliniştea. Am ascultat-o de multe ori, dragostea mea. Vino cu mine să ne culcăm, vino să te strâng în braţe şi să mă odihnesc la pieptul tău. Vino, dragostea mea, trupul meu este bolnav de dorul tău, iar dacă nu vii, îmi voi strivi faţa de pietre şi-mi voi urla dorinţa.

Taci, taci, Sinuhe, a spus ea şi mi-a atins mâna. Acum eşti prea violent şi mi-e frică de tine. De aceea îţi voi spune o poveste, care te va linişti:

Pe când Setne, fiul lui Khemves, căuta în cartea tainelor lui Thot, am văzut-o la templu pe Tabubue, preoteasa zeiţei Bastet, şi aşa de tare şi-a pierdut capul, încât l-a trimis pe servitorul lui ca să-i dăruiască preotesei zece debeni de aur, pentru ca ea să accepte să se distreze cu Setne. Dar Tabubue i-a spus servitorului:

Sunt preoteasa, nicidecum o femeie demnă de dispreţ. Dacă stăpânul tău vrea, într-adevăr, acest lucru, despre care ţi-a vorbit, să vină el însuşi acasă la mine, unde nimeni nu ne-ar putea vedea, fiindcă eu nu am voie să mă port după cum au obiceiul fetele de pe stradă.

Setne s-a bucurat foarte mult şi a mers repede la casa ei, unde Tabubue i-a urat bun-venit şi l-a servit cu vin. După ce inima i s-a înveselii, Setne a vrui să treacă la lucrul pentru care venise acolo, dar Tabubue i-a spus:

Ai ajuns cu bine în casa în care eşti deja, dar eu sunt preoteasă, nu o femeie de dispreţuit. Dacă într-adevăr, tu vrei de la mine ceea ce spui, trebuie să cedezi în favoarea mea bunurile tale, casa ta şi pământul tău, tot ceea ce ai.

Setne s-a uitat la ea, apoi a plecat să caute un scrib de la Casa Judecăţii, care a scris învoiala, prin care el a cedat pentru Tabubue tot ceea ce avea. După aceea, Tabubue s-a îmbrăcat cu veşminte din în regal, prin transparenţa cărora mâinile şi picioarele ei se vedeau asemenea mâinilor şi picioarelor zeiţelor, şi şi-a împodobit trupul cu toate bijuteriile ei. Dar când Setne a vrut să treacă la lucrul pentru care venise acolo, Tabubue l-a oprit şi i-a spus:

Ai ajuns destul de repede în casa în care eşti. Dar eu sunt preoteasă, nicidecum o femeie de dispreţuit, de aceea, tu trebuie să te întorci la nevasta ta, care te aşteaptă acasă. Eu nu vreau să mă îndoiesc de iubirea ta şi nici să sufăr, atunci când inima ta îşi va schimba, poate, sentimentele în favoarea ei.

Setne s-a uitat la ea şi apoi a trimis slujitorii să-i omoare nevasta. Atunci Tabubue i-a spus:

Mergi în camera mea şi aşază-te pe pat pentru a-ţi primi răsplata. Setne s-a dus bucuros în camera ei ca să-şi aştepte răsplata, dar atunci au venit servitorii şi i-au spus:

Copiii tăi sunt aici lângă poartă şi plâng după mama lor. După care Tabubue a spus:

Sunt preoteasă şi nicidecum o femeie de dispreţuit. Copiii tăi vor ajunge să se certe cu copiii mei, presimt acest lucru, din cauza moştenirii. N-aş vrea ca să se întâmple aşa ceva, de aceea, tu trebuie să-mi aduci aici copiii ca să-i omor.

Setne i-a adus copiii, pe care ea i-a omorât în prezenţa lui şi i-a aruncat pe fereastră în curte, să-i mănânce câinii şi pisicile. Pe când el bea vin cu Tabubue, se auzeau mârâiturile câinilor şi furia pisicilor, care se băteau pentru carnea copiilor lui…

Atunci eu nu ani mai suportat şi am întrerupt-o, fiindcă mi se frângea inima de milă pentru copiii din povestea ei, şi i-am spus:

Dar toată această poveste nu a fost decât un vis şi atunci când, în sfârşit, Tabubue s-a întins pe pat, Setne a auzit suspinele ei fericite şi s-a trezit din somn, ce mai încolo şi-ncoace, totul s-a întâmplat cum se întâmplă cu focul din vatră şi când s-a trezit a văzut că nu are nici o zdreanţă sub el. Totul a fost doar un vis şi cu visele se distrează slujitorul meu chior, Ne-Nefer-Kaptah, despre care-ţi pot spune şi eu o poveste.

Dar Nefernefernefer a spus uşor:

Setne a visat şi s-a trezit, dar mulţi alţii s-au trezit din vis abia când au ajuns în Casa Morţii. Sinuhe, trebuie să-ţi spun că eu însămi sunt preoteasă şi nicidecum o femeie de dispreţuit şi că numele meu ar putea fi Tabubue.

Dar privindu-i ochii în care se reflecta lumina lunii, nu am crezut-o. De aceea, am prins-o în braţe, dar ea s-a smuls din braţele mele şi m-a întrebat:

Nu-i aşa că nu ştii de ce Bastet, zeiţa dragostei, este reprezentată ca o pisică?

Nu mă interesează nici pisicile, nici zeiţele, i-am spus eu şi cu ochii înlăcrimaţi şi încrâncenat de patimă, am vrut s-o îmbrăţişez din nou.

Dar ea m-a respins şi mi-a spus:

Mă poţi mângâia şi poţi să-ţi odihneşti mâinile pe braţele mele, pe pieptul meu, pe genunchii mei, dacă acest lucru te linişteşte, dar mai înainte de asta, ascultă ce-ţi voi spune şi află că femeia este asemenea pisicii, şi chiar şi pasiunea în sine este asemenea pisicii. Labele ei sunt moi, dar sub perniţele moi se ascund gheare fioroase, care se înfig nemilos până în inimă. Într-adevăr, femeia este asemenea pisicii, fiindcă îi face plăcere să-şi ameţească victima şi s-o facă să sufere din cauza ghearelor sale, nemaisăturându-se niciodată de acest joc. Iar după ce victima este complet paralizată pisica o devorează şi apoi se duce să caute o alta. Îţi povestesc toate acestea, fiindcă aş vrea să fiu corectă cu line şi să nu-ţi fac nici un rău. Nu, nu aş vrea să-ţi fac nici cel mai mic rău, a repetat ea.

Şi mi-a apucat distrată mâinile şi a pus o mână pe sânul ei, iar cealaltă pe genunchii ei, însă eu, nu ştiu de ce, am început să tremur şi ochii mei au fost inundaţi de lacrimi. Brusc, ea mi-a îndepărtat neliniştită mâinile şi mi-a spus:

Numele meu adevărat este Tabubue. Tu eşti avertizat de acest lucru, de aceea, pleacă imediat din preajma mea şi nu te mai întoarce niciodată, fiindcă eu te-aş putea răni grav. Dar dacă nu vrei să pleci acum, să nu-mi reproşezi niciodată nenorocirile care ţi se vor întâmpla.

Şi ea mi-a lăsat un timp să reflectez, dar nu am plecat. Apoi ea a suspinat uşor, ca şi cum ar fi fost plictisită de jocul acesta, şi mi-a spus:

De acord. Într-adevăr, va trebui să-ţi ofer ceea ce tu doreşti de la mine. Dar încearcă să nu fii prea violent, fiindcă sunt atât de obosită, aproape că mi-e teamă să nu adorm în braţele tale.

Şi ea m-a condus în dormitorul ei. Patul era din fildeş şi abanos, ea şi-a scos veşmintele şi s-a întins cu braţele desfăcute. Numai că, îmbrăţişând-o, am simţit cum focul din trupul şi din inima mea se stinge; indiferenţa ei îmi rănea inima şi din dorinţa mea nu mai era decât cenuşa. Ea a căscat prelung şi mi-a spus:

Eu sunt într-adevăr, obosită. Se vede că tu nu ai strâns niciodată o femeie în braţe. Eşti atât de stângaci şi nu simt nici o plăcere în braţele tale. Totuşi un tinerel care merge pentru prima oară la o femei îi aduce, prin inocenţa lui, un dar de neînlocuit, de aceea nici nu îţi cer un alt dar. Însă acum pleacă şi lasă-mă să dorm, fiindcă deja ai obţinut ceea ce căutai aici.

Am încercat să o îmbrăţişez din nou, dar ea m-a respins şi mi-a spus să plec, aşa că am plecat acasă. Trupul îmi era însă în flăcări şi totul în mine era răvăşit şi am ştiut că niciodată nu aş putea s-o uit.

În ziua următoare, i-am spus slujitorului meu Kaptah să-i trimită acasă pe toţi bolnavii care aşteptau în curte şi să le recomande să meargă la alţi medici, dacă nu au răbdare să aştepte până a doua zi. Iar eu m-am dus la bărbier, m-am spălat şi m-am purificat, mi-am uns trupul cu uleiuri mirositoare, m-am îmbrăcat, dar când eram deja gata de plecare, ca s-o reîntâlnesc pe Nefernefernefer, şi-a făcut apariţia Horemheb, care m-a împiedicat să plec.

Sinuhe, prietenul meu, a spus el, aceeaşi murdărie este peste tot.

Sunt grăbit, l-am avertizat eu neliniştit. Mergi la slujitorul meu şi el te va servi cu peşte sărat şi cu bere din oala de lut.

Am încercat să plec, dar Horemheb m-a prins în braţele lui puternice şi m-a silit să mă întorc în casă şi să-i ascult lamentările. Muşcând cu poftă din peştele sărat şi bând bere, s-a apucat să-mi povestească:

Femeia cu care am plecat ieri a fost destul de prietenoasă cu mine. Dar până la urmă, tot nu ştiu dacă a făcut dragoste mai bine decât sclavele din casele de distracţie, care se dăruiesc bărbaţilor.

El a meditat puţin, apoi a spus:

La drept vorbind, a fost destul de atrăgător trupul ei alb şi moale şi mi-a făcut mare plăcere să o aud suspinând şi spunându-mi cu reproş că sunt prea puternic. Dar mi-e teamă că voi plăti prea mult pentru această plăcere. Ea este căsătorită şi chiar dacă acum bărbatul ei este plecat din Teba, odată şi-odată tot se va întoarce şi atunci când se va întoarce, trebuie neapărat să-l omor, că de nu, va veni el să mă omoare pe mine.

Este o nerozie ceea ce zici tu, i-am spus eu neliniştit. De aşa ceva nu are rost să-ţi fie teamă.

Eram neliniştit, fiindcă mi se părea că Horemheb nu are de gând să mai plece niciodată.

— În Teba nu există astfel de obiceiuri, am continuat eu. Dacă vreodată, când te vei duce la ea, îi vei întâlni bărbatul, poţi şi tu să te înclini respectuos în faţa lui, nu-ţi va scădea ţie prestigiul de pe urma unui astfel de gest; apoi, bărbatul ei te va servi cu vin şi va bea şi el până se va îmbăta, iar tu, după aceea, te vei putea distra cu nevastă-sa chiar în patul lui. Aşa a fost şi aşa va fi întotdeauna şi nu încape nici o îndoială că toţi trei veţi fi fericiţi. Ea va fi fericită că este cu tine. Tu vei fi fericit că eşti cu ea. Bărbatul ei va fi fericit că poate să bea fără să-l bată tot timpul cineva la cap.

Bărbatul ei este chel, slab ca o frânghie şi foarte zgârcit, aşa mi-a spus ea mie, povestea Horemheb continuând să bea bere. De aceea i-am dăruit colierul de aur de la gâtul meu. Pentru mine, aurul este la fel de important ca praful pe care calc şi un colier ca ăsta nu are nici o valoare dacă tot nu l-am câştigat în vreo luptă. La rândul ei, ea mi-a dăruit peruca, cu care nu ştiu ce să fac.

Şi Horemheb a scos de sub veşminte o perucă, al cărui păr strălucitor era vopsit cu măiestrie în verde crud, după care a început s-o balanseze neglijent în mâini.

Singurul lucru care mă nelinişteşte este că, de mahmur ce eram, mi-am uitat cravaşa sub patul ei şi de aceea soldaţii nu mă mai salută pe stradă. Crezi că-n piaţă aş putea schimba peruca aceasta pe o cravaşă de ofiţer? Pentru mine, acum, ar fi ca o pedeapsă să mă întorc la ea, mai ales că era aşa de moale.

I-am răspuns că nu i-ar sta atât de rău dacă şi-ar pune pe cap peruca aceea şi i-am mai spus o dată că eu mă grăbesc. Iar el mi-a spus că are un gust în gură ca şi cum ar fi mâncat pământ şi că este dezgustat de mirosul de femeie care i-a rămas pe mâini. Apoi el m-a adulmecat şi a presupus că şi eu mi-am petrecut noaptea cu vreo femeie, fiindcă miroseam puternic de la uleiurile parfumate ale bărbierului. Eu i-am spus că am fost la bărbier ca să-mi aranjez părul. După cum gândeam eu pe atunci, ar fi fost înjositor dacă aş fi comparat-o pe Nefernefernefer cu femeia cu care se distrase el. Pe atunci, eu credeam că aş fi făcut ceva cu totul deosebit de ceea ce făcuse el, ca şi cum ceea ce făcusem eu era nemaivăzuta ţesătură dintr-un fir de aur. Poate că aveam dreptate. Poate că nimic din tot ceea ce face omul nu are nici o importanţă. Poate că important este ceea ce el simte când face ceea ce face.

Iţi aduci aminte de jurământul pe care l-am făcut? m-a întrebat Horemheb. într-adevăr, am băut mult vin, dar vinul m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile. Acum sunt sigur că toţi ceilalţi care se joacă cu orgoliul pentru a atrage atenţia asupra lor şi a fi apreciaţi nu sunt decât nişte biete muşte care roiesc împrejurul meu. Şi poate că şi prinţesa Baketamon, cea de care sunt îndrăgostit, nu este decât o muscă încăpăţânată. Singurul lucru care are importanţă este puterea, dar fără arme nu există putere. De aceea, şoimul meu a avut dreptate când a făcut din mine un soldat.

Puterea nu aparţine acelora care duc războiul, am spus eu, ci aceluia care trimite soldaţii să lupte pentru el.

Eu nu sunt chiar atât de prost, încât să nu ştiu acest lucru, a spus Horemheb. Dar poate că toţi aceia despre care se crede că poruncesc de pe înalte tronuri nu dau de fapt nici o poruncă şi că puterea, în secret, îi aparţine în întregime altuia. Eu cred că sfatul preoţilor lui Amon este marea putere în Egipt şi că preotul care stă în dreapta reginei-mamă are acum toată puterea în mâinile lui. Dar, dacă s-ar găsi cineva care ar strânge armata, care ar obţine de la ea ascultare şi ar duce-o în război, atunci, acela va avea într-adevăr, puterea, chiar dacă nimeni nu va şti acest lucru.

Înseamnă că tu eşti tâmpit, i-am spus eu, fiindcă oricare soldat depune jurământ de credinţă faraonului. Şi de aceea, întotdeauna faraonul este cel mai înalt conducător al său.

Ai dreptate, a recunoscut Horemheb, soldatul trebuie să fie credincios faraonului, fiindcă altfel nu se respectă ordinele. Prostimea învaţă credinţa cu biciul şi ofiţerii ştiu că fără credinţă nu poate exista armata. Dacă superiorul nu este credincios, nici cel de jos nu are credinţă şi atunci când credinţa dispare, totul se duce de râpă. Cu toate acestea, eu consider că voi avea ceva de spus Tebei la timpul potrivit. Ştii, Sinuhe, în timp ce eram cu femeia aceea, am observat că m-am mai liniştit şi cu toate că sunt îndrăgostit în continuare de inaccesibila prinţesă, în inima mea, dragostea pentru ea s-a mai micşorat şi nici nu mai simt că-mi ard rărunchii. De aceea, Sinuhe, prietenul meu, îţi mulţumesc pentru înţeleptele tale sfaturi şi dacă vreodată vei avea nevoie de sfaturi sau de vreun ajutor, vino şi mă vei găsi la palatul de aur.

După aceea, el s-a dus ia piaţă ca să schimbe peruca cea verde pe o cravaşă de ofiţer, iar eu i-am zorit pe cărăuşii litierei să alerge până la casa lui Nefernefernefer, fiindcă nu voiam să-mi murdăresc picioarele şi veşmintele în praful de pe stradă. Când am plecat, servitorul meu chior Kaptah m-a urmărit cu o privire neliniştită şi a scuturat dezaprobator din cap, fiindcă până atunci eu nu-mi abandonasem niciodată munca în mijlocul zilei şi fiindcă îi era teamă că mi se va micşora clientela, dacă îmi voi neglija bolnavii. Dar mintea mea era bântuită doar de un singur gând şi trupul îmi ardea ca o flacără. Totuşi, acea flacără era plăcută.

M-a lăsat să intru în casă un servitor, apoi el m-a condus în camera unde era Nefernefernefer. Ea se farda în faţa unei oglinzi şi s-a uitat la mine cu ochii duri şi indiferenţi ca două pietre verzi.

Ce doreşti de la mine, Sinuhe? m-a întrebat ea. Prezenţa ta acum mă deranjează.

Tu ştii prea bine ce doresc, i-am răspuns eu şi am încercat să o îmbrăţişez, fiindcă îmi era încă în minte bunăvoinţa ei din noaptea care trecuse.

Dar ea m-a respins cu brutalitate şi mi-a spus cu ură:

Tu ori eşti idiot, ori eşti rău intenţionat. Nu vezi că trebuie să mă fac frumoasă? Trebuie să mă fardez, fiindcă în Teba a sosit un negustor din Sidon, care este posesorul unei bijuterii regale, găsită într-un mormânt. Eu îmi doresc de mult această bijuterie, fiindcă nimeni nu are una asemănătoare, iar el mi-o va dărui în această noapte. De aceea, trebuie să-mi împodobesc şi să-mi pregătesc trupul.

Apoi, fără nici o jenă, şi-a scos veşmintele de pe ea, s-a întins pe pat şi o sclavă a început s-o ungă cu uleiuri şi să o maseze.

Am privit-o, trupul ei era foarte frumos. Mi s-a pus un nod în gât şi simţeam că mă înăbuş, iar mâinile îmi erau pline de transpiraţie.

Încă mai eşti aici, Sinuhe? a întrebat ea absentă, după ce sclava a plecat, continuând să stea întinsă pe pat. De ce n-ai plecat încă? Trebuie să mă îmbrac.

Pasiunea de care eram cuprins mi-a dat putere şi m-am aruncat peste ea, dar ea s-a debarasat cu abilitate de mine şi eu am izbucnit în plâns, frământat de patimă şi de neputinţa de a accepta refuzul ei. Apoi i-am spus:

Tu ştii bine că, dacă eu aş putea, aş cumpăra imediat pentru tine acea bijuterie. Mai bine-ar fi să mor decât să te ştiu în braţele altcuiva.

Într-adevăr? a întrebat ea încet, închizându-şi ochii pe jumătate. Deci tu doreşti ca nimeni, în afară de tine, să nu mă îmbrăţişeze? Ce-ar fi să-mi sacrific eu această zi pentru tine? Şi dacă aş mânca, aş bea şi m-aş iubi cu tine astăzi, pentru că nimeni nu poate şti ce va fi mâine, oare ce mi-ai putea da în dar?

Ea şi-a întins moale braţele: trupul ei era epilat cu grijă; nu avea nici un fir de păr nici măcar acolo unde părul creşte de obicei.

Ce îmi vei dărui? m-a întrebat ea din nou şi s-a tolănit ca o pisică, uitându-se la mine.

Eu nu am nimic ce să-ţi dăruiesc, am spus eu şi m-am uitat împrejur, fiindcă patul era din fildeş şi abanos, podeaua camerei ei din lapislazuli era ornată cu turcoaze şi în cameră era o mulţime de vase din aur. Nu, într-adevăr, eu nu am nimic ce să-ţi pot dărui ţie, am spus eu şi am simţit cum mi se înmoaie genunchii şi am vrut să plec, dar ea m-a oprit.

Mie îmi este milă de tine, Sinuhe, a spus ea în şoaptă şi s-a întins cu voluptate. Tu deja mi-ai dat ceea ce aveai tu mai de preţ, inocenţa ta, deşi, după aceea, eu am simţit că se exagerează mult în ceea ce priveşte importanţa acestui lucru, aşa-zis de preţ. Dar tu ai o casă, ai haine şi ustensile care folosesc unui medic; poate că nu eşti chiar atât de sărac după cum spui.

Tremuram din cap până-n picioare, dar i-am spus imediat:

Dacă tu le doreşti, toate vor fi ale tale. Ţi le voi dărui dacă te vei distra astăzi cu mine. Valoarea lor nu este prea mare, dar casa este cu siguranţă potrivită pentru un medic şi un elev de la Casa Vieţii, ai cărui părinţi sunt înstăriţi, ar putea plăti un preţ bun pe ea.

Oare este adevărat ceea ce spui? m-a întrebat ea, şi şi-a întors spatele gol spre mine, pentru a se uita în oglindă şi pentru a-şi corecta cu degetele fine liniile negre de pe sprâncene. Fie aşa cum doreşti. Dar mai întâi, du-te şi caută un scrib, care să scrie pe hârtie că eu pot trece în posesia tuturor lucrurilor pe care tu le ai. Deoarece, chiar dacă eu locuiesc singură, nu sunt câtuşi de puţin o femeie de dispreţuit şi trebuie să mă gândesc la viitor, dacă vreodată tu mă vei părăsi, Sinuhe.

Mă uitam la spatele ei gol şi-mi simţeam limba grea în gură, inima îmi bătea nebuneşte şi am plecat imediat şi am găsit un scrib, care a întocmit repede toate documentele necesare şi le-a dus apoi la arhiva regală.

Când m-am întors, Nefernefernefer era îmbrăcată în veşminte transparente din în regal, pe cap avea o perucă roşie ca focul, iar gâtul, braţele şi pieptul ei erau încărcate de bijuterii minunate. În faţa casei aştepta o litieră splendidă. I-am dat chitanţa întocmită de scrib şi i-am spus:

Toate lucrurile pe care ie am sunt acum ale tale, Nefernefernefer, chiar şi hainele de pe mine sunt ale tale. Deci, să mâncăm, să bem şi să ne iubim, fiindcă nu putem şti ce va mai fi mâine.

Ea a luat hârtia, a strecurat-o neglijent într-o cutie de abanos şi a spus:

Îmi pare extraordinar de rău, Sinuhe, puţin mai înainte mi-am dat seama că din cauza ciclului tu nu te vei putea atinge de mine aşa cum doreşti. Este mai bine să pleci şi să aştepţi până mă purific, după cum este recomandat, mai cu seamă că am capul greu şi mă dor şi şalele. Tu te poţi întoarce într-o altă zi şi atunci vei obţine tot ceea ce doreşti.

O priveam deconcertat, sufletul meu era în agonie şi nu am avut putere să mai spun nimic. Dar ea s-a enervat, a lovit cu piciorul în podea şi mi-a poruncit:

Acum pleacă, fiindcă sunt grăbită.

Am încercat să o ating, dar ea a strigat:

Nu, ai să-mi strici fardul.

M-am întors acasă şi am făcut ordine în lucruri pentru noul proprietar. Sclavul meu chior m-a urmărit pas cu pas, clătinând clin cap, până când prezenţa lui a început să mă enerveze şi de aceea i-am spus:

Nu te mai ţine după mine, fiindcă eu nu mai sunt stăpânul tău, ci un altul. Încearcă să-i asculţi poruncile când el va veni, nu fura de la el atât de mult cât ai furat de la mine, fiindcă ciomagul lui s-ar putea să fie mai aprig decât al meu.

Când a auzit aceste vorbe, el s-a aruncat la pământ în faţa mea, şi-a ridicat mâinile în semn de mare tristeţe, a plâns amarnic şi mi-a spus:

Nu mă goni, stăpâne, inima mea bătrână s-a legat de tine şi o vei zdrobi, dacă mă alungi de lângă tine. Deşi tu eşti atât de tânăr şi de naiv, eu ţi-am fost întotdeauna credincios, iar dacă uneori am furat câte ceva de la tine, am ţinut seama de propriile tale interese, ca nimic să nu te afecteze din aceste mici furtişaguri. Cu picioarele mele bătrâne, am cutreierat străzile Tebei şi-n miezul zilelor caniculare am făcut cunoscut oamenilor numele tău, am lăudat măiestria ta de medic şi m-am ales cu lovituri de ciomag şi cu bulgări de bălegar în obraz de la slujitorii altor medici, care făceau reclamă stăpânilor lor.

Deşi inima îmi era plină de sare şi în gură aveam un gust amar, am fost mişcat de vorbele lui; i-am atins umerii cu mâna şi i-am spus:

Ridică-te, Kaptah!

În cartea de vânzare a sclavilor, numele lui era Kaptah, dar eu nu-l strigasem niciodată până atunci pe acest nume, fiindcă nu voisem să-i alimentez ideea că ar fi egal cu mine. De aceea, de obicei îi spuneam: sclav, imbecil, canalie, hoţ. Când şi-a auzit numele, el a început să plângă şi mai aprig ca mai înainte, mi-a atins cu fruntea lui mâinile şi picioarele şi a pus piciorul meu peste capul lui şi a rămas aşa până când am urlat la el, l-am lovit şi i-am poruncit să se ridice.

Lacrimile nu pot schimba nimic, i-am spus eu. Află că niciodată eu nu te-aş fi vândut altuia, fiindcă am fost foarte mulţumit de serviciile tale, chiar dacă de multe ori ai fost obraznic şi ai trântit uşile sau ai ciobit vase. Că ai furat de la mine, nu-mi pare rău, fiindcă este în dreptul oricărui sclav să fure. Aşa a fost şi aşa va fi mereu. Dar, chiar dacă nu am dorit acest lucru, eu am fost obligat să renunţ la serviciile tale, fiindcă eu nu am avut altceva ce să dau. Am dat şi casa şi tot ceea ce aveam, până şi hainele de pe mine le-am dat, nimic nu mai este al meu. De aceea, nu are nici un rost să plângi în faţa mea.

Atunci, Kaptah s-a ridicat, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus:

Astăzi este o zi proastă.

Şi după ce a reflectat o clipă, a adăugat:

Tu eşti un mare medic, Sinuhe, eşti tânăr şi toate drumurile lumii sunt deschise în faţa ta. De aceea, ar fi mai înţelept să strângem toate lucrurile care sunt mai de preţ şi să fugim noaptea, când este întuneric, să ne îmbarcăm pe o corabie al cărei căpitan nu este prea exigent şi să călătorim în josul fluviului. În cele două regate există numeroase oraşe unde am putea să ne ducem viaţa, dar dacă tu eşti urmărit de lege şi te temi să nu fii găsit, iar eu pot fi considerat ca un sclav care a fugit de la stăpânul său, poate că mai bine ar fi să plecăm în ţara cu pământul roşu, unde nimeni nu ne va mai putea găsi. Am putea să plecăm chiar şi într-una dintre insulele de pe mare, unde vinul este bun şi fetele sunt vesele, sau în ţara Mitanni şi în Babilon, unde râurile curg în răspăr, fiindcă acolo medicii din Egipt sunt foarte căutaţi; tu te-ai putea îmbogăţi, iar eu aş putea fi servitorul unui om respectabil. Dar, grăbeşte-te, stăpânul meu, deoarece trebuie să pregătim totul până la căderea întunericului.

Şi a început să mă tragă de mânecă.

Kaptah, Kaptah, am spus eu. Nu mă enerva cu vorbele tale neroade, acum inima mea este tristă ca moartea şi simt că nici trupul nu-mi mai aparţine. Sunt prins într-o plasă ale cărei fire sunt mai tari decât firele de cupru, chiar dacă acest lucru nu se vede. De aceea nu pot fugi, pentru că fiecare pas pe care l-aş face îndepărtându-mă de Teba va fi ca arsura unui cuptor încins.

Servitorul meu s-a aşezat pe podea, întrucât picioarele lui bolnave, pe care eu i le îngrijeam câteodată, îl dureau. Şi el mi-a spus:

Amon ne-a părăsit şi nu-i de mirare, întrucât tu i-ai adus atât de rar jertfe. Totuşi, eu, cu credinţă, i-am adus de multe ori jertfe din a cincea parte a banilor pe care i-am furat de la tine şi i-am mulţumit de fiecare dată că am un stăpân atât de tânăr şi de bun, dar cu toţi banii risipiţi pe jertfe, el ne-a părăsit. Dar nu-i nimic. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne schimbăm zeul şi să ducem imediat jertfele noului zeu, care poate că va goni răul de la noi şi va face din nou ordine în viaţa noastră.

Încetează odată cu trăncăneala, am spus eu, deja regretând că i-am spus pe nume, fiindcă, după aceea, el a devenit foarte repede familiar cu mine. În urechile mele, vorbele tale sunt ca un bâzâit de muşte şi poate că deja ai uitat că noi nu mai avem nimic cu care să putem aduce jertfă unui zeu, fiindcă altul este acum proprietarul lucrurilor pe care le-am avut.

Este vorba despre un bărbat sau despre o femeie? m-a întrebat curios Kaptah.

Femeie, am răspuns eu, fiindcă nu avea nici un rost să mă mai feresc de el.

Când a auzit că este vorba despre o femeie, Kaptah a început să plângă, să-şi smulgă părul din cap şi a strigat:

Mai bine nu m-aş mai fi născut niciodată pe acest pământ. Ar fi fost mai bine dacă mama m-ar fi sugrumat cu cordonul ombilical în ziua naşterii mele. Fiindcă nu există în lume o soartă mai crudă pentru un sclav, decât aceea de a sluji unei femei fără inimă, fiindcă această femeie, care ţi-a adus nenorocirea, este, fără îndoială, o femeie fără inimă. Ea îmi va porunci să sar şi să alerg de dimineaţă până seara cu picioarele mele bolnave, mă va împunge cu andrelele şi-mi va lovi cu ciomagul spinarea mea bătrână, iată ce mă aşteaptă, cu toate că l-am binecuvântat pe Amon şi i-am oferit jertfe de mulţumire pentru că mi-a dat un stăpân atât de tânăr şi de lipsit de experienţa vieţii.

— Ea nu este nicidecum lipsită de inimă, am spus eu, fiindcă mă credeam vinovat că, în lipsa unui alt confident, vorbisem despre Nefernefernefer unui sclav, de aceea am vrut să-mi corectez greşeala şi s-o prezint într-o lumină mai favorabilă. Goală, am spus eu, pe patul ei, ea este mai frumoasă decât zeiţa lunii, trupul său este neted şi uns cu cele mai fine uleiuri, iar ochii ei sunt verzi ca Nilul în zilele caniculare. Tu vei fi demn de invidiat că vei avea fericirea să trăieşti în preajma ei şi că vei putea să respiri acelaşi aer pe care ea îl respiră.

Dar în loc să-l liniştească, vorbele mele l-au făcut pe Kaptah să plângă mai amarnic şi să se tânguiască:

Fără îndoială, ea mă va scoate la vânzare şi-am să ajung să car bolovani sau să lucrez într-o mină până-mi voi scuipa şi plămânii din mine, până când sângele mi se va scurge prin unghii şi voi muri în noroi, ca un măgar pe care toată lumea l-a lovit cu picioarele.

În adâncul sufletului meu, ştiam că el are dreptate, fiindcă în casa lui Nefernefernefer nu era loc pentru un om ca el. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi nu mai ştiu dacă am plâns pentru soarta lui sau pentru soarta mea Când a văzut că plâng, Kaptah a încetat să mai vorbească şi s-a uitat speriat la mine. Şi eu mi-am strâns capul între mâini şi am plâns, fără să-mi mai pese că sclavul meu mă vede. Kaptah m-a mângâiat pe cap cu mâinile lui mari şi mi-a spus:

Este vina mea că s-a întâmplat aşa, fiindcă nu am avut mai multă grijă de stăpânul meu. Dar nu am bănuit că tu eşti încă atât de alb şi de curat ca pânza care încă nu a fost spălată niciodată. Altfel nu se poate explica cum de ţi s-a întâmplat ceea ce ţi s-a întâmplat. E drept că eu m-am mirat de ce tu, stăpânul meu, când te întorceai târziu de la crâşmă, nu m-ai trimis niciodată să-ţi aduc vreo fată cu care să te distrezi. Într-un timp, am îndemnat nişte femei să se dezgolească în faţa ta, dar ele s-au întors nemulţumite de la tine şi după aceea, şi-au bătut joc de mine, numindu-mă şobolan sau baligă. Totuşi, printre ele erau şi fete tinere şi frumoase. Dar toată grija mea a fost inutilă şi, în prostia mea, m-am bucurat că tu nu ai adus acasă o femeie, fiindcă mă temeam că ea ar putea să mă lovească şi să arunce cu apă clocotită peste picioarele mele când este nervoasă sau nu se înţelege cu tine. Ce tâmpit şi nebun am fost! Dar aşa a fost să fie. Este de ajuns să arunci un tăciune aprins într-o casă de lemn şi imediat totul va fi în flăcări.

El a mai spus:

— Oare de ce nu mi-ai cerut sfatul, dacă erai atât de lipsit de experienţă, stăpânul meu? Eu am văzut multe şi ştiu multe chiar dacă tu nu crezi. Eu m-am culcat cu destul de multe femei în viaţa mea şi chiar dacă de atunci a trecut atâta vreme, te pot asigura că pâinea, berea şi burta plină sunt mai bune decât sânul celei mai frumoase femei. O, stăpâne, când bărbatul se duce la o femeie, trebuie să-şi ia şi un ciomag cu el, fiindcă altfel femeia îl va domina şi-l va lega cu sârme, care i se vor înfige în carne ca spinii şi care-i vor roade inima, aşa cum roade o piatră piciorul din sanda. Pe numele lui Amon, stăpâne, ar fi fost mai bine dacă ai fi venit aici cu fete şi nu ni s-ar mai fi întâmplat aşa o nenorocire. Ţi-ai pierdut vremea degeaba prin crâşme, dacă o femeie a făcut din tine un sclav.

El a continuat să vorbească în felul acesta multă vreme, dar vorbele lui ajungeau în urechile mele ca un bâzâit de muşte. Într-un sfârşit, el s-a calmat şi a pregătit mâncarea, după aceea mi-a turnat apă pe mâini să mă spăl, dar eu nu am putut să mănânc nimic, fiindcă trupul îmi ardea ca focul, iar sufletul meu era dominat doar de un singur gând. Kaptah a mâncat foarte mult şi a băut din oala de bere până a golit-o, după care a cântat nişte cântece triste, apoi a început să-şi smulgă părul din cap şi a încheiat seara aceea tristă turnându-şi cenuşă pe cap de la groapa cu cenuşă din bucătărie, pe urmă a adormit. Dar eu nu puteam dormi, atât de frământat îmi era trupul.

De aceea, m-am dus să mă plimb prin locuri întunecoase şi am hoinărit în jurul templului zeiţei Bastet şi am văzut torţele care ardeau în faţa casei ei şi litierele care aduceau oaspeţi zgomotoşi şi veseli în casa ei. Mă învârteam în jurul templului zeiţei Bastet şi gândurile mele îmi muşcau carnea ca şerpii otrăvitori. Fetele străzii mă trăgeau de mânecă, râdeau de mine şi chicoteau în întuneric, până când am fost atât de enervat şi de descurajat, încât m-am luat după una dintre ele. Ea şi-a cerut darul mai înainte ca să se petreacă ceva şi i-am dat ultimii mei bănuţi de cupru şi am urmat-o până aproape de zidurile templului, unde ea şi-a scos veşmintele şi s-a întins pe pământ. Dar nu am putut să mă ating de ea, cu toate că aş fi vrut, fiindcă pământul din apropierea zidului templului mirosea a urină. Când am plecat de acolo, fata s-a ridicat, m-a scuipat cu scârbă pe picioare şi m-a blestemat.

M-am întors acasă sfârşit şi mă simţeam ca şi cum aş fi fost bătut zdravăn. Patul meu era ca un cuptor încins, totuşi, am adormit.

Dimineaţa m-am spălat, m-am îmbrăcat şi mi-am masat faţa cu cremă, ca să merg acasă la Nefernefernefer, fiindcă simţeam că am să mor dacă nu o văd; şi voiam atât de mult să-i ating trupul cu mâinile mele…

Ochii lui Kaptah erau roşii de la lacrimi şi de la bere, el şi-a scuturat cenuşa de pe cap, şi m-a rugat în genunchi să nu mă duc din nou la ea. Dar eu m-am îmbărbătat singur, i-am împins cu piciorul din calea mea şi am plecat, dar mai bine ar fi fost dacă nu m-aş mai fi dus la ea niciodată.