Cartea a şasea.         ZIUA REGELUI FALS.

Înainte de a începe o nouă carte, trebuie să preaslăvesc acele timpuri, care s-au pierdut, când am călătorit în atâtea ţări şi am învăţat atât de mult din înţelepciunea altora, fără să mă fi deranjat nimeni cu ceva, fiindcă astfel de timpuri nu se vor mai întoarce niciodată. Eu am călătorit în lumea care timp de patruzeci de ani nu mai cunoscuse războiul şi pe atunci soldaţii regali protejau drumurile caravanelor şi mărfurilor, şi soldaţii faraonului şi regilor apărau fluviile şi mările împotriva piraţilor. Graniţele erau deschise şi călătorii sau negustorii care aveau cu ei aur erau bineveniţi în toate oraşele. Oamenii nu se insultau unii pe alţii, ci se înclinau cu respect când se întâlneau, cu mâinile coborâte până la genunchi, şi toţi se informau despre obiceiurile celorlalţi şi mulţi oameni cultivaţi vorbeau mai multe limbi şi cunoşteau două scrieri.

Câmpurile erau irigate şi de aceea dădeau recolte abundente şi în locul Nilului terestru, Nilul ceresc binecuvânta cu ploaie culturile de pe pământurile roşii. În timpul călătoriilor mele, turmele de animale se deplasau în siguranţă şi păstorii umblau neînarmaţi şi cântau fericiţi din fluier. Viile erau înfloritoare, iar pomii fructiferi se încovoiau de-atâta rod, preoţii erau sătui şi străluceau de-atâta grăsime şi de uleiurile cu care erau unşi, în curţile templelor din toate ţările, fumul se ridica gros de la numeroasele jertfe care se aduceau zeilor. Nici zeilor nu le mergea rău şi erau binevoitori cu oamenii, fiindcă le priau bogatele jertfe, şi se-ngrăşau şi ei ca şi preoţii. Bogaţii se îmbogăţeau şi mai mult, cei puternici deveneau şi mai puternici, iar săracii şi mai săraci, dar fiindcă toate se desfăşurau aşa după cum zeii hotărâseră, toată lumea era mulţumită cu soarta pe care o avea şi nimeni nu murmura împotriva zeilor. În felul acesta îmi amintesc eu de timpurile care au fost şi care nu vor mai fi, niciodată, vremuri în care eu eram un bărbat tânăr şi nici o oboseală sau durere nu îmi încercaseră încă picioarele, în ciuda lungilor călătorii pe care le făceam şi ochii mei erau neobosiţi şi plini de curiozitate şi se minunau de tot ceea ce era nou pentru ei şi inima mea era dornică să cunoască fără încetare.

Pentru a se înţelege cât de bine erau puse la punct toate lucrurile, pot aminti de faptul că de la casa de comerţ din templul Babilonului mi s-a restituit, fără nici o ezitare, tot aurul pe care-l depusesem în Simyra şi că din oricare oraş puteai cumpăra vinuri provenind de oriunde. În oraşele siriene puteai lesne găsi vinuri de pe dealurile Babilonului, iar în Babilon puteai cumpăra cu aur vinurile din Siria. Cine avea aur putea să-şi cumpere sclavi de toate culorile şi mărimile, după preferinţă, copii, bărbaţi sau fete tinere, cu care să se distreze, îşi puteau plăti servitori, dar cine nu avea aur trebuia să muncească din greu până ce i se înăsprea şi i se îngroşa pielea, i se jupuiau mâinile şi i se încovoia grumazul. Dar dacă cineva încerca să jefuiască o casă bogată şi să fure aur ca să bea vin, să se distreze şi să-şi cumpere sclavi, era prins, spânzurat şi lăsat să atârne cu capul în jos pe ziduri, ca şi alţii să ştie ce li se poate întâmpla dacă vor fura.

După ce am ridicat în slăvi vremurile fericite, care s-au dus, când soarele era mai strălucitor şi vântul mai blând ca în zilele de acum, am să continuu povestea călătoriilor mele şi am să scriu despre toate celea, aşa cum ochii mei le-au văzut, aşa cum urechile mele le-au auzit. Totuşi, mai întâi, voi povesti despre întoarcerea mea la Simyra.

Când am ajuns în casa mea din Simyra, Kaptah m-a întâmpinat cu strigăte vesele şi lacrimi de bucurie, s-a trântit la picioarele mele şi a spus:

Binecuvântată fie această zi în care stăpânul meu a ajuns acasă! Totuşi, te-ai întors! Începusem să cred că ai murit şi chiar mă mir că nu te-a străpuns vreo lance, fiindcă n-ai luat în seamă sfaturile pe care ţi le-am dat şi te-ai aventurat ca să-ncerci pe pielea ta războiul. Este clar că scarabeul nostru este un zeu puternic, dacă te-a protejat şi de data asta, aşa că trebuie să-i mulţumim, fiindcă astăzi este o zi bună. Inima mea este plină de bucurie fiindcă te văd din nou şi bucuria stoarce din ochii mei lacrimi, cu toate că nu ar trebui să mă bucur atât de mult, pentru că, mai înainte de a te fi întors, eu mă vedeam deja moştenindu-ţi averea şi intrând în posesia aurului pe care tu l-ai depus la casa de comerţ din Simyra. Dar n-am să-mi plâng acum bogăţiile pe care le-am pierdut mai înainte de a le avea, trebuie să mă mulţumesc cu bucuria de a te vedea, fiindcă fără tine, eu aş fi ca un ied rătăcit, care behăie trist, şi zilele mi-ar fi, fără tine, întunecate. Trebuie să ştii că eu n-am furat de la tine mai mult ca înainte în tot timpul cât ai fost plecat şi că am avut grijă de casa ta, de lucrurile tale şi de toată averea ta, aşa că acum, tu eşti mai bogat decât atunci când ai plecat.

El mi-a spălat picioarele şi mi-a turnat apă pe mâini, s-a ocupat cu atenţie de mine şi atât s-a mai lăudat de grija pe care el mi-o poartă, încât n-am mai putut răbda să-i ascult neroziile, i-am poruncit să tacă şi i-am spus:

Pregăteşte totul pentru drum, fiindcă noi vom pleca într-o călătorie foarte lungă, probabil pentru câţiva ani, şi este vorba de o călătorie deloc uşoară, fiindcă noi vom ajunge în ţara Mitanni, în ţara Babilonului şi chiar şi în insulele mării.

Kaptah a amuţit şi de frică s-a întunecat cu totul, faţa lui a devenit pământie, apoi a început să plângă şi a spus:

Pentru numele scarabeului nostru, cu ce voi fi greşit oare, de stăpânului meu i s-au întunecat iarăşi minţile? Cred că cel mai bine-ar fi să-l leg şi să-i aplic nişte lipitori pe braţe şi pe genunchi. Tu vrei să plecăm tocmai acum, când nouă ne merge atât de bine în Simyra şi când putem înmuia pâinea noastră cea de toate zilele din abundenţă în miere, când negustorii oraşului şi chiar şi autorităţile ne respectă, tocmai acum, când fecioarele templului zeiţei Iştar au învăţat de la marinari o groază de lucruri noi, cu care îi înnebunesc pe bărbaţii Simyrei, de nu se mai satură niciunul de dragostea lor şi le zvâcnesc trupurile în templu, la fel cum se zbat peştii pe pământul uscat? Poate că, cel mai bine-ar fi să duci şi tu ofrande zeiţei ca să-ţi treacă nebunia.

Atunci, eu i-am spus:

— De ce trebuie să plec, nu-ţi voi spune ţie, fiindcă tu eşti un sclav fără minte, de aceea îţi cer să încetezi să-mi mai judeci hotărârile. În ceea ce te priveşte, fie aşa cum doreşti! Tu n-ai decât să rămâi în Simyra şi să ai grijă de casă şi de bunurile mele şi n-ai decât să te distrezi, cât timp voi fi eu plecat, cu toate femeile templului, le zic aşa, fiindcă eu refuz să le spun târfelor acelora fecioare. Şi, din moment ce nu vrei să mă însoţeşti, voi călători singur şi nu cred că-ţi voi duce dorul, fiindcă, într-adevăr, la un drum atât de lung, tu m-ai putea mai mult incomoda, decât să-mi fii util cu ceva.

Auzind vorbele mele, Kaptah a început să plângă şi să geamă şi mi-a spus:

— Într-adevăr, ar fi fost mai bine să nu mă fi născut niciodată pe lumea asta. Ar fi fost mai bine să nu mă fi-ngrăşat niciodată de la trai bun şi de la zile bune, fiindcă atunci când îmi este mai bine şi mie, trebuie să renunţ la toată fericirea, pe care, mai bine, nu aş mai fi avut-o, decât s-o pierd. Dac-ai fi plecat în călătorie pentru o lună sau două, cum ai mai făcut, n-aş fi avut nimic de spus şi aş fi rămas în Simyra. Dar, dacă este vorba de nişte ani de călătorie, este posibil ca tu să nu te mai întorci niciodată şi nefericirea mea va fi mare, fiindcă niciodată nu te-aş mai putea vedea. De aceea, te voi însoţi şi voi lua cu mine şi scarabeul nostru, fiindcă pentru o astfel de călătorie, este nevoie de mult noroc, şi fără scarabeu tu ai putea fi atacat de hoţi sau ai putea fi tăiat în bucăţele de bandiţi. Iar fără mine şi fără experienţa şi înţelepciunea mea, tu nu eşti mai breaz decât un viţel, căruia orice hoţ îi poate lega picioarele şi-l poate lua în spinare să-l ducă unde-o vrea; fără mine tu eşti doar un bărbat care are ochii legaţi şi merge la întâmplare înainte, aşa că oricine-l poate fura, şi aşa ceva n-aş putea suporta, fiindcă dacă destinul tău este să fii veşnic furat, e preferabil să fur eu de la tine, deoarece eu fur cu judecată şi ţin seama de resursele şi de interesele tale. Dar cel mai bine pentru noi ar fi dacă am rămâne în Simyra, în casa noastră.

Obrăznicia lui Kaptah crescuse o dată cu trecerea anilor, şi el spunea „casa noastră” şi „scarabeul nostru”, iar dacă era de plătit ceva spunea „aurul nostru”. Dar în acel moment, răbdarea mea ajunsese la limită, de-aceea, am luat băţul şi i-am tras câteva lovituri peste fund, că tot îi crescuse de-atâta bine-n Simyra, şi o dată cu loviturile, i-am oferit şi un motiv real pentru plâns. Şi i-am spus:

— Îmi spune inima c-odată şi-odată, tot vei atârna spânzurat cu capu-n jos pe zidurile vreunui oraş, din cauza obrăzniciilor tale. Hotărăşte-te imediat dacă vrei să mă însoţeşti sau nu în această călătorie şi încetează cu eternele tale trăncăneli, care-mi obosesc urechile.

Până la urmă, Kaptah s-a liniştit şi s-a resemnat cu soarta lui şi ne-am apucat amândoi să facem pregătirile pentru drum.

Fiindcă el jurase că nu va mai pune niciodată piciorul pe vreo corabie care călătoreşte pe mare, n-am avut de ales şi ne-am alăturat unei caravane, care urma să străbată toată Siria, până-n nord, unde eu voiam să ajung ca să văd pădurile de cedri din Liban, care furnizau lemnul pentru construcţia palatelor şi pentru barca sacră a lui Amon. Despre această călătorie nu am prea multe de povestit, fiindcă ea a fost monotonă şi lipsită de incidente, deoarece hoţii au ocolit caravana noastră. Hanurile în care am poposit au fost destul de curate şi mâncarea a fost bună şi băutura a fost bună şi, câteodată, au fost şi pacienţi pe care eu i-am vindecat de diferite boli. M-am lăsat dus într-o litieră, fiindcă după nefericita experienţă din Ierusalim, eram sătul să călătoresc pe spinarea măgarilor. Nici Kaptah nu prea aprecia călătoria cu măgarul, dar n-am vrut să-l iau în litiera mea, din cauza demnităţii mele, fiindcă el îmi era servitor. De aceea, Kaptah se văicărea continuu şi spunea că ar preferea să moară, decât să-i fie atât de tare zdruncinat fundul din cauza capriciilor unui măgar. I-am amintit că am fi putut călători mai repede şi mai comod cu o corabie, dar vorbele mele mi se pare că nu l-au consolat câtuşi de puţin. Vântul uscat mi-a jupuit faţa şi a trebuit continuu să mă ung cu ulei, nisipul îmi scârţâia între dinţi şi puricii deşertului m-au înnebunit cu pişcăturile lor, dar cu toate aceste inconveniente, ochii mei se bucurau de tot ceea ce vedeau.

Am văzut pădurile de cedri şi copacii erau atât de mari, încât nici un egiptean nu m-ar fi putut crede, dacă i-aş fi povestit cât de imenşi sunt cedrii din Liban, de aceea nici n-am povestit mai târziu, când am ajuns în Egipt, nimănui. Parfumul acestor păduri de cedri este minunat şi râurile din împrejurimi sunt limpezi şi m-am gândit, când treceam prin acele ţinuturi, că nimeni n-ar fi putut fi nefericit, dac-ar fi avut norocul să locuiască acolo. Aşa am gândit până în momentul când am văzut sclavii care doborau copacii şi-i tăiau pentru a fi transportaţi de-a lungul pantelor munţilor, până la ţărmul mării. Tare mai erau nefericiţi acei sclavi, braţele şi picioarele lor erau pline de răni purulente şi pe spatele lor forfoteau muştele, care se desfătau pe tăieturile adânci lăsate în carne de şfichiurile bicelor, aşa că nu am mai gândit deloc la fel ca mai înainte de a-i fi văzut.

Kaptah se distra făcând socoteli, cât de bogat ar putea fi el în Egipt, dacă ar fi proprietarul lemnului pădurilor de cedri, şi-şi imaginea corăbiile încărcate cu lemn de cedru, care aşteptau să fie descărcate în portul Tebei. El a calculat după cum l-a dus mintea şi mi-a povestit apoi că numai cu aurul obţinut din vânzarea unui singur cedru mare, un om cu toată familia lui ar putea trăi fericit toată viaţa, înţelegându-se prin acest lucru că aurul îi va fi de ajuns şi pentru a-şi trimite băieţii să înveţe şi că-şi va putea mărita bine fetele. Apoi el s-a apucat să numere copacii, dar erau atât de mulţi, că s a încurcat şi a luat numărătoarea de la început, iar până la urmă s-a lăsat păgubaş, a înjurat supărat şi a spus:

— Mi se rupe inima când privesc toată această bogăţie fără de sfârşit, cum se clatină în vânt de pomană.

După aceea, el şi-a acoperit capul ca să nu mai vadă cedrii. Iar eu m-am gândit că faptul de a fi văzut cum acei cedri semeţi se clatină încă este arhisuficient pentru a justifica atât de lungul drum pe care l-am străbătut prin deşert.

Într-un sfârşit, am ajuns în oraşul Kadeş, unde erau o fortăreaţă şi o mare garnizoană egipteană. Dar zidurile fortăreţei nu erau păzite de nimeni şi se vedea că fusese de mult părăsită, fiindcă în ziduri se căscau crăpături largi, invadate de ierburi. Soldaţii şi ofiţerii garnizoanei egiptene trăiau împreună cu familiile lor în oraş şi-şi aduceau aminte că sunt soldaţi doar în zilele în care, din depozitele faraonului, li se distribuiau grâul, ceapa şi berea. Am rămas în oraş până când rănile cu care Kaptah se pricopsise de la călăritul măgarului s-au cicatrizat şi, în tot acel timp, m-am ocupat de mulţi bolnavi, fiindcă medicii egipteni din Kadeş erau atât de nepricepuţi, încât numele lor fusese radiat din Cartea Vieţii sau poate că ei nici nu fuseseră trecuţi vreodată în Cartea Vieţii. De aceea, bolnavii călătoreau până-n ţara Mitanni, dacă le dădea mâna şi dispuneau de aur suficient ca să poată fi îngrijiţi de medici instruiţi în Babilon. În Kadeş am văzut monumentele pe care le ridicaseră marii faraoni şi am citit inscripţiile de pe ele, unde ei povesteau despre victoriile lor, despre duşmanii ucişi şi despre vânătorile de elefanţi. În Kadeş mi-am făcut un alt sigiliu, dintr-o piatră preţioasă pe care a fost gravat numele meu; sigiliile din alte ţări nu sunt ca acelea din Egipt şi nu se poartă la deget ca inelele, ci atârnate de gât, precum colierele, fiindcă sunt cilindrice, au o gaură la mijloc şi se rulează pe argilă, pentru a-şi lăsa astfel amprenta. Dar cei săraci şi neştiutori de carte apasă degetul mare pe tăbliţa de argilă, când trebuie să confirme ceva.

Kadeş era un oraş atât de trist şi de lugubru, atât de ars de soare şi plin de depravare, că până şi Kaptah a dorit să ne continuăm imediat drumul, cu toate că nu-i făcea nici o plăcere să călărească măgari. Singurul divertisment din Kadeş era sosirea caravanelor din toate ţările, fiindcă oraşul era la o importantă încrucişare de drumuri. Dar absolut la fel sunt toate oraşele de graniţă, oricare-ar fi regele lor, iar pentru ofiţeri, ca şi pentru soldaţi, aceste oraşe sunt locuri de pedeapsă, fie că aparţin Egiptului, ţării Mitanni, ţării Hatti sau Babilonului; în aceste garnizoane, ofiţerii şi soldaţii nu fac altceva decât să-şi blesteme ziua în care s-au născut pe acest pământ, să joace zaruri şi să se bată, să bea bere proastă şi să se distreze cu femeile, după care sunt mai mult trişti decât veseli.

Noi ne-am continuat drumul şi am trecut frontiera la Naharan şi nimeni nu ne-a oprit, apoi am continuat drumul de-a lungul unui râu, care curgea invers decât Nilul, adică curgea dinspre partea mai joasă spre ţinuturile mai înalte. Ni s-a spus că suntem în ţara Mitanni şi am plătit vama care se percepe călătorilor de către vistieria regală. Dar, fiindcă eram egipteni, toţi oamenii ne-au întâmpinat cu respect. Se apropiau de noi şi spuneau: „Fiţi bineveniţi la noi! Inimile noastre se bucură când văd egipteni. Şi de multă vreme n-am mai văzut pe-aici egipteni. De aceea, inimile noastre sunt încărcate de nelinişte, fiindcă faraonul nu ne-a mai trimis nici soldaţi, nici arme, nici aur. Se spune că faraonul a trimis în dar regelui nostru pe noul lui zeu, despre care, de fapt, nu ştim nimic, fiindcă noi avem o zeiţă, pe Iştar din Ninive, şi mai avem o mulţime de alţi zei puternici, care ne protejează.”

Ei m-au invitat în casele lor şi mi-au oferit mâncare şi băutură şi chiar şi lui Kaptah i-au oferit mâncare şi băutură, fiindcă era egiptean, chiar dacă era servitor, de aceea, Kaptah mi-a spus:

— Aceasta este o ţară bună. Să rămânem aici, stăpânul meu, fiindcă aici poţi practica medicina eficient, şi toate semnele arată că oamenii aceştia sunt neştiutori şi creduli, aşa că ar putea fi uşor înşelaţi.

Regele din ţara Mitanni şi curtea lui se retrăseseră în partea de nord a ţării, la reşedinţa din munţi, fiindcă era vară şi era foarte cald, şi nu mă prea îndemna inima să merg până acolo, fiindcă eram nerăbdător să văd toate minunile Babilonului, despre care auzisem vorbindu-se atât de mult. Dar, urmând poruncile lui Horemheb, am vrut să vorbesc mai întâi cu diferite categorii ale populaţiei şi am vorbit şi cu nobilii şi am vorbit şi cu cei umili, dar toţi spuneau aceleaşi lucruri şi am înţeles că, într-adevăr, sufletele lor erau încărcate de nelinişte. Fiindcă, dacă odinioară ţara Mitanni fusese puternică, acum era ca propria ei umbră, sufocată între Babilon la est, popoarele barbare la nord şi ţara Hatti, care era populată de hitiţi, la vest. Cu cât auzeam mai des vorbindu-se despre hitiţi, cu atât mai mult înţelegeam că va trebui să ajung şi în ţara Hatti, dar mai înainte, voiam să văd Babilonul.

Locuitorii ţării Mitanni erau mici de statură, femeile erau frumoase şi elegante şi copiii lor parcă erau nişte păpuşi. Poate că odinioară fuseseră un popor puternic, fiindcă ei spuneau că în alte timpuri dominaseră toate popoarele din nord, est, vest şi sud, dar eu mă îndoiesc de spusele lor, fiindcă am observat că toate popoarele slabe spun la fel. Eu nu puteam crede că odinioară ei învinseseră Babilonul şi că furaseră de acolo bogăţii, dar dacă va fi fost aşa, nu mă îndoiesc că acest lucru ar fi fost posibil să se întâmple, doar dacă vor fi fost ajutaţi de trupele faraonului, fiindcă după epoca marilor faraoni, această ţară a fost vasală Egiptului şi, de două generaţii, fiicele regelui au locuit în palatul de aur din Teba, ca soţii ale faraonului. Străbunii Amenhotepilor au traversat cu carele lor de război această ţară a fluviului Naharan de la un capăt la altul şi în oraşele prin care au trecut, se pot vedea încă monumentele ridicate în amintirea victoriilor lor. Ascultând cum vorbeau şi cum se lamentau oamenii din ţara Mitanni, am înţeles că ţara aceasta era un tampon care proteja Siria şi Egiptul de puterea Babilonului şi de ameninţarea popoarelor barbare şi că ar fi putut fi un mijloc strategic de apărare a Siriei, dacă Siria s-ar fi încumetat să atace Egiptul. Acesta era şi singurul motiv pentru care faraonul susţinea tronul şubred al acestui rege şi-i trimitea aur, arme şi mercenari. Dar locuitorii ţării Mitanni nu interpretau în acest fel gestul faraonului şi erau mândri de ţara şi de puterea lor. Ei mi-au spus:

— Fiica regelui nostru, prinţesa Tadu-Hepa, a fost marea soţie regală a faraonului, în Teba, chiar dacă ea nu era decât un copil şi a murit atât de repede. De aceea, este de neînţeles de ce faraonul nu mai trimite aur, fiindcă, din toate timpurile, dragostea faraonului a fost pentru regele nostru ca dragostea unui frate şi în numele acestei dragoste, faraonul a trimis totdeauna care de luptă, arme, aur şi daruri bogate regelui nostru.

Dar eu simţeam că ţara lor era obosită, în agonie, şi că umbra morţii se plimba pe deasupra templelor şi frumoaselor lor palate. Locuitorii ei nu ar fi putut vedea şi înţelege acest lucru fiindcă erau preocupaţi doar de mâncarea lor, pentru pregătirea căreia îşi risipeau toată fantezia, de îmbrăcăminte, încălţăminte, de pălăriile lor înalte şi de bijuteriile pe care le voiau tot mai arătoase. Bărbaţii erau mai firavi decât egiptenii, iar pielea femeilor era atât de fină, că prin transparenţa ei se vedeau venele albastre şi atât femeile cât şi bărbaţii erau preocupaţi ca mersul lor să fie elegant şi-şi instruiau copiii să păşească graţios. În această ţară era foarte plăcut să trăieşti, casele lor de distracţie nu erau zgomotoase şi muzica nu-ţi distrugea urechile ca în alte părţi, totul era liniştit şi minunat şi, fiindcă ei erau atât de rafinaţi, de multe ori m-am simţit în compania lor needucat şi stângaci. Dar inima mea era îndurerată când mă uitam la ei, fiindcă eu văzusem deja cum este războiul şi simţeam că, dacă tot ceea ce se spunea despre ţara Hatti era adevărat, ţara lor urma să dispară.

Medicina lor era de bună calitate şi medicii lor erau foarte iscusiţi; ei îşi făceau bine meseria şi cunoşteau şi multe lucruri pe care eu nu le ştiam. De la ei am învăţat să prepar un remediu care ajuta la eliminarea viermilor intestinali, care nu provoca dureri şi inconveniente ca altele pe care eu le cunoşteam. Ei erau pricepuţi în vindecarea ochilor celor care nu mai vedeau şi eu am învăţat de la ei să mânuiesc mai bine acul cu care operam. Dar despre trepanaţie ei nu ştiau absolut nimic, se îndoiau de ceea ce eu le-am povestit şi spuneau că doar zeii mai pot ajuta un bolnav care ar avea nevoie de aşa ceva, şi că dacă cineva ar fi, totuşi, vindecat în felul acesta, niciodată nu ar mai putea fi ca înainte şi că preferabilă ar fi fost mai degrabă moartea decât trepanaţia.

Locuitorii din Mitanni erau, totuşi, curioşi, de aceea am avut acolo şi câţiva pacienţi, fiindcă la fel cum erau fascinaţi de mâncărurile, de băuturile şi de bijuteriile străinilor, au fost interesaţi să vadă în ce fel un medic străin vindecă un bolnav. Au venit chiar şi femei, care mi-au zâmbit drăgăstos, în timp ce-mi povesteau despre necazurile şi supărările lor, despre bărbaţii lor indiferenţi sau deja obosiţi înainte de vreme. Ştiam prea bine ce-ar fi vrut ele de la mine, dar nu m-am atins niciodată de vreuna dintre ele şi nu m-am încumetat să mă distrez cu niciuna, fiindcă nu voiam să încalc legile ţării lor. În schimb, le-am dat leacuri, care l-ar fi făcut şi pe-un mort să înnebunească de dorinţă ca să se distreze c-o femeie, şi le-am sfătuit să le amestece în vinul pe care bărbaţii lor îl vor bea; am folosit reţetele siriene, fiindcă în această privinţă, medicina siriană nu are egal în lume şi filtrele pe care le prepară ei sunt mai puternice decât cele din Egipt. Dar dacă acele femei le vor fi dat soţilor lor sau altor bărbaţi, n-am de unde şti, dar înclin să cred că mai degrabă le vor fi dat altora să le bea, fiindcă ele nu aveau copii şi moravurile ţării Mitanni erau libere, lucru care mi-a întărit ideea că umbra morţii plutea deasupra acestei ţări.

Încă trebuie să mai povestesc că locuitorii ţării Mitanni nici nu mai ştiau bine care sunt hotarele ţării lor, fiindcă pietrele de hotar erau deplasate fără încetare, şi hitiţii, tot timpul, le duceau de ici-colo cu carele lor de luptă şi le aşezau unde le convenea. Iar atunci când mitanniţii încercau să spună ceva, hitiţii îşi băteau joc şi râdeau de ei şi-i îndemnau să le pună la loc, dacă dorinţa lor este atât de mare şi dacă se pot încumeta să-i înfrunte. Dar ei nu mai doreau nimic. Dacă tot ceea ce se povestea despre hitiţi ar fi fost adevărat, nu cred că în lume există un popor mai crud şi mai de temut. După cum povestea toată lumea, pentru hitiţi nu există o mai mare bucurie decât atunci când aud gemetele oamenilor torturaţi şi decât atunci când văd sângele care curge din răni şi ei obişnuiau să taie mâinile mitanniţilor de la frontiere, care se plângeau că vitele hitiţilor păşteau pe câmpurile lor cultivate, apoi le incendiau grânele şi le spuneau să pună, dacă vor, pietrele de hotar la loc. Hitiţii obişnuiau să le taie şi picioarele, după care le spuneau mitanniţilor să alerge repede şi să se plângă regelui lor; sau le scalpau capetele, răsfrângând pielea capului peste ochii lor, ca să nu mai vadă, ziceau ei, când sunt strămutate pietrele de hotar. Mitanniţii povesteau că hitiţii batjocoreau zeii Egiptului, ceea ce era o teribilă ofensă pentru Egipt, şi asta, după părerea lor, ar fi justificat îndeajuns o ripostă din partea faraonului, care ar fi putut trimite în Mitanni aur, arme şi trupe pentru a-i domoli pe hitiţi. Dar mitanniţilor nu le era drag războiul şi sperau că hitiţii s-ar fi retras speriaţi, când ar fi văzut că Egiptul sprijinea ţara Mitanni. Eu nu pot repeta aici toate mizeriile pe care se spunea că hitiţii le făceau continuu mitanniţilor, dar cruzimea şi oroarea pe care o semănau în jurul lor hitiţii se pare că nu aveau margini. Se spunea că hitiţii erau mai răi decât lăcustele, fiindcă după o invazie a lăcustelor, pământul încă mai putea fi cultivat pe când, după trecerea hitiţilor, nici iarba nu mai creştea.

N-am mai vrut să rămân mult în ţara Mitanni, fiindcă socoteam că aflasem tot ceea ce voisem să aflu, iar dacă am mai întârziat puţin acolo, a fost fiindcă nu am vrut ca în amintirea medicilor mitanniţi, care au refuzat să creadă povestirea mea despre posibila vindecare prin trepanaţie, să rămână vreo suspiciune în ceea ce priveşte măiestria mea de medic. Şi cum, într-o zi a venit la mine un nobil, care se plângea că aude în urechile lui zgomote asemănătoare talazurilor mării, că i se întâmpla des să-şi piardă cunoştinţa şi să cadă şi că avea nişte dureri de cap atât de groaznice, că ar fi preferat să moară, dacă tot nu se găseşte în lumea asta medic care să-l vindece şi dacă viaţa lui nu este altceva decât un şir nesfârşit de suferinţe, am avut ocazia să le risipesc suspiciunile.

I-am spus acelui nobil:

Dacă tu ţi-ai da consimţământul, cred că ar fi posibil să te vindeci în urma unei trepanaţii, pe care ţi-aş putea-o face, dacă zeii mă vor ajuta, dar riscul este mare, fiindcă doar un bolnav din o sută poate fi vindecat şi, de obicei, cea mai mare parte a celor trepanaţi mor.

El a spus:

Aş fi nebun dacă aş respinge propunerea ta, fiindcă oricum va fi să fie, va fi mai bine decât acum; fie că voi avea o şansă din o sută, fie că nu o voi avea şi nu mă voi mai trezi niciodată după aceea, capul meu va fi eliberat de această suferinţă. Adevărul este că eu nu cred câtuşi de puţin că tu mă vei putea vindeca, dacă-mi vei face trepanaţia, dar eu nu cred că păcătuiesc faţă de zei, dacă voi decide singur când să mi se sfârşească viaţa. Dacă, totuşi, tu vei reuşi să mă vindeci, îţi voi da jumătate din toată averea mea, care este destul de mare, şi nici de voi muri, n-ai ce regreta, fiindcă răsplata ta va fi mare.

Mai întâi, i-am ciocănit atent cu degetele toată suprafaţa craniană, dar el nu a reclamat nici o durere şi nici nu şi-a putut aminti care erau zonele cele mai dureroase. Şi cum Kaptah mi-a spus: „Loveşte-i capul cu ciocanul, că şi-aşa n-ai nimic de pierdut!”, i-am atins cu ciocanul mai multe regiuni ale capului şi el nu s-a plâns de nici o durere, până când, deodată, a scos un ţipăt, a căzut şi şi-a pierdut cunoştinţa. De aceea, am socotit că poate acolo era locul în care trebuia să-i deschid craniul. Apoi i-am invitat pe toţi medicii din Mitanni care se îndoiseră de ceea ce le-am povestit cu privire la trepanaţie şi le-am spus:

Mă veţi crede sau nu, voi opera capul acestui bărbat, fiindcă el este de acord cu această trepanare, şi voi încerca să-l vindec, dar cele mai multe şanse sunt ca el să moară.

Toţi medicii au râs răutăcios şi au spus:

Într-adevăr, suntem curioşi s-o vedem şi pe asta.

A doua zi, am adus foc sacru de la templul lui Amon, m-am spălat şi purificat, l-am spălat şi purificat pe pacientul meu, am purificat instrumentele şi tot ceea ce era în cameră, iar când lumina a fost clară, în miezul zilei, mi-am început lucrul. Am tăiat cu atenţie pielea capului bolnavului şi am împiedicat prin cauterizare hemoragia, care se declanşase violent, cu toate că astfel îi provocam nişte dureri groaznice, dar el a spus că durerile nu sunt nici pe departe atât de mari ca acelea de care are parte în fiecare zi.

I-am dat să bea vin, în care dizolvasem un anestezic şi, cu toate că ochii lui erau dilataţi ca ochii unui peşte mort, el era încă destul de vioi. Apoi, cu ajutorai instrumentelor de care dispuneam, i-am spart cutia craniană cu multă prudenţă şi cum bolnavul încă nu-şi pierduse cunoştinţa, după ce am detaşat bucata de os, a spus încet că se simte mai bine. M-am bucurat, fiindcă nimerisem exact locul unde diavolul, sau spiritul bolii, după cum spunea Ptahor, îşi depusese oul. Era vorba de un ghemotoc roşu şi urât, de mărimea unui ou de rândunică, pe care l-am detaşat cu atenţie şi după aceea am cauterizat toate legăturile acelui ou cu masa cerebrală, folosind toată priceperea mea cât mai bine am putut şi am arătat acel ou medicilor, care de această dată nu au mai râs deloc, apoi am astupat gaura cu o plăcuţă din argint şi am cusut pielea craniului. În tot acest timp, bolnavul nu şi-a pierdut cunoştinţa, iar puţin mai târziu s-a ridicat şi mi-a mulţumit, spunând că nu mai aude acele zgomote supărătoare din urechi şi că nu mai simte nici o durere.

După această vindecare miraculoasă, reputaţia mea s-a răspândit repede în toată ţara Mitanni şi numele meu era deja cunoscut în Babilon, mai înainte ca eu să fi ajuns acolo.

Dar pacientul meu, care de bucurie, s-a apucat să bea vin şi să se distreze peste măsură, după trei zile a făcut o febră puternică şi, delirând, s-a dat jos din pat şi a plecat aiurea, apoi a căzut de pe un zid, şi-a rupt gâtul şi a murit. Totuşi, toţi au fost de acord că doar din vina lui a murit şi mi-au ridicat în slăvi măiestria.

Apoi, am închiriat o barcă cu vâsle şi împreună cu Kaptah, am călătorit în josul fluviului, spre Babilon.

Ţării unde se găseşte Babilonul i se spune în mai multe feluri, numele ei este şi Caldea şi Kossea, după popoarele care locuiesc acolo, dar eu îi voi spune Babilon, fiindcă în felul acesta, toată lumea poate înţelege despre ce ţară este vorba. Babilonul este o ţară fertilă şi câmpurile lui sunt pline de canale de irigaţie şi pământul îi este neted, aşa că poţi vedea totul împrejurul tău, atât cât poţi cuprinde cu ochii, nu ca în Egipt, unde relieful este atât de variat. Şi toate sunt altfel decât în Egipt. Femeile egiptene, care macină grâul, stau în genunchi şi învârtesc pietrele de moară, pe când în Babilon, femeile stau în picioare şi învârtesc două pietre în sens contrar pentru a măcina grâul şi este evident că munca lor este mai grea.

În această ţară nu prea cresc arbori, iar cei care există sunt atât de rari, că atât în faţa oamenilor cât şi a zeilor este o crimă dacă cineva taie un arbore. Dar dacă cineva plantează un arbore, zeii îl binecuvântează. Oamenii din Babilon sunt mai graşi şi mai corpolenţi decât oamenii din oricare altă ţară şi obişnuiesc să râdă mult, ca de altfel toţi oamenii graşi, şi le place să mănânce mâncăruri grase. În Babilon am văzut o pasăre, pe care ei o numesc găină, care nu poate zbura, deşi are aripi; trăieşte pe lângă oameni, cărora le dă în dar în fiecare zi câte un ou de mărimea unui ou de crocodil, dar mai târziu, când am ajuns în Egipt, eu n-am povestit nimănui despre această ciudăţenie, fiindcă ştiam sigur că nimeni nu m-ar fi putut crede. Eu am fost de multe ori servit la masă cu astfel de ouă şi, în Babilon, aceste ouă sunt considerate delicatese, totuşi, niciodată nu m-am încumetat să gust aşa ceva, fiindcă-i mai bine să fii prudent; de obicei, mănânc doar mâncăruri pe care le-am mai întâlnit şi care ştiu cum au fost pregătite.

Deşi acolo toţi oamenii spuneau că Babilonul este cel mai vechi şi mai mare dintre toate oraşele lumii mie nu-mi venea să-i cred, fiindcă eu ştiam că Teba este cel mai vechi şi cel mai mare oraş al lumii. În continuare, eu afirm că nu există în lume un oraş atât de frumos ca Teba, dar recunosc că Babilonul m-a uimit cu măreţia şi cu bogăţia lui şi că zidurile care-l înconjură sunt înspăimântător de înalte, ca munţii, şi că Turnul pe care ei l-au construit în cinstea zeilor se înalţă până aproape de cer. Casele oraşului sunt construite cu patru şi chiar cu cinci etaje, aşa că oamenii trăiesc unii peste alţii şi nicăieri în lume, nici măcar în Teba, eu nu am văzut magazine atât de bogate şi de luxoase şi atât de multe mărfuri ca în casele de comerţ ale templului.

Zeul lor este Marduk şi în cinstea zeiţei lor, Iştar, ei au ridicat o poartă mai înaltă decât coloanele templului lui Amon din Teba, pe care au îmbrăcat-o în cărămizi policrome de ceramică emailată, ale căror desene îţi orbesc ochii în lumina strălucitoare a soarelui. De la această poartă mozaicată, începe o alee foarte largă, care ajunge până la Turnul lui Marduk. Turnul este construit în etaje, în aşa fel că drumul se continua până în vârful lui şi acest drum este foarte larg şi foarte puţin înclinat, aşa că pe el pot urca şi căruţe. În vârful Turnului locuiesc astrologii, care ştiu totul despre mişcarea stelelor, care calculează orbita fiecărei stele şi anunţă zilele favorabile şi zilele nefaste, aşa că orice om îşi poate lua măsuri de siguranţă şi-şi poate ordona viaţa după mişcarea stelelor de pe cer. Se spune că astrologii pot prezice viitorul fiecărui om, dar pentru acest lucru, omul trebuie să cunoască exact clipa şi ziua în care s-a născut. Eu nu am putut profita de înţelepciunea lor, fiindcă nu ştiu exact în ce zi m-am născut.

Am avut foarte mult aur, fiindcă, restituind la templu tăbliţele din Simyra, am scos tot aurul pe care-l câştigasem şi am închiriat câteva camere într-o casă mare din apropierea porţii zeiţei Iştar. Era o casă cu multe etaje şi grădini suspendate. Pe acoperiş şi pe terase creşteau pomi fructiferi, trestie şi tufe de mirt. Pe acoperiş era şi un bazin, în care înotau peşti. În această casă trăgeau nobilii din alte părţi ale ţării care nu aveau case în oraş şi emisari importanţi din ţări străine. Camerele erau încărcate de covoare groase, paturile erau acoperite cu piei moi de animale şi pereţii erau decoraţi cu cărămizi de ceramică smălţuită, pe care erau desene naive şi amuzante. Numele acestei case era „Pavilionul zeiţei Iştar” şi ea era proprietatea Turnului lui Marduk ca, de altfel, tot ceea ce era mai important în Babilon. Dacă te-ai apuca să-i numeri pe toţi oamenii care locuiesc acolo şi pe toţi sclavii şi servitorii, cred că, într-o astfel de casă, este cam acelaşi număr de oameni ca-ntr-un cartier din Teba.

Nicăieri în lume nu poţi vedea atât de multe feluri de oameni ca pe străzile Babilonului şi nicăieri în lume nu poţi auzi vorbindu-se atât de multe limbi ca acolo, de aceea, locuitorii Babilonului spun că toate drumurile lumii duc spre Babilon, fiindcă Babilonul este buricul pământului. În fond, spusele lor te asigură că ţara lor nu este la un capăt de lume, după cum toată lumea gândeşte în Egipt, şi că la est, dincolo de munţi, se află regate puternice, de unde, caravane, păzite de oameni înarmaţi, aduc în Babilon mărfuri ciudate, stofe şi vase fragile şi scumpe. Trebuie să povestesc că în Babilon am văzut oameni a căror piele era galbenă şi ai căror ochi erau oblici, nu din cauză că s-ar fi vopsit aşa, care vindeau stofe fine ca inul regal, dacă nu şi mai transparente şi care străluceau în toate culorile, ca uleiul pur.

Cum aproape toţi locuitorii Babilonului erau negustori, cea mai respectabilă ocupaţie era negoţul şi chiar şi zeii lor făceau negoţ între ei. Fiindcă babilonienii nu îndrăgeau războiul, ei plăteau mercenari şi ridicau ziduri înalte împrejurul cetăţilor, doar pentru protecţia comerţului şi doreau ca toate drumurile să fie deschise tuturor popoarelor şi să ducă spre toate ţările. Ei erau buni negustori şi ştiau că negoţul aduce mult mai multe câştiguri decât războaiele. Cu toate acestea, ei se mândreau cu soldaţii care păzeau zidurile oraşului şi templele, care defilau în fiecare zi trecând pe sub poarta zeiţei Iştar, cu coifurile şi cu platoşele lor sclipitoare din aur şi din argint. Mânerul săbiilor lor şi vârfurile lăncilor erau aurite sau argintate, ca semn al bogăţiei lor. Şi ei spuneau:

Oare nu-i aşa, străine, că niciodată n-ai mai văzut astfel de soldaţi şi asemenea care de luptă?

Regele Babilonului era un copil şi, cum nu-i crescuse încă barba, trebuia să-şi lipească de bărbie o barbă falsă. Numele lui era Burnaburiaş. Îi plăceau încă jucăriile şi poveştile fantastice, şi cum reputaţia mea a ajuns în Babilon pe când cu încă nici nu plecasem din ţara Mitanni, imediat după ce m-am instalat în „Pavilionul zeiţei Iştar”, şi după ce abia vizitasem templul şi discutasem cu medicii şi cu preoţii Turnului, el m-a invitat la palat. Kaptah, aşa cum era obiceiul, s-a neliniştit şi mi-a spus:

Nu te duce! Cred că cel mai bine-ar fi să fugim de-aici, fiindcă de la un rege n-ai de ce să te-aştepţi la ceva bun.

Dar eu i-am răspuns:

Neghiobule, oare ai uitat că scarabeul ne protejează în această călătorie?

Dar el a spus:

Scarabeul este scarabeu şi mie nu mi s-a întâmplat niciodată să uit de el, dar siguranţa este totdeauna de preferat nesiguranţei şi poate că n-ar trebui să abuzăm prea mult de scarabeu, punându-i răbdarea la încercare. Dacă, totuşi, tu vrei neapărat să mergi la palat, eu nu te voi împiedica să o faci şi te voi însoţi, că dacă-i de murit, măcar să murim împreună. Iar dacă, în ciuda tuturor aparenţelor nu prea grozave, vom reuşi vreodată să ne întoarcem în Egipt, mi-ar plăcea mult să povestesc cum m-am închinat în faţa regelui Babilonului. Şi-apoi, aş fi tâmpit dacă n-aş profita de o asemenea ocazie. Dar, dacă mergem, va trebui să o facem în conformitate cu demnitatea noastră, de aceea, tu trebuie să ceri regelui să-ţi trimită litiera regală şi nu vom merge astăzi, pentru că astăzi este o zi nefastă după obiceiul acestei ţări, de aceea şi negustorii şi-au strâns mărfurile, toată lumea se odihneşte acasă şi nimeni nu munceşte, fiindcă nimic nu le-ar reuşi acestor babilonieni în cea de-a şaptea zi a săptămânii.

Am chibzuit puţin şi am admis că el avea dreptate. Pentru un egiptean, toate zilele sunt la fel, cu excepţia acelora declarate nefaste de către astrologi, dar Babilonul era o altă ţară şi, dacă pentru ei, fiecare a şaptea zi era nefastă, era de preferat siguranţa incertitudinii. De aceea, i-am spus mesagerului regal:

Oare tu gândeşti că dacă sunt străin sunt şi nebun? Atât de naiv nu sunt încât să mă duc astăzi în faţa regelui. Dar, dacă regele tău îmi va trimite mâine litiera regală, voi merge. Eu sunt un om respectabil şi nu pot merge în faţa unui rege cu degetele picioarelor murdare de la baliga de măgar de pe străzile Babilonului.

Enervat, mesagerul regal mi-a spus:

Tare mi-e teamă, egiptean împuţit, că, din cauza acestor vorbe, vei fi dus în faţa regelui între lănci, ale căror vârfuri ascuţite îţi vor mângâia fundul.

Totuşi, mi s-a arătat respect, fiindcă a doua zi a sosit o litieră regală, care să mă ducă la palat. Numai că era o litieră obişnuită, din aceea în care sunt duşi oamenii de rând şi negustorii neînsemnaţi la palat, ca să-i arate regelui bijuterii, pene de struţ şi maimuţe. De aceea, Kaptah i-a întâmpinat pe cărăuşii litierei şi pe cei care aleargă în faţa litierei cu următoarele vorbe:

Pe Seth şi pe toţi demonii lui, rupe-v-ar în bucăţele scorpionii biciului lui Marduk! Oare credeţi că stăpânul meu s-ar urca vreodată într-un astfel de hârb? Dispăreţi imediat din faţa ochilor noştri!

Cărăuşii s-au înfuriai, mesagerul l-a ameninţat pe Kaptah cu bastonul său şi lumea a început să se adune în faţa pavilionului. Toţi se prăpădeau de râs şi spuneau:

Suntem tare curioşi să-ţi vedem stăpânul. Oare cum arată un astfel de om, pentru care nici litiera regală nu este prea bună?

Dar Kaptah a închiriat marea litieră de la „Pavilionul zeiţei Iştar”, care era purtată de patruzeci de sclavi puternici şi care era folosită doar pentru ocazii importante, când erau purtaţi prin oraş, în procesiunea rituală, zeii din alte ţări sau când soseau mesageri importanţi din alte regate. Şi nimeni nu a mai râs, când am coborât eu, îmbrăcat în veşminte brodate în aur şi argint, pe care erau desenate aspecte ale meseriei de medic, cu un colier din aur încrustat cu pietre preţioase şi lanţuri groase de aur, care-mi atârnau de gât, şi cu sclavii care duceau în faţa mea lada din lemn de cedru şi abanos, cu încrustaţii din fildeş, unde erau leacurile şi ustensilele mele de medic. Nimeni nu a mai râs şi toţi s-au înclinat respectuos în faţa mea, spunându-şi unul altuia:

— Într-adevăr, acest bărbat este la fel de înţelept ca şi zeii. Să-l însoţim la palat!

De aceea, o mulţime de oameni, care mureau de curiozitate, m-au însoţit până la porţile palatului. În faţa litierei, Kaptah călărea pe un măgar alb şi clopoţeii de argint de la harnaşament sunau la fiecare pas pe care-l făcea măgarul. Dacă m-am angrenat în acel joc al vanităţii, nu am făcut-o pentru mine, ci pentru Horemheb, fiindcă el îmi dăduse foarte mult aur, pentru ca ochii mei să privească la fel ca şi ochii lui şi pentru ca urechile mele să audă ceea ce urechile lui ar fi putut auzi.

În faţa palatului, gărzile au împins cu lăncile mulţimea de oameni curioşi care mă însoţise, apoi au ridicat scuturile de apărare ale porţilor, lăsând să se vadă sclipitoarea palisadă din aur şi argint. De-o parte şi de alta, drumul era străjuit de lei înaripaţi din piatră. Am fost purtat în litieră până la curtea interioară a palatului. Acolo, mi-a ieşit în întâmpinare un bătrân, care avea barba tăiată şi aranjată aşa cum obişnuiau să poarte în Babilon doar oamenii învăţaţi. Pe urechile lui se legănau inele groase din aur, dar pe faţă, pielea lui de om bătrân atârna trist. El m-a privit ostil şi mi-a spus:

Ficatul meu a fost tulburat de zgomotul şi gălăgia pe care ai făcut-o sosind la palat. Chiar şi stăpânul celor patru părţi ale lumii se întreabă cine-o fi acel bărbat care face atâta larmă cu sosirea lui la palat şi nu vine atunci când regele îi porunceşte, ci atunci când lui îi convine.

Eu i-am spus:

Bătrâne, vorbele tale sunt ca un bâzâit de muşte în urechile mele. Totuşi, te întreb, cine eşti tu, de îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel?

El a spus:

Eu sunt medicul personal al stăpânului celor patru părţi ale lumii şi cel mai mare medic al Babilonului. Mă întreb, oare ce fel de şarlatan vei fi tu de vii zdrăngănindu-ţi, ca un bufon, aurul şi argintul în faţa regelui? Trebuie să te avertizez încă de la început că, dacă în bunătatea lui, regele îţi va dărui aur şi argint marcat, tu va trebui să-mi dai mie jumătate din tot.

I-am spus:

Suferinţele ficatului tău nu mă impresionează. Dar, în ceea ce priveşte afacerile, cred că cel mai bine-ar fi să vorbeşti cu servitorul meu, fiindcă, printre altele, datoria lui este să alunge din jurul meu insectele care zumzăie şi înţeapă. Totuşi, chiar dacă eşti bătrân şi mintea nu te mai ajută prea mult, eu vreau să fiu prietenos cu tine. De aceea, îţi dăruiesc aceste brăţări de aur, pentru a-ţi arăta că aurul şi argintul sunt ca praful de la picioarele mele şi nu am venit aici pentru a câştiga aur, ci doar pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele.

Mi-am scos brăţările de aur de la mână şi i le-am dat şi el, de uimit ce era n-a mai fost în stare să spună nici o vorbă. Deconcertat de-a binelea, el i-a permis şi lui Kaptah să mă însoţească şi ne-a condus în faţa regelui. Regele Burnaburiaş stătea tolănit pe nişte perne pufoase, într-o sală imensă, ai cărei pereţi străluceau în toate culorile de la cărămizile din ceramică smălţuită cu care erau acoperiţi. Regele semăna cu un copil răsfăţat, care-şi acoperea faţa cu mâinile. Alături de el, stătea culcat un leu, care a mârâit arţăgos, îndată ce ne-a văzut. Bătrânul s-a aruncat la pământ şi a sărutat pardoseala din faţa regelui şi Kaptah l-a imitat, dar leul a început să mârâie la el, de aceea, Kaptah, sprijinindu-se în mâini şi-n picioare ca o broască, a început să urle de frică, iar regele a izbucnit deodată într-un râs atât de zgomotos, că de-atâta râs, s-a rostogolit de pe pernele lui.

Dar Kaptah a spus supărat:

— Luaţi-l de aici pe animalul acesta blestemat, mai înainte de a apuca să mă muşte. Niciodată-n viaţa mea n-am văzut un monstru mai îngrozitor. Răgetul lui este asemenea roţilor carelor de război din pieţele Tebei pe care le conduc spre cazarmă soldaţii beţi, după o zi de sărbătoare.

După aceea, el s-a aşezat pe podea cu braţele pregătite pentru a se apăra. Privindu-l fix pe Kaptah, leul s-a aşezat şi el şi a căscat prelung, iar când şi-a închis gura, a scrâşnit din dinţi şi sunetul acela a fost mai îngrozitor decât scârţâitul unui sicriu, care se închide în templu, însoţit de jalea văduvei celui mort.

Regele a râs cu lacrimi, dar amintindu-şi de durerile de care era încercat, s-a oprit brusc şi a început să geamă, pipăindu-şi obrazul, care era atât de umflat, încât unul dintre ochi era pe jumătate închis. El a încruntat din sprâncene, bătrânul a îndrăznit să-l privească şi i-a spus repede:

În faţa ta se află acel încăpăţânat da egiptean, care nu s-a supus poruncii tale şi nu a venit atunci când tu l-ai chemat. Porunceşte doar, şi-l voi da soldaţilor să-i împungă ficatul cu suliţele.

Dar regele l-a lovit cu piciorul şi i-a spus:

Nu-i timp acuma pentru discuţii inutile şi cel mai bine-ar fi dacă el ar putea să mă vindece; durerile mele sunt îngrozitoare şi-mi este teamă c-am să mor, fiindcă n-am mai dormit de multe nopţi şi n-am putut să mănânc nimic altceva decât zeamă chioară.

După ce regele a rostit aceste vorbe, bătrânul a început să se văicărească lovindu-se cu fruntea de podea şi apoi, a spus:

O, Stăpâne al celor patru părţi ale lumii! Am făcut tot ceea ce se putea, pentru ca tu să te însănătoşeşti. Pentru a fi alungaţi demonii care s-au aciuat în falca ta, zilnic, au fost sacrificate maxilare cu dinţi cu tot la templu. Zile-ntregi au bătut tobele, au răsunat trâmbiţele şi dansatorii cei mai buni au dansat frenetic în faţa ta, înveşmântaţi în roşu, ca să-i alunge pe demoni, dar totul a fost zadarnic, iar tu nu ai permis să ne atingem de sacra ta falcă, pentru a te vindeca. Eu nu cred că acest mizerabil străin este mai bun decât noi.

Dar eu am spus:

Eu sunt Sinuhe egipteanul, „El, cel care este singur”, „Fiul măgarului sălbatic” şi eu nici nu am nevoie să te examinez, pentru a constata că măselele tale au îmbolnăvit toată gura ta, fiindcă tu nu le-ai curăţat la timp şi nu ai permis ca să fie curăţată apa care s-a adunat acolo, aşa cum medicul tău te-a sfătuit. Boala de care tu suferi este o boală pentru copii şi pentru fricoşi, nicidecum pentru stăpânul celor patru părţi ale lumii, în faţa căruia toată lumea tremură şi chiar şi leii îşi înclină capul, după cum văd cu propriii mei ochi. Dar ştiu că suferinţa ta este mare, de aceea eu vreau să te ajut.

Regele şi-a dus din nou mâna la obraz şi a spus:

Vorbele tale sunt prea îndrăzneţe şi, dacă aş fi sănătos, aş da ordin să ţi se smulgă limba din gură şi să ţi se ciopârţească ficatul, dar acum nu este timp de-aşa ceva. Grăbeşte-te să mă vindeci şi răsplata pe care o vei primi va fi mare. Dar dacă îmi vei provoca dureri, voi porunci să fii omorât imediat.

Eu i-am spus:

— Facă-se voia ta! Zeul meu protector, care, chiar dacă nu este zeu important, este foarte puternic, m-a împiedicat să vin ieri în faţa ta, fiindcă ar fi fost inutil. Dar astăzi, după cum văd, abcesul poate fi deja spart şi de aceea, o voi face imediat, dar de o oarecare durere, nici un zeu nu te poate proteja, chiar daca tu eşti rege. Totuşi, eu promit să fac totul în aşa fel, încât să nu-ţi provoc o prea mare suferinţă.

Regele a ezitat un moment şi s-a uitat 1a mine încruntând din sprâncene. Dacă făceai abstracţie de obrazul lui umflat, îţi puteai da seama că regele era un tânăr frumos şi foarte sigur pe el. Pe când mă uitam la el şi-l găseam destul de simpatic, regele mi-a întâlnit privirea şi mi-a spus furios:

Fă ceva, fie ce-o fi!

Bătrânul a reînceput să se văicărească şi să se lovească cu fruntea de podea, dar nu m-am mai sinchisit de el şi am cerut să mi se aducă vin cald, în care am amestecat anestezic, apoi l-am dat regelui să-l bea. După puţin timp, ei s-a înveselit şi mi-a spus:

Mă simt mult mai bine acum, aşa că nu încerca să te apropii cu cuţitele tale de mine!

Dar eu eram mai puternic decât el, de aceea, i-am imobilizat capul, ţinându-l strâns la pieptul meu, l-am forţat să deschidă gura, apoi i-am spart abcesul cu un cuţit purificat în foc de către Kaptah. Totuşi, focul nu fusese din cel sacru al lui Amon, fiindcă, din greşeală, lui Kaptah i s-a stins făclia, pe care o aprinsese în ţara Mitanni de la templul lui Amon, în timp ce călătoream cu barca pe fluviu, iar el, în nebunia lui, fiindcă credea că scarabeul este la fel de puternic ca şi Amon, l-a reaprins în faţa scarabeului.

Când l-am atins cu cuţitul, regele a scos un ţipăt şi imediat, leul s-a ridicat în picioare, a mârâit şi, agitat, şi-a mişcat coada, uitându-se la mine cu ochii scânteietori. Dar regele i-a făcut semn să stea la locul lui, aşa că eu am reuşit să-i sparg şi să-i curăţ abcesul. Eliberat de durere, regele a simţit o mare uşurare, i-au dat lacrimile de bucurie, a scuipat şi mi-a spus:

— Sinuhe egipteanule, eşti un om binecuvântat, chiar dacă mi-ai produs mari dureri.

După care, a reînceput să scuipe. Dar bătrânul a spus:

Aş fi putut să fac acelaşi lucru pe care l-a făcut el, poate că şi mai bine, dacă mi-ai fi permis să-ţi ating sacrul tău maxilar şi desigur, cel mai bine ar fi putut să o facă dentistul tău.

Şi el a fost foarte uimit, când eu am spus:

Acest bătrân are dreptate, fiindcă şi el ar fi putut face acelaşi lucru pe care l-am făcut eu şi poate că, cel mai bine, ar fi făcut-o dentistul tău. Dar voinţa lor nu a fost atât de puternică ca a mea, de aceea ei nu au putut face nimic. Un medic poate provoca dureri chiar şi unui rege, dacă altfel nu-l poate vindeca, şi nare rost să-i fie teamă de ce ar putea să i se întâmple după aceea. Lor le-a fost frică, numai că mie nu-mi este, fiindcă îmi este indiferent dacă trăiesc sau dacă mor. Acuma, că tot te-am vindecat, n-ai decât să porunceşti să-mi fie ciopârţit ficatul.

Regele scuipa mereu şi-şi pipăia obrazul, dar era clar că nu mai avea dureri. Şi el mi-a spus:

Până acum, eu n-am mai auzit pe nimeni care să-mi vorbească astfel cum îmi vorbeşti tu, Sinuhe. Dar ceea ce tu ai spus este adevărat şi eu nu am nici un motiv să fiu supărat pe tine, de aceea, nu are nici un rost să poruncesc gărzii mele să te omoare. Tu mi-ai adus o mare uşurare, de aceea iţi iert îndrăzneala şi-l iert şi pe servitorul tău, fiindcă a văzut cum mi-ai imobilizat capul şi a auzit ţipetele mele. Dar pe el îl iert, fiindcă m-a făcut să râd după atât de multă vreme de când n-am mai râs, din cauza săriturilor lui atât de comice.

Apoi, el i-a spus lui Kaptah:

Fă-mă încă o dată să râd!

Dai Kaptah i-a răspuns morocănos:

Este mai prejos de demnitatea mea s-o fac pe bufonul.

Burnaburiaş a zâmbit şi a spus:

Vom vedea.

Apoi, el şi-a chemat leul şi leul s-a sculat întinzându-şi leneş picioarele de i-au trosnit toate încheieturile şi s-a uitat la stăpânul său cu ochi inteligenţi. Regele a arătat spre Kaptah şi leul s-a îndreptat încet spre Kaptah, legănându-şi coada. Atunci, Kaptah a început să se retragă din faţa lui, privindu-l fix, ca şi cum ar fi fost vrăjit. După care, leul a deschis gura şi a scos un răget cavernos. Kaptah s-a întors şi, urlând, s-a agăţat şi s-a căţărat ca o maimuţă pe draperia uşii, în timp ce leul încerca să-l atingă cu labele. Regele se prăpădea de râs şi spunea:

N-am văzut niciodată ceva mai nostim!

Într-un sfârşit, leul s-a aşezat pe podea lingându-şi labele; iar regele a poruncit să i se aducă mâncare şi băutură şi a spus:

Mie îmi este grozav de foame.

După ce a rostit aceste vorbe, bătrânul medic a început să plângă de fericire, fiindcă regele se însănătoşise. Imediat, i s-au adus regelui tot felul de bucate în farfurii de argint, pe care erau gravate tot felul de imagini, şi vinuri diferite în cupe de aur. Şi regele a spus:

Sinuhe, mănâncă împreună cu mine, cu toate că acest lucru este împotriva principiilor şi demnităţii mele! Totuşi, astăzi fac abstracţie de orice principiu, fiindcă mi-ai ţinut capul sub braţul tău şi ai scormonit cu degetele tale de muritor obişnuit prin gura mea.

Aşa că am mâncat şi am băut cu regele Babilonului la aceeaşi masă şi i-am spus:

Durerile tale au dispărut acum, dar cu siguranţă că vor reapărea dacă nu-ţi vor fi extraşi dinţii care sunt cauza acestor dureri. De aceea, după ce obrazul tău se va dezumfla, va trebui să permiţi dentistului tău să o facă. Abia atunci vei fi, într-adevăr, sănătos.

EI s-a întristat deodată şi mi-a spus iritat:

— Vorbele tale nu-mi plac şi tu mi-ai risipit acum toată bucuria pe care am avut-o puţin mai înainte, străin nebun ce eşti!

Dar, după un moment de chibzuinţă, el a spus:

Poate că ai dreptate, fiindcă aceste dureri revin în fiecare toamnă şi în fiecare primăvară şi sunt atât de violente, încât mi se înmoaie picioarele şi-mi doresc să mor. Dar, dacă acest lucru trebuie făcut, tu îl vei face, fiindcă pe medicul care se ocupă de dinţii mei nu doresc să-l mai văd niciodată în faţa ochilor, aşa de mult m-a chinuit ultima oară.

Înţeleg, am spus eu, că în copilărie tu ai băut mai mult vin decât lapte şi că nici dulciurile nu-ţi priesc. Într-un fel, este de înţeles, fiindcă în această ţară, prăjiturile se prepară cu sirop de curmale, care strică dinţii, spre deosebire de Egipt, unde dulciurile se prepară cu mierea, pe care nişte păsărele micuţe, numite albine, o culeg din flori şi o aşază în faguri pentru oameni. Eu te sfătuiesc să mănânci, de acum înainte, dulciuri care se aduc în Babilon din ţări străine, am văzut deja că se găsesc în port, şi să bei în fiecare dimineaţă, imediat după ce te trezeşti, lapte.

El a spus:

Tu povesteşti nişte lucruri amuzante, Sinuhe, dar eu nu cred că există păsărele care să adune dulceaţă pentru oameni.

Dar eu am spus:

Soarta este dură cu mine, fiindcă şi în ţara mea lumea mă va numi mincinos, dacă voi povesti că aici, în Babilon, am văzut cu ochii mei nişte păsări care nu pot zbura, deşi au aripi, care locuiesc împreună cu oamenii şi oferă în fiecare dimineaţă câte un ou proprietarului. Poate că nu ar mai trebui să povestesc nimic nimănui, fiindcă reputaţia mea se clatină, oricât de bun medic aş fi eu, din moment ce sunt bănuit că umblu cu minciuni ca oamenii din Creta.

Dar el a protestat energic şi a spus:

Nu, nu, vorbeşte despre ce vrei. Adevărul este că, până acum, nimeni nu a vorbit cu mine aşa cum vorbeşti tu.

Eu i-am spus pe un ton serios:

Dacă eu nu vreau să-ţi extrag acei dinţi bolnavi din gură, este pentru că eu îi respect pe medicii din ţara ta şi cred că medicul care se ocupă de dinţii tăi este la fel de iscusit ca şi mine, poate chiar mai iscusit. Eu nu vreau să-mi fac duşmani printre medicii Babilonului. Dar dacă vrei, eu voi sta lângă tine, te voi ţine de mână şi te voi încuraja în timp ce ţi se vor extrage dinţii şi mă voi strădui să-ţi diminuez durerile cu toată priceperea mea şi cu experienţa pe care am strâns-o din alte ţări prin care am călătorit. Eu spun că acest lucru ar fi bine să se întâmple peste două săptămâni şi că este mai bine să stabilim ziua încă de pe acum, ca nu cumva să te răzgândeşti. Între timp, maxilarul tău va fi refăcut. În tot acest timp, tu va trebui să-ţi clăteşti gura cu o licoare pe care ţi-o voi prepara şi care are, din păcate, un gust amar.

El s-a încruntat şi mi-a spus:

Şi dacă nu voi face ce-mi spui tu?

I-am răspuns:

Tu va trebui să-mi promiţi că vei urma sfaturile mele şi eu nu mă îndoiesc că stăpânul celor patru părţi ale lumii îşi respectă promisiunile. În orice caz, dacă tu eşti de acord cu cele ce ţi-am spus eu, îţi voi arăta cum pot eu schimba apa în sânge şi te voi învăţa şi pe tine s-o faci, pentru a-i uimi pe cei din jurul tău. Dar tu va trebui să-mi promiţi că nu vei învăţa pe nimeni altul cum se poate schimba apa în sânge, fiindcă acesta este un secret al preoţilor lui Amon, şi dacă ţi-l voi dezvălui, o voi face doar pentru că tu eşti rege.

După ce am rostit aceste vorbe, Kaptah, care nu mai rezista să se ţină agăţat de draperie, a spus cu o voce jalnică:

Luaţi-l de-aici pe-acest animal blestemat, că dacă nu, am să cobor şi am să-l omor, fiindcă mi-au amorţit mâinile şi mă doare şi spinarea de când stau în această poziţie inconfortabilă şi incompatibilă cu demnitatea mea. Nu mă faceţi să-mi pierd răbdarea şi să cobor ca să-l omor pe acest animal fioros.

Burnaburiaş a început sa râdă cu poftă când a auzit ameninţările lui Kaptah. Făcându-i jocul lui Kaptah, el a spus pe un ton serios:

Într-adevăr, aş fi tare necăjit dacă tu-mi vei omorî leul. Acest leu a crescut lângă mine, încă de când eu eram foarte mic, şi este cel mai bun prieten al meu. De aceea, îl voi chema lângă mine ca nu cumva să făptuieşti în acest palat o crimă atât de îngrozitoare.

El şi-a chemat leul, după care, Kaptah a coborât alunecând de-a lungul draperiei, şi-a masat braţele înţepenite şi a aruncat o privire plină de duşmănie înspre leu şi pe rege l-a apucat din nou râsul. Se prăpădea de râs şi-şi lovea genunchii. Şi a spus:

Eu nu am văzut în viaţa mea un bărbat mai nebun ca slujitorul tău, Sinuhe. Vinde-mi-l mie şi te voi face un om bogat.

Dar eu nu voiam să-l vând pe Kaptah nimănui şi, cum nici el nu a insistat, ne-am despărţit ca nişte prieteni. De altfel, era şi vremea, fiindcă regele începuse să picotească şi i se închideau ochii de somn, fiindcă nu dormise de câteva nopţi din cauza durerilor de dinţi. Bătrânul medic al regelui ne-a condus afară şi mi-a spus:

Din felul cum te-ai purtat şi ai vorbit, am înţeles că nu eşti un escroc, aşa după cum presupusesem mai înainte, dimpotrivă, un om cumsecade şi un medic iscusit. Totuşi, am fost uimit de curajul cu care i-ai vorbit stăpânului celor patru zări ale lumii, fiindcă, dacă vreunul dintre medicii lui i-ar fi vorbit aşa vreodată, cu siguranţă că acum ar fi odihnit alături de strămoşii lui într-un vas funerar.

I-am spus:

Ar fi bine dacă ne-am sfătui împreună cum să procedăm peste două săptămâni, să nu se întâmple cumva ca ziua aleasă să fie nefastă şi poate că ar fi bine ca mai înainte de acea zi să aducem jertfe tuturor zeilor care ne-ar putea ajuta.

Vorbele mele i-au plăcut, fiindcă el era un om care credea în zei, aşa că ne-am înţeles să ne întâlnim la templu, pentru a aduce jertfe zeilor şi a ne sfătui. Dar, mai înainte de a părăsi palatul, el a oferit purtătorilor litierei mele mâncare şi băutură şi ei au mâncat şi au băut în curtea palatului şi mi-au ridicat în slăvi numele. Iar când m-au purtat spre „Pavilionul zeiţei Iştar”, ei au cântat din toate puterile, aşa că grupuri de oameni m-au însoţit tot drumul şi din acea zi, numele meu a fost cunoscut în tot Babilonul.

Kaptah a călărit supărat pe măgarul lui alb şi nu mi-a adresat nici o vorbă tot drumul.

După două săptămâni, i-am întâlnit la Turnul lui Marduk pe medicii regelui şi am jertfit împreună cu ei un berbec, apoi am dat preoţilor ficatul berbecului pentru a-l examina şi a citi în el care ne va fi soarta, fiindcă în Babilon preoţii vedeau în ficatul animalului jertfit multe lucruri, pe care un profan nu le-ar fi putut vedea şi puteau proroci. Ei ne-au spus că regele este foarte supărat pe noi, dar că niciunul dintre noi nu-şi va pierde viaţa şi că niciunul nu va fi pedepsit. Ei ne-au recomandat ca în timpul operaţiei să fim atenţi şi să ne păzim de gheare care ar putea să ne sfâşie şi de lănci care ar putea să ne împungă. Apoi, am cerut astrologilor să citească în cartea cerului dacă ziua fixată va fi o zi favorabilă şi ei ne-au spus că ziua era propice intervenţiei noastre, dar că am fi putut alege o alta, care ar fi putut fi şi mai bună. Încă am mai cerut preoţilor să răstoarne ulei peste apă şi să citească de acolo viitorul, dar uitându-se ei în acel ulei împrăştiat în apă, nu au remarcat nimic particular, nici în rău, nici în bine.

Pe când am ieşit din Templu, deasupra capetelor noastre a trecut în zbor un vultur care purta în gheare un craniu de om smuls de pe zidurile cetăţii şi preoţii au interpretat acest fapt ca pe un semn favorabil pentru noi, deşi, după mine, ar fi putut fi orice altceva decât semn favorabil.

Urmând sfatul preoţilor care au examinat ficatul berbecului jertfit, am cerut ca garda personală a regelui să nu fie în sala în care avea să se desfăşoare operaţia şi nici leul să nu-l însoţească pe rege, iar uşile care dădeau în camera în care era leul au fost zăvorâte, fiindcă, de furie, din cauza durerii, regele ar fi putut să-l aţâţe împotriva noastră şi leul ne-ar fi putut sfâşia, aşa cum o mai făcuse şi altădată, după cum spuneau medicii. Deşi regele Burnaburiaş sosise plin de curaj, fiindcă băuse vin să-şi înveselească ficatul, după cum se spune în Babilon, văzând el scaunul pe care dentistul său îl adusese la palat, care-i reamintea de suferinţele prin care trecuse altădată, s-a îngălbenit la faţă şi a spus că el avea încă destul de multe afaceri de stat, care cercau a fi rezolvate şi de care uitase, atunci când băuse vin. El a încercat să se retragă, dar, în timp ce ceilalţi medici erau prosternaţi şi sărutau podeaua din faţa lui, eu l-am apucat pe rege de mână şi am început să-l încurajez spunându-i că totul va trece repede, dacă el va fi curajos. Am ordonat medicilor să se purifice şi am purificat toate instrumentele la focul scarabeului şi am frecat gingiile regelui cu anestezic, până ce el mi-a poruncit să încetez, fiindcă, a spus el, obrajii lui sunt ca lemnul şi nici nu-şi mai poate mişca limba în gură. Apoi, l-am aşezat pe scaun, i-am imobilizat capul pe spătarul scaunului şi i-am pus un căluş în gură, care să-l împiedice s-o închidă. L-am ţinut strâns de mâini şi l-am încurajat, şi după ce, cu glas puternic, dentistul a invocat toţi zeii Babilonului, a introdus cleştele în gură şi a tras cu abilitate dintele bolnav şi eu pot spune că, până atunci, nu am mai văzut nici o extracţie executată cu atât de multă măiestrie. Numai că regele a scos un strigăt atât de înspăimântător, încât leul a început să ragă şi să se arunce asupra uşii. Uşa se zguduia din toate încheieturile şi leul o zgâria furios cu ghearele.

Dar cel mai teribil moment a fost atunci când, după ce i-am eliberat capul şi i-am scos căluşul din gură, regele a început să scuipe sângele din gură şi să urle, în timp ce lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Când a isprăvit de scuipat, el a strigat gărzile şi le-a poruncit să ne omoare pe toţi, şi-a chemat leul, a răsturnat cu o lovitură de picior vasul în care era focul sacru şi a început să lovească furios cu sceptrul medicii. Eu i l-am smuls din mână şi i-am poruncit să-şi clătească gura. El a făcut-o în timp ce toţi medicii îngenuncheaseră speriaţi în faţa lui şi dentistul credea că i s-a apropiat sfârşitul. Dar nu a urmat nimic rău, fiindcă regele s-a calmat. A băut vin contorsionându-şi gura, după care mi-a cerut să-i arăt lucrurile amuzante pe care i le promisesem.

Ne-am dus în marea sală de ceremonii, fiindcă regelui nu-i mai plăcea deloc camera în care se petrecuse extracţia dintelui, de aceea i-a şi dat imediat numele de „camera blestemată” şi a poruncit să fie închisă pentru eternitate. După ce am ajuns în marea sală a palatului, eu am turnat apă într-un vas şi i-am dat regelui să o guste şi le-am dat şi medicilor lui să o guste, aşa că toţi au confirmat că este vorba de apă obişnuită. Apoi, am turnat încet apa într-un alt vas şi, pe măsură ce apa curgea în cel de-al doilea vas, se schimba în sânge, de aceea atât regele, cât şi medicii lui au scos strigăte de uimire şi au început să fie oarecum îngroziţi de ceea ce vedeau.

După care, am poruncit să fie adus Kaptah. Kaptah a intrat cu o ladă din care a scos un crocodil. Toate jucăriile care se vând în Babilon sunt măiestrit executate din argilă. Amintindu-mi de crocodilul din lemn cu care mă jucam în copilărie, i-am explicat unui meşteşugar iscusit cum să facă unul asemănător şi el l-a executat din lemn de cedru şi din argint şi l-a vopsit şi i-a împodobit cu măiestrie, aşa încât era asemănător unui crocodil viu. L-am scos din cutie şi am început să-l trag după mine pe podea şi crocodilul m-a urmat mişcându-şi picioarele şi clănţănind din dinţi, ca şi cum ar fi devorat prada. Am dăruit acel crocodil regelui şi el a fost foarte încântat de acest dar, mai cu seamă că în fluviul Babilonului nu erau crocodili. Trăgându-l după el, el a uitat de durerile de mai înainte, iar medicii, uitându-se unul la altul, au zâmbit fericiţi.

După aceea, regele a dăruit fiecărui medic recompense importante, iar dentistul, care a primit atât de multe daruri, a devenit un om bogat. Apoi toţi au plecat. Am rămas numai eu şi l-am învăţat pe rege cum poate transforma apa în sânge şi i-am dat pudra pe care s-o răstoarne în apă mai înainte ca minunea să se poată întâmpla Această artă de a transforma apa în sânge este simplă şi acest lucru îl ştie oricine o cunoaşte. În fond, oricare mare artă este simplă. Regele era uluit şi-mi lăuda fără încetare măiestria Dar el nu a fost pe deplin mulţumit până ce nu i-a invitat pe înalţii demnitari ai curţii şi chiar şi pe oamenii din preajma zidurilor în grădina palatului. În faţa mulţimii adunate, el a schimbat apa dintr-un bazin în sânge şi atât nobilii cât şi oamenii simpli au scos strigăte de groază şi s-au prosternat în faţa lui şi el a fost fericit.

Era atât de mulţumit încât uitase complet de dinte şi mi-a spus:

Sinuhe egipteanule! M-ai vindecat de acea durere îngrozitoare şi mi-ai desfătat ficatul în multe feluri. De aceea, cere-mi ceea ce vrei! Spune-mi ce daruri să-ţi dau şi-ţi voi da orice-mi vei cere, fiindcă vreau ca şi ficatul tău să se bucure.

Atunci eu i-am spus:

Rege Burnaburiaş, stăpân al celor patru părţi ale lumii! Ca medic, ţi-am ţinut capul între braţele mele şi ţi-am strâns mâinile când urlai de durere şi poate că nu este cuviincios ca eu, un străin, să păstrez în memorie această amintire despre regele Babilonului când mă voi întoarce acasă şi voi povesti despre ceea ce am văzut aici. De aceea, este mai bine dacă mă vei face să tremur ca orice om în fata puterii tale. Îţi cer să-ţi pui pe bărbie barba regală, să te încingi cu centura şi să dai ordin să defileze în faţa ta armata Babilonului. Vreau să-ţi văd puterea şi apoi, cu umilinţă să mă prosternez în faţa măreţiei tale şi să sărut pământul din faţa picioarelor tale. Altceva nu-ţi cer.

I-a fost pe plac ceea ce i-am cerut, fiindcă mi-a spus:

Într-adevăr, până acum nimeni nu mi-a mai vorbit aşa cum îmi vorbeşti tu. De aceea, îţi voi îndeplini dorinţa, deşi, să-ţi spun drept, mie nu-mi face nici o plăcere să stau o zi întreagă în tronul de aur, să-mi obosesc ochii şi să casc de plictiseală, dar, să fie aşa precum doreşti.

Apoi, el a trimis un mesaj pentru toate provinciile ţării Babilonului, prin care a convocat întreaga armată şi a fixat ziua când urma să aibă loc parada.

Şi acest lucru s-a petrecut, nu după multă vreme, în apropiere de poarta zeiţei Iştar şi regele a stat pe tronul lui de aur o zi întreagă, iar bunul său prieten, leul, pe care Kaptah nu-l putea suferi, a stat tolănit la picioarele regelui. Toţi înalţii demnitari ai curţii Babilonului, înarmaţi, au stat în jurul regelui. Aş putea spune că în jurul lui era ca un nor de aur, argint şi purpură. Iar jos, pe drumul cel larg, armata Babilonului, lăncieri şi arcaşi, a defilat. Erau câte şaizeci de bărbaţi în fiecare rând, iar carele de luptă care au trecut prin faţa lui erau câte şase pe un rând. Defilarea a durat toată ziua, până ce toată armata a trecut prin faţa regelui. Roţile carelor de luptă vuiau ca tunetul, zgomotul paşilor şi zdrăngănitul armelor erau asemenea mării în timp de furtună, iar eu, tot privind spectacolul care se desfăşura în faţa ochilor mei, am simţit că mi se învârteşte capul de ameţeală şi picioarele mele au început să tremure.

Când a început parada, i-am spus lui Kaptah:

Nu este suficient dacă vom spune: „Carele de luptă din Babilon sunt nenumărate, ca nisipul mării şi ca stelele de pe cer”. Noi trebuie să ştim care este numărul lor exact.

Ca de obicei, Kaptah a bombănit şi mi-a spus:

Stăpâne, este imposibil, fiindcă în toată lumea nu există un astfel de număr.

De aceea, am numărat eu însumi, aşa cum am putut Erau de şaizeci de ori şaizeci de ori şaizeci de infanterişti, iar care de luptă erau de şaizeci de ori şaizeci, fiindcă şaizeci este număr sacru în Babilon. De altfel, numere sacre sunt şi cinci şi şapte şi doisprezece, dar nu aş putea să explic ce semnificaţie are fiecare dintre aceste numere sacre, fiindcă, deşi preoţii Babilonului mi-au povestit în detaliu despre fiecare număr, nu am înţeles nimic din explicaţiile lor.

Scuturile soldaţilor din garda personală a regelui erau aurite şi argintate, obrajii lor sclipeau de uleiuri şi erau atât de graşi, încât respiraţia lor ajungea până la rege ca de la o turmă de bivoli. Dar numărul lor nu era prea mare, iar trupa sosită din provinciile Babilonului, bronzată şi murdară, împrăştia în jur miros puternic de urină. Mulţi nici nu aveau lănci, fiindcă ordinul regelui îi luase prin surprindere, aveau pleoapele mâncate de muşte, aşa că, mi-am spus, soldaţii sunt la fel în toate ţările şi nici regii nu se prea deosebesc între ei. Am mai văzut că multe dintre carele de luptă erau vechi, se clătinau jalnic şi aveau secerile de pe oişte verzi de cocleală. Iar câteva îşi pierduseră roţile pe drum.

Seara, regele m-a chemat în faţa lui şi m-a întrebat:

Ai văzut puterea mea, Sinuhe?

M-am prosternat la pământ în faţa lui şi i-am spus:

Într-adevăr, în toată lumea nu există un rege mai puternic ca tine şi nu degeaba ţi se spune „Stăpânul celor patru zări ale lumii”. Ochii mei sunt obosiţi de atâta privit, mi se învârte capul de ameţeală, mâinile şi picioarele mele au înţepenit, fiindcă numărul soldaţilor tăi este cât nisipul mării şi stelele cerului.

El a zâmbit mulţumit şi mi-a spus:

Ai văzut tot ceea ce doreai să vezi, Sinuhe, dar dacă te-ai fi mulţumit cu ceea ce aş fi putut eu să-ţi povestesc, poate că ar fi fost mai puţină cheltuială. Sfetnicii mei sunt supăraţi pentru acest capriciu al meu, care costă cât tot aurul pe care-l obţin în cursul unui an prin impozite de la o provincie, fiindcă soldaţilor care au sosit aici trebuie să li se asigure hrană şi băutură. Unde mai pui că în această noapte ei vor întoarce pe dos tot oraşul, după cum este obiceiul tuturor soldaţilor şi, fără îndoială, nici peste o lună nu va putea nimeni umbla în siguranţă pe străzile Babilonului. Chiar şi regescul meu fund a înţepenit de atâta stat pe tronul de aur şi simt că mi se învârt ochii în cap. Să bem vin şi să ne răsfăţăm ficatul după această zi, fiindcă eu vreau să mai aflu câte ceva de la tine, tu spui nişte poveşti atât de ciudate şi de amuzante.

Am băut vin împreună cu regele şi el m-a întrebat despre multe lucruri, aşa cum doar copiii şi adolescenţii care încă nu au văzut lumea pot întreba. Răspunsurile mele i-au plăcut şi l-au amuzat mult. La sfârşit, el m-a mai întrebat:

Oare faraonul nu are o fată, fiindcă, după tot ceea ce mi-ai povestit despre Egipt, m-am hotărât să cer în căsătorie pe una dintre fiicele faraonului. Eu am deja în haremul meu patru sute de soţii şi poate că sunt mai multe decât îmi trebuie, fiindcă, mai mult decât cu una pe zi, eu nu mă pot distra. Bineînţeles, niciuna nu este la fel ca alta, aş fi dezgustat dacă toate ar fi la fel. Dar cred că faima mea ar fi mai mare dacă printre soţiile mele ar fi şi o fiică de faraon. Cu siguranţă că poporul peste care domnesc m-ar respecta şi mai mult ca până acum.

Am ridicat braţul în semn de protest şi i-am spus:

Burnaburiaş, tu nici nu ştii ce vorbe înspăimântătoare ai rostit. De când este lumea, nici o fiică de faraon nu s-a unit cu un bărbat străin Fiica faraonului poate fi doar soţia fratelui ei. Dacă nu are frate sau dacă fratele nu o doreşte de soţie, ea rămâne fecioară toată viaţa şi devine preoteasă. Vorbele tale sunt o insultă pentru zeii Egiptului, dar eu te iert, fiindcă nu ştii ce vorbe cumplite ai spus.

El a încruntat din sprâncene şi mi-a spus ursuz:

Oare cine eşti tu ca să ierţi un rege? Oare sângele meu nu este la fel de divin ca şi sângele faraonului?

Am văzut sângele tău şi am văzut şi sângele faraonului Amenhotep al III-lea şi pot afirma că între sângele tău şi sângele unui faraon nu există nici un fel de deosebire. Dar trebuie să-ţi amintesc că faraonul este căsătorit de puţină vreme şi nu ştiu dacă lui i se va fi născut vreo fată.

Eu sunt încă tânăr şi pot aştepta, a spus regele Burnaburiaş aruncându-mi o privire vicleană, fiindcă el era regele unui popor de negustori.

Şi a mai spus:

Dacă faraonul nu are nici o fiică sau dacă el nu vrea să-mi dea de soţie pe una dintre fiicele lui, el ar putea să-mi trimită pe nu are importanţă care fecioară, fiică de nobil din Egipt, despre care eu pot spune aici că este fiică de faraon. Nimeni nu se va îndoi de spusele mele şi nici faraonul nu va avea nimic de pierdui. Dar dacă el va refuza, voi trimite armata să-mi aducă cu forţa o fiică de faraon, fiindcă eu nu renunţ niciodată la ceea ce mi-a intrat în cap.

Vorbele lui m-au neliniştit şi i-am spus că un război costă mult şi complică relaţiile comerciale şi că, după un război, el însuşi va fi mai prejudiciat decât Egiptul. Şi i-am mai spus:

Cred că cel mai bine ar fi să aştepţi până ce mesagerii te vor anunţa că faraonului i s-a născut o fată. Abia după acea vei trimite mesajul tău pe o tăbliţă de argilă şi, dacă el va fi de acord, ţi-o va trimite pe fiica lui. El nu te va înşela doar cu vorbe, fiindcă are acum un nou zeu, un zeu puternic, cu care trăieşte doar întru adevăr.

Dar Burnaburiaş s-a prefăcut că nu înţelege cuvintele mele şi a spus:

Despre un astfel de zeu, eu nici nu vreau să aud. Sunt uimit că faraonul şi-a ales un astfel de zeu, când toată lumea ştie că adesea adevărul este dăunător şi duce la sărăcie. Eu îi respect pe toţi zeii şi mă rog şi la zeii pe care nu-i cunosc, nu strică să-ţi iei măsuri de siguranţă, pentru orice eventualitate şi pentru că aşa sunt obiceiurile, dar cu acest zeu al faraonului eu nu vreau să am de-a face decât de la distanţă.

El a mai spus:

Vinul m-a înviorat şi mi-a înveselit ficatul, iar vorbele tale despre fiicele faraonilor şi despre frumuseţea lor m-au aprins, aşa că vreau să mă retrag în haremul meu. Însoţeşte-mă; în calitate de medic, tu ai voie să intri în harem; eu am destul de multe soţii şi nu-mi va părea rău dacă tu te vei distra cu vreuna dintre ele, cu condiţia să te opreşti la timp şi să nu o laşi grea, fiindcă aşa ceva ar genera o serie nesfârşită de încurcături. De altfel, eu sunt tare curios să văd cum se iubeşte un egiptean cu o femeie, fiindcă fiecare popor are, se pare, obiceiuri diferite. Şi poate că şi tu, care ai umblat prin atâtea ţari, vei mai avea ceva nou de învăţat în haremul regelui Babilonului; eu am femei din toate ţările lumii şi fiecare are obiceiuri bizare.

Nici nu a vrut să asculte protestele mele şi m-a dus cu forţa în harem şi mi-a arătat decoraţiunile murale, pe care artiştii Babilonului le executaseră în culori vii pe cărămizi smălţuite. Erau reprezentaţi pe acele cărămizi smălţuite bărbaţi şi femei, care făceau dragoste în tot felul de poziţii ciudate. El mi le-a arătat pe câteva dintre soţiile lui, care erau îmbrăcate în veşminte bogate şi încărcate de bijuterii şi podoabe. Printre ele erau şi femei şi fete tinere din toate ţările cunoscute, dar erau şi din triburi de sălbatici, pe care negustorii Babilonului le aduseseră din locuri îndepărtate. Erau femei de diferite culori, de diferite mărimi, vorbeau toate deodată în diferite limbi şi dansau în faţa regelui dezvelindu-şi pântecele ca să-i atragă atenţia, fiindcă fiecare dintre ele voia să fie aleasă de rege. El a insistat mult să-mi aleg o femeie pe gustul meu, până când, sătul de zgomotul acela asurzitor pe care-l făceau iubitele lui soţii, i-am spus că eu am promis zeilor să mă abţin de la distracţia cu femeile atunci când am un bolnav de vindecat. Or, pentru a doua zi, eu am promis să-l operez pe unul dintre nobilii Babilonului, care avea o aderenţă pe testicule, de aceea, eu nu puteam să mă ating de nici o femeie. Regele m-a crezut şi doar aşa am putut pleca de acolo, dar femeile au fost foarte dezamăgite şi şi-au exprimat reproşul prin gesturi şi prin vorbe, fiindcă, în afară de eunuci, ele nu mai văzuseră până atunci un bărbat adevărat în harem. Regele era foarte tânăr, avea un trup firav şi încă nici nu-i mijise mustaţa.

Dar, mai înainte de a pleca, regele mi-a spus:

— Fluviul şi-a revărsat apele şi primăvara a sosit. De aceea, preoţii au fixat peste treisprezece zile sărbătoarea primăverii şi ziua regelui fals. Pentru această zi, eu ţi-am pregătit o surpriză care cred că te va amuza foarte mult, abia aştept această zi pentru a mă distra eu însumi bine, dar despre ce este vorba, nu îţi voi spune dinainte, pentru a nu diminua bucuria acelei zile.

Am plecat încărcat de gânduri, fiindcă presimţeam că ceea ce-l putea amuza pe regele Burnaburiaş nu mă poate amuza şi pe mine. Şi când i-am povestit lui Kaptah despre ceea ce a spus regele, pentru prima dată, el a fost de aceeaşi părere cu mine.

Medicii regelui nu ştiau cum să-mi mai mulţumească, fiindcă datorită mie regele nu era supărat pe ei, dimpotrivă, îi răsplătise cu bogăţii. Ei îmi erau recunoscători fiindcă îi apărasem în faţa regelui şi le lăudasem priceperea. Ei erau, într-adevăr, pricepuţi în domeniul lor şi eu nu aveam decât de câştigat învăţând câte ceva de la ei atâta timp cât ei nu aveau nimic de ascuns faţă de mine. Un lucru important pe care eu l-am învăţat de la ei a fost modul în care ei extrăgeau sucul seminţelor de mac, cum preparau remediile împotriva insomniei, pentru pierderea cunoştinţei sau pentru moarte, în funcţie de mărimea dozei administrate. Mulţi oameni din Babilon utilizau acest leac, cu sau fără vin, şi afirmau că o astfel de băutură le procura o mare plăcere. Preoţii foloseau, de asemenea, acel leac pentru a-şi spori capacitatea de prezicători, fiindcă, spuneau ei, acest extract conţine esenţa înţelepciunii şi în visele lor pot vedea mai clar ceea ce urmează să se întâmple. De aceea, în Babilon erau imense câmpuri de maci. Aceste câmpuri, pline de flori multicolore, erau atât de ciudate şi privindu-le simţeai cum ceva magic şi, în acelaşi timp, înspăimântător se strecoară în tine. Ele erau numite „Câmpiile zeilor”, fiindcă erau proprietatea Turnului şi Porţii.

Unii preoţi erau cunoscători ai secretelor ascunse în sămânţa de cânepă, din care extrăgeau o licoare care-i înveselea pe oameni şi-i făcea să uite durerile şi gândurile despre moarte. Dacă un bărbat consuma prea des din acea licoare, nu mai dorea să se distreze cu femeile de pe pământ, aşa spunea toată lumea, fiindcă era de ajuns să-şi dorească o anume femeie şi miraculoasa licoare i-o trimitea în braţe. Am văzut multe lucruri interesante în Babilon şi mi-am sporit cunoştinţele, dar cel mai mult am fost uimit de măiestria preoţilor, care executau dintr-o sticlă clară, asemănătoare cristalului de munte, instrumente care măreau obiectele pe care le priveau prin acea sticlă magică. Şi nu am crezut că este posibil aşa ceva, până când nu am ţinut eu însumi în mână o astfel de sticlă şi am privit prin ea, dar nu am înţeles de ce acele cristale aveau acea putere ciudată; nici preoţii nu erau în stare să explice nimic şi cred că nici un om nu poate explica aşa ceva. Nobilii şi cei bogaţi foloseau acele sticle atunci când vederea începea să le slăbească, aşa că în zilele bătrâneţii lor încă mai puteau citi cele scrise şi puteau să aplice corect sigiliul pentru a pecetlui cele de cuviinţă. Dar ce este şi mai surprinzător este faptul că, atunci când razele soarelui traversează acele cristale, sticle, nici nu ştiu cum să le spun, bălegarul uscat sau crengile şi frunzele uscate iau foc, fără a fi nevoie de nici o frecare. Eu cred că din cauza acestor cristale, puterea vrăjitorilor din Babilon este mai mare decât a altor vrăjitori din oricare alt regat al lumii şi, de aceea, preoţii Babilonului se bucură de un aşa de mare respect. Acele cristale sunt nemaipomenit de scumpe, preţul lor este de câteva ori mai mare decât greutatea lor în aur, dar văzând cât de mult sunt eu interesat de ele, medicul care i-a extras regelui acel dinte despre care am vorbit mai înainte mi-a dăruit unul. Eu i-am dăruit, în schimb, o uşă din lemn de cedru pentru casa lui şi pentru această uşă am găsit un artist, care a pictat-o în maniera regală egipteană. În imaginile pictate pe uşă se putea vedea cum el, dentistul regal, extrage cu măiestrie dintele regelui şi cum regele îl răsplăteşte cu daruri bogate. În Babilon sunt artişti care ştiu să picteze în manieră egipteană, în schimb lemnul este atât de scump, încât se transmite ca moştenire de la tată la fiu, iar când un nobil sau un om bogat îşi schimbă locuinţa, îşi ia şi uşa cu el.

Un interes deosebit au trezit în mine preoţii prezicători ai Babilonului şi, pentru că eu mă bucuram de favorurile regelui şi, fiindcă medicii regelui au dat referinţe bune despre mine, ei mi-au permis să învăţ la Turn arta de a prezice. Aşa stând lucrurile, am început să învăţ să citesc în ficatul de oaie şi să deosebesc munţii şi apele lui, străzile, porţile şi turnurile, capul, mâinile, picioarele, urechile, degetele şi aşa mai departe, până la toate celelalte cavităţi, adică tot ceea ce este pentru un medic de mare utilitate, fiindcă, dacă le cunoaşte bine, poate citi în ficatul oii sacrificate boala pacientului şi mijlocul de vindecare, fără să mai aibă nevoie să examineze bolnavul. Medicii Babilonului foloseau, de obicei, acest procedeu, atunci când nu erau siguri de unde provine durerea pacientului. După părerea mea, această metodă de diagnosticare a bolii îl ajută pe medic ca să-şi recapete încrederea în el însuşi, dacă este deconcertat în raport cu boala.

Dar, numai dacă ştii să citeşti în cartea cerului, noaptea, poţi cunoaşte tot ceea ce este şi tot ceea ce se poate întâmpla, aşa afirmă toţi învăţaţii Babilonului. Eu nici nu am încercat să învăţ această scriere, fiindcă, pentru a o învăţa, este nevoie de ani, de zeci de ani de studiu. Toţi astrologii Babilonului erau bătrâni, cu bărbile cărunte, cu ochii obosiţi de-atâta privit la stele şi tot timpul obişnuiau să se ia la harţă din cauza semnificaţiei vreunei poziţii astrale, aşa că, am gândii eu atunci, este inutil să studiez aşa ceva. Dar, din ceea ce povesteau preoţii, am aflat că tot ceea ce se petrece pe pământ are un corespondent pe cer şi că până şi cel mai mic şi mai neînsemnat lucru poate fi descifrat de acela care ştie bine să citească ceea ce este scris pe bolta cerească. Această ştiinţă mi s-a părut mai demnă de crezut şi de înţeles decât alte doctrine despre oameni şi despre zei şi cred că, folosind-o, omul îşi poate face viaţa mai uşoară. Crezând în semnele cerului, oamenii înţeleg că tot ceea ce li se întâmplă este în conformitate cu legi care nu se pot schimba Nimeni nu-şi poate schimba destinul, fiindcă, oare cine poate modifica poziţia aştrilor şi cine poate schimba traiectoria pe care se mişcă stelele? Dacă te gândeşti bine, această învăţătură este cea mai apropiată de om şi are o logică pe care alte învăţături nu le au. Ea corespunde credinţei din inima omului, cu toate că babilonienii vorbeau despre ficat aşa acum egiptenii vorbesc despre inimă, dar cred că această diferenţă nu este esenţială şi este doar un mod de exprimare.

Atât de puternic m-a impresionat această ştiinţă, încât m-am frământat mult tot gândindu-mă dacă nu ar fi mai bine să pun pentru totdeauna capăt călătoriei mele prin lume şi să rămân toată viaţa în Babilon, ca să învăţ să citesc în stele. Această învăţătură ar fi urmat să-mi ocupe tot restul zilelor şi, de aceea, am ezitat, mă gândeam că viaţa unui om poate că este mai interesantă decât orice învăţătură.

I-am povestit despre aceste frământări ale mele lui Kaptah, dar Kaptah mi-a spus:

— La ce foloseşte oamenilor să îşi petreacă toată viaţa urmărind stelele până li se împăienjenesc ochii şi nu mai pot vedea nimic? Dacă este adevărat că tot ceea ce se întâmplă este deja scris în stele, înseamnă că oamenii nu pot evita ceea ce urmează să li se întâmple, chiar dacă o ştiu mai dinainte. Aminteşte-ţi despre povestea cu prinţul şi cu câinii săi. Dacă omul cunoaşte cu anticipaţie toate evenimentele rele care i se vor întâmpla, slăbeşte şi se întristează şi în zadar încearcă să-şi schimbe destinul, fiindcă, orice-ar face, destinul lui tot acelaşi rămâne. Iar dacă omul citeşte în stele că lui i se vor întâmpla doar lucruri bune, ceea ce, în general, nu se prea întâmplă nimănui, abia atunci poate că este mai bine, fiindcă se va bucura şi va fi fericit că-şi poate petrece viaţa în aşa fel încât inima lui s-o ţină doar într-o continuă desfătare. Eu cred că oamenilor li se întâmplă şi bune, şi rele, într-un amestec pe care doar zeii îi hotărăsc. Se înţelege că hotărârile zeilor creează complicaţii importante cititorilor în stele şi-i alarmează pe oamenii, care vor să-şi cunoască viitorul. Pentru noi, cred că cel mai bine este să avem încredere în scarabeul nostru, cred că eşti de acord că până acum, doar el ne-a ajutat.

Dar, am spus eu, o dată ce urmează să ni se întâmple totul conform cu ceea ce este deja scris în stele, nu poate scarabeul nostru să clintească nimic din ceea ce ne-a fost deja destinat. Nu, nu cred că scarabeul poate avea vreo putere asupra evenimentelor care ni se pot întâmpla.

Auzind cuvintele rostite de mine, Kaptah a fost indignat şi m-a jignit adânc când mi-a spus ceea ce mi-a spus, dar l-am iertat, fiindcă, în parte, avea dreptate. El a spus:

Vorbele tale nu au nici o logică, au mirosul murdăriei de porc. Dacă este adevărată această învăţătură a stelelor, tot aşa de adevărat poate fi că în stele scrie despre scarabeul nostru, care ne poartă noroc. Daca socotim toate păţaniile, mai mici sau mai mari, prin care am trecut, fără nici o îndoială, scarabeul ne-a purtat noroc, este clar că, fără scarabeu, de mult am fi atârnat noi cu capul în jos pe zidurile vreunui oraş sau că oasele noastre ar fi deja albite pe vreun câmp.

Nu am mai avut nici un argument cu care să-l contrazic şi nici nu m-am mai gândit niciodată să rămân în Babilon toată viaţa pentru a cerceta stelele, Mi-am întrebat inima şi am aflat de la inima mea că acea hotărâre i-a fost pe plac. Călătoriile intraseră în sângele meu şi ochii mei erau neobosiţi şi dornici să vadă fără încetare ceva nou. M-a mai consolat şi gândul că nu pierdusem nimic dacă nu urma să studiez stelele, fiindcă, fără îndoială, atât discuţia pe care o purtasem cu Kaptah, cât şi hotărârea pe care o luasem fuseseră scrise în stele încă dinainte de ziua în care m-am născut şi că nu aş fi putut rămâne în Babilon, chiar dacă aş fi vrut, fiindcă totul era deja stabilit acolo pe cer.

În acele zile, până la sărbătoarea de primăvară, am studiat ficatul de oaie şi mi-am însemnat tot ceea ce preoţii lui Marduk m-au învăţat despre zborul păsărilor, cunoştinţe care îmi puteau fi folositoare în călătoriile viitoare. Mi-am consacrat mult timp pentru a învăţa cum trebuie răsturnat uleiul în apă şi ce semnificaţie au imaginile care se formează la suprafaţa apei, dar această artă nu mi-a inspirat prea multă încredere, fiindcă imaginile erau, de fiecare dată, altele şi nu era nevoie de prea multă ştiinţă pentru a le explica, ci doar de imaginaţie şi de o limbă ascuţită.

Aşa de mult m-a atras învăţătura Babilonului că un timp am şi uitat că sunt medic; îmi petreceam zile întregi la Templu şi mă obişnuisem să-i refuz pe pacienţii care mă căutau, fiindcă auziseră despre deosebita mea măiestrie de medic. De obicei, acestor pacienţi le recomandam să meargă la medicii regelui. Medicii regelui au fost foarte mulţumiţi, fiindcă faima lor crescuse mult în ochii locuitorilor Babilonului. Iar eu, care adăugam înţelepciunii dobândite în Egipt înţelepciunea Babilonului, tremuram de bucurie şi mă gândeam că sunt în posesia întregii ştiinţe medicale pe care oamenii o dobândiseră în cursul multor mii de ani din cele patru părţi ale lumii. Acum ştiu că totul nu a fost decât vanitate, dar atunci, când gândeam în acest fel, am simţit cum puterile mele cresc şi am devenit mai sigur de mine şi mi se părea că pentru mine nimic nu este imposibil. Eram încă tânăr, trecusem deja prin atâtea ciudate încercări şi învăţasem atât de multe lucruri.

Mai înainte de a povesti despre sărbătoarea de primăvară şi despre ziua regelui fals, trebuie să mai povestesc despre ceva, care este în legătură cu naşterea mea. S-a întâmplat când preoţii au încercat ca să-mi citească viaţa, examinând ficatul unui berbec şi răsturnând ulei în apă. Ei au spus:

Naşterea ta este legată de un secret înspăimântător, Sinuhe, pe care noi nu-l putem explica, aici se vede că tu nu eşti un simplu egiptean, aşa cum crezi, ci un străin, nu numai pentru Egipt, ci pentru toată lumea aceasta.

Eu le-am povestit istoria naşterii mele şi cum am fost găsit de mama mea adoptivă într-o barcă de stuf. Preoţii lui Marduk s-au uitat cu înţeles unii la alţii, s-au înclinat în faţa mea şi au spus:

Aşa am presupus şi noi.

Apoi, ei mi-au povestit că marele lor rege, Sargon, care cucerise pe vremuri cele patru părţi ale lumii şi a cărui putere se întinsese de la marea din nord până la marea din sud şi chiar şi peste insulele mării, sosise, de asemenea, într-o barcă de stuf pe lume şi că nimeni nu ştiuse nimic despre naşterea lui până în ziua în care faptele sale au atestat că el este descendent direct al zeilor.

După ce am auzit cuvintele lor, inima mea a început să bată nebuneşte, dar am încercat să râd şi le-am spus:

Oare voi credeţi că eu, un medic oarecare, sunt vreun descendent al unui zeu?

Dar ei nu au râs şi mi-au spus:

Acest lucru nu-l putem şti sigur, dar este mai bine să fim prudenţi şi să ne înclinăm în faţa ta cu respect, ca în faţa unui zeu.

Şi ei s-au înclinat din nou în faţa mea până la pământ, dar eu le-am spus:

— Încetaţi odată cu aceste plecăciuni şi poate că ar fi mai bine să revenim la treburile noastre.

M-am apropiat de modelul din argilă al ficatului de oaie şi ei mi-au explicat semnificaţia circumvoluţiunilor ficatului, dar, pe ascuns, mă priveau cu respect şi, din când în când, mai şuşoteau între ei.

Din acea zi au început să nu-mi mai dea pace şi să mă obosească gândurile despre originea mea, îmi simţeam inima grea ca plumbul când mă gândeam că sunt un străin pentru toată lumea. Aş fi vrut să-i întreb pe astrologi despre secretul naşterii mele, dar întrucât nu ştiam momentul exact al naşterii, nu puteam să întreb nimic, fiindcă ei nu ar fi putut da nici un fel de răspuns. La rugăminţile preoţilor, ei au încercat, totuşi, să vadă după tabelele lor, înscrise pe tăbliţe de argilă, din anul şi din ziua în care eu am fost găsit, câteva momente, fiindcă preoţii erau şi mai curioşi decât mine să cunoască originea naşterii mele. Astrologii au spus că, dacă m-aş fi născut într-un anumit moment al acelei zile, prin vinele mele ar fi trebuit să curgă sângele faraonilor şi că aş fi fost predestinat să conduc multe popoare. N-aş putea spune că după ce am aflat acest lucru de la astrologi mi s-au mai limpezit gândurile. Dacă mă gândeam la clipele fericite ale vieţii mele de până atunci, nici nu prea aveam la ce să mă gândesc, nu-mi veneau în minte decât clipele mele amare, care mă îndepărtaseră de Teba. Dar, mi-am spus eu, poate că, într-adevăr, stelele m-au condamnat din prima clipă a vieţii mele şi m-au trimis pe Nil într-o barcă de stuf, ca să-i împing la moarte, înainte de vreme, pe Senmut şi pe Kipa, părinţii mei, care m-au iubit atât de mult, să le fur bucuria de a trăi şi să-i lipsesc până şi de mormântul lor. Aceste gânduri m-au frământat puternic. Dar, îmi mai spuneam eu, o dată ce stelele m-au blestemat în felul acesta, nu am avut cum să mă abat de la destinul meu şi probabil că aşa îmi este mie scris să produc în continuare suferinţe celor care mă iubesc. M-am temut de viitor în acea vreme când locuiam în Babilon, pentru că atunci am înţeles că toate nenorocirile mi s-au întâmplat ca să-mi întorc inima de la oameni şi să trăiesc singur, fiindcă în singurătate nu aş mai fi putut aduce nimănui vreun necaz.

A venit timpul să povestesc şi despre ziua faraonului fals. Când seminţele au început să încolţească şi când nopţile s-au mai încălzit, după perioada în care a fost un frig îngrozitor, preoţii s-au dus în afara oraşului şi au dezgropat din mormânt zeul şi au strigat că zeul a înviat şi s-a sculat din mormânt, după care, tot Babilonul a început să se frământe şi pe străzi forfotea lumea în straie de sărbătoare, toţi erau veseli, mulţimea fura din pieţe pe întrecute şi făcea un zgomot mai mare decât atunci când soldaţii pleacă la război.

Multe femei şi fete tinere s-au dus atunci la templul zeiţei Iştar ca să câştige şi ele ceva argint şi oricare bărbat se putea distra pe îndelete cu ele. Nu era nimic dezonorant că ele se dăruiau în templu oricărui bărbat, dimpotrivă, era un prilej de veselie şi de descătuşare a dorinţei, camuflată tot anul.

Ultima zi a sărbătorii a fost ziua regelui fals. Mă obişnuisem cu diferitele obiceiuri din Babilon, cu toate acestea, am rămas înmărmurit când oamenii din garda regelui au pătruns beţi în pavilionul zeiţei Iştar, dis-de-dimineaţă, când nici nu se luminase încă, au forţat porţile, au lovit cu lăncile ornamentele de lemn ale pavilionului şi au răcnit din toate puterile:

Unde se ascunde regele nostru? Aduceţi-l repede, fiindcă nu peste multă vreme se face ziuă şi regele trebuie să facă dreptate poporului.

Zgomotul pe care ei îl făceau era insuportabil, s-au aprins lămpile şi slujitorii hanului alergau ca nebuni pe coridoare. Kaptah a crezut că în oraş izbucnise vreo revoltă şi primul lucru care i-a trecut prin cap a fost să se ascundă sub patul meu. Iar eu, înfăşurat cu pătura de lână de pe pat, am ieşit în întâmpinarea soldaţilor din garda regală, care băteau în uşa noastră, şi le-am spus:

Oare ce vreţi? Atenţie, nu încercaţi să mă supăraţi, fiindcă eu sunt Sinuhe egipteanul, Fiul măgarului sălbatic, şi, desigur că numele meu vă este cunoscut.

Ei au strigat într-un glas:

Dacă tu eşti Sinuhe, am nimerit bine, fiindcă pe tine te căutam.

Şi cu o obrăznicie de necrezut, mi-au dat jos pătura cu care eram acoperit, aşa că am rămas în pielea goală, iar ei au rămas cu gurile căscate la mine şi, uimiţi, mă arătau cu degetul unul altuia, fiindcă ei, până atunci, nu mai văzuseră un bărbat circumcis.

Pufnind în râs, ei au spus:

Oare putem noi lăsa să umble liber prin Babilon un astfel de bărbat, care ar putea fi un pericol pentru femeile noastre? Oare nu ştii că femeile se omoară după tot ceea ce este mai bizar? O, zei, aşa o ciudăţenie chiar că n-am mai văzut de atunci, de când, din insulele mării calde, a sosit în Babilon un bărbat negru, cu părul creţ, care, pentru a stârni interesul femeilor, îşi înfipsese un os în falus şi-l împodobise cu zurgălăi, care se bălăngăneau şi zdrăngăneau la fiecare pas pe care el îl făcea.

Dar, după ce au râs şi şi-au bătut joc de mine până s-au săturat, s-au liniştit şi mi-au spus:

Încetează să ne mai faci să pierdem vremea cu tot felul de fleacuri şi spune-ne unde este servitorul tău fiindcă trebuie să-l ducem la palat. Astăzi este ziua regelui fals şi de aceea, el trebuie să ajungă degrabă la palat.

Când a auzit aceste vorbe, Kaptah s-a speriat atât de tare, încât l-a apucat tremuratul şi tremura atât de puternic, că patul a început să se zgâlţâie şi oamenii din garda regelui s-au vârât după el sub pat şi l-au tras afară chicotind şi râzând, după care s-au înclinat în faţa lui şi au spus:

Această zi este pentru noi cea mai veselă zi, fiindcă l-am găsit pe regele nostru, care stătea ascuns aici. Ochii noştri se bucură că-l văd şi sperăm că el ne va răsplăti cu bogăţii pentru credinţa pe care i-o purtăm.

Kaptah îi privea îngrozit, îi tremura capul, iar ochii i se dilataseră de spaimă. Văzându-i uimirea şi teama, ei au început să râdă şi mai tare şi au strigat:

Într-adevăr, el este regele celor patru părţi ale lumii şi-l recunoaştem după cum arată.

Şi ei s-au înclinat exagerat de mult în faţa lui, în timp ce aceia care erau în spatele lui îi trăgeau picioare-n fund ca să-i zorească pentru plecare.

Iar Kaptah mi-a spus cu o voce pierdută:

Nu mai încape îndoială că, în acest Babilon, toată lumea este nebună şi plină de răutate. Este limpede că nici scarabeul nu ne mai protejează. Cum este oare posibil ca tocmai mie să mi se întâmple aşa o mizerie? Nici nu mai ştiu dacă stau în picioare sau dacă stau în cap. Dar, cine ştie, poate că sunt în pat şi visez, prea seamănă a vis istoria aceasta. Întâmplă-se ce s-o întâmpla, vis sau realitate, tot trebuie să-i urmez, fiindcă ei sunt nişte bărbaţi zdraveni ca taurii şi n-are rost să încerc să mă opun lor. Stăpâne, te rog din tot sufletul, salvează-mi viaţa dacă poţi, iar dac-o fi să mor, nu lăsa ca trupul meu să spânzure pe zidurile Babilonului! Îmbălsămează-mi-l mai înainte ca ei să mi-l arunce în apă, îmbălsămează-mi trupul după obiceiurile Egiptului şi pune-mi la îndemână cele de trebuinţă, ca să ajung fără prea mari greutăţi în ţara de Dincolo; lucrul bine făcut ajută la evitarea neplăcerilor.

Soldaţii se prăpădeau de râs ascultându-l şi-şi loveau genunchii şi se plesneau între ei pe spinare, le era teamă că se vor sufoca de atâta râs, aşa spuneau, şi ei au mai spus:

Pe Marduk, nici nu puteam găsi un rege mai grozav decât acesta şi-i deja o minune că nu i se înnoadă limba-n gură de-atâtea vorbe.

Apăreau zorii, de aceea ei se străduiau să-l determine pe Kaptah să se grăbească, lovindu-l cu cozile lăncilor. Eu m-am îmbrăcat în grabă şi i-am urmat şi nimeni nu m-a împiedicat să intru în palat, fiindcă acolo toate porţile erau deschise şi curtea şi anticamerele palatului erau pline de o mulţime de oameni zgomotoşi. Am fost aproape sigur că Burnaburiaş fusese asasinat şi că, peste puţină vreme, va curge sângele şi pe stradă, mai înainte ca trupele din provincii să poată ajunge în oraş.

Mă înşelasem în presupunerile mele. Nici nu am mai avut timp să-i întreb pe soldaţi ce s-a întâmplat, când l-am văzut pe regele Burnaburiaş, care stătea aşezat pe tronul de aur cu baldachin, îmbrăcat în ţinuta festivă şi cu însemnele puterii în mână. În jurul lui erau marii preoţi ai lui Marduk şi cei mai respectabili sfetnici ai regelui şi demnitari ai Babilonului. Iar soldaţii din garda regelui, fără să se sinchisească de toţi acei demnitari, şiau făcut loc cu lăncile printre ei şi l-au târât pe Kaptah, care se zbătea în mâinile lor, până în faţa tronului.

Într-o clipă s-a făcut linişte şi Kaptah, neplăcut impresionat să se întâlnească din nou faţă în faţă cu leul regelui, a spus:

Luaţi-l de aici pe acest animal îngrozitor, fiindcă mie jocul acesta nu-mi place. Iar dacă nu-l luaţi de aici, eu plec acasă.

În acelaşi timp, când el a început să vorbească, lumina răsăritului de soare a pătruns pe fereastră şi toţi preoţii, nobilii, sfetnicii regali şi soldaţii din gardă au început să strige:

El are dreptate. Duceţi-l de-aici pe-acest animal, cu stăpânul lui cu tot, fiindcă suntem sătui să ne conducă un copil căruia încă nici nu i-au mijit tuleiele bărbii. Acest bărbat este un înţelept, îl vom face rege şi, de acum înainte, el ne va conduce pe noi.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor când am văzut cum toţi încep să-l împingă pe rege şi să râdă în bătaie de joc de el. Apoi, ei i-au smuls barba falsă şi însemnele puterii din mâini şi l-au dezbrăcat de veşminte, încât, până la urmă, regele a rămas gol-goluţ, aşa cum fusesem şi eu puţin mai înainte în faţa soldaţilor. Toţi îl ciupeau de braţe şi-i cercetau curioşi muşchii coapselor, îşi băteau joc de el şi spuneau:

Se vede clar că el abia a fost înţărcat şi gura lui încă mai este umedă de la laptele pe care l-a supt de la maică-sa. Era timpul ca femeile din haremul regal să aibă parte de ceva mai bun şi nu ne îndoim că acest egiptean bătrân, Kaptah, care se pricepe atât de bine la glume, se pricepe şi la călărit femeile.

Burnaburiaş nu a protestat defel. Râdea şi el împreună cu toată lumea, iar leul, deconcertat, a fost atât de zăpăcit de tot ceea ce se întâmpla în jur, încât s-a retras cu coada între picioare, privind îngrozit la mulţimea care făcea atât de mult zgomot.

Era atât de absurd ceea ce se întâmpla, încât şi eu am fost tentat să cred că visez când am văzut cum soldaţii l-au alungat pe rege, aşa, în pielea goală, şi l-au îmbrăcat pe Kaptah cu veşmintele regale şi, după ce l-au silit să ţină în mână însemnele puterii, s-au prosternat cu toţii în faţa lui şi au sărutat praful de sub picioarele lui. Primul care s-a prosternat în faţa lui a fost chiar Burnaburiaş, aşa gol-goluţ, cum era şi a strigat:

Este just! Fie el, deci, regele nostru, fiindcă un altul mai bun nu putem găsi.

Şi s-au ridicat toţi şi l-au aclamat pe Kaptah. în timp ce regele Burnaburiaş se prăpădea de râs ţinându-se de burtă.

Kaptah, cu ochii ieşiţi din orbite, se uita uluit la ei şi i se zbârlise şi părul de frică sub coroana regală, care, din grabă, îi fusese aşezată strâmb pe cap. Dar, în sfârşit, când s-a făcut linişte, abia stăpânindu-şi furia, Kaptah a strigat:

Fără îndoială că acesta este un vis, pe care un magician iscusit mă face să îl văd. Este clar că aşa ceva nu există în realitate. Eu nu am nici cea mai mică dorinţă de a vă fi rege şi, dac-ar fi de ales, aş prefera să fiu regele maimuţelor sau al porcilor decât regele vostru. Dar, dac-a fost să fie aşa şi voi chiar vreţi să fiu regele vostru, n-am de ales, fiindcă voi sunteţi mulţi şi eu sunt doar unul. Vis sau realitate, n-are importanţă, dar trebuie să-mi răspundeţi sincer la o singură întrebare: oare sunt sau nu sunt eu regele vostru?

Întrecându-se unul pe altul, toţi au strigat:

Tu eşti regele nostru şi stăpânul celor patru părţi ale lumii! Oare tu nu simţi şi nu înţelegi acest lucru, neghiobule?

După aceea, toţi s-au înclinat în faţa lui, iar unul dintre bărbaţi s-a îmbrăcat cu o blană de leu şi s-a trântit mârâind la picioarele lui, apoi a făcut tot felul de mişcări caraghioase, care amuzau mulţimea.

Kaptah a reflectat un moment şi, după o uşoară ezitare, a spus:

Dacă, într-adevăr, eu sunt regele vostru, vreau să sărbătoresc acest eveniment şi să beau. Aduceţi-mi de îndată vin, sclavii mei, că de nu, bastonul acesta regal va învăţa să danseze pe spinările voastre şi hoiturile vă vor putrezi pe ziduri, fiindcă eu sunt regele. Aduceţi mult vin, pentru ca toţi prietenii mei, care m-au ales rege, să bea pe săturate împreună cu mine. Eu însumi vreau să înot astăzi în vin până la gât.

Vorbele lui au stârnit o mare bucurie şi mulţimea, veselă, l-a urmat în marea sală, unde, pe o masă imensă, erau tot felul de bucate şi de vinuri bune. Fiecare a luat de pe masă ce a apucat, la fel şi Burnaburiaş, care, între timp, îşi acoperise coapsele cu o bucată de pânză, aşa cum purtau doar sclavii şi se împiedica printre picioarele fiecăruia ca un nătâng. Îi curgea vin din cupa pe care o avea în mână, îi scăpa mâncarea pe veşmintele oaspeţilor şi toată lumea arunca cu oasele de la friptură după el.

În curţile interioare ale palatului, mulţimea mânca şi bea. Toţi se îmbulzeau să rupă hălci din berbecii şi din boii fripţi de-a-ntregul şi să-şi umple cupele din bazinele uriaşe din argilă, pline cu bere şi cu vin. Toată lumea devora sălbatic şi toţi îşi umpleau burţile cu arpacaş aromat, amestecat cu sosuri picante şi cu curmale dulci şi, când soarele a fost deja în înaltul cerului, în tot palatul era o gălăgie de nedescris, oamenii râdeau şi se-nveseleau şi toţi se îmbrânceau ameţiţi de băutură. O astfel de sărbătoare eu încă nu mai văzusem niciodată până atunci.

De îndată ce am putut, m-am apropiat de Kaptah şi i-am şoptit încet, ca să nu mai poată auzi şi altcineva:

Kaptah, vino după mine, ne vom ascunde şi vom fugi de aici; bănuiesc că, după toată distracţia aceasta, nu ne va fi prea bine.

Dar Kaptah vedea altfel decât mine lucrurile, fiindcă băuse destul de mult vin şi fiindcă burta deja i se rotunjise bine de la atâta mâncare bună. El mi-a spus:

Vorbele tale sună ca un bâzâit de muscă în urechile mele şi, până acum, eu nu am mai auzit ceva mai nebunesc. Tu vrei să plec cu tine, tocmai acum, când această mulţime simpatică de oameni m-a numit rege şi când toată lumea mă respectă şi se înclină în faţa mea? Este clar că scarabeul m-a ajutat să ajung aici şi, pe lângă scarabeu, calităţile mele, pe care acest popor, în sfârşit, a ştiut să le aprecieze la adevărata valoare. Ascultă, Sinuhe, după părerea mea, este o lipsă de respect faptul că tu continui să-mi spui Kaptah ca unui sclav sau ca unui servitor şi să te adresezi atât de familiar mie, în loc să te înclini în faţa mea, aşa cum fac toţi ceilalţi.

L-am rugat să mă asculte şi i-am spus:

Kaptah, Kaptah, aceasta nu-i decât o farsă, pe care o vei plăti scump. Fugi acum, cât mai este timp. Pentru obrăznicia ta, eu, oricum, te voi ierta.

Dar Kaptah şi-a şters buzele pline de grăsime şi a început să mă ameninţe cu o ciozvârtă de măgar, pe care o avea în mână. Şi a urlat cât l-au ţinut puterile:

Luaţi-l de aici pe acest egiptean dezgustător, mai înainte de a apuca să mă supăr şi să fac să danseze bastonul meu pe spinarea lui.

Atunci, omul deghizat în leu s-a apucat să ragă şi s-a aruncat peste mine, m-a muşcat de picioare şi m-a zgâriat cu ghearele pe faţă. Poate că mi s-ar fi putut întâmpla şi mai rău, dar, din fericire, tocmai atunci au sunat trâmbiţele şi marii demnitari ai curţii au anunţat că regele va face dreptate poporului, aşa că am fost uitat şi lăsat în pace.

Kaptah a rămas cu gura căscată de uimire când au venit demnitarii Babilonului să-l conducă la Casa Dreptăţii şi a spus că el se încrede în competenţa judecătorilor, care sunt oamenii regelui şi pe care el îi respectă. Dar mulţimea a protestat şi a strigat:

— Dorim să vedem înţelepciunea regelui, pentru a ne putea convinge că este un rege bun şi cunoaşte legile.

Aşa se face că marii demnitari ai Babilonului l-au urcat pe Kaptah pe tronul dreptăţii şi i-au pus în faţă însemnele dreptăţii, cravaşa de judecător şi lanţurile, şi mulţimea a fost invitată sa se prezinte în faţa regelui şi să-şi exprime plângerile. Primul care a îngenuncheat la picioarele lui Kaptah a fost un bărbat cu veşmintele sfâşiate, care-şi turnase şi cenuşă în cap de supărat ce era. El s-a prosternat în faţa lui Kaptah şi a început să plângă. El a spus:

Nimeni nu este mai înţelept decât regele, stăpânul celor patru părţi ale lumii! De aceea, îl implor ca să facă dreptate! lată care este nenorocirea care mi s-a întâmplat: „Eu am o femeie, pe care am luat-o acum patru ani de nevastă şi noi nu am avut în tot acest timp nici un copil, dar acum femeia mea a rămas grea. Or, ieri am aflat că femeia mea mă înşală cu un soldat şi, deşi am surprins soldatul cu pricina pe când îmi călărea femeia, nu i-am putut face nimic, fiindcă acest soldat este puternic şi mare cât un bivol, de aceea, ficatul meu este plin de amărăciune şi mă sfâşie îndoiala dacă nu cumva copilul care urmează să se nască nu va fi fost zămislit de acest nelegiuit de soldat”. Cer sfatul şi dreptatea regelui şi vreau să ştiu sigur al cui este copilul ca să ştiu ce să fac.

Mai întâi, Kaptah a aruncat o privire îngrozită în jurul lui, dar, după aceea, a spus hotărât:

Luaţi ciomegele şi trageţi-i o bătaie zdravănă acestui om, ca să-şi amintească de această zi cât va mai trăi.

Slujitorii justiţiei l-au luat imediat pe acel bărbat şi au început să-l bată cu furie, iar el urla de durere şi implora ajutorul mulţimii întrebând: „Oare aceasta-i dreptate?”

Mulţimea a început să murmure şi să ceară explicaţii. Atunci, Kaptah a spus:

Acest om îşi merită din plin ciomegele pe care le primeşte pe spinare, pentru că m-a deranjat pentru o nimica toată. Dar, şi mai mult, îşi merită loviturile pentru prostia lui, fiindcă, până acum, nu am auzit că un bărbat care nu şi-a udat şi nu şi-a îngrijit câmpul s-a plâns cuiva dacă un altul i l-a însămânţat şi i l-a udat la timp, lăsându-i lui numai grija de a strânge recolta. Oare să fi fost vina femeii? Eu cred că a fost doar vina bărbatului, fiindcă nu i-a dat femeii acel ceva de care ea avea nevoie. De aceea, spun că acest bărbat îşi merită pedeapsa.

După ce i-a ascultat vorbele, mulţimea a început să-l aclame şi toţi râdeau şi lăudau înţelepciunea regelui.

Apoi, în faţa regelui s-a înfăţişat un bărbat solid şi bătrân, care a spus:

În faţa acestei coloane pe care este scrisă legea şi în faţa regelui, cer să mi se facă dreptate. Iată care este necazul meu: „Mi-am construit o casă în colţul unei străzi, dar meşterul constructor m-a înşelat şi casa s-a prăbuşit, tocmai când pe acolo trecea un om şi acel om a murit. Acum, părinţii victimei mă acuză pe mine de moartea fiului lor şi-mi cer să le plătesc despăgubiri”. Oare ce trebuie să fac?

După ce a chibzuit puţin, Kaptah a spus:

Aceasta este o afacere foarte complicată şi trebuie atent cercetată. După părerea mea, aceasta este mai degrabă o treabă a zeilor decât a oamenilor, dar, oare ce spune legea în legătură cu acest subiect?

Judecătorii s-au apropiat şi au citit de pe coloanele pe care era scrisă legea: „De se va prăbuşi o casă din vina meşterului constructor şi de va omorî în cădere pe proprietarul ei, meşterul constructor să fie omorât. Dacă va omorî în cădere pe fiul proprietarului casei, fiul meşterului constructor să fie omorât.”Legea nu este mai lungă, dar noi o interpretăm astfel: „Când se prăbuşeşte o casă, ceva este distrus, meşterul constructor este vinovat, de aceea, i se va distruge din bunurile sale o parte echivalentă cu partea distrusă”. Mai mult nu putem spune.

Kaptah a spus:

N-am ştiut că în Babilon există constructori atât de periculoşi. De astăzi înainte mă voi păzi să trec pe lângă vreo casă care se prăbuşeşte şi mă voi feri să am vreodată de-a face cu meşterii constructori. În conformitate cu legea, problema este simplă. Să meargă părinţii victimei în faţa casei meşterului constructor şi să-l omoare pe primul om pe care-l vor vedea că trece pe lângă casă. În felul acesta, legea va fi respectată Totuşi, mă gândesc că, dacă se va proceda aşa, oare ca va fi de făcut, dacă părinţii noii victime vor cere dreptate? Se pare că deja această a doua moarte nu mai este de competenţa oamenilor, ci a zeilor. După părerea mea, cel mai vinovat este acela care se plimbă pe lângă o casă care urmează să se prăbuşească, fiindcă aşa ceva nu face nici un om înţelept şi nu încape nici o îndoială că este o pedeapsă a zeilor dacă cineva urmează să moară în acest fel. De aceea, îl absolv pe meşterul constructor de toate învinuirile şi declar că acest bărbat care a venit să-mi ceară dreptate este un imbecil, fiindcă el ar fi trebuit să supravegheze ca meşterul constructor să lucreze conştiincios. Este normal ca meşterii constructori să-şi înşele clienţii, când văd că au de-a face cu imbecili, dar nici pentru imbecili nu este chiar atât de rău dacă sunt înşelaţi, fiindcă, după un necaz, devin ceva mai înţelepţi. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi mereu.

Mulţimea a lăudat din nou înţelepciunea regelui, iar reclamantul s-a retras ruşinat.

După aceea, în faţa regelui a apărut un negustor corpolent, care era îmbrăcat în veşminte foarte scumpe. El a spus:

— Înţeleptul meu rege, acum trei zile am fost lângă poarta zeiţei Iştar, acolo unde, cu ocazia sărbătorii de primăvară, se adună noaptea fetele sărace ca să-şi sacrifice virginitatea pentru zeiţă, aşa după cum este obiceiul, şi ca să strângă şi ele nişte argint pentru zestre. Printre ele era o fată care mi-a plăcut foarte mult şi, după ce ne-am târguit destul de multă vreme asupra preţului, am căzut amândoi de acord şi i-am dat o sumă bunicică de argint. Dar, când să mă apuc eu cu temei de treaba pentru care mă aflam în acel loc, aşa, deodată, m-a apucat o durere cumplită de burtă, încât a trebuit repede să plec de acolo ca să mi-o deşert. Însă, când m-am întors, fata, care în timpul cât eu am lipsit se tocmise cu un alt bărbat şi obţinuse de la el o oarecare sumă de argint, tocmai isprăvea lucrul pentru care se tocmise cu acel bărbat. Cum m-a văzut, ea a venit repede să se distreze şi cu mine, dar eu nu am mai vrut-o, fiindcă ea de-acum nu mai era fecioară şi i-am cerut cuviincios argintul pe care i-l dădusem. Dar ea a refuzat categoric să mi-l restituie. De aceea am venit la judecata regelui şi aştept să mi se facă dreptate, fiindcă am plătit şi nu am obţinut nimic. În fond, dacă eu cumpăr un ulcior, ulciorul este al meu şi pot să-l sparg, dacă vreau, dar cel care îmi vinde ulciorul nu mă poate obliga să-l cumpăr, în cazul că ulciorul este deja ciobit.

După ce l-a ascultat cu atenţie, Kaptah s-a supărat foc, s-a ridicat de pe tron pocnind din cravaşă şi a spus:

— Într-adevăr, nu am mai întâlnit nicăieri atâţia neghiobi ca în acest oraş. Eu nu înţeleg de ce acest ţap bătrân îşi bate joc de mine. Fata a avut dreptate să-şi caute un altul, dacă a văzut că acest nenorocit nu este în stare să-i facă ce i-a promis. Ba, aş putea spune că purtarea ei a fost foarte frumoasă şi chiar demnă de laudă, pentru că ea a fost gata să-i ofere despăgubiri, pe care porcul acesta nici nu le merită. Acest bărbat ar fi trebuit să mulţumească atât fetei, cât şi celuilalt bărbat că s-au distrat împreună şi au înlăturat cu bine acel obstacol, pe care nu oricine se pricepe să-l înlăture şi de la care, după cum ştie toată lumea, nu se poate ajunge decât la duşmănie şi la supărare. Uitaţi-vă la el, oameni buni, acest bărbat are neruşinarea să vină în faţa mea ca să se plângă că a fost păgubit, când el însuşi a păgubit-o pe biata fată de îmbrăţişările pe care ea le aştepta şi pe deasupra mai trăncăneşte şi despre nu ştiu ce ulcioare. Şi fiindcă, în nebunia lui, acest bărbat nu vede care este diferenţa între o fată tânără şi un ulcior, îl condamn ca de acum înainte, să nu se mai atingă de nici o fată şi să se veselească numai cu ulcioarele!

După ce a sfârşit cu această judecată. Kaptah a simţit că-i sătul până-n gât de făcut dreptate; îi amorţise şi trupul de când tot stătea pe scaunul dreptăţii, de aceea a spus:

Astăzi am mâncat pe săturate, am băut pe cinste şi am făcut şi destulă treabă împărţind dreptate şi obosindu-mi mintea. Dacă mai sunt plângeri, judecătorii pot continua să le asculte. Pe mine, această ultimă judecată, m-a făcut să-mi aduc aminte că, fiind rege, sunt şi stăpânul haremului regal, unde, după câte ştiu, mă aşteaptă cu nerăbdare patru sute de femei. Mă voi duce acum ca să vizitez haremul şi nu m-aş mira prea mult dacă acolo aş ciobi câteva ulcioare, fiindcă puterea şi vinul mi-au sporit forţa şi mă simt ca un leu tânăr.

După ce i-a ascultat vorbele, mulţimea a urlat puternic şi a râs multă vreme, fericită, apoi l-a urmat în palat şi a rămas să aştepte în curtea care dădea spre harem. Numai că lui Burnaburiaş nu-i mai venea să râdă, îşi freca nervos mâinile şi lovea indignat pământul cu picioarele. Când m-a văzut, a venit repede lângă mine şi mi-a spus:

Sinuhe, tu îmi eşti prieten şi, fiindcă eşti medic, tu ai voie să intri în haremul regal. Du-te după el şi împiedică-l să-şi împlinească nebunia, fiindcă, dacă el se va atinge de vreuna dintre soţiile mele, îl voi jupui de viu şi-i voi întinde pielea să se usuce pe zidurile Babilonului. Uite, dacă se va comporta cuviincios, promit că moartea lui va fi uşoară.

I-am zis:

Burnaburiaş, într-adevăr, eu îţi sunt prieten, însă explică-mi şi mie ce se întâmplă aici, fiindcă mi s-a răscolit ficatul de supărare când am văzut cum toţi îşi bat joc de tine şi că eşti îmbrăcat ca un sclav.

Dar el nu mi-a explicat nimic şi mi-a spus neliniştit:

Aceasta este ziua regelui fals, toată lumea ştie, dar grăbeşte-te să ajungi înainte ca ireparabilul să se întâmple.

Dar eu nu m-am lăsat şi i-am spus:

Eu nu cunosc toate obiceiurile din ţara ta şi nu vreau să mă bag în acest joc până când nu ii voi şti regulile.

Atunci el a spus:

În fiecare an, de ziua regelui fals, este ales omul cel mai nebun şi mai prost din Babilon, el este încoronat rege şi domneşte în locul regelui o zi întreagă, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui. El are toată puterea şi regele trebuie să fie servitor. Până acum eu nu am văzut un rege fals atât de nebun ca servitorul tău şi sunt mândru că eu însumi l-am ales. El este mai amuzant decât toţi regii falşi de până acum, fiindcă, neştiind ce-l aşteaptă, nu-şi înfrânează nici un pic nebunia.

Ce se va întâmpla cu el? am întrebat eu.

Când soarele va apune, mi-a răspuns Burnaburiaş, el va fi omorât la fel de repede cum astă-dimineaţă, la răsăritul soarelui, a fost încoronat rege. El ar putea fi omorât cu cruzime, dacă eu aş dori-o, dar, de obicei, se pune o otravă uşoară în vin şi regele fals adoarme fără a şti că va muri. Nimănui nu i convine ca un bărbat care a domnit pentru o zi în Babilon să rămână în viaţă. Odinioară, s-a întâmplat ca adevăratul rege să moară chiar în ziua regelui fals, fiindcă nu a fost atent şi s-a înecat cu supa fierbinte şi atunci regele fals a rămas pe tronul Babilonului timp de treizeci de ani, până când a murit şi nimeni nu a avut nimic să-i reproşeze, fiindcă a fost un rege drept. De aceea, eu trebuie să mă feresc astăzi să beau supă fierbinte. Dar, grăbeşte-te să ajungi mai înainte ca servitorul tău să fi apucat să facă vreo prostie, pe care ar putea să o regrete amarnic în această seară.

Nu a mai fost nevoie să merg să-l caut pe Kaptah în harem, fiindcă el venise deja alergând de acolo, era foarte supărat şi-şi ţinea mâna peste ochiul cu care vedea, iar din nas îi curgea sânge. Gemea şi plângea spunând:

Uitaţi-vă ce mi-au făcut bestiile! Mai întâi, mi-au ieşit în întâmpinare nişte babe nenorocite şi o femeie neagră, grasă cât un elefant, care râvneau să se distreze cu mine, iar după ce abia am scăpat de ele şi am vrut şi eu să mângâi o gazelă frumoasă, gazela s-a transformat în leoaică şi m-a lovit cu tocurile sandalelor ei peste faţă şi nu s-a lăsat până ce nu m-a umplut de vânătăi şi până ce nu a început să-mi ţâşnească sângele din nas.

Atunci pe Burnaburiaş l-a apucat râsul şi a râs cu atâta poftă, că nu se mai putea opri şi a trebuit să-l ţin strâns de braţe, fiindcă începuse să se sufoce de atâta râs. Kaptah gemea şi suspina în continuare şi, când m-a văzut, mi-a spus:

Eu, regele Babilonului, nici nu mă mai încumet să deschid vreodată poarta acestui harem, fiindcă acolo este o fată tânără şi furioasă ca un animal sălbatic şi, uite ce, Sinuhe, îţi poruncesc să mergi acolo şi să-i trepanezi capul, nu mă îndoiesc că o vei face bine, fiindcă tu eşti cel mai talentat medic din lume, şi trebuie să o faci, este mare păcat că spiritele rele s-au aciuiat în capul acestei atât de frumoase fete. Regele a vorbit!

Burnaburiaş m-a împins şi nu-a spus:

Du-te, Sinuhe, şi vezi ce s-a întâmplat, fiindcă eu încă nu am voie să intru acolo. Bănuiesc că ştiu despre cine este vorba. Ieri, mi-a fost adusă o fată din insulele mării, pe care abia aştept să o văd, chiar dacă, mai întâi, trebuie să poruncesc să i se dea licoare de mac ca să se mai liniştească.

El a insistat atât de mult, încât, până la urmă, m-am dus în haremul regal, unde domnea o mare nelinişte şi toată lumea era confuză. Eunucii nu m-au împiedicat să intru, fiindcă ştiau că sunt medic. Babele despre care povestise Kaptah, îmbrăcate în straie de sărbătoare, împodobite din cap până-n picioare cu bijuterii, cu ridurile ascunse sub straturi groase de vopsea, m-au înconjurat vesele şi mi-au cerut într-un glas să le răspund la întrebarea care le frământa:

Unde-a fugit micuţul nostru rege? m-au întrebat ele. Unde-a fugit bijuteria noastră, micuţul nostru ţap, pe care l-am aşteptat încă de când s-au ivit zorii?

Iar o femeie neagră, imensă, ai cărei sâni negri atârnau fleşcăiţi pe burta ei mare, care era complet goală, fiindcă voise să fie prima cu care să se distreze Kaptah, suspina şi spunea:

Aduceţi-mi-l înapoi pe iubitul meu să-l strivesc între sâni! Aduceţi-mi înapoi elefantul, să-şi înfăşoare trompa în jurul şoldurilor mele!

Eunucii, înţelegători, mi-au spus:

Nu te supăra din cauza acestor femei, datoria lor era să-l distreze pe regele fals şi de aceea şi-au desfătat toată ziua ficatul cu vin în aşteptarea lui. Dar aici, într-adevăr, este nevoie de un medic, fiindcă o fată care a fost adusă ieri a înnebunit, ea este mai puternică decât noi şi ne loveşte cu picioarele, nici nu ştim ce-o mai fi să se întâmple, fiindcă ea a găsit, nu se ştie unde, un cuţit şi este furioasă ca un animal sălbatic.

Apoi, ei m-au condus prin curtea haremului, unde razele de soare făceau să strălucească în toate culorile cărămizile smălţuite. În mijlocul curţii era un bazin rotund şi în centrul bazinului, statui reprezentând animale marine aruncau din gurile lor jeturi de apă în jur. Acolo se refugiase fata cea furioasă. Veşmintele ei erau sfâşiate de eunucii care încercaseră să o prindă, era udă fiindcă înotase în bazin şi, ca să nu cadă, se ţinea cu o mână de una dintre statui, care reprezenta un porc de mare, iar în cealaltă mână îi strălucea tăişul unui cuţit. Apa curgea zgomotos, eunucii se agitau şi ţipau, ea spunea ceva, dar nu înţelegeam nimic din vorbele ei. Era o fată frumoasă, veşmintele îi erau rupte, din părul ei şiroia apă; am fost tulburat de frumuseţea ei. Le-am spus eunucilor:

Plecaţi de aici, ca să pot vorbi cu ea şi să o liniştesc, şi opriţi apa aceasta, fiindcă nu înţeleg nimic din ceea ce spune ea.

Ei mi-au spus:

Nu te duce lângă ea, fiindcă ea are un cuţit foarte ascuţit.

Au oprit apa, aşa că o puteam vedea în întregime. Nu era momentul potrivit, totuşi, nu m-am putut opri să nu gândesc că ea avea un trup minunat. Nu striga, aşa după cum crezusem, cânta într-o limbă necunoscută.

Îşi ţinea capul drept şi ochii ei verzi scânteiau ca ochii unei pisici sălbatice, iar obrajii îi erau roşii de extaz. I-am strigat nervos:

Încetează cu văicăreala, pisică mare ce eşti, aruncă cuţitul şi vino lângă mine ca să putem sta de vorbă şi să vedem ce este de făcut, fiindcă, cu certitudine, tu te porţi ca o nebună.

Ea a încetat să mai cânte şi mi-a spus într-o babiloneană şi mai proastă decât aceea pe care o vorbeam eu:

N-ai decât să sari în bazin, maimuţoiule, şi să înoţi până la mine, dacă vrei să-nfig cuţitul acesta în tine. Mai bine lasă-mă-n pace, că şi aşa sunt destul de furioasă.

I-am strigat:

Eu nu vreau să-ţi fac nici un rău.

Dar ea mi-a spus:

Mulţi bărbaţi m-au asigurat că nu-mi vor face nici un rău, pentru a-şi ascunde intenţiile lor murdare, dar eu, care sunt iniţiată pentru a dansa în faţa zeului meu şi doar lui îi voi aparţine, fie ce-o fi să se întâmple, nu voi permite nici unui bărbat să mă atingă. Prefer ca acest cuţit să-mi soarbă sângele şi să mor. Am fost jignită îngrozitor când acel demon chior, care seamănă mai degrabă cu un sac umflat decât cu un bărbat, a vrut să mă mângâie.

Deci tu eşti acea femeie cate l-a lovit pe rege? am întrebat eu.

Ea mi-a răspuns:

Nu i-am tras decât un pumn în ochi şi l-am lovit cu tocul sandalei peste faţă până i-a dat sângele. M-am bucurat mult că în felul acesta am reuşit să scap de el şi-mi este absolut indiferent dacă el este rege sau nu. Pe mine, nici regii nu au voie să mă atingă, zeul meu nu permite aşa ceva. Menirea mea în lume este să dansez în faţa zeului meu şi să mă supun lui.

N-ai decât să dansezi în faţa cui vrei, am spus eu, acest lucru nu mă interesează pe mine. Ceea ce doresc eu este să arunci acel cuţit cu care ai putea să-ţi faci rău ţie însăţi şi ar fi păcat, căci eunucii i-au povestii regelui că au plătit o groază de aur pentru a te cumpăra de la piaţa de sclavi.

Ea mi-a spus:

Eu nu sunt sclavă, eu am fost furată mişeleşte şi vândută la piaţa de sclavi. Dacă ai avea ochi să vezi, ai observa singur că nu sunt sclavă. Oare tu nu vorbeşti nici o altă limbă mai decentă, fiindcă văd cum eunucii, ascunşi după coloanele grădinii, îşi ciulesc urechile ca să poată auzi ce vorbim? Aş prefera să vorbesc în limba unei ţări civilizate.

Sunt egiptean, i-am spus eu în limba ţării mele, şi numele meu este Sinuhe. Sunt medic şi tu nu trebuie să te temi de mine.

Ea a sărit în apă, a înotat cu cuţitul în mână până la mine, apoi s-a aşezat în genunchi în faţa mea şi mi-a spus cu un glas care se frângea de disperare:

Ştiu că bărbaţii egipteni sunt înţelegători şi nu fac nici un rău unei femei. Am încredere în tine şi te rog să mă ierţi pentru vorbele pe care ţi le-am spus, dar cuţitul nu ţi-l dau, fiindcă, probabil, la noapte voi avea nevoie de el ca să-mi tai venele şi să-mi curm viaţa, pentru a nu fi dezonorată, fiindcă eu îmi iubesc şi îmi respect zeul. Dar, dacă tu îi respecţi pe zei şi-mi doreşti binele, aşa după cum ai afirmat, scoate-mă de aici şi ajută-mă să ies din ţara aceasta. Eu nu-ţi promit nici o răsplată, fiindcă eu nu mă pot dărui nici unui bărbat din lumea aceasta.

Eu nu am nici cea mai mică dorinţă de a mă distra cu tine, am spus eu. Din acest punct de vedere, poţi fi liniştită. Dar nebunia ta este mare, dacă tu vrei să fugi din haremul regal, cu toate că aici poţi mânca mâncăruri alese, poţi bea vinuri bune, poţi purta veşminte bogate şi bijuterii frumoase, poţi avea tot ceea ce-ţi doreşte inima.

Tu-mi vorbeşti despre mâncare, băutură, veşminte şi bijuterii, fiindcă nu mă poţi înţelege, a spus ea şi m-a privit sever cu ochii ei verzi. Află că şi o femeie poate dori să-i fie respectată libertatea, este păcat că bărbaţii nu pot înţelege un lucru atât de simplu. Într-o altă ordine de idei, tu m-ai jignit când ai afirmat că nici nu vrei să te atingi de mine, ca şi cum eu aş fi o broască râioasă; eu ştiu că toţi bărbaţii mă doresc, le-am văzut feţele şi le-am auzit respiraţia în timp ce dansam şi, nu de mult, în piaţa de sclavi, toţi bărbaţii se opreau uluiţi în faţa trupului meu gol. Dar acum nu este timpul pentru astfel de vorbe, scoate-mă de aici, ajută-mă, te rog, să fug din Babilon!

Obrăznicia şi cutezanţa ei erau fără limită, de aceea, i-am răspuns destul de dur:

Nu intenţionez să te ajut să fugi, fiindcă regele îmi este prieten şi a plătit mult aur pentru tine, eu nu-i pot înşela prietenia. Îţi pot povesti că acel burduf umflat din piele, cum i-ai spus tu, care a fost mai devreme în harem, este regele fals, care domneşte în Babilon doar o singură zi pe an: adevăratul rege va veni la tine abia mâine. Adevăratul rege este un băiat tânăr, căruia încă nici nu i-a mijit mustaţa, el are un aspect plăcut şi aşteaptă să se aleagă cu multă plăcere de la tine, după ce tu te vei linişti. Eu cred că puterea zeului tău nu se întinde până aici, în Babilon, aşa că tu nu vei avea nimic de pierdut dacă te vei supune dorinţei regelui. Ar fi mai bine dacă ai renunţa la încăpăţânarea aceasta copilărească şi la cuţit, dacă te-ai îmbrăca şi te-ai împodobi pentru el, fiindcă tu nu arăţi prea bine acum, cu părul ud şi cu culorile buzelor şi ochilor tăi întinse până la urechi.

Aceste vorbe au impresionat-o neplăcut, şi-a cercetat neliniştită părul şi a încercat să şteargă cu degetele umezite culorile care se întinseseră dincolo de sprâncene şi de buze. După aceea, ea mi-a zâmbit trist, faţa ei micuţă era atât de frumoasă când m-a privit, şi mi-a spus cu o voce mai caldă:

Numele meu este Minea şi tu poţi să-mi spui pe nume dacă vrei. Scoate-mă de aici, m-a implorat ea, şi fugi cu mine din ţara aceasta rea.

Am ridicat braţul înspăimântat şi am plecat repede de lângă ea, dar figura ei disperată mă răscolise, de aceea, m-am întors şi i-am spus:

Minea, mă duc să-i vorbesc regelui în favoarea ta, dar mai mult eu nu pot face pentru tine şi cred că cel mai bine ar fi să te îmbraci cuviincios şi să te linişteşti. Am să-ţi dau nişte leacuri care să te liniştească şi ca să nu te mai chinuie amintirea nenorocirilor care ţi s-au întâmplat.

Dar ea a spus:

Încearcă să procedezi în aşa fel încât să nu fie nici un risc. Şi, fiindcă eşti de acord să te ocupi de mine, îţi dau cuţitul care m-a protejat până acum. Ţi-l dau fiindcă am încredere în tine şi ştiu că tu nu-mi vei înşela aşteptările, ştiu că tu mă vei scoate de aici şi vei fugi cu mine din Babilon.

Mi-a zâmbit şi mi-a pus cuţitul în mână, cu toate că eu am urlat la ea:

Eu nu am nevoie de cuţitul tău, fată nebună!

Ea nu a vrut să-l ia înapoi când am încercat să i-l restitui. M-a privit şi mi-a zâmbit dintre firele de păr răvăşite şi ude, iar eu, deconcertat, am păstrat cuţitul. Ea a fost atunci mai înţeleaptă decât mine, fiindcă, dându-mi acel cuţit, şi-a legat destinul de destinul meu şi eu nu am mai putut să o abandonez.

Când am ieşit din haremul regal, Burnaburiaş m-a întâmpinat şi m-a întrebat curios ce s-a întâmplat.

Eunucii tăi au făcut o afacere proastă, am spus eu, fiindcă Minea, fata pe care au cumpărat-o pentru tine, este foarte furioasă şi nu vrea să fie a nici unui bărbat, fiindcă zeul ei i-o interzice, de aceea, ar fi mai bine să o laşi în pace până ce ea devine mai înţelegătoare.

Burnaburiaş a râs fericit şi mi-a spus:

— Ceea ce-mi spui tu mă bucură, voi avea o şi mai mare plăcere când mă voi duce la ea, fiindcă mie îmi plac foarte multe fete de felul acesta, pe care numai cu lovituri de bici reuşeşti să le îmblânzeşti. Sinuhe, tu eşti un om minunat de-mi aduci aşa nişte veşti bune. Abia aştept s-o privesc când eunucii o vor bate cu nuielele, să-i aud strigătele de durere; şi-am să-i îndemn pe eunuci s-o lovească până ce-i va plesni pielea de pe spinare, ca să nu se mai poată aşeza pe spate şi plăcerea mea va fi şi mai mare.

Apoi el a plecat, frecându-şi mâinile bucuros şi chicotind ca o fetişcană care se ţine de şotii. M-am uitat cu scârbă în urma lui; am înţeles că un astfel de om nu-mi poate fi prieten şi că nu am absolut nici un motiv ca să-i doresc binele.

Încă mai strângeam în mână cuţitul Mineei.

După aceea, nu am mai fost în stare nici să mă bucur, nici să râd, deşi curtea palatului forfotea de oameni şi mulţimea bea vin şi bere şi se distra sălbatic cu toate farsele pe care Kaptah le inventa fără întrerupere. Nu mai era supărat, uitase deja de suferinţa îndurată în haremul regal. Îşi pusese o bucată de carne crudă peste vânătaia de la ochi, aşa că nu mai avea dureri, dar în continuare, locul lovit era cenuşiu. Nu ştiu de ce eram atât de obosit.

Îmi părea rău că trebuie să plec, fiindcă mai aveam încă multe lucruri de învăţat în Babilon. Dacă, în ceea ce priveşte ficatul de oaie, învăţătura mea era împlinită pe jumătate, fiindcă îmi era încă greu să trag vreo concluzie clară după ce-l analizam, pentru răsturnarea uleiului în apă, aşa cum o făceau preoţii Babilonului, nu aveam încă îndemânarea necesară. Burnaburiaş probabil că m-ar fi răsplătit cu daruri bogate, dacă aş fi plecat normal din Babilon, fiindcă îl îngrijisem şi aprecia prietenia mea. Chipul Mineei mă tulbura când mă gândeam la ea, mă tulbura şi aroganţa ei. Mă gândeam îngrozit la Kaptah, care urma să moară în acea noapte din cauza capriciului stupid al unui rege, care nici nu-mi ceruse permisiunea când hotărâse ca servitorul meu să fie rege fals. Aşa stând lucrurile, am încercat să mă îmbărbătez singur şi am gândit că Burnaburiaş abuzase de mine sortindu-l morţii pe Kaptah şi chiar dacă inima îmi spunea să nu violez legile prieteniei, am hotărât că interesele mele sunt mai importante decât interesele lui Burnaburiaş. Eram străin şi singur, nimic nu mă lega de acel pământ al Babilonului.

De aceea, când s-a apropiat seara, m-am dus la malul apei şi am închiriat o barcă cu zece vâslaşi, cărora le-am spus:

Astăzi este ziua regelui fals şi eu ştiu că voi sunteţi ameţiţi de la bere şi că nu aveţi nici un chef de vâslit, dar eu vă voi plăti de două ori mai mult decât se cuvine. Unchiul meu, care era un om foarte bogat, a murit astăzi şi eu trebuie să-i transport trupul acolo unde sunt strămoşii lui şi trebuie să o fac mai înainte ca fratele meu şi copiii lui să încerce a mă îndepărta din rândul moştenitorilor ca să mă lase fără nimic. Vă voi răsplăti cu generozitate dacă vom ajunge în timp util la destinaţie; drumul este lung, fiindcă străbunii mei sunt înmormântaţi sub o casă care se află aproape de hotarele cu ţara Mitanni.

Vâslaşii au bombănit auzind propunerea mea De aceea, am cumpărat două oale mari de bere, ca să aibă ce bea până la căderea nopţii, când trebuiau să fie gata de drum. Dar ei au protestat cu străşnicie şi au spus:

Nicidecum noi nu vom vâsli pe întuneric, fiindcă noaptea este plină de monştri, mai mari sau mai mici, şi de duhuri rele, ce se tânguiesc cu o voce înspăimântătoare şi care pot răsturna barca sau pot chiar să ne şi omoare.

Dar eu le-am spus:

Chiar acum mă voi duce să sacrific un berbec la Templu pentru ca să nu se întâmple nimic rău în cursul călătoriei noastre şi cred că sunetul argintului pe care vi-l voi dărui va fi mai puternic decât tânguirile duhurilor rele, aşa că urechile noastre se vor face că nu le aud.

După aceea, am plecat la Templu, unde am sacrificat un berbec în curtea din faţă, fiindcă în Templu era multă lume; de altfel, tot oraşul era plin de lume, iar de jur-împrejurul palatului, aproape că n-aveai loc să treci printre oameni. Am examinat ficatul berbecului, dar gândurile-mi erau atât de amestecate şi nu mă puteam concentra să-l privesc cu atenţie, aşa că ficatul animalului sacrificat nu mi-a putut spune nimic important. Mi-a atras atenţia doar faptul că era mai negru la culoare decât un ficat obişnuit de berbec şi că mirosea urât şi mintea mi-a fost înceţoşată de presimţiri neplăcute. Planul meu era destul de complicat şi m-am lăsat în speranţa că poate vreun zeu mă va ajuta să-l împlinesc, am umplut burduful din piele, pe care-l cumpărasem de la negustorul de bere, cu sângele animalului sacrificat şi m-am întors alergând la palat.

Tocmai când dădeam să intru în haremul regal, o rândunică a zburat deasupra capului meu şi lucrul acesta mi-a încălzit inima, fiindcă era o pasăre din ţara mea, care poartă noroc. Ajuns în harem, le-am spus eunucilor:

Lăsaţi-mă singur cu acea femeie nebună, fiindcă eu pot alunga demonul din ea.

Ei m-au crezut şi m-au condus până într-o cămăruţă, unde se afla Minea. Eu i-am explicat ce are de făcut, i-am restituit cuţitul şi i-am dat burduful din piele, care era plin de sânge. Ea a promis că-mi va urma sfaturile, am părăsit-o, am închis uşa în urma mea şi le-am spus eunucilor că nimeni nu trebuie să o deranjeze, fiindcă i-am dat un leac care să alunge demonul din ea şi, pe când demonul o va părăsi, s-ar putea ca, dacă cineva deschide uşa fără permisiunea mea, demonul să profite de acest lucru şi să intre în primul om pe care-l va întâlni. Nu a fost nevoie de mai multe lămuriri, fiindcă ei m-au crezut.

Ziua se sfârşea şi în toate încăperile palatului lumina era roşie ca sângele, iar Kaptah mânca şi bea în continuare. Burnaburiaş îi servea râzând şi pufnea, din când în când, ca o fetişcană care se ţine de pozne. În băltoacele de vin, care erau peste tot, dormeau trântiţi claie peste grămadă bărbaţi beţi, şi erau printre ei atât nobili cât şi oameni de rând. I-am spus lui Burnaburiaş:

Aş vrea să mă asigur că moartea lui Kaptah va fi uşoară fiindcă el a fost mulţi ani slujitorul meu şi, ca stăpân al lui, nu am ce-i reproşa, de aceea, vreau ca el să moară fără nici o suferinţă.

Burnaburiaş mi-a spus:

Atunci, va trebui să te grăbeşti, fiindcă bătrânul înţelept amestecă deja otrava în vin şi servitorul tău va muri la apusul soarelui, aşa după cum este obiceiul.

L-am găsit pe bătrânul medic al regelui şi el m-a crezut când i-am spus că regele m-a trimis la el. Era ameţit de băutură şi fredona o melodie pentru sine însuşi; el mi-a spus:

Ar fi mai bine dacă vei amesteca tu otrava în vin; mâinile mele tremură de la atâta băutură şi ochii mei sunt înceţoşaţi, fiindcă am râs cu lacrimi astăzi de farsele nebune ale servitorului tău.

Văzând că aşa stau lucrurile, am aruncat repede amestecul lui şi am turnat în vin sirop de mac, cu atenţie, ca să nu-l omor pe Kaptah. Apoi, am luat cupa şi m-am dus în marea sală a palatului, i-am dat cupa lui Kaptah şi i-am spus:

Kaptah, s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată de acum înainte, fiindcă de când tu ai această nouă demnitate, parcă ţi-a mai crescut şi capul şi, fără îndoială, de mâine nici nu mă vei mai recunoaşte. De aceea, bea această cupă cu vin, pe care ţi-o ofer, pentru ca atunci când mă voi întoarce în Egipt, să pot povesti că sunt prietenul suveranului celor patru părţi ale lumii. Şi trebuie să ştii, orice ar fi să se întâmple mai târziu, că eu întotdeauna ţi-am dorit numai binele. Adu-ţi aminte de scarabeul nostru.

Kaptah a spus:

Cuvintele acestui egiptean ar fi ca un bâzâit de muscă în urechile mele, dacă urechile nu mi-ar plesni deja de la atâta vin cât am putut să beau eu astăzi, de aceea, nici nu vreau să aud ce spune el. Dar eu nu am scuipat niciodată într-o cupă cu vin, după cum toată lumea ştie, aşa că o voi goli. În ceea ce priveşte această ocupaţie, de care sunt puternic atras, astăzi am încercat să fac totul cât am putut eu de bine, ca nimeni să nu fie nemulţumit că eu, regele, nu am băut cât trebuie să bea un rege.

El a golit cupa şi chiar atunci soarele apunea şi au fost aduse torţele şi au fost aprinse lămpile, toţi s-au sculat cu mare greutate în picioare şi în tot palatul s-a aşternut tăcerea. Kaptah şi-a scos de pe cap coroana regelui Babilonului şi a rostit cu greutate:

Această sacră coroană îmi îngreunează capul şi m-am cam săturat pentru astăzi de ea. Picioarele îmi sunt grele şi-mi simt pleoapele ochilor grele ca plumbul, poate că este mai bine să mă culc.

El a tras imensa faţă de masă şi şi-a acoperit cu ea capul, după care, a alunecat adormit pe podea, iar faţa de masă, alunecând o dată cu el, a antrenat toate oalele de vin şi cupele de pe masă, care i s-au răsturnat în cap, aşa că înota în vin până la gât, după cum el însuşi prorocise dimineaţa.

Servitorii regelui l-au dezbrăcat imediat pe Kaptah şi l-au îmbrăcat pe Burnaburiaş cu veşmintele ude leoarcă de vin, i-au pus coroana regală pe cap şi însemnele puterii în mâini şi l-au condus pentru a se aşeza pe tron.

Ziua aceasta a fost foarte obositoare, a spus Burnaburiaş, totuşi, am remarcat pe câte unul sau altul care nu mi-a acordat suficient respect în timpul farsei, sperând, probabil, că, din neatenţie, mă voi îneca cu mâncarea fierbinte şi voi muri. Daţi-i afară în lovituri de ciomege pe toţi beţivii care dorm pe jos aici, curăţaţi sala palatului şi ferecaţi-l pentru eternitate în vasul lui de argilă pe acest nebun, de care deja sunt sătul, chiar dacă el a murit.

L-au întors pe Kaptah pe spate şi medicul personal al regelui l-a pipăit cu degetele lui tremurânde de om beat şi l-a privit vag, după care a spus:

Într-adevăr, acest om este mort ca o balegă de bou.

Apoi, servitorii regelui l-au introdus pe Kaptah într-un vas mare din pământ ars, asemănător acelora în care babilonienii îşi închid morţii lor şi, după ce l-au aşezat, au lipit gura vasului cu argilă moale. Regele a poruncit ca vasul să fie dus în pivniţa palatului, alături de celelalte vase, care conţineau trupurile regilor falşi, după cum era obiceiul, dar eu am spus:

Acest bărbat mort este egiptean, este circumcis, ca şi mine, şi a crezut în aceiaşi zei în care cred eu şi, chiar dacă el a murit într-o ţară străină, eu sunt dator să-i îmbălsămez corpul după obiceiurile egiptenilor şi să-i asigur tot ceea ce îi este necesar pentru drumul spre ţara de Dincolo, astfel încât el să nu sufere de foame şi de sete şi să se poată distra fără să muncească în lumea cealaltă. Toate aceste pregătiri durează treizeci de zile sau şaptezeci de zile, în funcţie de importanţa pe care mortul a avut-o în viaţă. Dar, pentru acest Kaptah, presupun că sunt de ajuns treizeci de zile, fiindcă ei a fost doar servitorul meu. După aceea, eu îl voi restitui pentru a fi păstrat în camera mortuară din pivniţa palatului, alături de aceia care au fost regi falşi mai înaintea lui.

Burnaburiaş m-a ascultat curios, după care a spus:

— Să fie aşa cum doreşti tu, deşi cred că îngrijorarea ta este inutilă, fiindcă, un om care a murit rămâne adormit pentru multă vreme şi spiritul lui rătăceşte neliniştit peste tot şi se hrăneşte cu resturile de mâncare aruncate pe stradă, dacă ai lui nu-i păstrează trupul închis într-un vas de argilă în casă, ca spiritul lui să se poată bucura de mâncarea care este în casă. Aceasta este soarta tuturor, doar eu fac excepţie de la această regulă, fiindcă sunt rege şi, după ce voi muri, zeii mă vor păstra alături de ei, nu are nici un rost să mă neliniştesc pentru mâncarea şi berea mea de după moarte, ca alţii. Tu, Sinuhe, n-ai decât să faci ce vrei pentru el, dacă aşa sunt obiceiurile în ţara ta; de fapt, eu nici nu vreau să spun nimic rău despre obiceiurile nimănui, ca să nu supăr zeii pe care nici nu-i cunosc. Poate că ar fi chiar mai înţelept dacă m-aş ruga la ei ca să-mi ierte păcate de care nici nu sunt conştient că le-am făcut, niciodată nu strică să-ţi iei toate măsurile de protecţie.

Aşa stând lucrurile, le-am spus servitorilor să transporte vasul de argilă cu trupul lui Kaptah în litiera pe care o reţinusem şi mă aştepta lângă zidurile palatului. Dar, mai înainte de a pleca, i-am spus regelui:

Treizeci de zile să nu vii la mine să mă vezi, fiindcă în timpul îmbălsămării cadavrului nu mă pot arăta nimănui şi demonii care roiesc în jurul cadavrului sunt periculoşi.

Burnaburiaş a râs şi a spus:

Doar nu cumva crezi că sunt nebun, dar să nu te-arăţi pe-aici în acest timp, că pun slujitorii să te-alunge cu ciomegele, fiindcă n-am chef să-mi vâri prin palat duhuri rele.

Când am ajuns la litieră, am făcut o gaură în capacul care sigila vasul, prin care Kaptah să poată respira, întrucât argila încă era moale. După aceea, m-am întors pe furiş la palat şi m-am dus direct la harem şi eunucii s-au bucurat că mă văd fiindcă le era teamă, în egală măsură, de rege, care ar fi putut sosi dintr-o clipă în alta, cât şi de demonul care ar fi putut scăpa oricând din încăperea în care era Minea.

Am deschis uşa camerei unde era Minea. apoi m-am întors repede la ei smulgându-mi părul şi urlând disperat:

Veniţi să vedeţi ce s-a întâmplat. Fata zace neînsufleţită într-o baltă de sânge şi cuţitul ei însângerat este jos şi chiar şi părul ei este plin de sânge.

Eunucii au venit, au văzut şi s-au înspăimântat, fiindcă le era frică de sânge şi nici în ruptul capului ei nu se atingeau de sânge. Au început să plângă gândindu-se la mânia regelui şi la pedeapsa cumplită pe care urmau să o primească, dar eu i-am liniştit şi le-am spus:

Suntem la fel de vinovaţi, atât eu cât şi voi. Aduceţi repede un covor în care să înfăşor cadavrul acestei fete, spălaţi sângele de pe pardoseală, ca nimeni să nu observe că aici s-a petrecut ceva neobişnuit. Dacă regele va dori atât de mult să se distreze cu această fată, pe care, de fapt, nu a văzut-o niciodată, s-ar mânia îngrozitor dacă ar afla că, din cauza mea şi a voastră, această fată şi-a curmat viaţa. De aceea, trebuie să mergeţi repede şi să faceţi rost de o altă fată, care să semene puţin cu aceasta care a murit, de preferat ar fi o fată dintr-o ţară foarte îndepărtată, care nu cunoaşte graiul Babilonului. Îmbrăcaţi-o şi împodobiţi-o pe gustul regelui, iar dacă ea se va opune, trageţi-i şi câteva beţe pe spinare, fiindcă regelui nu-i displace acest lucru şi vă va răsplăti cu generozitate.

Eunucii s-au bucurat de înţelepciunea cuvintelor mele, dar, după aceea, uitând de frica de care fuseseră cuprinşi, a trebuit să mă târguiesc mult cu ei, până la urmă le-am dat jumătate din aurul pe care spuneau ei că-l vor plăti pentru cumpărarea unei alte fete, chiar dacă eu eram sigur că ei vor cumpăra-o cu aurul regelui şi încă vor mai câştiga, fiindcă vor scrie pe tăbliţa de argilă, pe care o vor da vistiernicului palatului, o sumă mai mare decât aceea pe care o vor plăti, fiindcă toţi eunucii din lume au aceleaşi obiceiuri. Ei au cărat covorul cu care înfăşurasem trupul Mineei prin întunecata curte interioară până la litieră, unde Kaptah mă aştepta în vasul funerar.

În felul acesta, în întunericul nopţii, am părăsit Babilonul ca un fugar, pierzând tot aurul şi argintul pe care îl aveam, pierzând şansa pe care o aveam de a ajunge un om foarte bogat şi de a-mi spori înţelepciunea.

Cărăuşii au cam murmurat şi s-au întrebat:Oare cine este acest bărbat, care ne zoreşte pe noi să mergem în întunericul nopţii fără torţe, încărcaţi cu un vas funerar şi cu un covor regal din care picură sânge, încât spinarea noastră se înconvoaie sub greutate ca grumazul boilor bătrâni, iar lemnul litierei ne răneşte umerii? Pe butur dreptate, răsplata noastră trebuie să ţină seama şi de frica neagră pe care o încercăm când cărăm un cadavru în noaptea aceasta întunecoasă, iar din covor sângele se prelinge pe grumajii noştri”.

Când am ajuns la malul apei le-am poruncit să ridice vasul funerar în barcă, dar covorul l-am ridicat eu însumi şi l-am ascuns în cabină, iar cărăuşilor le-am spus:

Sclavi şi fii de câini. Dacă cineva vă va întreba ceva, în această noapte voi nu aţi văzut şi nu aţi auzit nimic, de aceea vă dau fiecăruia câte o monedă de argint.

Cărăuşii au sărit în sus de bucurie şi au spus:

Într-adevăr, am muncit pentru un mare nobil. Poţi fi sigur că urechile noastre au fost surde şi ochii noştri au fost orbi, noi nu am văzut şi nu am auzit nimic în această noapte.

M-am descotorosit de ei, dar ştiam că, după ce se vor îmbăta în prima cârciumă pe care o vor întâlni în cale, aşa cum este obiceiul cărăuşilor din toate timpurile şi din toate ţările lumii, vor trăncăni despre tot ceea ce au văzut. Dar nu puteam face nimic, fiindcă ei erau opt bărbaţi puternici şi n-aş fi putut să-i omor pe toţi şi să-i arunc în apă, deşi atunci aş fi dorit acest lucru.

După plecarea lor, i-am trezit pe vâslaşi, ei au cufundat vâslele în apă căscând şi blestemându-şi destinul, fiindcă-i durea şi capul de la atâta bere câtă băuseră în ziua aceea şi ne-am îndepărtat de oraş.

Aşa am plecat din Babilon, dar de ce am făcut toate astea, nu aş putea-o spune, fiindcă eu însumi nu ştiu. A fost aşa, fiindcă aşa a fost scris în stele încă înainte de a mă fi născut şi eu nu am putut schimba nimic din ceea ce era deja scris în stele.