Cartea a cincea.         KHABIRII l.

Voi povesti acum despre Siria şi despre oraşele pe care le-am văzut în această ţară şi cred că este bine să precizez încă de la început că în ţara cu pământul roşu totul este altfel decât în ţara cu pământul negru. Acolo nu este nici un fluviu; doar ploaia, care cade din cer, aduce apă pe pământ şi-i umezeşte. În vecinătatea fiecărei văi este un munte, în spatele muntelui este din nou vale şi în fiecare vale trăieşte un popor diferit, condus de un prinţ independent, care plăteşte tribut faraonului, sau poate că ei plăteau numai în acele vremuri despre care povestesc. Ei vorbesc limbi şi dialecte diferite, locuitorii de la ţărmul mării sunt pescari sau navigatori, în vreme ce aceia care trăiesc în interiorul ţării cultivă pământul şi-i jefuiesc pe alţii. Garnizoanele egiptene sunt incapabile să împiedice jafurile. Hainele de iarnă, pe care ei le poartă, sunt multicolore şi ţesute cu multă măiestrie şi le acoperă trupul din cap până-n picioare, fiindcă în ţara lor este mai frig decât în Egipt, dar şi fiindcă ei consideră impudic să-şi dezgolească trupul, în afară de cazul când îşi fac nevoile afară, în văzul tuturor, lucru pe care orice egiptean l-ar considera oribil. Ei poartă părul lung şi barbă, mănâncă în interiorul locuinţelor, iar zeii lor, diferiţi în fiecare oraş, pretind chiar şi sacrificii umane. Cred că aceste câteva cuvinte sunt suficiente ca oricine să poată înţelege că, în ţara pământului roşu, totul este altfel decât în Egipt, dar de ce este aşa, n-aş putea spune, fiindcă nu ştiu.

Cred că oricine poate înţelege de ce, în acea vreme, nobilii Egiptului, împuterniciţi cu strângerea tributului pentru faraon din oraşele Siriei şi cu comanda garnizoanelor egiptene, considerau misiunea lor ca pe o pedeapsă, chinuiţi de o nostalgie nebună după malurile Nilului, cu excepţia unora care, seduşi de noutate şi de bizar, îşi schimbau hainele şi mentalitatea şi începeau să aducă jertfe zeilor străini. De altfel, şi moravurile bizare ale sirienilor, şi intrigile între subordonaţi, şi tergiversarea plăţii tributului ca şi disputele continue între principii sirieni au făcut viaţa amară funcţionarilor egipteni. Totuşi, şi în Simyra există un templu al lui Amon. Colonia egipteană îşi păstra îmbrăcămintea, organiza de sărbători ospeţe comune, trăia între sirieni fără să se amestece cu ei şi căuta să-şi conserve, pe cât de mult era cu putinţă, obiceiurile şi să-şi imagineze că este în Egipt.

Am locuit doi ani în Simyra şi în acest timp am învăţat limba Babilonului, fiindcă mi s-a spus că un om care o ştie poate călători prin toată lumea cunoscută şi în fiecare loc se poate face înţeles de oamenii cultivaţi. După cum toată lumea ştie, scrierea babiloniană se face pe tăbliţe de argilă, cu ajutorul unei tije ascuţite la unul dintre capete, şi chiar şi regii schimbă la fel mesaje între ei. Dar de ce preferă ei acest mod, nu ştiu. Poate pentru că hârtiile pot lua oricând foc, pe când tăbliţele de argilă se pot conserva etern şi pot atesta oricând cât de repede regii şi suveranii pot să uite alianţele făcute şi tratatele lor sacre.

Când spun că în Siria totul este altfel decât în Egipt, mă refer şi la faptul că, în Siria, medicii trebuie să alerge ei înşişi pentru a-şi găsi pacienţi, fiindcă un bolnav nu apelează niciodată la un medic atunci când este bolnav. Pacienţii răsplătesc medicul înainte de a fi vindecaţi, ceea ce este convenabil pentru medic, fiindcă un bolnav poate uita repede de răsplată după s-a vindecat. De asemenea, este obiceiul ca nobilii şi bogaţii să aibă medicul personal, căruia îi dau daruri atâta timp cât ei sunt sănătoşi. Dacă se întâmplă să se îmbolnăvească, nu-l mai onorează cu nimic şi o fac din nou abia după ce sunt vindecaţi.

Intenţia mea era să încep discret practicarea profesiei mele în Simyra. Dar Kaptah mi-a spus: „Nu!”, ideea lui a fost să-mi cumpăr cele mai frumoase haine cu toţi banii pe care îi aveam şi să plătesc un om care să-mi facă numele cunoscut în fiecare parte a oraşului, unde se adună lumea. Omul care urma să-mi facă numele cunoscut ar fi trebuit sa spună că eu nu eram în căutare de pacienţi şi că bolnavii ar putea să mă caute pe mine, dacă doreau să se vindece. Kaptah mi-a mai spus că eu nu trebuie să fac prostia şi să consult vreun bolnav, care să nu-mi poată da mai înainte o monedă de aur. I-am răspuns lui Kaptah că acest lucru este absurd într-un oraş în care nimeni nu-mi cunoaşte priceperea şi unde toate se petrec altfel decât în ţara pământului negru. Dar Kaptah s-a făcut că nu aude ceea ce spun eu şi a trebuit să fac aşa după cum a vrut el, fiindcă era încăpăţânat ca un catâr.

El m-a convins să merg la cei mai renumiţi medici sirieni şi să le spun:

— Eu sunt medicul egiptean Sinuhe, cel căruia noul faraon i-a dat numele „El, cel care este singur” şi reputaţia mea este mare în Egipt. Eu pot deştepta morţii la viaţă şi pot face orbii să vadă, dacă acest lucru îi este pe plac zeului meu, fiindcă eu sunt posesorul unui zeu puternic. Ştiinţa nu este aceeaşi în toată lumea, după cum nici bolnavii nu sunt aceiaşi De aceea am venit în oraşul vostru, pentru a studia bolile şi a le găsi remedii de vindecare, cât şi pentru a profita de ştiinţa şi de înţelepciunea voastră. Eu nu intenţionez să vă deranjez în practicarea meseriei voastre, fiindcă, cine sunt eu să vă fac concurenţă? Iar de aur nu duc lipsă, fiindcă aurul este ca pulberea la picioarele mele. De acea, vă propun a-mi trimite pe acei bolnavi pe care zeii voştri îi urăsc şi pe care, de aceea, nu îi puteţi vindeca şi, în special, pe aceia a căror stare reclamă folosirea cuţitului, asta fiindcă voi nu practicaţi acest lucru. În timp ce eu mi-aş da seama dacă zeul meu îi poate vindeca în acest fel. Dacă eu voi reuşi să vindec astfel de bolnavi, vă voi da vouă jumătate din aurul pe care ei mi-l vor aduce, fiindcă, adevărul este că eu nu am venit aici pentru aur, ci pentru a-mi îmbogăţi ştiinţa. Dar dacă nu-i voi putea vindeca, nu le voi accepta darurile, ci îi voi trimite înapoi la voi cu darurile lor.

Medicii din Simyra pe care i-am întâlnit pe stradă şi în pieţe pe când ei erau în căutare de bolnavi, şi cărora le-am vorbit în felul acesta, au clătinat din cap, s-au scărpinat în barbă şi au spus:

— Tu eşti atât de tânăr, însă, cu siguranţă, zeul tău te-a binecuvântat cu multă înţelepciune, fiindcă vorbele tale sunt pe placul urechilor noastre. Mai cu seamă ceea ce ai spus în legătură cu aurul şi cu darurile a fost cu înţelepciune spus. Cele spuse în legătură cu intervenţiile medicale, la care poate că este nevoie de folosirea cuţitului, ne convin de asemenea, fiindcă noi, sirienii, nu recurgem niciodată la cuţit. Noi gândim că bolnavul căruia i s-a aplicat un astfel de tratament moare, cu siguranţă, mai repede decât dacă nu s-ar fi recurs la nimic. Singurul lucru pe care te sfătuim să nu-l faci este de a nu încerca vindecarea prin magie, fiindcă magia noastră este deosebit de puternică, iar în acest domeniu există deja o concurenţă exagerată, atât în Simyra, cât şi, în celelalte oraşe de la malul mării.

Era adevărat ceea ce spuneau ei despre vrăjitori şi despre magie, fiindcă pe stradă circulau numeroşi bărbaţi care nici nu ştiau să scrie, dar care promiteau vindecarea bolnavilor prin vrăjitorie şi care trăiau la mare cinste în casele celor creduli, până ce aceştia fie se vindecau, fie mureau. Chiar şi în această privinţă, în Siria era cu totul altfel decât în Egipt, fiindcă, aşa după cum toată lumea ştie, în Egipt practicau magia doar preoţii de cel mai înalt grad în templu, iar alţii o practicau pe ascuns, fiindcă se temeau de pedeapsă.

Aşa se face că au început să-mi sosească bolnavii acasă. Pe mulţi am reuşit să-i vindec, iar pe aceia pe care nu i-am putut vindeca i-am trimis înapoi medicilor din Simyra. Am adus acasă foc sacru de la templul lui Amon, pentru a mă putea purifica, aşa după cum este indicat, şi abia după aceea m-am aventurat să fac operaţii de care medicii sirieni tare se mai minunau scărpinându-şi îndelung bărbile. Odată, am reuşit să redau vederea unui orb, care fusese îngrijit multă vreme de medici şi apoi de un vrăjitor, care-i unsese ochii cu un balsam făcut pe bază de praf şi de salivă. Eu l-am vindecat cu ajutorul unui ac, aşa cum se obişnuieşte în Egipt, şi după această vindecare, m-am bucurat de o mare popularitate, chiar dacă peste un timp, omul şi-a pierdut din nou vederea, fiindcă o astfel de vindecare nu este de durată.

Negustorii şi bogătaşii din Simyra duc o viaţă trândavă şi luxoasă şi sunt mai graşi decât egiptenii, de aceea sufereau de deficienţă respiratorie şi de dureri de stomac. Eu nu m-am sfiit să folosesc cuţitul, când a fost nevoie, aşa că sângele lor a curs ca din porcii graşi. Când provizia mea de leacuri a fost pe sfârşite, nu m-am neliniştit şi am fost foarte fericit că la Casa Vieţii din Teba învăţasem atât de conştiincios în ce zi anume trebuie strânsă fiecare plantă medicinală, în funcţie de poziţia lunii şi a aştrilor de pe cer. Din acest punct de vedere, cunoştinţele medicilor din Simyra erau vagi şi nu m-aş fi hazardat să recurg la leacurile pe care ei le foloseau. Celor obezi le-am dat leacuri care să le diminueze durerile de stomac şi să le permită să respire, fără riscul de a se sufoca. Le vindeam aceste leacuri cu atât mai scump, cu cât pacientul era mai bogat. Nu am avut nici un conflict cu nimeni, fiindcă le trimiteam daruri medicilor şi autorităţilor, iar Kaptah mi-a făcut cunoscut numele în tot oraşul şi chiar a invitat la noi acasă cerşetorii şi oamenii care spuneau poveşti pe stradă şi le-a dat să mănânce şi să bea, iar aceştia m-au elogiat pe stradă şi prin pieţe, aşa ca numele meu a ajuns repede cunoscut în tot oraşul.

Fiindcă ajunsesem destul de bogat, am depus tot aurul şi tot ceea nu foloseam pentru nevoile mele şi pentru daruri, la casa de comerţ din Simyra, care trimitea corăbii în Egipt, în insulele mării sau în ţara Hatti, aşa că eu devenisem posesorul unei părţi din acele corăbii, din unele a suta parte, din altele a cinci suta parte, după banii pe care îi aveam atunci când făceam depunerea. Unele corăbii nu se mai întorceau niciodată, dar cele mai multe se întorceau şi atunci aurul meu se dubla sau se tripla în registrele casei de comerţ. Acest obicei din Simyra nu este cunoscut în Egipt, dar în Simyra chiar şi săracii îl speculau şi-şi sporeau în felul acesta averea sau sărăceau şi mai mult. Ei strângeau cuprul lor la un loc, zece sau cincisprezece oameni săraci, şi puteau astfel să cumpere a mia parte dintr-o corabie sau din încărcătura pe care o transporta. În felul acesta, eu nu trebuia să păstrez acasă aurul şi să mă tem tot timpul de hoţi şi de răufăcători, fiindcă tot aurul meu era trecut în registrul casei de comerţ, iar atunci când trebuia să călătoresc în alte oraşe, ca Biblos şi Sidon, pentru a îngriji vreun bolnav, nu era nevoie să iau aur cu mine, ci doar o tăbliţă de la casa de comerţ, pe care, după ce o arătam casei de comerţ din Biblos sau din Sidon, puteam obţine aurul care-mi trebuia pentru trai sau pentru a-mi cumpăra ceva. Dar de acest aur de obicei nu era nevoie, fiindcă primeam aur de la bolnavii care mă chemau din Simyra, dacă reuşeam să-i vindec. Ei mă chemau după ce pierduseră orice speranţă că medicii din oraşul lor i-ar fi putut vindeca.

Aşa că ajunsesem prosper şi mă îmbogăţisem, iar Kaptah se îngrăşase şi se îmbrăca cu haine scumpe şi se ungea cu uleiuri fine şi devenise atât de arogant, chiar şi faţă de mine, încât a trebuit, până la urmă, să-l lovesc cu băţul. Dar de ce îmi mergea atât de bine, nu ştiu. Poate, unde eram tânăr şi aveam încredere în cunoştinţele mele şi mâinile nu-mi tremurau când ţineam cuţitul şi aveam îndrăzneala să fac orice pentru vindecarea bolnavilor, fiindcă, după opinia mea, eu nu aveam nimic de pierdut. Nu am dispreţuit nici ştiinţa siriană şi am folosit metodele ei atunci când mi s-au părut bune. Medicii sirieni preferau cuţitului metalul înroşit în foc, cu toate că acest procedeu provoca dureri groaznice bolnavului. Poate că prosperitatea mea se datora şi scarabeului sacru, căruia Kaptah îi slujea ca unui zeu, fiindcă, după părerea lui, scarabeul făcea să apară în casa noastră aurul şi argintul.

Kaptah îi aducea în fiecare zi, drept ofrandă, baligă de vacă, pe care o rula în formă de bulgăraşi, aşa după cum, cică, este obiceiul scarabeilor să facă. Totuşi, eu nu am văzut aşa ceva niciodată cu ochii mei. Nu ştiu sigur dacă prosperitatea mea se datora scarabeului, dar ştiu că, într-adevăr, îl respectam şi că-i spuneam lui Kaptah să-i slujească, de aceea Kaptah începuse să se fălească că el nu este doar un simplu slujitor al unui medic, ci şi un preot, care slujeşte un zeu.

Însă prosperitatea mea era atât de mare şi fiindcă nu mă pizmuia nimeni şi nici nu rivalizam cu nimeni, fiindcă împărţeam cu generozitate cu alţii darurile pe care le primeam sau trimiteam înapoi bolnavii pe care nu-i puteam vindeca, iar ştiinţa era pentru mine, într-adevăr, mai importantă decât aurul, într-o vreme, când am avut atât de mult aur încât puteam trăi foarte bine, potrivit rangului meu, aurul şi-a pierdut importanţa pentru mine, aşa că am îngrijit chiar şi săraci, ca să învăţ din suferinţa lor. Mi-au murit şi mie destui bolnavi, fiindcă ştiinţa mea nu a fost de ajuns să-i pot vindeca pe toţi, dar nimeni nu m-a acuzat pentru aceasta, în ciuda faptului că, adesea, medicul îşi pierde bunul renume, dacă pacienţii lui mor. Despre aceia care au murit pe când îi îngrijeam se spunea: „Dacă nici Sinuhe egipteanul nu a putut să-l vindece, înseamnă că Baal a dorit acest lucru”. Atât de mare era reputaţia mea în Simyra.

Dar eu am rămas în continuare un solitar şi viaţa nu mi-a adus nici o bucurie. Îmi era scârbă de vin, fiindcă nu-mi bucura inima, ci doar îmi întuneca mintea ca funinginea şi gândeam că aş muri dacă aş mai bea vin. În schimb, mi-am îmbogăţit cunoştinţele şi am învăţat să scriu şi să citesc în limba Babilonului. Nu aveam nici un moment liber toată ziua, iar noaptea dormeam profund. Dacă nu aş fi fost tot timpul ocupat, m-aş fi îmbolnăvit, fiindcă inima mea s-ar fi hrănit în continuare cu leşia amară a propriei mele tristeţi şi cu regretele pentru faptele rele pe care le făcusem înainte.

Dacă tot trăiam în Simyra, am început să mă informez despre zeii Simyrei, pentru a vedea dacă ei îmi vor spune ceva. Ca şi toate celelalte aspecte ale vieţii, şi în privinţa zeilor erau mari deosebiri faţă de Egipt. În Simyra, cel mai mare zeu era Baal şi el era un zeu crud, iar preoţii care-i slujeau lui erau castraţi; zeului Baal i se aduceau şi jertfe umane, pentru ca el să protejeze oraşul. Marea cerea sacrificii şi Baal voia chiar şi copii, astfel că autorităţile Simyrei erau în permanent preocupate să găsească noi victime pentru el. De aceea, eu nu am văzul în Simyra nici un sclav diform. Oamenii săraci erau aspru pedepsiţi pentru orice mică greşeală, iar un om care fura un peşte ca să-şi hrănească familia sfârşea prin a fi sacrificat lui Baal. În schimb, negustorul care înşela, furând la cântar sau amestecând argint în aur, pentru a-i păgubi pe alţii, nu era pedepsit ci, dimpotrivă, era admirat pentru şiretenia lui, din moment ce se spunea: „Omul a fost creat pentru a fi înşelat”. Oamenii de pe corăbii, chiar şi căpitanii, furau copii din Egipt şi de pe coasta mării, pentru a-i aduce sacrificii lui Baal şi ei erau foarte respectaţi pentru aceste fapte.

Zeiţa lor era Astarte, căreia i se mai spunea şi Iştar, la fel ca zeiţei Iştar din Ninive, şi ea avea foarte mult ţâţe şi în fiecare zi îi erau schimbate îmbrăcămintea fină şi bijuteriile; ei îi slujeau doar femei, care erau numite fecioarele templului, cu toate că nici pe departe nu erau fecioare. Dimpotrivă, datoria lor era să se prostitueze în templu şi acest lucru era agreat de zeiţă şi apreciat după cât de mult argint şi aur dădeau vizitatorii templului. Aceste fecioare se întreceau una pe alta în măiestrie, fiindcă încă din copilărie erau instruite cum să desfete un bărbat în diferite moduri, ca bărbaţii să fie generoşi şi să ofere Astarteei cât mai mult aur şi argint. Acest obicei era complet diferit de obiceiurile din Egipt şi contrar legilor morale impuse în templele egiptene, fiindcă în Egipt, a te distra într-un templu cu o femeie era un mare păcat, iar cel care s-ar fi dovedit vinovat de aşa ceva risca să fie trimis într-o mină de cupru, iar după aceea, templul trebuia să-şi închidă porţile, pentru a fi purificat.

În ceea ce priveşte femeile, negustorii din Simyra le păzeau cu străşnicie, le ţineau închise în casă şi le îmbrăcau din cap până-n picioare cu veşminte groase, ca înfăţişarea lor exterioară să nu atragă nici un alt bărbat, în schimb, ei se duceau la templu pentru a se distra şi pentru a o onora pe zeiţă. De aceea, în Simyra nu erau case de distracţie ca în Egipt, şi dacă unui bărbat nu îi erau de ajuns fecioarele templului, îşi lua o nevastă sau cumpăra o sclavă din piaţă, cu care să se distreze. În fiecare zi, în piaţă erau numeroase sclave de vânzare, fiindcă în fiecare zi soseau corăbii în port şi sclavele erau de diferite culori şi de diferite mărimi, şi mai grase şi mai slabe, şi copii şi fecioare, după dorinţa şi după gustul fiecăruia. Pe sclavele infirme le cumpărau autorităţile oraşului pentru un preţ de nimic şi le duceau ca să fie jertfite zeului Baal şi simyrienii erau foarte mulţumiţi, râdeau şi se loveau cu palmele pe burtă că au fost atât de şmecheri încât au reuşit să-şi înşele până şi zeul. Dacă sclava era, totuşi, prea bătrână, fără dinţi, fără picioare sau era pe moarte, atunci era pusă o legătură pe ochii zeului, ca el să nu vadă victima care urmează să-i fie jertfită, ci doar să-şi bucure nasul cu mirosul sângelui vărsat în cinstea lui.

Şi eu l-am onorat pe zeul Baal, fiindcă, dacă el era zeul oraşului, era în interesul meu să fiu în relaţii bune cu el. Dar, fiindcă eram egiptean, eu nu am cumpărat pentru el o victimă omenească, care să fie sacrificată, ci i-am oferit aur.

O dată, am fost chiar şi la templul Astarteei care se deschidea seara, şi am ascultat muzica şi am privit cum femeile templului, pe care refuz să le numesc fecioare, au executat dansuri voluptuoase în onoarea zeiţei lor. Şi fiindcă aşa era obiceiul, m-am distrat şi eu cu ele şi uimirea mea a fost mare. fiindcă de la ele am învăţat o mulţime de lucruri pe care nu le ştiam.

Dar în sufletul meu nu a fost nici o bucurie. A fost mai mult curiozitatea cea care m-a îndemnat să mă distrez cu ele şi, după ce ele m-au învăţat tot ceea ce ştiau, mi s-a făcut scârbă de ele şi nu m-am mai dus la templul zeiţei Astarte. După mine, nu există pe lume ceva mai monoton şi mai plictisitor decât măiestria atât de mult lăudată a fecioarelor Astarteei.

Totuşi, Kaptah era neliniştit în ceea ce mă priveşte şi deseori dădea nemulţumit din cap când se uita la mine, fiindcă faţa mea îmbătrânise şi ridurile dintre sprâncene începuseră să se înmulţească, fiindcă eram din ce în ce mai posac şi inima mea era închisă. El tot spera că voi cumpăra o sclavă care să mă înveselească şi cu care să mă distrez în timpul liber, fiindcă nici nu putea fi vorba să mă însoţesc cu o femeie străină sau să mă distrez cu vreo femeie al cărei bărbat era plecat din Simyra. Mai mult, mie nu-mi făcea nici o plăcere să frecventez colonia egipteană şi nici cu ofiţerii egipteni de la garnizoană nu discutam niciodată. Cum Kaptah se îngrijea de casă şi ţinea banii, într-o zi el a cumpărat pentru mine o sclavă, pe care a ales-o după gustul lui. A spălat-o, a împodobit-o, a uns-o cu uleiuri fine şi, mândru nevoie mare, a adus-o într-o seară la patul meu, când eu eram atât de obosit după o zi istovitoare de muncă şi abia aşteptam să mă culc liniştit.

Fata era dintr-una din insulele mării, avea pielea nemaipomenit de albă şi o dantură perfectă, nu era deloc slabă, iar ochii ei erau rotunzi şi drăgălaşi ca ai unui viţel. Ea m-a privit cu respect şi se vedea că-i era teamă de oraşul străin în care o purtase soarta. Kaptah mi-a lăudat frumuseţea ei atât de mult, că până la urmă, mai mult ca să-i fac lui plăcere, am consimţit să mă distrez cu ea. Dar cu toate eforturile de a termina-o cu singurătatea, inima mea nu s-a înveselit şi niciodată nu am reuşit să-i spun „dragostea mea”.

Dar a fost o greşeală că am fost prietenos cu ea, fiindcă în scurtă vreme, ea a devenit orgolioasă şi mă deranja foarte mult când consultam bolnavii. Şi, cum îi plăcea să mănânce, s-a îngrăşat repede destul de mult şi dorea tot timpul alte bijuterii şi alte veşminte şi mă urmărea peste tot cu ochii ei drăgăstoşi şi nu-i trecea altceva prin cap decât să se iubească cu mine.

Nu m-a ajutat cu nimic faptul că am călătorit mult, fie în ţară, fie în oraşele de pe coasta mării, fiindcă atunci când mă întorceam acasă, ea era prima care îmi ieşea în cale şi plângea de bucurie că mă vede şi începea din nou să mă urmărească pentru ca să se distreze cu mine. De supărat ce eram, deoarece nu-mi mai dădea nici o clipă pace, o mai loveam din când în când cu băţul, dar lucrul acesta nu ajuta la nimic, dimpotrivă ea devenea şi mai drăgăstoasă şi cred că-i făcea şi plăcere s-o lovesc, fiindcă îmi admira puterea. Până la urmă viaţa pentru mine a devenit insuportabilă în propria mea casă şi m-am hotărât să i-o dau lui Kaptah, fiindcă, de fapt, el o alesese, după gustul lui, şi Kaptah n-a zis aici da, nici ba, dar ea nu-l voia pe el şi l-a muşcat, l-a lovit şi l-a înjurat în limba care se vorbea în Simyra şi din care învăţase deja câteva vorbe, cât şi în limba insulei de pe mare, de unde venise, din care noi, oricum, nu înţelegeam nimic. Iar după ce i-am administrat amândoi o bătaie straşnică, ea a fost şi mai înnebunită după mine.

Dar scarabeul ne-a scăpat şi de răul ăsta, fiindcă într-o zi, am fost vizitat de un prinţ, care auzise de reputaţia de care mă bucuram; el se numea Aziru şi era regele unei ţări mici, Amuru. I-am îngrijit dantura şi am făcut un dinte din fildeş, pe care l-am aşezat în locul dintelui pe care-l pierduse în cursul unei bătălii purtate de ţara Amuru cu o ţară vecină şi i-am acoperit cu aur dinţii deterioraţi, iar când am terminat lucrul, dinţii lui arătau minunat. Cum el era pentru mai mult timp în Simyra, la un sfat cu autorităţile privind relaţiile dintre Simyra şi ţara Amuru, venea în fiecare zi pe la mine ca să mai stăm de vorbă. Atunci a văzut-o el pe sclava mea, – căreia îi spuneam Keftiu, după numele insulei din care venea, fiindcă îmi era imposibil să pronunţ numele ei păgân – şi de cum a văzut-o, s-a îndrăgostit nebuneşte de ea. Acest Aziru era un bărbat puternic ca un taur, avea pielea albă şi o barbă neagră cu reflexe albastre, care strălucea în lumina soarelui. Privirea lui era mândră şi ochii scânteietori şi Keftiu a început să-l privească cu o dorinţă aprinsă, fiindcă o femeie este întotdeauna atrasă de tot ce este ciudat. În mod special, Aziru era atras de trupul fetei – care era atât de robust, în ciuda faptului că ea era încă foarte tânără – şi de veşmântul cretan al fetei, care, deşi îi acoperea gâtul, lăsa sânii liberi să se vadă. Şi, de obicei, în Siria şi în ţara lui, femeile umblau îmbrăcate din cap până-n picioare. Şi, nemaireuşind să-şi stăpânească dorinţa, într-o zi el a suspinat profund şi mi-a spus:

— Tu eşti un adevărat prieten, Sinuhe egipteanule, fiindcă mi-ai reparat dinţii. Mulţumită ţie, gura mea străluceşte de aur când o deschid; numele tău va fi slăvit în ţara Amuru. Iar recompensa pe care intenţionez să ţi-o dau va fi atât de mare încât vei rămâne uimit. Cu toate acestea, ceea ce vreau să-ţi spun s-ar putea să te jignească, iar dacă te voi jigni, o voi face împotriva principiilor mele, fiindcă eu niciodată nu am voit să supăr pe un prieten. Dar am văzut-o pe femeia care locuieşte în casa ta şi m-am îndrăgostit de ea şi nu-mi mai pot stăpâni dorinţa de a o avea, fiindcă patima aceasta îmi sfâşie trupul ca o pisică sălbatică şi cred că nici măiestria ta de mare medic nu-mi poate vindeca această boală. O doresc atât de mult pe femeia aceasta, încât mă simt ca un bolnav. Nu mi-a mai fost dat să văd până acum o femeie atât de atrăgătoare ca ea şi înţeleg bine că tu o iubeşti şi că îţi va lipsi, mai ales noaptea, ca să-ţi încălzească patul. Iţi cer stăruitor să mi-o vinzi mie şi trebuie să ştii că ea nu va mai fi sclavă, ci va deveni una dintre soţiile mele. Ţi-am spus-o direct, fiindcă tu eşti un om onest şi eşti prietenul meu şi să ştii că eu îţi voi plăti pentru ea cât de mult mi-ai cere. Dar, de asemenea, îţi spun direct că, dacă nu vrei să mi-o cedezi de bunăvoie, o voi lua cu forţa şi o voi duce în ţara mea, într-un loc unde nu o vei putea găsi niciodată, dacă te vei aventura să o cauţi. Dar, dacă te va bate gândul să fugi cu ea din Simyra, slujitorii mei te vor găsi şi-n gaură de şarpe, te vor ucide, iar pe ea mi-o vor aduce mie. Eu nu umblu cu prefăcătorii în faţa unui prieten, sunt cinstit cu tine şi te respect, de aceea, ţi-am spus direct ceea ce simt şi ceea ce gândesc.

Vorbele lui mi-au adus o mare bucurie, am ridicat braţele fericit şi am vrut să vorbesc, dar Kaptah, care auzise totul, m-a întrerupt şi a început să-şi smulgă părul din cap şi să urle. Şi el a spus:

Astăzi este o zi nefastă şi mai bine ar fi fost ca stăpânul meu să nu se mai fi născut niciodată pe lumea asta, decât să treacă printr-o atât de mare suferinţă, decât să-i fie răpită femeia inimii lui. Nu există preţ care să poată repara această pierdere, fiindcă pentru stăpânul meu, această femeie este mai preţioasă decât aurul, decât toate bijuteriile şi toate mirodeniile lumii, fiindcă ea este mai frumoasă decât luna plină şi trebuie să ştii, o, principe, că şoldurile ei sunt mai rotunde şi mai albe decât sânii, chiar dacă nu le-ai văzut încă, iar sânii, după cum se vede, sunt ca doi pepeni.

Am rămas uimit cât de mult a învăţat Kaptah de la negustorii sirieni, care-şi lăudau cu măiestrie marfa, pentru a obţine un preţ mai bun pe ea şi, chiar dacă nu eram de acord cu intenţia lui Kaptah de a stoarce mai multe daruri de la Aziru, ştiam că el doreşte la fel de mult ca şi mine să scăpăm odată de ea. Auzind cuvintele lui Kaptah şi crezând sincer că eu o iubesc atât de mult, Kaftiu şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a izbucnit în plâns şi a spus că ea nu mă va părăsi niciodată, dar printre degete se uita cu admiraţie la barba ondulată a lui Aziru.

Eu am ridicat braţul şi le-am cerut să facă linişte, apoi am rostit cu gravitate:

Prinţule Aziru, rege al ţării Amuru, prietenul meu! Este adevărat că această femeie este dragă inimii mele şi că nu am pe lume ceva mai de preţ, dar prietenia ta este pentru mine mai presus de orice, de aceea, ca un semn al prieteniei mele, nu o voi vinde pe frumoasa Keftiu, ci ţi-o voi da în dar, rugându-te să te porţi bine cu ea, să o respecţi şi să faci pe plac pisicii sălbatice din trupul tău; nu cred că mă înşel dacă afirm că şi ei îi place de tine şi cred că va fi fascinată de dragostea ta, fiindcă în trupul ei sunt ascunse multe pisici sălbatice.

Prinţul Aziru a urlat de fericire şi mi-a spus:

Tu eşti un adevărat prieten, Sinuhe! Şi chiar dacă tu eşti egiptean şi toate relele vin din Egipt, de astăzi tu eşti fratele şi prietenul meu cel mai bun şi numele tău va fi binecuvântat şi slăvit în toată ţara amoriţilor. Când vei veni în vizită la mine, tu vei fi acela care vei sta în dreapta mea, mai înainte de toţi nobilii şi de toţi ceilalţi oaspeţi, chiar dacă oaspeţii mei vor fi regi, ţi-o jur.

În timp ce rostea aceste vorbe, faţa lui radia de bucurie, tot aurul din gura lui strălucea şi el se uita fix la Keftiu, care uitase cu totul de lacrimi şi parcă-i sorbea cuvintele din gură. Apoi, ochii lui au început să scânteieze ca tăciunii aprinşi şi, fără să fie câtuşi de cât deranjat de greutatea ei, a luat-o în braţe şi cei doi pepeni, cum le spusese Kaptah sânilor ei, s-au cutremurat, apoi a ieşit cu ea afară din casă şi a aruncat-o în litiera care îl aştepta. După care, a plecat cu Keftiu şi nu l-am mai văzut trei zile şi nimeni din Simyra nu l-a mai văzut, fiindcă s-a închis cu ea într-o cameră şi trei zile şi trei nopţi nu s-a mai dat jos din pat.

Kaptah şi cu mine ne-am bucurat grozav de tare că am scăpat de Keftiu, fiindcă eram sătui de ea până-n gât. Totuşi, Kaptah mi-a reproşat că n-am fost deloc exigent în ceea ce priveşte răsplata pe care am fi putut-o obţine de la Aziru, dar eu i-am spus:

— Oferindu-i-o în dar, eu m-am asigurat de prietenia lui Aziru. Nimeni nu ştie ce poate aduce ziua de mâine. Chiar dacă ţara Amuru este mică şi neînsemnată, chiar dacă acolo nu cresc decât măgari şi oi, prietenia unui rege rămâne prietenia unui rege şi poate că acest lucru este mai important decât aurul.

Kaptah a scuturat neîncrezător din cap şi apoi, atent, şi-a uns scarabeul cu ulei şi i-a oferit în semn de mulţumire o nouă învelitoare de pânză. În felul acesta el i-a mulţumit că ne-a scăpat de Keftiu.

Înainte de a pleca în ţara lui. Aziru a venit să mă vadă, s-a înclinat până la pământ în faţa mea şi mi-a spus:

— Eu nu pot să-ţi ofer nimic, Sinuhe. Tu mi-ai dăruit-o pe această femeie, dar nici un dar nu este suficient de mare pentru a-ţi mulţumi. Fata aceasta este mult mai minunată decât am crezut şi ochii ei sunt ca o fântână fără fund şi chiar dacă sămânţa din mine a fost stoarsă până la ultima picătură, ca uleiul dintr-un teasc de măsline, eu nu cred că mă voi sătura de ea niciodată. Vreau să fiu cinstit cu tine şi de aceea îţi spun că ţara mea nu este prea bogată şi că eu nu pot câştiga aur, fiindcă egiptenii, care sunt tot timpul cu ochii pe mine şi mă pândesc ca tăunii, mă împiedică să pun un tribut pe mărfurile care traversează ţara mea şi tot timpul trebuie să fiu atent pentru a nu intra în conflict cu ţările vecine. De aceea, nu pot să-ţi ofer un dar pe măsura meritelor tale. Da, sunt amărât din cauza Egiptului, care a distrus libertatea ţării mele, dar nu vreau nici să-mi pierd liniştea pentru totdeauna începând un război sau distrugând mărfurile care trec prin ţara mea, după cum obişnuia să facă tatăl meu. Însă, te asigur că, atunci când mă vei vizita, îţi voi oferi tot ceea ce-ţi va plăcea, dar să nu mi-o ceri înapoi pe femeia aceasta sau să nu-mi ceri cai, fiindcă am cai puţini şi este mare nevoie de cai pentru carele de luptă. Dar orice altceva, care-mi stă în putere, îţi voi da. Dacă cineva încearcă să-ţi facă vreun rău, trimite-mi un mesaj şi emisarii mei îl vor omorî, oriunde ar fi, pentru că am oamenii mei aici în Simyra, dar şi în celelalte oraşe din Siria, oameni de care nu trebuie să ştie nimeni; dar te rog să păstrezi acest secret pentru tine. Îţi spun aceste vorbe doar pentru ca să ştii că aş putea omorî pe oricine vrei tu şi nimeni nu va şti fiindcă prietenia mea pentru tine este mare.

Apoi el m-a sărutat şi m-a strâns la piept după obiceiul sirian şi am văzut respectul şi marea lui admiraţie pentru mine când şi-a scos lanţul lui din aur de la gât şi mi l-a întins şi, desigur, gestul acesta a fost un greu sacrificiu pentru el, fiindcă nu şi-a putut stăpâni un suspin când mi l-a dat.

De aceea, ca el să nu fie în pierdere, i-am dat, la rândul meu, lanţul de aur pe care îl primisem în dar de la un armator bogat, fiindcă i-am salvat viaţa femeii lui, care a avut o naştere grea, şi acest lucru cred că i-a fost agreabil lui Aziru. În felul acesta ne-am despărţit.

După ce am scăpat de acea femeie, mi-am simţit inima uşoară ca o pasăre. Ochii mei ar fi vrut să vadă lucruri noi şi o ciudată nelinişte a pus stăpânire pe spiritul meu. Apoi a venit primăvara. În port, corăbiile se pregăteau pentru drumurile lungi, iar preoţii au mers în afara oraşului, pe câmpiile verzi, ca să-l scoată la lumină pe zeul Tammuz, pe care-l îngropaseră toamna, cu o procesiune de jale şi de tristeţe, zgâriindu-şi şi rupându-şi carnea de pe trupul lor până la sânge.

Eram neliniştit şi, împreună cu mulţimea, i-am urmat pe preoţi şi pământul strălucea de verdeaţă, frunzele copacilor se deschideau, porumbeii gungureau şi broaştele orăcăiau în mlaştini. Preoţii au dat la o parte pietrele de pe mormântul zeului, l-au scos la lumină pe zeu, după care au început să strige veseli că zeul a înviat şi s-a sculat din mormânt. Bucuria preoţilor s-a transmis mulţimii, care a început să urle zgomotos, să rupă crenguţe înverzite din copaci şi să bea vin şi bere de la chioşcurile amenajate de negustori în jurul mormântului. Femeile trăgeau un car, pe care era aşezat un imens falus din lemn, şi scoteau ţipete ascuţite şi vesele, iar la căderea nopţii, şi-au dat jos veşmintele de pe ele şi au alergat goale pe pajişte şi nu a mai avut nici o importanţă dacă erai căsătorit sau nu, fiindcă fiecare şi-a luat ce-a apucat şi după aceea, toată noaptea, pajiştea a fost frământată de trupuri care se iubeau cu o patimă devoratoare şi, încă o dată, am văzut cât de diferită de Egipt era acea ţară. Am privit spectacolul acela fascinant, am devenit melancolic şi mi-am spus că, fără îndoială, eu am fost bătrân încă din clipa în care m-am născut, la fel ca Egiptul, care este mai vechi decât oricare ţară din lume, şi că oamenii aceia pe care-i priveam îşi venerau zeul iubindu-se cu patimă, fiindcă aparţineau unui popor tânăr.

O dată cu primăvara, s-a răspândit şi vestea că din deşert au venit khabirii şi că au făcut ravagii de la nord la sud de-a lungul hotarelor Siriei şi că au dat foc satelor şi au asediat oraşe. Dar trupele faraonului au sosit la Tanis, după ce au traversat deşertul Sinai, s-au războit cu khabirii, le-au prins comandantul şi l-au pus în lanţuri şi i-au alungat pe khabiri înapoi în deşert. Astfel de lucruri se întâmplau în fiecare primăvară, dar de data aceasta, locuitorii Simyrei erau neliniştiţi, fiindcă khabirii jefuiseră oraşul Katna, unde este garnizoană egipteană, l-au omorât pe rege şi i-au măcelărit pe toţi egiptenii, unul câte unul, şi chiar şi pe femei şi pe copii, fără să se facă, însă, ca de obicei, nici un prizonier în vederea răscumpărării, şi aşa ceva chiar că nu se mai întâmplase niciodată, fiindcă ei evitau oraşele în care erau garnizoane egiptene.

Aşa a început războiul în Siria şi, cum eu nu văzusem niciodată până atunci un război, am călătorit până acolo unde erau concentrate trupele egiptene, fiindcă voiam să văd dacă războiul îmi va spune ceva nou şi mai voiam să studiez rănile provocate de arme şi ciomege. Dar mai mult am făcut-o fiindcă trupele faraonului erau comandate de Horemheb şi, în singurătatea mea, voiam să revăd chipul şi să aud vocea unui prieten. De aceea, am luptat cu mine însumi, pentru a alunga gândul că el s-ar fi putut preface că nu mă recunoaşte, dacă a fost dezgustat de faptele mele. Dar timpul trecuse şi-n cei doi ani de când părăsisem Egiptul, se întâmplaseră multe şi poate că şi inima mea era mai puţin rigidă, iar amintirea faptelor dezonorante pe care le înfăptuisem nu mă mai frământa atât de mult. Am plecat în călătorie cu o corabie, de-a lungul ţărmului mării, spre sud, şi de acolo, am continuat drumul pe uscat cu trupele de aprovizionare, printre boii care trăgeau căruţele cu grâu şi măgarii încărcaţi pe spinare cu vase pline de ulei şi de vin şi cu saci de ceapă.

În felul acesta, am ajuns într-un orăşel, împrejmuit de ziduri, care era aşezat pe creasta unei coline şi al cărui nume era Ierusalim. Acolo se afla o garnizoană egipteană, de aceea Horemheb şi-a stabilit la Ierusalim cartierul general. Dar zvonurile care circulau în Simyra exagerau în ceea ce priveşte forţa armatei egiptene; de fapt, ea era alcătuită doar dintr-o unitate de care de război şi din două mii de arcaşi şi de lăncieri, în timp ce, se spunea, războinicii hoardelor de khabiri erau mai numeroşi decât nisipul mării.

Horemheb mi-a ieşit în întâmpinare dintr-o cocioabă murdară şi mi-a spus:

Odinioară, eu am cunoscut un medic pe care-l chema Sinuhe şi el a fost prietenul meu.

S-a uitat curios la mine şi hainele mele siriene l-au deconcertat. Eram maturi, chipurile noastre nu mai erau acelea de altădată. Când, în sfârşit, el m-a recunoscut, a ridicat cravaşa lui cu ţinte de aur, m-a salutat, a zâmbit şi mi-a spus:

Pe Amon, chiar tu eşti, Sinuhe. Eu te credeam mort.

Apoi el i-a alungat pe toţi ofiţerii statului major şi pe scribi, cu hârtiile lor cu tot, mi-a turnat vin şi mi-a spus:

Întortocheate mai sunt căile lui Amon, dacă ne-am întâlnit noi pe pământurile roşii, în această casă dintr-un oraş căcăcios.

I-am ascultat vorbele şi inima fremăta în pieptul meu şi am înţeles că, într-adevăr, îmi fusese dor de el. I-am povestit despre viaţa mea şi despre întâmplările prin care am trecut, dar le-am ales doar pe cele convenabile şi el mi-a spus:

Dacă doreşti, tu poţi să mă însoţeşti, în spatele trupei, ca medic şi te vei bucura de acelaşi respect de care mă bucur eu. „Eu vreau să le administrez acestor căcăcioşi de khabiri o pedeapsă straşnică, să-şi uite şi numele şi ziua în care au apărut pe acest pământ.

El a mai spus:

Pe vremea când ne-am întâlnit prima oară, eu eram un băiat cam nătâng, nu-i aşa? şi nu-mi spălasem încă nici murdăria dintre degetele de la picioare, pe când tu erai deja un om de lume şi eu nu am uitat că tu mi-ai dat atunci nişte sfaturi bune. Acum eu ştiu deja mai mult şi în mâinile mele am o cravaşa de aur, după cum vezi. Dar am obţinut-o pentru o treabă mizerabilă pe care am făcut-o pe când eram în garda faraonului, omorându-i pe bandiţii şi criminalii pe care el, în nebunia lui, i-a eliberat din mine şi din carierele de piatră şi a fost o muncă straşnică când i-am măcelărit. De aceea, când am auzit de atacul khabirilor, i-am cerut trupe faraonului pentru a-i zdrobi şi nimeni dintre ofiţerii superiori nu s-a opus, fiindcă aurul şi decoraţiile plouă mai mult în jurul faraonului decât în deşert, mai ales că aceşti khabiri au lănci ascuţite, iar strigătele lor războinice sunt înspăimântătoare şi eu însumi am avut deja ocazia să le ascult. Am făcut legământ cu mine însumi să câştig experienţă antrenând armata în bătălii adevărate, numai că singurul ţel al faraonului, când m-a trimis aici, a fost ridicarea unui templu pentru zeul lui în Ierusalim şi respingerea khabirilor fără vărsare de sânge.

După ce a rostit ultimele vorbe, Horemheb a izbucnit în râs şi s-a lovit cu cravaşa peste coapse şi am râs şi eu, dar foarte repede, lui i-a trecut râsul, a mai băut vin şi mi-a spus:

Ca să fiu cinstit, Sinuhe, m-am schimbat mult de când nu ne-am mai văzut, şi nu-i de mirare, fiindcă cel care trăieşte aproape de faraon este nevoit să se schimbe, chiar dacă nu o vrea. El m-a făcut să devin în permanenţă neliniştit, fiindcă gândeşte mult şi vorbeşte despre zeul lui şi mai mult, iar zeul lui este cu totul altfel decât ceilalţi zei şi de multe ori când sunt în Teba, am impresia că milioane de furnici umblă prin capul meu şi nu pot dormi noaptea dacă nu beau vin sau nu mă culc cu vreo femeie, ca să mi se limpezească mintea. Zeul lui este, într-adevăr, extraordinar, şi nu are nici o formă, cu toate că este pretutindeni, totuşi, el spune că imaginea zeului lui este rotundul şi că acest zeu binecuvântează cu miile lui de mâini invizibile toate creaturile, iar în faţa lui nu există nici o diferenţă între un sclav şi un nobil. Spune-mi şi mie, Sinuhe, oare nu sunt acestea toate vorbe de om bolnav? Eu îmi zic că poate vreo maimuţă îl va fi muşcat pe când era copil, fiindcă numai un nebun îşi poate imagina că ar putea fi învinşi khabirii fără nici o vărsare de sânge. Imediat ce-i vei auzi în ce hal sunt khabirii în stare să urle pentru a se îndemna la luptă, îmi vei da dreptate. Dar n-are decât faraonul să se spele pe mâini şi să-i pupe, dac-aşa doreşte. Am să mă încarc eu de păcate faţă de zeul lui şi am să-i fac zob pe khabiri cu carele mele de luptă.

El a mai spus:

Zeul meu este Horus şi eu nu am nimic împotriva lui Amon, fiindcă în Teba am învăţat înjurături excelente, în care numele lui Amon este pomenit şi care sunt foarte folositoare unui soldat. Eu înţeleg bine că Amon a ajuns prea puternic şi că, din această cauză, noul zeu se ia la întrecere cu el, fiindcă vrea să întărească puterea regală. Chiar marea regină-mamă mi-a dat această explicaţie, iar preotul Ay, care este acum purtătorul sceptrului regal şi stă în dreapta faraonului, a confirmat că aşa este. Cu ajutorul lui Aton al lor ei speră să-l răstoarne pe Amon sau să-i îngrădească puterea, fiindcă nu este nicidecum convenabil că preoţii lui Amon conduc Egiptul, trecând peste faraon, ca şi cum acesta ar fi de neglijat. Aceasta este o orientare înţeleaptă şi corectă şi eu, ca soldat, înţeleg bine de ce este nevoie de acest nou zeu. Şi n-aş avea nimic împotriva lui Aton dacă faraonul s-ar mulţumi doar să-i ridice temple şi să-i plătească pe preoţi, dar faraonul se gândeşte prea mult la acest zeu al lui şi vorbeşte despre el prea mult, şi nu are importanţă despre ce anume vorbeşte că, până la urmă, tot la Aton ajunge. În felul acesta, cei din jurul lui devin şi mai nebuni decât el. El spune că trăieşte din adevăr şi pentru adevăr, dar adevărul este ca un cuţit ascuţit în mâinile unui copil şi încă şi mai periculos este un cuţit ascuţit în mâinile unui nebun; cuţitul trebuie să stea într-o teacă şi să fie folosit numai atunci când e cazul. Adevărul trebuie puţin ajustat, fiindcă pentru nimeni nu este mai periculos adevărul ca pentru suverani şi ca pentru cei care poruncesc.

El a mai băut vin şi a continuat:

Îi sunt recunoscător lui Horus că am plecat din Teba, fiindcă Teba colcăie ca un cuib de şerpi din cauza acestui zeu al faraonului, şi-ţi spun drept, mie nu-mi place deloc să mă amestec în această gâlceavă teologică. Preoţii lui Amon răspândesc tot felul de poveşti scandaloase în legătură cu naşterea faraonului şi incită poporul împotriva noului zeu, iar căsătoria lui a devenit şi ea un subiect de scandal, fiindcă prinţesa din Mitanni, care se juca încă cu păpuşile, a murit pe neaşteptate şi, după ce a murit, faraonul şi-a ales ca mare soţie regală pe tânăra prinţesă Nefertiti, fiica lui Ay. Într-adevăr, această Nefertiti este frumoasă şi se îmbracă bine, dar este la fel de încăpăţânată ca şi taică-său.

De ce a murit prinţesa din Mitanni? l-am întrebat eu, fiindcă mi-am amintit că o văzusem odată pe această prinţesă, care era un copil cu ochii trişti şi privea speriată Teba, când era purtată spre Templu, împodobită ca o zeiţă, de-a lungul aleii sfincşilor cu capete de berbec.

Medicii au afirmat că ea nu a putut suporta clima Egiptului, mi-a spus Horemheb şi a izbucnit în râs. Dar este o mare prostie această afirmaţie, când toată lumea ştie că în nici o ţară din lume, clima nu este atât de sănătoasă ca în Egipt. Dar şi tu ştii că în haremul regal mor mai mulţi copii decât în cele mai sărace cartiere din Teba, chiar dacă acest lucru pare de necrezut. Cel mai înţelept este să nu pomeneşti nici un nume, dar dacă cineva ar fi interesat să limpezească lucrurile, nu-i nici o îndoială că în faţa rasei lui Ay ar trebui să se oprească.

L-am studiat atent pe Horemheb în timp ce vorbea şi am văzut că nu mai era nici pe departe băiatul lăudăros de altădată, ci un bărbat matur, preocupat de soarta Egiptului, care vorbea dezinvolt, se lovea nepăsător cu cravaşa peste coapse în timp ce vorbea, şi căruia îi plăcea să bea vin.

El mi-a spus:

— Dacă vrei să-l cunoşti pe zeul faraonului, vino mâine, când se inaugurează templul pe care, pentru ca faraonul să fie mulţumit, l-am construit rapid pe o colină a acestui oraş. Eu am să-i trimit un raport despre sărbătoarea de deschidere a templului, dar nu-i voi scrie nici un cuvânt despre sângele care deja a curs, lasă-l să fie fericit în palatul de aur cu zeul lui cu tot.

Şi el mi-a mai spus:

Culcă-te noaptea într-un cort, dacă găseşti vreun loc liber. Demnitatea mea cere să-mi petrec noaptea în această casă princiară, care este plină de tot felul de insecte, care înţeapă cumplit, dar insectele fac parte din război, ca şi foamea, setea, rănile şi satele incendiate, chiar dacă toate astea nu-mi plac.

Mi-am petrecut noaptea într-un cort, unde am fost bine primit, fiindcă mă împrietenisem în timpul călătoriei cu un ofiţer de la aprovizionare, iar când i-am spus că voi merge în urma trupei ca medic, el s-a bucurat şi a avut grijă de mine, fiindcă toţi soldaţii doresc să se aibă bine cu medicul. Toată seara el a suspinat, s-a văicărit şi mi-a spus:

Mai bine nu m-aş fi născut decât să ajung: soldat, fiindcă zi şi noapte, inima soldatului este roasă de şoarecii fricii. Încă de când este copil, soldatul primeşte mai multă bătaie decât mâncare şi-n expediţiile de război trebuie să care-n spate proviziile şi apa ca un măgar, de aceea, spinarea soldatului este rigidizată ca grumazul măgarului şi umerii lui sunt plini de răni. Duşmanul îl înţeapă cu lancea şi-i împunge carnea cu săgeţile, iar dacă este luat prizonier, este ca un animal închis într-o cuşcă şi toţi îl lovesc, până-i înţepenesc pentru totdeauna mâinile şi picioarele. Băutura soldatului este apa clocită şi răsplata lui este doar mizeria şi ceea ce el însuşi a putut să fure sau să câştige de la duşmani. Dacă, până la urmă, soldatul are noroc să se întoarcă în Egipt, este ca un lemn măcinat de carii şi nimic nu-l mai interesează şi de nimic nu-i mai este dor. Rănile lui au fost lovite continuu şi de cele mai multe ori el se îmbolnăveşte şi nu mai poate să meargă şi este pus pe spinarea unui măgar, îi sunt furate hainele şi slujitorii lui fug şi-l lasă singur în drum. Mai bine nu m-aş mai fi născut niciodată decât să ajung soldat.

Apoi ofiţerul mi-a arătat doi soldaţi care încercaseră să fugă şi pe care Horemheb îi atârnase pe ziduri cu capul în jos, ca pedeapsă, dar ei erau deja morţi, fiindcă nişte arcaşi, camarazi cu el, fuseseră atât de miloşi încât îi folosiseră drept ţintă, ca să se antreneze pentru război. El mi-a mai arătat şi doi prizonieri khabiri. Erau nişte bărbaţi puternici şi furioşi, cu nasurile mari şi groase şi capetele lor erau pline de sânge. După aceea, am mers să ne culcăm în cort.

Dimineaţa, m-au trezit trâmbiţele. Soldaţii se adunaseră deja şi se aliniau, iar subofiţerii şi şefii alergau printre rânduri lovindu-i cu cravaşa.

După ce soldaţii au fost perfect aliniaţi, a ieşit şi Horemheb din mizerabila lui cocioabă de prinţ, cu cravaşa de aur în mână. În spatele lui era un servitor, care ţinea o apărătoare de soare deasupra capului lui Horemheb şi care a gonit muştele din jurul lui, tot timpul cât Horemheb le-a vorbit soldaţilor. Horemheb a spus:

Soldaţi ai Egiptului. Când spun soldaţi ai Egiptului, mă refer la absolut toţi ţapii care behăie în această turmă, chiar şi la negrii dezgustători, chiar şi la lăncierii murdari din Siria, chiar şi la şardani, chiar şi la conducătorii carelor de luptă. Dar n-am de ales, voi sunteţi armata Egiptului, chiar dacă cei mai mulţi dintre voi nu seamănă nici a soldaţi, nici a egipteni. Am fost destul de îngăduitor cu voi, v-am antrenat cu destul de multă răbdare, dar acum răbdarea mea s-a terminat şi renunţ să mai fac cu voi orice exerciţiu de luptă. Oare unde-o să ajungem, dacă de-ndată ce ne vom începe marşul, o să vă-mpiedicaţi în lăncile voastre, dac-o să-ntindeţi aiurea arcul, dacă săgeţile voastre vor zbura la întâmplare în cele patru zări? Unde-o să-ajungem dacă o să vă omorâţi unul pe altul, risipind de pomană săgeţile, ce se va alege din Egipt cu o astfel de armată? Mulţumesc, înţeleptule faraon, pentru aşa o armată, păstra-ţi-se-va trupul viu pentru eternitate! De aceea, vom pleca la atac. Cercetaşii mei au aflat că tabăra khabirilor este dincolo de munţi, dar cât de mulţi khabiri sunt, n-am de unde să ştiu, fiindcă vitejilor mei de cercetaşi le-a cam tremurat fundul de frică şi au fugit mai înainte de a apuca să-i numere. Dar sper să fie destul de mulţi, ca să vă poată omorî pe toţi, până la unul, să scap odată de voi şi să nu mai văd tărtăcuţele voastre scârboase de oameni fricoşi şi laşi şi ca să mă pot întoarce în Egipt să adun o armată de bărbaţi adevăraţi, care îndrăgesc prăzile şi onorurile. În orice caz, vă mai dau acum, pentru ultima dată, o şansă. Hei, subofiţerule, tu ăla cu nasul crăpat, trage-i un picior nesimţitului ăluia care se scarpină-n cur în timp ce vorbesc eu! Da, da, astăzi eu vă ofer ultima şansă de a-mi arăta că sunteţi adevăraţi bărbaţi.

Apoi, Horemheb a aruncat o privire înfricoşătoare spre soldaţi şi fiecare a avut impresia că lui i s-a adresat mai înainte şi nimeni nu a mai făcut nici o mişcare. Şi Horemheb a continuat.

Am să vă conduc în luptă şi fiecare ştie că mie nu-mi este frică să mă arunc primul în luptă în faţa duşmanului, fiindcă eu sunt fiul lui Horus şi şoimul care zboară deasupra capului meu mă protejează. Astăzi, eu vreau să-i înving pe khabiri, şi-i voi învinge, chiar de-o fi să lupt singur. Dar vă avertizez că, la noapte, cravaşa mea se va umple de sânge, pentru că-l voi snopi în bătaie pe cel care nu mă va urma sau care va încerca să se dea la o parte, că-şi va blestema şi ziua în care s-a născut şi vă asigur că cravaşa mea rupe din carne mai bine decât lăncile khabirilor, care sunt făcute dintr-un cupru prost şi se rup repede. Şi-apoi, trebuie să vă spun că, în afară de ţipetele lor isterice, khabirii n-au nimic înspăimântător. De aceea, îi sfătuiesc pe aceia care au oroare de urlete înfricoşătoare să-şi astupe urechile cu dopuri de argilă. Nu-i nimic dacă veţi avea urechile astupate, fiindcă şi aşa, din cauza mizeriei de urlete sălbatice ale acestor nenorociţi de khabiri, nimeni nu are cum să audă ordinele superiorilor. De aceea, fiecare trebuie să fie atent la superiorul său şi să-l urmeze şi toată lumea, indiferent de rang, trebuie să aibă ca reper de orientare zborul şoimului meu. Încă vă mai spun despre khabiri că ei luptă dezordonat, la fel ca o turmă de vite. Eu vă sfătuiesc să nu vă fie teamă de ei şi să vă păstraţi rândurile. Şi le aduc încă o dată aminte arcaşilor că, atunci când li se comandă, ei trebuie să încordeze arcurile şi să tragă săgeţile în acelaşi timp. Altfel, Seth şi toţi demonii lui îi vor răsplăti pe aceia care vor încorda arcul sau vor lansa săgeata mai înainte de vreme. N-are rost să porniţi la atac ţipând ca muierile, comportaţi-vă ca nişte bărbaţi adevăraţi. Dacă îi veţi învinge pe khabiri, ale voastre vor fi şi cirezile de vite, şi mărfurile lor şi veţi ajunge oameni bogaţi, pentru că ei posedă prăzi importante din satele pe care le-au jefuit şi le-au ars, iar eu nu ţin să iau pentru mine nici un sclav, nici un bou, ci toate bogăţiile lor vor fi ale voastre. Veţi putea împărţi între voi şi femeile lor şi nu cred că v-ar prinde rău să vă tăvăliţi cu ele la noapte, mai ales că femeile khabirilor sunt frumoase şi focoase şi ştiu să se iubească cu bărbaţi curajoşi.

Horemheb a aruncat o privire spre armată şi imediat, toţi bărbaţii au început să strige şi să-şi lovească lăncile de scuturi şi să-nvârtească deasupra capetelor lor arcurile. Horemheb zâmbea mulţumit şi-şi rotea indiferent cravaşa în aer. Apoi le-a spus:

— Observ că ardeţi de nerăbdare să vă aruncaţi în luptă. Dar mai înainte, trebuie să inaugurăm templul noului zeu al faraonului, al cărui nume este Aton. Din păcate, el este un zeu care n-are de-a face cu războiul, de aceea, eu cred că nu ne va fi de prea mare folos astăzi. Aşa că avangarda va începe marşul, iar ariergarda va rămâne cu mine, pentru deschiderea festivă a templului, pentru a ne asigura de binecuvântarea faraonului. Vă aşteaptă un marş lung şi este bine aşa, fiindcă eu aş vrea să intraţi în luptă cât mai obosiţi, ca să n-aveţi putere să fugiţi din faţa duşmanului şi să vă bateţi cu mai mult curaj pentru vieţile voastre.

El şi-a rotit din nou cravaşa de aur deasupra capului şi toată trupa s-a pornit să ţipe cu entuziasm, apoi soldaţii au început să plece din oraş într-o mare dezordine, urmărindu-şi fiecare semnul de război, care, atârnat în vârful unei prăjini, indica fiecărui soldat grupa din care făcea parte. În faţa tuturor înaintau carele uşoare de război, care protejau trupa, pe urmă stegarii cu însemnele grupelor de război, coada de leu, şoimul şi capul de crocodil, apoi soldaţii.

Ofiţerii superiori şi ariergarda l-au însoţit pe Horemheb la templul care era construit pe o colină de la marginea oraşului. Pe când mergea spre templu, am auzit discuţia plină de nemulţumire a ofiţerilor. Ei spuneau:

Oare nu este o prostie ca însuşi comandantul să se arunce primul în luptă? Aşa ceva noi nu vom face niciodată. Dintotdeauna a fost obiceiul ca şefii şi ofiţerii să fie purtaţi în litieră pe câmpul de luptă, în spatele trupei, fiindcă numai ei ştiu să scrie. Altfel, oare cum se poate nota comportamentul fiecărui soldat, pentru a-i pedepsi pe cei laşi?

Horemheb a auzit ceea ce vorbeau ei, dar nu le-a spus nimic şi zâmbea continuând să se joace cu cravaşa.

Templul era mic şi se putea vedea că fusese construit în mare grabă. Era din lemn şi argilă şi nu semăna cu un templu obişnuit, fiindcă era neacoperit. In mijloc era un altar, dar nu se vedea nicăieri nici un zeu şi toţi soldaţii priveau miraţi de jur împrejur, căutând să descopere unde este zeul. Horemheb a spus:

Zeul faraonului este rotund, asemănător discului solar, aşa că îndreptaţi-vă privirea spre cer, ca să-l vedeţi. El vă va binecuvânta cu braţele sale, deşi îmi este teamă că, mai degrabă, după marşul de astăzi, îi veţi simţi arsura când el, cu degetele lui ascuţite, vă va mângâia spinarea.

Soldaţii murmurau şi spuneau că zeul faraonului este prea departe, fiindcă ei ar fi vrut un zeu în faţa căruia să se poată închina şi pe care, chiar să-l fi putut atinge cu mâna, dacă ar fi vrut. Totuşi, când a apărut preotul, toată lumea a făcut linişte. Era un tânăr slăbuţ, căruia nici tuleiele bărbii nu-i mijiseră încă, ochii lui erau limpezi şi plini de entuziasm şi era înveşmântat în alb. El a adus la altar flori, măsline şi vin şi pe soldaţi i-a pufnit râsul când au văzut o astfel de ofrandă. Apoi, el a anunţat că va cânta un imn închinat zeului Aton, care a fost compus chiar de faraon. Era un imn foarte lung şi monoton şi soldaţii l-au ascultat cu gurile căscate, dar n-au înţeles nimic din el. Imnul avea următoarele cuvinte:

Tu eşti frumos când răsări la orizont, pe cer tu, viule Aton, începutul vieţii!

Când te ridici în înaltul cerului spre apus, umpli tot universul cu splendoarea ta, eşti frumos, eşti mare şi incandescent acolo, în înaltul cerului.

Razele tale sărută toate ţările pe care tu le-ai creat, razele tale, pline de dragoste, te îmbrăţişează.

Deşi eşti atât de departe, razele tale sunt pe pământ, deşi eşti zeu, tălpile picioarelor tale mângâie pământul.

Apoi erau descrise tenebrele nopţii şi se spunea despre leii care ieşeau noaptea din ascunzătorile lor şi se spunea ceva şi despre şerpi, aşa că pe mulţi dintre ascultători a început să-i ia cu fiori. Se mai povestea în imn despre limpezimea zilei şi despre faptul că în zori, păsările băteau din aripi pentru a-l slăvi pe Aton. De asemenea, se afirma că acest nou zeu este acela care dă viaţă embrionului în femeie şi putere de germinaţie sămânţei bărbatului. Ascultând imnul, ai fi putut crede că nu există nici un detaliu în univers, fie el şi cel mai neînsemnat, în care acest Aton să nu se fi amestecat. Imnul spunea că până şi puii păsărilor nu ar fi putut sparge coaja oului pentru a ieşi afară fără ajutorul lui Aton. Preotul cânta în continuare:

Atât de divers este tot ceea ce tu ai creat, atât de ascuns înţelegerii noastre, O, unic zeu, puterea ta nici un alt zeu nu o are!

Când tu erai singur, din dorinţa ta ai creat pământul, ai creat oameni, vite, animale mici şi animale mari, tot ceea ce este pe pământ şi păşeşte pe picioare, tot ceea ce este în văzduh şi zboară cu aripile.

Tu ai creat Siria, Nubia, Tu ai creat Egiptul, Tu l-ai aşezat imediat pe fiecare la locul lui şi ai dat fiecăruia ce-i trebuie.

Fiecare este la locul lui;

Tu vorbeşti pe limba fiecăruia, chiar dacă sunt atât de multe graiuri, diferite culori, diferite forme şi îi deosebeşti pe oameni de toate celelalte făpturi.

Imnul mai spunea că esenţa lui Aton este dreptatea, dar când s-a amintit despre Nilul pământesc şi despre Nilul ceresc, ofiţerii au început să murmure că Aton se amestecă în treburile lui Amon. După ce s-a menţionat că Aton a creat anotimpurile şi că trăieşte în milioane de forme peste tot pământul, în oraşe, în sate, în râuri, imnul s-a terminat cu:

Doar tu eşti în inima mea şi nimeni altul nu te cunoaşte în afară de fiul tău, faraonul, pe care l-ai unit cu planurile tale, căruia i-ai dat puterea ta.

Tot universul pe care tu l-ai creat este în mâinile tale, oamenii trăiesc în lumina ta.

Dacă te-ai face nevăzut, ei ar muri datorită ţie, trăiesc oamenii, toţi ochii îţi contemplă frumuseţea în amurg, când tu cobori.

Toată suflarea îşi încetează munca atunci când tu coborila apus.

Încă de când te-ai apucat să creezi lumea, tu ai pregătit-o pentru venirea fiului tău, care avea să se nască la pieptul tău, pentru faraonul care trebuie să trăiască pentru adevăr, stăpânul celor două regate, fiul lui Ra, care trăieşte pentru adevăr.

Pentru stăpânul încoronat ai creat lumea şi pentru marea soţie regală a lui, iubita prinţesă a celor două regate, pentru Nefertiti, trăiască şi înflorească pe veciei.

Soldaţii au ascultat imnul răscolind nisipul cu degetele de la picioare, iar când s-a terminat, au aclamat în onoarea faraonului, fiindcă tot ceea ce ei au înţeles din imn a fost că scopul imnului era să-l slăvească pe faraon şi să-l declare fiu al zeului, ceea ce era just şi bine, fiindcă aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi mereu.

Horemheb l-a expediat rapid pe preot şi băiatul a plecat uimit de aplauzele soldaţilor, despre care, cu siguranţă, urma să scrie în raportul pe care trebuia să-l trimită faraonului. Eu cred că imnul şi ideile imnului nu au adus o bucurie în plus soldaţilor, care au râcâit tot timpul nisipul cu degetele de la picioare, gândindu-se că urmau să meargă la război şi poate că aveau să moară în chinuri îngrozitoare.

Ariergarda s-a pus apoi în mişcare, urmată de carele trase de boi şi de măgari cu spinările încărcate. Horemheb a trecut în faţă cu carul lui, iar ofiţerii superiori s-au lungit în litierele lor şi au început să se plângă că soarele ardea prea rău. Eu m-am mulţumit să călăresc pe un măgar în compania prietenului meu, ofiţerul de la aprovizionare, şi am pus pe spinarea măgarului şi trusa mea medicală, de care credeam că voi avea nevoie.

Soldaţii au mărşăluit până seara şi s-a făcut în tot acest timp doar un scurt popas pentru ca toată lumea să mănânce şi să bea. Din ce în ce mai mulţi oameni rămâneau pe marginea drumului, incapabili să se mai ridice, chiar şi când subofiţerii îi loveau cu cravaşa şi cu picioarele-n cap. Alternativ, soldaţii când cântau, când înjurau. Pe pământ, umbrele lor deveneau din ce în ce mai lungi şi atunci a început ploaia de săgeţi, care venea dinspre coline şi lovea destul de puternic în marginea drumului, iar din când în când câte un soldat scotea un urlet şi-şi ducea mâna la umărul străpuns sau se prăbuşea. Dar Horemheb nu a oprit, dimpotrivă, a accelerat înaintarea şi oamenii au început să alerge ca să se poată ţine în pas cu el. Carele uşoare de luptă deschideau drumul. Pe drum erau împrăştiate cadavre ciopârţite ale câtorva khabiri şi am văzut muştele care forfoteau în gurile şi în ochii lor. Câţiva soldaţi s-au desprins din coloană şi au întors cadavrele ca să vadă dacă nu găsesc ceva de furat, dar nu au găsi nimic.

Ofiţerul de la aprovizionare, care transpira cumplit pe spinarea măgarului său, m-a rugat să transmit ultimul lui salut soţiei sale şi copiilor săi, fiindcă presimţea, mi-a spus el, că aceasta este ultima zi din viaţa lui. El mi-a spus unde se găseşte locuinţa lui din Teba şi m-a rugat să am grijă ca trupul lui să nu fie furat, bineînţeles, dacă până seara, khabirii nu ne vor fi măcelărit deja pe toţi, a mai spus el, dând din cap cu tristeţe.

În sfârşit, în faţa noastră a apărut o câmpie imensă, unde khabirii îşi instalaseră tabăra lor. Horemheb a dat semnalul de luptă, trâmbiţele au sunat şi trupa s-a aranjat pentru atac, cu lăncierii în centru şi cu arcaşii pe ambele flancuri. Carele uşoare de luptă s-au retras în mare viteză în spatele trupei, stârnind nori grei de praf, aşa încât nu se mai putea vedea nimic. Horemheb a păstrat alături de el câteva care grele de război. Din văile apropiate, din spatele munţilor, se ridica fumul satelor incendiate. Numărul de khabiri din vale părea imens, iar răgetele şi ţipetele lor umpleau văzduhul ca talazurile mării. Când se apropiau de noi, vârfurile lăncilor lor străluceau înspăimântător în lumina crepusculară a amurgului. Horemheb a strigat:

— Nu mai tremuraţi, căcăcioşilor mei dragi. N-aveţi de ce să vă speriaţi, fiindcă armata khabirilor nu-i prea mare şi ceea ce vedeţi voi sunt doar femei, copii şi vite şi înainte de căderea nopţii, toate vor fi ale voastre. Şi-n vasele lor de lut vă aşteaptă o mâncare caldă. De aceea, daţi-i zor cu putere, ca să trecem la masă mai înainte de a se întuneca, fiindcă mie îmi este deja o foame de crocodil.

Dar hoardele de khabiri înaintau spre noi înspăimântătoare şi erau mai numeroşi decât noi, iar lăncile păreau mai tăioase în lumina soarelui de amurg, iar pe mine, războiul deja nu mă mai amuza deloc. Cei din şirurile de lăncieri ezitau şi se uitau în spate, ca şi mine, de altfel. Subofiţerii au început să-şi agite cravaşele şi să-njure şi, desigur, soldaţii îşi vor fi spus că erau prea obosiţi şi înfometaţi ca să mai poată fugi înapoi, aşa că rândurile s-au refăcut din nou şi arcaşii au început să-şi pipăie nervos coardele arcurilor în aşteptarea semnalului. Când au ajuns la o distanţă convenabilă de armata egipteană, khabirii au început să scoată strigătele lor războinice şi urletele lor erau atât de înspăimântătoare, încât am simţit cum tot sângele mi se ridică în cap şi au început să-mi tremure picioarele. Ei s-au lansat în luptă împotriva noastră şi am auzit şuierându-mi pe lângă urechi săgeţile lor şi era ca un bâzâit de muşte zgomotul acela „pst, pst!”. Niciodată în viaţa mea nu am auzit un zgomot mai excitant ca acela pe care îl fac săgeţile duşmanilor când zboară pe lângă urechi. Dar m-am liniştit când am văzut că săgeţile lor nu au făcut multe victime, fiindcă, fie că erau lansate prea sus, fie că se izbeau de scuturi. Când a început ploaia de săgeţi, Horemheb a strigat:

— După mine, căcăcioşilor!

Conducătorul atelajului său a început să mâne caii în galop, carele de luptă l-au urmat, arcaşii au tras în aer şi lăncierii au început să alerge în spatele carelor de luptă Şi, în acelaşi timp, din toate gâtlejurile a izbucnit un strigăt mai înspăimântător decât urletul khabirilor, fiindcă fiecare striga din tot sufletul ca să-şi uite frica şi chiar şi eu am urlat din toate puterile şi acest lucru m-a remontat.

Carele de luptă au intrat cu mare zgomot direct în mulţimea de khabiri şi în primul rând, printre norii de praf şi lăncile care se învârteau prin aer, se puteau distinge penele de struţ de pe coiful lui Horemheb. Lăncierii înaintau între carele de luptă, în spatele stegarilor cu cozi de leu şi şoimi, iar arcaşii s-au desfăşurat pe câmpie şi au lansat săgeţile spre mulţimea compactă de khabiri. Din acel moment, tot ceea ce a mai urmat a fost atât de confuz, încât îmi este imposibil să descriu. Vacarm, zornăit, urlete, strigăte de agonie. Săgeţile şuierau pe lângă urechile mele şi, aşa deodată, măgarul meu a pornit-o în goană, împiedicându-se de toate pietrele, spre zona cea mai periculoasă, unde se desfăşura lupta şi, în ciuda loviturilor de picioare pe care i le-am dat şi a strigătelor mele disperate, nu am reuşit să-l opresc. Khabirii luptau cu curaj şi fără pic de teamă şi chiar şi cei care fuseseră răsturnaţi de cai încercau încă să împungă cu lancea duşmanii din apropiere şi mulţi egipteni îşi pierdeau viaţa când se aplecau să taie mâinile khabirilor căzuţi, ca trofee de război. Mirosul de sânge era mai puternic decât mirosul de transpiraţie şi decât mirosul obişnuit al soldaţilor, de aceea, corbii se roteau nerăbdători deasupra capetelor noastre şi erau, de la un moment la altul, din ce în ce mai numeroşi.

Dar deodată, khabirii au răcnit cu furie şi au început să alerge înapoi, fiindcă au văzut cum carele noastre uşoare de luptă atacau culturile agricole, urmăreau femeile şi împrăştiau turmele furate şi ei nu au putut suporta să vadă acest spectacol, de aceea au alergat, pentru a proteja femeile şi bunurile lor, şi aceasta a fost greşeala care i-a pierdut; carele de luptă au abandonat urmărirea femeilor şi a turmelor de vite şi s-au întors împotriva lor dispersându-i, iar arcaşii şi lăncierii lui Horemheb au început să-i măcelărească Când a apus soarele, câmpia era plină de cadavre fără mâini, culturile erau în flăcări şi din toate părţile se auzeau mugetele animalelor risipite.

Dar, copleşiţi de patima victoriei, soldaţii egipteni şi-au continuat masacrul şi şi-au înfipt lăncile în tot ceea ce încă mai mişca. Îi omorau chiar şi pe khabirii care depuseseră armele, îi ucideau violent cu lovituri de măciucă pe copii şi lansau săgeţi în vitele înnebunite, până când Horemheb le-a ordonat trâmbiţaşilor să sune adunarea şi abia atunci şefii şi ofiţerii şi-au revenit şi au adunat trupa în lovituri de cravaşa. Dar măgarul meu nebun continua să ţopăie pe câmp, zdruncinându-mă pe spinarea lui ca pe un sac, încât nu mai ştiam eu însumi dacă sunt viu sau mort. Soldaţii se prăpădeau de râs şi se amuzau grozav uitându-se la mine, până când, într-un sfârşit, unul a lovit cu latul lăncii botul măgarului, care s-a oprit uimit din ţopăială şi şi-a lăsat urechile în jos, aşa că am putut să cobor de pe spinarea lui. Din acel moment, soldaţii m-au poreclit „Fiul măgarului sălbatic”.

Prizonierii au fost strânşi într-un ţarc, după ce li s-au luat armele, şi ciobanii au fost trimişi să strângă vitele. Khabirii erau numeroşi, aşa că o bună parte dintre ei au putut fugi, dar Horemheb şi-a făcut socoteala că nu are nici un rost să-i urmărească, fiindcă dacă ar fi alergat toată noaptea după ei, tot nu ar fi reuşit să-i prindă pe toţi. La lumina torţelor şi a grânelor incendiate, lui Horemheb i s-a adus o ladă şi el a deschis-o şi a scos-o de acolo pe zeiţa Sekhmet, cea cu capul de leoaică, care-şi expunea cu mândrie ţâţele de lemn în lumina aceea stranie. Soldaţii o împroşcau cu sângele care curgea din rănile lor şi aruncau alături de ea mâinile retezate ale khabirilor, trofee care-i plăceau zeiţei. Acele mâini retezate au format o grămadă uriaşă şi au fost soldaţi care au aruncat acolo patru sau chiar cinci mâini retezate. Apoi, Horemheb a distribuit lanţuri de aur şi brăţări în semn de recompensă, pentru aceia care se distinseseră prin vitejie şi pe care i-a promovat subofiţeri. El era plin de praf şi de sânge şi din cravaşa lui de aur picura sângele, dar ochii îi sclipeau de bucurie când se uita la soldaţii lui şi le spunea cu dragoste „căcăcioşii mei” sau „ucigaşii mei dragi”.

Eu am avut mult de lucru, fiindcă lăncile şi ciomegele khabirilor le provocaseră răni îngrozitoare multor soldaţi egipteni. Am lucrat la lumina lanurilor incendiate şi urletele de durere ale celor răniţi se amestecau cu plânsul sărmanelor femei, pe care soldaţii le târau ca să se distreze cu ele, după ce, mai înainte, le trăgeau la sorţi. Am spălat şi am cusut răni deschise, am pus la loc intestine, care ieşiseră afară din pântece despicate, şi am cusut pielea sfâşiată a pleoapelor unor soldaţi. Celor muribunzi le-am amestecat halucinogene în bere, ca moartea să le fie mai uşoară în timpul somnului. Am pansat, de asemenea, şi câţiva khabiri, ale căror răni îi împiedicaseră să fugă, le-am cusut rănile, dar de ce-am făcut-o, n-aş putea spune, poate fiindcă mă gândeam că Horemheb ar fi putut obţine un preţ mai bun vânzându-i ca sclavi într-o bună formă. Numai că cea mai mare parte dintre ei refuza ajutorul meu şi-şi deschidea rănile auzind plânsul copiilor şi gemetele femeilor violate de soldaţii egipteni. Ei îngenuncheau acoperindu-şi capul cu mâinile şi mureau din cauză că sângele li se scurgea din trup. Privindu-i, nu simţeam nici o mândrie că noi am învins, deoarece ei erau, de fapt, nişte oameni săraci şi amărâţi din deşert, pe care câmpurile roditoare şi turmele de animale îi atrăseseră, ei fiind doar nişte muritori de foame. De aceea veniseră în Siria, ca să fure. Erau atât de slabi şi cei mai mulţi aveau ochii bolnavi. Dar, în acelaşi timp, ei erau războinicii redutabili şi aspri şi, pe unde treceau, în urma lor rămâneau întotdeauna fumul satelor incendiate, plânsul şi jalea oamenilor. Cu toate acestea, mie îmi era milă de ei, când vedeam cum nasurile lor mari şi groase împrumută culoarea morţii, în timp ce ei îşi acopereau capetele pentru a muri.

A doua zi, când l-am întâlnit pe Horemheb, el mi-a mulţumit şi eu l-am sfătuit să stabilească acolo un loc aparte, unde soldaţii grav răniţi ar putea fi îngrijiţi, fiindcă, dacă ar fi transportaţi până la Ierusalim, ei ar muri pe drum. Horemheb mi-a mulţumit pentru sfat şi mi-a spus:

Eu nu bănuiam că tu eşti atât de curajos, până ieri, când am văzut că te-ai aruncat în focul luptei pe spinarea unui măgar nărăvaş. Dar, într-adevăr, tu nu ai ştiut că lucrul medicului începe abia după ce se sfârşeşte lupta. Am auzit că soldaţii îţi spun „Fiul măgarului sălbatic”, dar dacă tu, într-adevăr vrei, eu ţi-aş putea da pentru o altă luptă un car, fiindcă tu ai avut de data asta noroc că încă mai eşti în viaţă, cu toate că n-ai fost înarmat nici cu lance, nici cu măciucă.

El mă privea cu seriozitate şi nu am fost sigur dacă nu cumva el îşi bate joc de mine. De aceea, i-am spus:

Eu nu am văzut niciodată o luptă, de aceea am vrut să văd războiul cât mai de aproape cu putinţă. Dar războiul nu îmi spune nimic şi cred că nu vei fi supărat pe mine că mă voi întoarce în Simyra.

El a spus:

Tu ai salvat mulţi soldaţi de la moarte, de aceea te voi răsplăti mai bine decât pe ofiţerii mei, a căror măiestrie şi al căror curaj nu au fost de ajuns, din moment ce au fost atât de mulţi morţi şi răniţi printre soldaţii egipteni.

Eu i-am spus:

Mie nu-mi trebuie nimic. Eu am destul de mult aur, iar decoraţiile nu au o importanţă mai mare pentru mine, decât praful pe care calc.

Tu ai dreptate, a admis Horemheb, dar pentru oamenii simpli ca mine, aurul strălucitor de la gât înseamnă mult, dacă a fost câştigat în luptă. Eu sunt mulţumit fiindcă am avut ocazia să-i văd pe bărbaţii mei în luptă şi m-am convins că sunt capabil să-i conduc. Zeiţa cu cap de leoaică m-a protejat, de aceea am învins şi poate că-i voi ridica, în amintirea acestei lupte, o statuie impunătoare din piatră. Totuşi, această victorie este ca pulberea de la picioarele mele, fiindcă pentru a învinge nişte bieţi crescători de animale, nu-ţi trebuie prea multă artă militară.

Oamenii tăi îţi slăvesc numele şi promit că te vor urma oriunde vei merge, am spus eu ca să-l flatez. Dar spune-mi şi mie, cum este posibil să nu ai nici o rană? Eu mă gândeam că vei muri cu siguranţă, după ce am văzut cum te-ai aruncat primul în luptă, în mijlocul săgeţilor şi lăncilor vrăjmaşe.

Eu am un foarte abil conducător de atelaj, mi-a spus el. De altfel, şi şoimul meu mă protejează, fiindcă de mine încă mai este nevoie pentru lucruri importante. De aceea, poate că felul în care m-am comportat nu are nimic special şi nu este o dovadă de curaj deosebit, deoarece eu am ştiut mai înainte de luptă că lăncile, săgeţile şi ciomegele duşmanilor mă vor ocoli. Mă arunc primul în luptă, fiindcă menirea mea în lumea este să fac să curgă mult sânge, chiar dacă sângele vărsat nu-mi aduce nici o bucurie şi urletele soldaţilor striviţi sub roţile carului meu de luptă nu mă distrează câtuşi de puţin. Când trupele vor fi suficient de bine antrenate şi când soldaţii Egiptului vor ajunge să nu se mai teamă de moarte, mă voi lăsa purtat în litieră pe câmpul de luptă, aşa cum fac toţi comandanţii cu judecată, fiindcă, la drept vorbind, un adevărat comandant nu-şi murdăreşte mâinile cu o treabă dezgustătoare şi sângeroasă, pe care orice sclav abject ar putea-o face, ci el îşi foloseşte doar mintea şi dictează pe multe hârtii unei armate de scribi ordine importante, pe care tu, Sinuhe, nu le poţi înţelege, fiindcă meseria ta nu este războiul, după cum nici eu nu pot înţelege nimic din arta ta de medic, deşi o respect mult. De aceea, îmi este scârbă că mi-am murdărit mâinile şi faţa cu sângele acestor hoţi de vite, dar nu aş fi putut face altfel; dacă nu aş fi înaintat primul în faţa duşmanului, soldaţii mei şi-ar fi pierdut curajul, ar fi îngenuncheat neputincioşi şi ar fi început să plângă, fiindcă este un adevăr că soldaţii Egiptului care nu au mai fost în război de două generaţii încoace sunt mai laşi şi mai jalnici decât khabirii. De aceea eu obişnuiesc să le spun „căcăcioşi” şi ei deja sunt mândri că le spun aşa.

Totuşi, eu nu puteam crede că lui nu i-a fost deloc frică că va muri, când s-a aruncat primul în luptă. De aceea, i-am spus cu încăpăţânare:

Şi tu ai pielea caldă ca şi ceilalţi oameni, şi prin vinele tale curge sângele, ca şi prin vinele celorlalţi oameni. Oare vei fi găsit o vrăjitorie atât de puternică, încât să fii sigur că nimeni nu te poate omorî sau răni? Eu nu pot înţelege cum de nu-ţi poate fi deloc teamă.

El mi-a spus:

Într-adevăr, am auzit despre astfel de vrăji şi ştiu că mulţi soldaţi şi-au atârnat de gât amulete fermecate, care să-i protejeze, dar chiar după această luptă, am constatat că mulţi dintre aceia care le purtau au murit, aşa că nu cred în nici un fel de vrajă, chiar dac-ar fi folositoare la ceva. Doar oamenii ignoranţi, care nu ştiu nici să scrie, nici să citească, au încredere în vrăji şi acest lucru îi ajută să fie curajoşi în luptă. La drept vorbind, toate aceste vrăji nu fac mai mult decât un rahat, Sinuhe. Pentru mine este altfel, fiindcă eu ştiu că am fost destinat unor fapte măreţe, dar eu nu-ţi pot spune cum de ştiu acest lucru, căci este un secret pe care numai eu trebuie să-l cunosc. Soldaţii au sau nu au noroc, dar eu am avut noroc începând cu momentul în care şoimul meu m-a condus la faraon. Iar şoimului meu nu i-a plăcut la palat, de aceea a şi dispărut de acolo repede, dar a revenit la mine în timp ce traversam cu trupa deşertul Sinai pentru a ajunge în Siria şi sufeream de foame şi de sete; da, eu am suferit împreună cu soldaţii mei de foame şi de sete, fiindcă am vrut să probez pe mine ceea ce simt ei în situaţii dificile, ca să le pot fi, mai apoi, un comandant bun şi, acolo, în deşert, am văzut o vale cu un crâng care ardea. Era focul vieţii, care semăna cu un tufiş mare sau cu un copac, şi acest foc ardea continuu, fără să scadă din intensitate, ardea zi şi noapte şi în jurul lui era un miros de pământ, care mi-a învăluit capul şi care mi-a dat curajul. Eu am văzut acest foc în faţa carului meu de luptă şi nimeni altcineva nu a mai văzut acel foc în afara conducătorului carului meu, care, dacă tu vrei, îţi poate confirma ceea ce eu ţi-am povestit.

Eu l-am crezut şi din acel moment, respectul meu pentru Horemheb a crescut mult, fiindcă eu ştiam că Horemheb nu ar fi avut nici un motiv să inventeze o astfel de poveste ca să mă distreze pe mine şi, de altfel, eu îl cunoşteam destul de bine şi ştiam că el nu este un om care să creadă ceva până ce nu ar fi văzut cu propriii lui ochi sau nu ar fi atins cu mâna lui.

După ce trupa s-a instalat în tabăra khabirilor, toată lumea a fost bucuroasă, a băut şi a mâncat şi toţi soldaţii au tras la ţintă şi şi-au probat lăncile pe khabirii care, din cauza rănilor sau aspectului prea sălbatic, nu ar fi putut fi vânduţi ca sclavi. Şi nimeni nu a avut nimic de zis împotriva acestui fel de antrenament, dimpotrivă, toţi s-au distrat de minune şi au fost veseli. Dar în cea de-a treia zi, mirosul cadavrelor risipite pe câmpie a devenit insuportabil, iar corbii, şacalii şi hienele făceau atâta gălăgie în timpul nopţii, încât nimeni nu mai putea dormi. Pe lângă toate acestea, multe dintre femeile khabirilor au reuşit să se sugrume cu propriul lor păr, care era foarte lung, şi toţi soldaţii erau supăraţi că nu mai au cu cine să se distreze. Ele erau nişte femei foarte slabe, numai piele şi oase, şi pe deasupra şi foarte murdare, iar ochii lor erau sălbatici ca deşertul, cu toate astea, soldaţii se dădeau în vânt după ele şi le găseau frumoase, poate fiindcă de multă vreme nu se mai distraseră cu vreo femeie. Toate aceste lucruri m-au făcut şi mai mult să urăsc războiul, pentru că inima mea devenea şi mai încărcată din cauza atrocităţii pe care oamenii o puteau face împotriva altor oameni. Odată, pe când mă uitam la cadavrele pe care corbii le ciuguleau cu ciocurile lor, şi ale căror oase erau roase de şacali şi de hiene, i-am spus prietenului meu, ofiţerul:

În scurtă vreme, toate craniile vor fi perfect albite şi nimeni nu va mai şti care este egiptean şi care khabir şi nici chiar zeii nu-i vor putea deosebi, aşa că nu vor putea şti cine a avut inima curată şi cine nu, care dintre ei s-a războit pentru o cauză dreaptă şi care nu.

Dar prietenul meu, ofiţerul, era într-o dispoziţie excelentă şi se bucura că toată ziua socotea bunurile dobândite de la khabiri, cantitatea de grâne şi numărul de vite. El mi-a spus:

Eu sunt bucuros că noi, soldaţii Egiptului, avem un mare comandant înţelept, al cărui răcnet în luptă este mai curajos decât răgetul leului. Iar urechilor mele le sunt mai dragi urletele şacalilor şi hienelor decât urletele de război ale khabirilor şi mai degrabă suport mirosul cadavrelor decât împunsăturile de lance, care muşcă din carne. Dar ceea ce spui tu despre cranii şi despre zei este lipsii de sens, fiindcă toată lumea ştie că egipteanul pe care Amon îl cheamă la el trece fără nici o greutate în lumea de Dincolo, şi nici nu mai trebuie ca Osiris să-i cântărească inima şi nu are nici o importanţă dacă trupul lui a fost îmbălsămat, fiindcă el vine direct din război. Totuşi, după ce am văzut ce se întâmplă cu cadavrele celor căzuţi, sunt fericit că nu am căzut în luptă. Ştiu şi eu, poate că tu ai dreptate, fiindcă zeilor le este, într-adevăr, greu să deosebească, în această situaţie, pe cei drepţi de cei nedrepţi. Mă-ntreb şi eu cum de se face că n-am murit. Poate că frica mea animalică de moarte a fost atât de puternică, încât s-au înspăimântat de ea până şi khabirii, care s-au apropiat de mine cu lăncile lor, încât au început să tremure şi, împiedicându-se, au căzut în propriile lor lănci şi au murit.

În cea de-a treia zi, Horemheb a trimis o parte din trupă înapoi la Ierusalim, pentru a transporta acolo prăzile de război, fiindcă pe câmpul de luptă nu veniseră prea mulţi negustori, care să fi putut cumpăra sclavi, vase pentru bucătărie şi grâu, restul trupei trebuind să se ocupe de păşunatul vitelor. Pentru cei răniţi, el a organizat un câmp, păzit de soldaţii din grupa cozilor de leu, dar cei mai mulţi dintre cei răniţi mureau. Horemheb însuşi a plecat cu carele de luptă pentru a-i urmări pe khabiri, fiindcă după ce i-a interogat pe prizonieri, el a aflat că, atunci când fugiseră, khabirii reuşiseră să-şi salveze şi zeul.

Am mers şi eu cu Horemheb atunci, în acea urmărire, fiindcă el a insistat foarte mult, deşi n-aveam nici un chef de-aşa o aventură. Eu am stat tot timpul în spatele lui, pe carul de luptă, agăţat de centura lui şi mi-am blestemat şi ziua în care m-am născut, fiindcă el gonea ca un nebun şi în fiecare clipă mă gândeam că am să cad şi că am să-mi zdrobeasc capul de pietre. Dar el râdea de mine şi-mi spunea că ar vrea ca eu să dau de gustul războiului, o dată ce tot venisem să văd dacă războiul nu-mi spune nimic.

Într-adevăr, am simţit gustul războiului şi am văzut carele de luptă cum au înaintat spre khabiri ca un uragan, luându-i prin surprindere, în timp ce ei cântau bucuroşi, scuturând crenguţe de palmier şi mânau trupele furate pentru a le ascunde în deşert. Am văzut caii care au zdrobit cu picioarele lor bătrâni, femei şi copii, prin fumul care venea de la corturile lor incendiate. Şi khabirii au învăţat de la Horemheb, prin sânge şi lacrimi, că mai bine ar fi rămas săraci în deşertul lor şi-ar fi crăpat de foame, decât să fi năvălit în bogata şi mănoasa Sirie, ca să-şi ungă cu ulei pielea lor arsă de soare şi să se îngraşe cu grâul furat. În felul acesta am încercat şi eu războiul, dar, de fapt nu era un război, ci doar o urmărire şi un masacru. La un moment dat, Horemheb s-a oprit şi au fost puse la loc pietrele de hotar mutate de khabiri şi nu s-a mai ostenit să-i urmărească în deşert, deşi ar fi vrut-o, dar a motivat de ce nu continua urmărirea lor astfel:

— Trebuie să păstrăm puţină sămânţă de khabiri, fiindcă voi mai avea nevoie de ei, ca să-mi antrenez soldaţii pentru luptă; nu există loc în vreo ţară unde ei s-ar putea bate; de peste patruzeci de ani, în toată lumea este pace şi toate popoarele trăiesc în armonie şi regii marilor ţări au ajuns să-şi spună în scrisori fraţi şi prieteni, şi faraonul trimite fiecăruia aur, ca să i se ridice statui în templele altor zei. De aceea, eu vreau să păstrez sămânţă de khabiri, fiindcă peste câţiva ani, de foame, ei vor porni din nou din deşertul lor, uitând nenorocirile pe care deja le-au încercat.

Zeul khabirilor a fost zdrobit de carul de luptă al lui Horemheb, şi el s-a aruncat asupra zeului ca un şoim, cu toate că cei care purtau zeul îl lăsaseră jos, pe pământ, şi abandonându-l, o luaseră la goană spre munţi, departe de carele de luptă. După aceea, Horemheb a tăiat zeul în bucăţi şi a ars fiecare bucată în faţa zeiţei Sekhmet, iar soldaţii se loveau cu pumnii-n piept spunând cu mândrie:

— Iată cum arde zeul khabirilor!

Numele acestui zeu era Jehou sau Jahve şi khabirii nu mai aveau altul, aşa că au trebuit să se întoarcă în deşert fără zeul lor, încă şi mai săraci decât fuseseră până să încalce graniţa, chiar dacă, doar puţin mai înainte, ei cântaseră de bucurie, fluturând în mâini ramuri de palmier.

Horemheb s-a întors în Ierusalim, unde se strânseseră toţi refugiaţii din zonele de frontieră şi îşi revendicau bunurile lor, furate de khabiri, pe care armata egipteană le recuperase prin război, dar ei ar fi putut să obţină vitele, grânele şi vasele lor de bucătărie, numai dacă le-ar fi cumpărat de la armată, de aceea, sfâşiindu-şi hainele de pe ei de supărare, afirmau: „Asta-i o hoţie şi mai mare decât cea a khabirilor”. Dar ei nu aveau de ce se plânge, din moment ce templul şi negustorii sirieni le promiseseră că-i vor împrumuta cu bani. Ceea ce ei nu ar fi vrut să cumpere urma să fie vândut de Horemheb negustorilor veniţi la Ierusalim din toată Siria. În acelaşi timp, Horemheb a dat fiecărui soldat o recompensă în monede de aramă şi argint şi abia atunci eu am înţeles de ce cea mai mare parte a răniţilor pe care eu îi îngrijisem au murit, cu toate că eu îmi dădusem multă osteneală ca să-i vindec. Se întâmplase aşa, fiindcă toţi cei sănătoşi au avut interesul ca cei răniţi să moară, pentru ca partea lor de aur şi de argint să fie mai mare. Dar mai înainte de plecarea spre Ierusalim, pe când ei le-au furat răniţilor hainele, armele şi bijuteriile, i-au privat şi de apă, şi de mâncare, aşa că până la urmă, cea mai mare parte dintre ei a murit. Abia atunci am înţeles de ce măcelari ignoranţi însoţeau trupele în război şi se întorceau bogaţi în Egipt, cu toate că nu se pricepeau la nimic.

Ierusalimul era un oraş zgomotos şi în tot locul, larma dezagreabilă era însoţită de muzică siriană. Soldaţii aveau argint şi cupru şi de aceea beau pe întrecute bere şi se distrau cu fetele vopsite pe care negustorii le aduseseră cu ei; şi se luau la harţă şi adesea se băteau până la sânge şi furau unul de la altul sau de la negustori, aşa că, în fiecare zi, atârnau pe zidurile cetăţii oameni spânzuraţi cu capul în jos. Soldaţii nu se sinchiseau prea mult de această posibilă pedeapsă şi spuneau: „Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi mereu”.

Până la plecarea negustorilor, ei şi-au risipit tot cuprul şi argintul lor pe bere şi pe femei, numai că Horemheb, care se îmbogăţise din impozitele percepute atât pentru intrarea cât şi pentru ieşirea mărfurilor la Ierusalim, le-a cedat soldaţilor aproape tot ceea ce câştigase. Dar nu era deloc mulţumit, şi atunci când m-am dus la el ca să-mi iau rămas-bun, fiindcă voiam să mă întorc la Simyra, mi-a spus:

Această campanie de război s-a terminat mai înainte de a începe şi faraonul, în scrisoarea pe care mi-a trimis-o, mi-a reproşat că am provocat vărsare de sânge, cu toate că-mi interzisese acest lucru. Eu va trebui să mă întorc în Egipt împreună cu căcăcioşii mei de soldaţi, ca după aceea să le dau drumul să se ducă unde vor şi să depun la Templu cozile de leu şi şoimii pentru păstrare, dar eu ştiu ce va urma după aceea, deoarece aceşti soldaţi reprezintă singura trupă din Egipt care are o oarecare experienţă şi alţii mai buni decât ei n-ai de unde să găseşti, fiindcă toţi soldaţii Egiptului se pricep bine doar să ciupească femeile în piaţă, şi-n general, în afară de a le atârna hoitul pe ziduri, nu prea ai ce face cu ei. Pe Amon, îi vine uşor faraonului să compună imnuri pentru zeul lui în palatul de aur şi să creadă că poate guverna toate popoarele cu dragostea lui, dar probabil că şi-ar schimba ideile, dacă ar auzi gemetele oamenilor masacraţi şi urletele femeilor din satele incendiate şi ar vedea cruzimea hoardelor care violează graniţele.

Egiptul nu are duşmani, am spus eu, fiindcă Egiptul este prea bogat şi puternic, iar reputaţia ta a crescut mult în toată Siria, şi nu cred că se vor mai încumeta khabirii să mai mute pietrele de hotar. De aceea, de ce n-ai putea să-ţi concediezi soldaţii? La drept vorbind, sunt atât de zgomotoşi şi se bat ca animalele între ei, iar când treci prin cartierul lor, ţi se-ntorc maţele pe dos de la mirosul de urină şi de la alte mirosuri şi pe trupurile lor colcăie paraziţii.

Tu nu ştii ce vorbeşti, mi-a spus el, scărpinându-se cu furie sub braţ, fiindcă şi casa regală din oraş era plină de paraziţi. Egiptul este sătul de el însuşi şi face o mare greşeală, fiindcă lumea este mare şi în locuri neştiute sunt semănate deja seminţele din care vor creşte focul şi ravagiile. Uite, îţi dau un exemplu. Am auzit că regele amoriţilor îşi procură febril cai şi cumpără care de luptă, ceea ce, după părerea mea, nu este deloc convenabil, Egiptului, fiindcă eu cred că în loc să cumpere care de luptă, mai bine ar plăti cu regularitate, faraonului, tributul. Deja la el în ţară, se vorbeşte pe faţă că, odinioară, amoriţii erau stăpânii lumii, şi în fond, există un pic de adevăr în afirmaţia aceasta, fiindcă ultimii hicsoşi au locuit în ţara Amuru.

Acest rege, Aziru, îmi este prieten, am spus eu, şi el este foarte mândru, fiindcă i-am aurit dinţii. Dar eu nu cred că el nutreşte astfel de gânduri acum, fiindcă şi-a găsit o femeie care-i stoarce toată vlaga dintre coapsele lui şi-i înmoaie genunchii.

Tu ştii o mulţime de lucruri, Sinuhe, a spus Horemheb, şi s-a uitat la mine cu interes. Tu eşti un om liber şi decizi singur ceea ce ai de gând să faci, călătoreşti dintr-un oraş în altul şi auzi lucruri de care alţii nici măcar n-au habar. Dac-aş fi eu în locul tău şi dac-aş fi liber, aş călători în toate ţările şi m-aş instrui. Aş călători în ţara Mitanni, în Babilon şi poate că m-aş încumeta să călătoresc chiar şi acolo unde hitiţii îşi construiesc de zor care grele de luptă şi aş vedea cum îşi instruiesc ei armata, aş călători şi în insulele de pe mare, pentru a vedea care este forţa reală a corăbiilor lor despre care se povesteşte atât de mult. Dar eu nu o pot face, fiindcă faraonul îmi cere să mă întorc în Egipt, ca să nu mai amintesc de faptul că numele meu este deja cunoscut în toată Siria şi, mai mult ca sigur, nimeni nu-mi va povesti mie ceea ce aş vrea eu să ascult. Dar tu, Sinuhe, care eşti îmbrăcat în haine siriene şi vorbeşti cu uşurinţă limbile oamenilor cultivaţi din toate ţările, care eşti, de asemenea medic, n-ai putea fi bănuit de nimeni că înţelegi şi alte lucruri în afară de medicină. Vorbele tale sunt simple şi, uneori, sună naiv în urechile mele, ca vorbele unui copil; tu priveşti fără teamă oamenii direct în ochi, dar cu toată această privire deschisă a ta, eu ştiu că sufletul tău este închis şi că, de fapt, în tine este ceva ascuns, pe care nici un om nu-l ştie. Este adevărat ceea ce-ţi spun, aşa-i?

Poate că este adevărat, i-am răspuns eu, dar ce doreşti de la mine?

Poate că, dacă eu ţi-aş da mult aur, a spus el, şi te-aş trimite pe tine în acele ţări, pe care le-am amintit, ca tu să profesezi ca medic acolo, unde bucurându-te de bunul renume pe care îl au medicii din Egipt, vei putea să te apropii de cei bogaţi şi nobili în fiecare oraş unde te vei afla, fiindcă şi acolo sunt boli şi oameni care vor să fie îngrijiţi de medici renumiţi; ai putea privi în inima lor şi ai putea să le înţelegi intenţiile, şi poate că şi intenţiile regilor şi guvernatorilor le vei putea afla, dacă ei te vor invita să-i îngrijeşti sau să-i vindeci de vreo boală. Şi în acelaşi timp în care îţi vei practica meseria, ochii tăi vor fi ochii mei iar urechile tale vor fi urechile mele, şi-ţi vei întipări în minte ceea ce vei vedea şi ceea ce vei auzi, iar la întoarcerea ta în Egipt, îmi vei povesti mie totul.

Eu nu mă voi mai întoarce niciodată în Egipt, am spus eu. Iar propunerile tale sunt periculoase şi eu n-aş vrea să atârn cu capu-n jos pe zidurile vreunui oraş străin.

Despre ceea ce se poate întâmpla mâine, nimeni nu ştie nimic dinainte, a spus el, dar cred că, pentru cine a băut o dată din apa Nilului, nu există în lume nici o apă care să-i poată potoli setea. Şi rândunelele, şi cocorii se întorc în Egipt în fiecare iarnă, fiindcă în nici o ţară din lume nu este mai bine. De aceea, ceea ce ai zis este ca un bâzâit de muşte în urechile mele. Nu uita că aurul este ca pulberea la picioarele mele şi că oricând l-aş schimba cu plăcere pentru sfaturi înţelepte. E stupid ceea ce spui despre atârnatul pe ziduri, fiindcă eu nu-ţi cer să comiţi vreo crimă sau să încâlci legile ţărilor în care vei merge. Oare nu invită toate marile oraşe călătorii din alte ţări să le vadă templele şi să le onoreze sărbătorile? Oare nu-i ispitesc guvernatorii marilor oraşe cu tot felul de distracţii pe călătorii străini, ca oraşele lor să fie şi mai bogate după ce străinii îşi vor fi lăsat aurul lor acolo? Şi tu vei fi binevenit în orice oraş din orice ţară dacă vei avea aur, iar măiestria ta de medic va fi apreciată în orice ţară, mai ales acolo unde bătrânii sunt omorâţi şi cei bolnavi sunt duşi să crape în deşert, după cum am auzit. Regii sunt mândri de puterea lor şi, de aceea, deseori se distrează privind trupele de soldaţi care defilează în faţa lor şi vor ca şi străinii să le vadă, pentru a respecta puterea lor. Nu ţi se poate întâmpla nici un rău dacă le vei privi şi tu şi dacă vei observa în ce fel defilează soldaţii, ce fel de arme au, dacă vei aprecia numărul carelor lor de luptă şi vei afla dacă sunt mari şi grele sau mici şi uşoare, dacă sunt pentru doi sau pentru trei oameni, fiindcă am auzit că alături de conducătorul unui car de luptă, unii au şi un purtător de secure. Este important de ştiut dacă soldaţii sunt bine hrăniţi şi dacă străluceşte grăsimea pe ei sau dacă sunt slabi şi ciuruiţi de insecte şi dacă ochii lor sunt bolnavi ca ai căcăcioşilor mei de soldaţi. Se spune că hitiţii extrag prin magie, din pământ, un metal nou, din care se pot face arme mai tăioase şi mai dure decât armele de bronz şi că acest metal este albastru şi i se spune fier, dar dacă acest lucru este adevărat, nu am de unde şti; s-ar putea ca ei să fi învăţat doar vreo nouă metodă de prelucrare a cuprului amestecându-l într-un alt fel, de aceea, eu vreau să ştiu care este adevărul. Dar ceea ce este cel mai important este să ştiu care sunt dispoziţiile suveranilor şi sfetnicilor lor.

L-am privit, dar el nu se uita la mine. Legăna nepăsător în mâini cravaşa de aur şi privea fix spre fereastră. Dincolo de fereastra deschisă se puteau vedea zidurile de lut ale Ierusalimului şi pietrele, care, în lumina soarelui dogoritor al amiezii, păreau însângerate şi măslinii, ale căror frunze erau cenuşii din cauza prafului. Dar el privea mai departe de toate acestea, ca şi cum ar fi încercat să vadă o ţară îndepărtată şi gâtul lui era ridicat şi încordat, iar ochii lui ardeau de tristeţe.

Am înţeles ce vrei de la mine, i-am răspuns eu, după ce am chibzuit puţin. Şi inima mea a fost, în ultima vreme, neliniştită şi sălbatică ca o pasăre încolţită. De aceea am venit la tine, ca să văd cu ochii mei cum este războiul, deşi slujitorul meu m-a prevenit ce fel este. Nu am nimic împotriva călătoriilor în ţări depărtate, în care mulţi egipteni încă nu au ajuns, fiindcă Simyra este un oraş mic, şi deja m-am plictisit de Simyra. Pe când vorbeai, mă gândeam cu uimire cât de mult timp a trecut de când locuiesc în acest oraş. Dar poate că omul se hotărăşte greu şi ezită să plece dintr-un loc în altul, dacă nu există cineva care să-i poruncească sau să-l trimită vreundeva. Totuşi, tu nu mi-ai poruncit; dar eu nu înţeleg la ce-ţi foloseşte dacă vei şti ceea ce doreşti să ştii, dacă tot te vei duce să-ţi pierzi vremea în palatul de aur al faraonului, unde altceva n-ai de făcut decât să te distrezi cu femeile.

Atunci el mi-a spus:

Uită-te la mine!

Uitându-mă la el, mi s-a părut impunător, ochii lui aveau o strălucire stranie şi tristă, era ca un zeu şi am simţit că-mi tresare inima în piept şi m-am înclinat în faţa lui ca în faţa unui zeu. Iar el mi-a spus:

Oare nu crezi că sunt stăpânul tău?

Inima mea spune că eşti stăpânul meu, dar de ce este aşa, nu ştiu, i-am răspuns eu şi mi-am simţit limba grea în gură şi mi s-a făcut frică. Probabil, este adevărat că tu eşti destinat să conduci lumea, după cum ai spus. Voi pleca la drum şi ochii mei vor fi ochii tăi şi urechile mele vor fi urechile tale, dar nu ştiu dacă îţi vor fi de folos noutăţile pe care ochii şi urechile mele le vor afla, fiindcă, deşi sunt un medic excelent, mintea mea nu sclipeşte în alte domenii. Totuşi, voi încerca să fac totul cum voi putea mai bine, dar nu o voi face pentru aurul pe care tu mi l-ai promis, ci doar în numele prieteniei noastre, şi pentru că zeii aşa au vrut, dacă, într adevăr, există zei.

El a spus:

Eu nu mă îndoiesc că prietenia noastră se va sfârşi vreodată, în orice caz, eu îţi voi da aur, fiindcă eu cunosc oamenii şi simt că tu ai nevoie de aur. Tu nu trebuie să te întrebi prea mult de ce am eu nevoie de aceste informaţii, îţi pot spune doar atât, că pentru mine, aceste informaţii sunt mai preţioase decât aurul. Îţi mai pot spune că şi în alte timpuri, marii faraoni au trimis oameni înţelepţi la curţile altor regate, dar trimişii actualului faraon sunt nişte imbecili, care nu reuşesc să povestească ceva interesant. Ei îţi pot descrie în detaliu doar cum sunt pliurile veşmintelor, cum sunt atârnate decoraţiile sau în ce ordine sunt aşezaţi demnitarii în stânga şi în dreapta regelui De aceea, nici nu trebuie să-i bagi în seamă, dacă-i vei întâlni, fiindcă vorbele lor vor fi ca bâzâitul de muşte în urechile tale.

Când ne-am despărţit, el m-a privit cu căldură, mi-a mângâiat obrajii, şi-a lipit faţa de umărul meu şi mi-a spus:

Inima mea este nefericită că trebuie să mă despart de tine, Sinuhe. La fel ca şi tine, eu sunt singur în lumea asta şi nimeni nu cunoaşte suferinţele şi tainele inimii mele.

Cred că, spunând acele vorbe, el se va fi gândit la prinţesa Baketamon, de a cărei frumuseţe inima lui fusese vrăjită.

El mi-a dat mult aur, mai mult decât m-aş fi aşteptat să-mi dea, îmi vine să cred că mi-a dat tot ceea ce a câştigai în campania din Siria, şi a ordonat unei escorte să mă însoţească până la ţărmul mării, pentru a mă proteja de hoţi şi de ucigaşi. În port, am depus aurul la casa de comerţ şi am luat în schimb tăbliţele de argilă, care certificau că pot ridica aurul de oriunde din Siria, şi am procedat astfel, fiindcă este mai prudent să călătoreşti fără aur la tine, apoi m-am îmbarcat pe o corabie, pentru a ajunge înapoi la Simyra.

Îmi amintesc că, mai înainte de a pleca din Ierusalim, am făcut o trepanaţie unui soldat, care fusese lovit cu o măciucă-n cap într-o încăierare din apropierea templului lui Aton, şi care avea craniul fracturat. Omul agoniza şi nu-şi putea mişca deloc mâinile şi picioarele. Dar nu l-am putut vindeca. După trepanaţie, corpul lui ardea ca focul şi el se zvârcolea, iar a doua zi a murit.