Cartea a patra.         NEFERNEFERNEFER.

Dimineaţa devreme, m-am dus acasă la Nefernefernefer, numai că ea dormea încă; chiar şi servitorii ei dormeau, aşa că, după ce m-au înjurat că i-am trezit, mi-au aruncat cu apă murdară în cap. De aceea, m-am aşezat în faţa porţii ca un cerşetor şi, numai după ce am auzit mişcare şi glasuri în casă, am încercat să intru.

Nefernefernefer era întinsă pe pat, faţa ei era mică şi palidă, iar ochii ei verzi încă tulburi din cauza vinului.

Mă plictiseşti, Sinuhe, mi s-a adresat ea, într-adevăr, mă plictiseşti. Ce doreşti?

Doresc să mănânc, să beau şi să mă distrez cu tine, aşa cum mi-ai promis, i-am răspuns eu cu inima plină de supărare.

Asta a fost ieri, dar astăzi este deja o altă zi, mi-a răspuns ea, în timp ce sclavele o dezbrăcau de hainele mototolite.

După aceea, au început să o ungă cu uleiuri aromate pe tot trupul şi să-i maseze mâinile şi picioarele. Apoi, privindu-se în oglindă, ea şi-a vopsit faţa cu farduri, şi-a pus peruca pe cap, iar pe frunte şi-a pus o diademă veche din aur, încrustată cu perle şi pietre preţioase.

Bijuteria aceasta este frumoasă, a spus ea, şi cred că-şi merită preţul, chiar dacă acum sunt atât de obosită, chiar dacă braţele şi picioarele îmi sunt atât de vlăguite, ca şi cum m-aş fi luptat toată noaptea.

Apoi, căscând, şi-a turnat vin şi l-a băut repede, ca să-şi dreagă mahmureala – aşa a spus ea. Mi-a oferit şi mie vin, dar pentru mine, vinul nu avea nici un gust.

Deci ieri m-ai minţit, am spus eu abătut. Nu ai avut nimic care să te împiedice să te distrezi cu mine.

De fapt, ştiusem acest lucru încă de când mi l-a spus.

Greşeşti, mi-a răspuns ea. Eram, într-adevăr, precum ţi-am spus, de aceea mă simţeam foarte neliniştită că m-ai fi putut lăsa grea, Sinuhe, aşa cum eram în braţele tale, atât de moale. În fond, am vrut să evit acest lucru.

A zâmbit batjocoritor; se amuza de naivitatea mea, vedeam clar acest lucru, dar nu puteam admite că este aşa.

Această splendidă diademă a fost, cu siguranţă, furată din vreun mormânt de rege sirian, am spus eu. Îmi amintesc că ieri mi-ai povestit ceva în legătură cu această bijuterie.

O, a spus ea pe un ton mieros, adevărul este că am găsit-o în patul negustorului din Siria, sub pernă. Dar acest lucru nu are de ce să te neliniştească pe tine, fiindcă acest admirator, care mi-a dăruit-o, este un bărbat pântecos, gras ca un porc şi, pe lângă asta, mai mirosea şi a ceapă. Acum, după ce am obţinut ceea ce doream de la el, nici nu am de gând să-l mai întâlnesc.

Şi-a scos apoi peruca şi diadema şi le-a lăsat cu indiferenţă sa cadă pe podea. După care, şi-a întins picioarele pe pat şi tot trupul ei a vibrat în timp ce şi-a pus mâinile după ceafă, ca să se sprijine. Eram fascinat de netezimea şi de frumuseţea capului ei.

Sunt atât de moale şi de obosită, Sinuhe, a spus ea, şi tu profiţi de situaţia în care sunt ca să mă priveşti atât de pătimaş. Sunt atât de sfârşită, încât nici nu te pot împiedica să o faci. Tu, însă, trebuie să-ţi aminteşti că eu nu sunt o femeie uşoară, cu toate că locuiesc singură şi că trebuie să-mi păstrez buna reputaţie.

Tu ştii prea bine că eu nu am cum să-ţi mai fac ţie un dar, fiindcă tu posezi acum tot ceea ce eu aveam, i-am spus eu, aplecându-mă spre ea.

Pielea ei răspândea o aromă ameţitoare, amestecată cu parfumul exotic al uleiurilor. Ea mi-a atins părul cu mâinile, dar şi le-a retras repede râzând şi scuturându-şi capul.

Ce necinstiţi şi perfizi sunt bărbaţii, a spus ea. Tu mă minţi, dar ce să fac dacă-mi place de tine, Sinuhe, şi sunt atât de slabă încât nu pot să rezist tentaţiei de a te avea lângă mine? Odată îmi spuneai că în braţele mele vântul fierbinte se răcoreşte, dar nu cred că este adevărat. De altfel, poţi proba dacă este aşa. Braţele mele sunt proaspete, braţele mele sunt delicate. Ai putea să-mi mângâi sânii cu mâinile tale; sunt obosiţi acum, dar mângâierea ta le va putea trezi dorinţa.

Dar când m-am apropiat de ea, s-a depărtat cu scârbă de mine, s-a ridicat din pat şi a început să strige indignată:

Chiar dacă sunt moale şi sunt singură, nu permit unui bărbat ipocrit să mă atingă. Chiar tu mi-ai spus că tatăl tău, Senmut, are o casă în partea săracă a oraşului, acolo unde este portul. Casa nu are o valoare prea mare, ştiu, dar pământul pe care este construită este aproape de debarcader şi poate că, din camerele casei, nişte pescari ar putea face magazii pentru marfa pe care o vând la piaţă. Am putea să mâncăm, să bem şi să ne îmbătăm de iubire astăzi, dacă mi-ai da mie casa, fiindcă nimeni nu poate şti ce va fi mâine, iar eu trebuie să-mi păstrez buna reputaţie.

Ceea ce aparţine tatălui meu nu este şi al meu, i-am răspuns eu enervat. Nu-mi poţi cere un lucru care nu este al meu, Nefernefernefer.

Dar ea şi-a ridicat capul şi m-a privit cu ochii ei verzi şi faţa îi era atât de palidă şi fină când mi-a spus:

Ceea ce este al tatălui tău este, în principiu, şi al tău, Sinuhe, tu ştii bine acest lucru. Părinţii tăi nu au nici o fata care să beneficieze de privilegiu înaintea ta, mai mult, tu eşti singurul lor copil. Şi-ţi mai amintesc că tu însuţi mi-ai povestit că tatăl tău este orb şi că te-a împuternicit cu dreptul de a-l reprezenta şi de a dispune de toată averea lui, ca şi cum ar fi a ta.

Era adevărat. Simţindu-se extenuat, tatăl meu, Senmut, mă desemnase pe mine ca reprezentant al lui şi mă rugase să mă îngrijesc de absolut toate lucrurile, fiindcă el, din păcate, nu vedea nici să-şi mai scrie numele. Kipa şi tata vorbeau des despre vânzarea casei la un preţ convenabil, după care ai fi putut să-şi cumpere o căsuţă în apropierea Tebei şi să-şi petreacă bătrâneţea acolo, până ce vor trece în mormânt, de unde vor începe drumul spre viaţa eternă.

Nu am putut să mai spun nimic. Sufletul mi s-a umplut de spaimă şi de oroare, gândindu-mă că aş putea fi în stare să-mi las pe drumuri părinţii, care au avut atâta încredere în mine.

Închizându-şi ochii pe jumătate, Nefernefernefer mi-a spus:

Aş vrea să-mi odihnesc capul în braţele talc, aş vrea să simt mângâierea buzelor tale pe sânii mei, Sinuhe, fiindcă tu ai ceva care mă atrage şi mă linişteşte. Numai că, dacă aş da curs dorinţelor tale de a ne distra împreună astăzi, nu văd ce aş avea eu de câştigat. Oferă-mi proprietatea tatălui tău, că şi aşa nu valorează mare lucru.

În mâinile mele, capul ei părea atât de uşor şi era atât de neted, încât, mângâindu-l, m-a învăluit o fericire de nedescris.

— Fie precum doreşti, am spus eu şi vocea mea mi-a sunat străină în urechi.

Dar când am încercat să mă distrez cu ea m-a împins la o parte şi mi-a spus:

Bărbaţii sunt atât de vicleni. Nu permit unui bărbat perfid să stea lângă mine, fiindcă doresc să-mi păstrez buna reputaţie. Vei putea să te întorci aici, unde eşti acum, numai după ce vei găsi un scrib care să întocmească, conform legii, toate documentele care să dovedească că îmi aparţine mie casa tatălui tău.

Fiecare pas pe care l-am făcut după aceea, pentru a căuta un scrib, a fost o adevărată suferinţă, fiindcă în felul acesta mă depărtam din preajma ei. După ce, cu greu, am găsit un scrib liber, am scris eu însumi tot ceea ce trebuia scris şi l-am zorit să ducă în aceeaşi zi documentele spre păstrare în arhiva regală. Cu toate că acceptase să-şi aştepte plata până mai târziu, când proprietatea se va vinde, aşa cum eu însumi am consemnat pe hârtie, scribul a fost tare nefericit, fiindcă eu nu am avut nici un bănuţ de argint sau de cupru, cu care să-i răsplătesc osteneala. Iar la întoarcere, servitorii mi-au spus că Nefernefernefer doarme, aşa că am aşteptat până seara târziu ca ea să se trezească. În sfârşit, s-a trezit şi mi-a îngăduit să intru, iar după ce i-am dat papirusul scribului, ea l-a ascuns repede printre altele, pe care le ţinea într-o casetă din abanos, şi mi-a spus:

Eşti foarte încăpăţânat, Sinuhe. Dar eu sunt o femeie onestă şi-mi ţin făgăduiala. Accept ceea ce tu mi-ai dăruit şi îţi ofer ceea ce tu doreşti.

S-a întins pe pat cu braţele desfăcute şi, după ce m-am aşezat lângă ea, a început să se privească, indiferentă, într-o oglindă. Îşi ferea braţele de atingerea mea şi, cu toate că o dorisem atât de mult, din dorinţa mea nu mai era decât cenuşa. M-am ridicat din pat şi ea mi-a spus imediat:

Ai obţinut tot ceea ce doreai, Sinuhe. Acum pleacă şi lasă-mă-n pace, fiindcă mă plictiseşti. Nu-mi face nici o plăcere să fiu cu tine, fiindcă eşti stângaci şi violent şi, când mă atingi cu mâinile tale, simt numai durere. Nici oboseala nu mi-a trecut, aşa că cel mai bine ar fi să mă laşi în pace. Şi te vei putea întoarce în oricare altă zi, dacă într-adevăr nu te-ai săturat de mine.

Eram gol, ca o coajă de ou purtată de vânt, şi am plecat ameţit de la ea şi m-am întors acasă. Voiam să intru în întunericul odăii mele unde să-mi acopăr capul cu mâinile şi să-mi plâng toată supărarea şi amărăciunea din inima mea, dar pe terasă mă aştepta un bărbat cu perucă şi cu haine siriene pestriţe. M-a salutat destul de arogant şi m-a întrebat dacă pot să-l consult.

Eu nu mai primesc nici un bolnav, i-am răspuns, fiindcă această casă nu-mi mai aparţine.

Am nişte înţepături foarte dureroase în picioare, mi-a spus el, amestecând în vorbele lui şi cuvinte siriene. Înţeleptul tău sclav, Kaptah, mi-a povestit despre deosebita ta artă de a vindeca astfel de suferinţe. Eliberează-mă de aceste chinuri, fiindcă altfel, cu siguranţă, voi muri.

A insistat atât de mult, încât, până la urmă, l-am condus în camera unde consultam bolnavii. Apoi l-am strigat pe Kaptah să-mi aducă apă caldă, ca să mă pot spăla. Dar Kaptah nu a răspuns şi am observat, pe când examinam picioarele sirianului, că semănau cu picioarele lui Kaptah. Atunci, Kaptah şi-a scos peruca şi, ştergându-şi faţa, a izbucnit în râs.

Ce fel de glumă este asta? l-am întrebat eu şi apoi l-am lovit furios cu bastonul, atât de tare, încât râsul lui zgomotos s-a schimbat brusc în urlete.

După ce durerile provocate de lovitură l-au lăsat, el mi-a spus:

Fiindcă acum sunt sclavul altuia, nu al tău, îţi pot spune că voi fugi din Egipt. Voiam doar să ştiu dacă tu mă vei putea recunoaşte în această haină siriană.

Imediat, eu i-am amintit de pedeapsa cumplită care-l aşteaptă pe un sclav care încearcă să fugă de la stăpânul său şi i-am mai spus că eu presimt că el va fi prins repede.

Neluând în seamă vorbele mele, el a continuat:

Ieri am băut foarte multă bere, iar astă-noapte am avut un vis. Te-am visat pe tine, stăpânul meu, cum stăteai culcat într-un cuptor aprins şi cum din toate părţile erai înconjurat de flăcări. Sosind eu acolo, ţi-am adresat vorbe de ocară, după care, apucându-te de gât, te-am scos din foc şi am aruncat multă apă pe tine. Astăzi am fost la piaţă şi l-am întrebat pe un om care tălmăceşte visele ce înseamnă acest vis. El mi-a răspuns că stăpânul meu este în pericol, că eu voi primi numeroase lovituri şi că în faţa stăpânului meu este un drum lung. De fapt, nu era nevoie să fi tălmăcit visul, fiindcă este destul să-ţi privesc faţa şi să văd clar că eşti într-un mare pericol, bunul meu stăpân, iar loviturile de băţ cu care m-ai onorat mai devreme îmi întăresc convingerea că visul a fost bine tălmăcit. De aceea, am cumpărat pentru mine aceste haine, ca nimeni să nu mă poată recunoaşte, fiindcă, fără nici o ezitare, te voi însoţi în acest drum.

— Credinţa ta mă emoţionează. Kaptah, i-am răspuns, încercând să fiu ironic. Dar nu fii atât de sigur că doreşti a mă însoţi. Acest drum, despre care vorbeşti, mă va conduce la Casa Morţii. Oare la acest drum de groază vei vrea tu să fii cu mine?

— Cine poate şti ce va fi mâine? mi-a răspuns Kaptah cu aroganţă. Eşti încă tânăr şi proaspăt ca un viţel abia născut, stăpânul meu. Şi nu m-ar răbda inima să te las singur la un aşa de îngrozitor drum spre Casa Morţii şi apoi spre unde Amon apune. Probabil că te voi însoţi, dacă aşa te-ai hotărât, ca să te ajut să depăşeşti greutăţile pe care le vei întâlni în acest drum. Trebuie să ştii că, în ciuda nebuniei tale, eu ţin la tine din toată inima, fiindcă eu nu am avut norocul să am copii, cu toate că aş fi dorit-o atât de mult. Când te-am văzut pe tine, m-am gândit că tu eşti băiatul meu. Eu nu-ţi spun asta pentru a te jigni, ci doar pentru a-ţi arăta ceea ce simt eu când mă uit la tine.

Deşi obrăznicia lui mersese prea departe, nu l-am mai lovit cu băţul. De fapt, el nici nu-mi mai era sclav. M-am strecurat abătut în camera mea, mi-am acoperit capul cu o pătură şi, aşa îmbrăcat cum eram, am adormit ca un mort până dimineaţa. Când necazurile şi pierderile unui om sunt atât de mari, somnul vine ca atunci când cineva soarbe otrava plantelor care aduc moartea. Dimineaţa, când m-am trezit, primul lucru la care m-am gândit a fost Nefernefernefer, cu ochii ei verzi şi cu trupul ei frumos şi mi s-a făcut un dor nebun să ţin în braţele mele capul ei neted şi să-i simt sânii sub pieptul meu. De ce voi fi fost atât de prost, nu ştiu. Nu cred în vrăji, dar s-ar putea că, într-un fel, cineva să mă fi vrăjit. Îmi amintesc cum m-am spălat, cum mi-am schimbat veşmintele şi cum mi-am masat faţa cu cremă ca să mă duc la ea.

Nefernefernefer mi-a ieşit în întâmpinare în grădină, aproape de bazinul cu lotuşi. Ochii ei erau strălucitori, fericiţi şi mai verzi decât apa Nilului. Văzându-mă, a scos un strigăt, apoi mi s-a adresat:

— O, Sinuhe. Totuşi, te-ai întors la mine. Înseamnă că nu sunt atât de bătrână şi de urâtă, încât să-ţi fie scârbă de mine. Ce vrei de la mine?

M-am uitat la ea ca flămândul căruia i se face şi mai multă foame când se uită la pâine. Ea şi-a ridicat capul şi, cu o nuanţă de părere de rău în glas, mi-a spus:

Sinuhe, Sinuhe, probabil că vrei să ne distrăm împreună. Este adevărat că eu locuiesc singură, totuşi, eu nu sunt o femeie de dispreţuit şi trebuie să-mi păstrez reputaţia.

Ieri ţi-am dăruit toată averea tatălui meu, i-am spus. Cu toate că a fost un medic respectat, astăzi el nu mai are nimic. Şi cine ştie dacă mama mea, Kipa, nu va trebui acum, la bătrâneţe, să spele rufele altora, iar tatăl meu, Senmut, care este orb, să cerşească pentru o bucată de pâine.

Ieri a fost ieri, iar astăzi este astăzi, mi-a spus Nefernefernefer cu ochii întredeschişi. Uite, astăzi nu sunt atât de exigentă şi-ţi permit să stai lângă mine şi chiar să mă ţii de mână, dacă vrei. Inima mea este veselă astăzi şi vreau să împart cu tine fericirea inimii mele, deşi, presupun că, în alt fel, nu mă voi distra cu tine.

Apoi, privindu-mă cu vioiciune, mi-a zâmbit şi mi-a mângâiat pieptul cu mâinile ei moi. Apoi, mi-a spus cu un oarecare reproş în glas:

Nici nu mă întrebi de ce sunt atât de veselă. Totuşi, eu îţi voi spune, în oraş a sosit, din Ţara de Jos, o persoană sus-pusă. Eu ştiu că el are un vas de aur masiv, care cântăreşte aproape o sută de debeni. Marginile vasului sunt ornate cu multe desene frumoase şi amuzante. Cu toate că este vorba despre un bărbat destul de bătrân şi atât de slab încât, fără îndoială, oasele lui îmi vor înţepa trupul, bănuiesc că mâine acest vas de aur îmi va împodobi casa. În fond, eu nu sunt deloc o femeie de dispreţuit şi trebuie cu putere să-mi păstrez reputaţia.

Cum eu nu spuneam nimic, ea a suspinat profund şi s-a uitat visătoare la lotuşi şi la celelalte flori din grădină. Apoi, fără grabă, a început să se dezbrace şi a intrat în heleşteu să înoate. Capul ei părea mai frumos decât lotuşii pe lângă care înota înotând pe sub apă, a ajuns în apropierea mea şi, sprijindu-şi capul cu o mână, mi-a spus:

Eşti foarte tăcut astăzi, Sinuhe. Sper că nu te-am jignit cu ceva. Dacă vii în apă, pot repara cu plăcere răul pe care ţi-l voi fi pricinuit fără voie.

N-am putut să nu-i spun:

Ştii bine ce doresc, Nefernefernefer.

Faţa ta este congestionată, mi-a spus ea. Şi venele de la tâmple îţi sunt umflate. Ar fi mai bine să te dezbraci şi să vii în apă ca să ne răcorim împreună, fiindcă astăzi este, într-adevăr, o zi călduroasă. Aici nimeni nu ne vede, aşa că n-ai de ce să eziţi atâta.

M-am dezbrăcat şi am coborât în apă, lângă ea. Înotând, ne atingeam unul pe altul. Am vrut să o prind în braţe, dar ea s-a depărtat râzând şi mi-a aruncat cu apă în ochi. Şi mi-a spus:

Cu toate că sunt foarte timidă şi nici nu pot să mă uit la tine, pentru că eşti dezbrăcat, eu ştiu bine ce doreşti, Sinuhe. Însă mai înainte de asta, trebuie să-mi faci un dar, fiindcă ştii că eu nu sunt o femeie uşoară.

Nu am mai putut să mă stăpânesc şi am urlat la ea:

— Tu eşti nebună, Nefernefernefer. Ştii bine că mi-ai luat tot ceea ce aveam. Îmi este şi ruşine de mine. Niciodată nu voi mai avea curajul să-mi întâlnesc părinţii. Dar sunt încă medic şi numele meu încă mai este înscris în Cartea Vieţii. Poate cândva voi putea câştiga din nou şi atunci îţi voi aduce un dar pe măsura dorinţei tale, dar acum ai milă de mine, fiindcă până şi apa din trupul meu arde şi-mi vine să-mi muşc mâinile până la sânge când te privesc pe tine.

Ea a început să înoate pe spate şi sânii ei pluteau pe apă ca nişte flori roşii.

Un medic îşi exercită meseria cu mâinile şi cu ochii, a spus ea. Nu-i aşa, Sinuhe? Fără mâini şi fără ochi nu mai poţi fi medic, chiar dacă numele ţi-ar fi scris şi de o mie de ori în cartea din Casa Vieţii. Poate că aş mânca, aş bea şi m-aş iubi cu tine astăzi, dacă ţi-ai smulge ochii şi mi i-ai dărui mie, dacă ţi-ai tăia mâinile şi mi le-ai dărui mie. Le-aş atârna de uşă, ca semne de recunoaştere a triumfului meu, iar oaspeţii mei mă vor respecta şi vor şti că eu nu sunt o femeie de dispreţuit.

După ce m-a privit printre pleoapele ei colorate cu verde, coborâte aproape de tot, a continuat cu o voce indiferentă:

Nu, degeaba, mă tem că n-aş avea ce face cu ochii tăi, iar mâinile tale vor începe să miroasă şi vor atrage muştele în camera mea. Nu, într-adevăr, nu s-ar putea găsi nimic ce ai putea să-mi dăruieşti, ca să fiu îngăduitoare cu tine, Sinuhe, şi sunt neliniştită când îţi văd trupul gol. Tu eşti atât de stângaci şi fără experienţă; cu toate astea, sunt sigură că aş putea să te învăţ în cursul acestei zile ceea ce tu încă nu ştii, fiindcă eu cunosc numeroase feluri de a iubi, care îi încântă pe bărbaţi şi sunt plăcute, de asemenea, şi pentru o femeie. Gândeşte-te puţin la asta, Sinuhe.

Dar când am încercat să mă ating de ea, a ieşit repede din heleşteu şi, scuturându-se de apă, s-a aşezat la umbra unui copac. Apoi a spus:

Eu nu sunt decât o femeie lipsită de putere şi bărbaţii sunt atât de perfizi şi de vicleni. Şi tu eşti la fel, Sinuhe, fiindcă întotdeauna mă minţi. Inima mea este tristă şt abia îmi stăpânesc lacrimile, când mă gândesc că tu nu mă mai iubeşti. De altfel, tu nu mi-ai ascuns faptul că părinţii tăi şi-au construit un foarte frumos mormânt în Oraşul Morţilor şi că au depus la Templu aurul necesar pentru ca trupurile lor să fie îmbălsămate după moarte şi să primească de la preoţii lui Amon cele de trebuinţă în călătoria spre ţara de Dincolo.

Când am auzit vorbele ei, mi-am zgâriat pieptul cu unghiile până la sânge şi am urlat la ea:

Într-adevăr, numele tău este Tabubue, acum nu mă mai îndoiesc.

Dar ea mi-a răspuns cu tristeţe în glas:

Nu ai dreptul să-mi vorbeşti astfel, numai pentru că nu vreau să fiu o femeie demnă de dispreţ. Mai mult, nu eu te-am chemat aici, ci tu singur ai venit. Dar este mai bine aşa, fiindcă acum ştiu că tu nu mă iubeşti deloc, dacă un lucru atât de neînsemnat este un obstacol între noi.

Lacrimile au început să-mi alunece pe obraji şi, de supărare, am simţit că mă înăbuş şi nu mai pot respira, dar m-am dus lângă ea, iar ea, ridicându-se, şi-a atins uşor trupul de trupul meu. I-am spus:

Chiar numai gândul acesta este deja o fărădelege şi o lipsă de respect în faţa zeilor. Să-i văduvesc pe părinţii mei de viaţa eternă şi să las trupurile lor să se descompună în neant, cum se descompun trupurile sclavilor şi ale oamenilor săraci, sau pradă crocodililor, ca trupurile nelegiuiţilor aruncaţi în Nil? Aşa ceva tu nu-mi poţi cere niciodată.

Dar ea s-a lipit strâns de mine cu trupul ei gol şi mi-a spus:

Dăruieşte-mi mie mormântul părinţilor tăi.

Apoi mi-a şoptit la ureche:

Fratele meu, mirele meu, sânul meu este plin de dulceaţă şi de căldură pentru tine. Te voi învăţa o mie de lucruri, pe care tu nu le cunoşti şi care aduc o fericire imensă unui bărbat.

Nu mai eram stăpân pe simţurile mele, doar plângeam şi i-am spus:

Fie precum doreşti şi blestemat să-mi fie numele pentru eternitate, fiindcă nu pot rezista în faţa ta, atât de puternică este forţa magică cu care m-ai legat.

Dar ea mi-a răspuns:

Niciodată să nu-mi mai vorbeşti despre vrăjitorii, fiindcă mă jigneşti enorm. Eu nu sunt nicidecum o târfă de pe stradă. Eu locuiesc în propria-mi casă şi ţin să-mi păstrez reputaţia. Şi fiindcă nu te simţi prea bine şi eşti melancolic, am să trimit servitorii să găsească un scrib, iar noi, între timp, vom mânca şi vom bea vin, care înveseleşte inima şi ne vom iubi numai după ce hârtiile scribului vor fi gata.

Apoi a izbucnit într-un râs vioi şi a alergat în casă. M-am îmbrăcat şi am urmat-o, iar servitorii ei mi-au turnat apă pe mâini şi s-au înclinat în faţa mea coborându-şi mâinile până la genunchi, numai că, în spatele meu, au râs şi şi-au bătut joc de mine, în aşa fel încât eu să pot auzi bine, dar eu am ignorat totul, ca şi cum batjocura lor nu ar fi fost decât un bâzâit de muşte în urechile mele. Ei au tăcut imediat după ce Nefernefernefer a coborât. Noi am mâncat şi am băut împreună şi au fost cinci feluri de carne friptă şi douăsprezece feluri de prăjituri şi am băut un amestec de vinuri, care se urcă repede la cap. Scribul, care a sosit repede, a scris toate hârtiile necesare şi astfel Nefernefernefer a primit mormântul părinţilor mei din Oraşul Morţilor, cu tot mobilierul pe care ei îl aranjaseră acolo şi cu toţi banii pe care ei îi depuseseră la Templu pentru ceremonia mortuară, pierzând în felul acesta viaţa eternă şi posibilitatea de a-şi începe după moarte călătoria spre ţara de Dincolo. Am pus pe hârtii pecetea tatălui meu şi am semnat în numele lui, iar scribul le-a dus imediat la arhiva regală, astfel că ele au căpătat putere legală. Nefernefernefer a primit un papirus de la scrib, pe care l-a pus cu indiferenţă în cutia neagră şi i-a plătit scribului pentru osteneala sa, aşa că, la plecare, scribul s-a înclinat adânc în faţa noastră. După plecarea scribului, am spus:

Sunt blestemat şi dezonorat atât în faţa oamenilor cât şi în faţa zeilor. Arată-mi acum că ceea ce am făcut îşi merită preţul.

Dar ea a zâmbit şi mi-a spus:

Bea vin, fratele meu, ca inima ta să se veselească.

Când am încercat să mă apropii de ea, s-a ferit şi mi-a turnat din nou vin. La un moment dat, s-a uitat spre soare şi a spus:

Vai de mine! Ziua a trecut şi vine noaptea. Ce mai doreşti încă, Sinuhe?

Ştii bine ce doresc, i-am răspuns.

Ea mi-a spus:

Nici într-o fântână adâncă nu există destulă apă pentru a umple o groapă fără fund, Sinuhe. De aceea, trebuie să-mi schimb repede hainele şi să mă fardez, fiindcă un oarecare vas de aur mă aşteaptă ca să împodobesc cu el casa mea.

Când am încercat din nou să mă apropii de ea, a râs strident, apoi şi-a strigat cu putere servitorii, care au apărut imediat. Şi le-a spus:

De unde a apărut acest insuportabil cerşetor în casa mea? Aruncaţi-l imediat pe stradă şi nu cumva să-i deschideţi vreodată poarta casei mele, iar dacă insistă să intre, loviţi-l cu ciomegele.

Cum, din cauza vinului şi a furiei eram fără putere, nu m-am opus când servitorii m-au împins afară. Abia după aceea am bătut cu o piatră în poarta închisă, dar servitorii au apărut şi au început să mă lovească cu ciomegele. Urlam şi plângeam continuu de durere, şi când a început să se strângă lume pe stradă, ei au spus:

Acest beţiv a jignit-o pe stăpâna noastră, care locuieşte în propria ei casă şi care nu este o femeie de dispreţuit.

M-au lovit în neştire cu ciomegele şi m-au lăsat întins în mijlocul străzii. Oamenii care au trecut pe stradă m-au scuipat cu dispreţ, câinii şi-au făcut nevoile pe hainele mele.

Când mi-am revenit şi mi-am dat seama de starea jalnică în care eram, nici nu am avut putere să mă ridic şi am dormit pe locul acela, fără să mă mişc, până dimineaţa. întunericul nopţii m-a protejat şi am simţit că eu nu voi mai putea să trăiesc niciodată printre oameni. Moştenitorul tronului îmi dăduse numele: „El, cel care este singur”, şi, într-adevăr, am simţit toată singurătatea din această lume în acea noapte. Însă, în zori, când lumea a început să umble pe stradă, negustorii să-şi aranjeze mărfurile şi boii să tragă căruţele, m-am ridicat şi m-am dus în afara oraşului şi m-am ascuns în stuf. Am stat acolo trei zile şi trei nopţi, fără să mănânc şi fără să beau nimic. Trupul meu şi inima mea erau ca o rană deschisă şi cred că, dacă cineva mi-ar fi vorbit, l-aş fi înjurat şi aş fi urlat la el şi mi-a fost teamă că voi înnebuni.

În cea de-a treia zi, mi-am spălat faţa şi picioarele, mi-am curăţat sângele de pe haine, apoi m-am întors în oraş şi am mers acasă. Dar casa nu mai era a mea, iar la poartă era o tăbliţă cu numele altui medic. L-am chemat pe Kaptah, iar el a sosit alergând şi a început să plângă când m-a văzut, mi-a îmbrăţişat genunchii şi mi-a spus:

Stăpânul meu, îţi spun aşa, fiindcă în inima mea, tu eşti încă stăpânul meu, chiar dacă trebuie să slujesc altuia. Aici a sosit un bărbat tânăr, care se crede mare medic. Acum îşi probează veşmintele tale şi râde fericit. Maică-sa, care s-a şi instalat în bucătărie, mi-a aruncat deja cu apă fierbinte peste picioare şi ce-i la gura ei, nici nu pot spune, din şobolan şi din muscă de gunoi nu mă mai scoate. Şi bolnavii te regretă, fiindcă ăsta nu-i în stare să ghicească de ce boală suferă cei care vin la el.

Kaptah a continuat să trăncănească vrute şi nevrute, dar am observat că în unicul lui ochi era o spaimă cumplită, pe care încerca să o acopere cu vorbele pe care mi le spunea. De aceea, i-am zis:

Spune tot ceea ce ai pe suflet, nu-mi ascunde mie nimic, Kaptah, pe mine nimic nu mă mai poate afecta, fiindcă inima mea este deja ca o piatră în pieptul meu.

El şi-a ridicat braţul, pentru a-şi arăta adânca lui tristeţe, şi a spus:

Mi-aş fi dat singurul meu ochi ca această nenorocire să nu ţi se fi întâmplat. Dar, deşi este o zi rea, este bine că ai venit, fiindcă trebuie să ştii că părinţii tăi au murit.

Tatăl meu, Senmut, şi mama mea, Kipa, sunt morţi, am spus, şi mi-am ridicat braţul, după cum este obiceiul şi am simţit că inima îmi iese din piept.

Părinţii tăi au primit ieri ordinul de a părăsi casa, iar azi-dimineaţă, când slujitorii justiţiei au forţat uşa casei lor, fiindcă era închisă, i-au găsit fără suflare, întinşi pe pat. Tu vei putea să-i duci la Casa Morţii doar în cursul zilei de astăzi, fiindcă mâine, noul proprietar dărâmă casa.

Oare au ştiut părinţii mei motivul pentru care au primit ordinul de evacuare, l-am întrebat eu pe Kaptah, fără să mai am puterea să-l privesc în ochi.

Tatăl tău, Senmut, a fost aici ca să te caute, mi-a răspuns Kaptah. Mama ta îl conducea, fiindcă el nu mai vedea deloc şi amândoi erau atât de bătrâni şi de bolnavi şi le tremura tot trupul când mergeau. Dar eu nu am ştiut să le spun unde eşti. Atunci, tatăl tău a spus că poate că este mai bine aşa. El mi-a povestit cum au venit slujitorii justiţiei să-i alunge din casă şi cum au pus sigiliu pe toate bunurile lor, aşa că ei au rămas doar cu hainele uzate cu care erau îmbrăcaţi. La întrebarea lor asupra motivului expulzării, slujitorii justiţiei au răspuns, râzând, că fiul lor, Sinuhe, a vândut casa şi lucrurile, şi chiar şi mormântul lor, pentru a oferi aur unei femei depravate. După o lungă ezitare, tatăl tău mi-a cerut un bănuţ de aramă, fiindcă el voia să-ţi scrie câteva cuvinte, numai că, fiind orb, trebuie să apeleze la un scrib. Dar, cum în casă sosise deja noul proprietar, maică-sa m-a strigat şi m-a lovit cu băţul pe spinare, ca să nu-mi mai pierd timpul discutând cu cerşetorii. Trebuie să mă crezi că i-aş fi dat tatălui tău bani, fiindcă chiar dacă nu am avut timp să fur de la noul stăpân, eu am economisit ceva cupru şi chiar şi argint, pe care l-am furat de la tine şi de la stăpânii pe care i-am avut înainte. Dar când m-am întors în stradă, părinţii tăi deja plecaseră şi mama noului stăpân m-a împiedicat să alerg pe urmele lor şi, ca să nu fug, m-a închis noaptea în groapa cu cenuşă.

L-am întrebat.

Tatăl meu nu a lăsat nici un cuvânt pentru mine?

Şi Kaptah mi-a răspuns:

Tatăl tău nu a lăsat nici un cuvânt pentru tine, stăpânul meu.

Îmi simţeam inima încremenită ca o piatră în piept şi gândurile îngheţate ca păsările în aerul rece. M-am gândit puţin ce aş putea face, după care i-am spus lui Kaptah:

Dă-mi mie tot cuprul şi argintul tău. Dă-mi imediat totul şi poate că Amon sau vreun alt zeu te va răsplăti, dacă eu însumi nu o voi putea face, fiindcă trebuie să-mi duc părinţii la Casa Morţii şi nu am cu ce plăti conservarea trupurilor lor.

Mai întâi, Kaptah a început să plângă şi să se văicărească, şi-a ridicat de multe ori braţele pentru a-şi arăta imensa lui nefericire, dar până la urmă, uitându-se tot timpul în spate, ca un câine care merge să dezgroape din pământ un os ascuns, s-a dus într-un colţ al grădinii şi a scos de sub o piatră cuprul şi argintul său, care era învelit într-o pânză. Cu toate că aceasta era agoniseala întregii lui vieţi de sclav, cuprul şi argintul pe care îl avea nu valora mai mult de doi debeni. Plângând şi blestemându-şi nefericirea, Kaptah mi-a dat tot ceea ce el a avut, binecuvântat fie-i numele veşnic şi trupul lui să i se păstreze nealterat pentru eternitate! Adevărul este că eu aveam prieteni care m-ar fi putut ajuta. Ptahor şi Horemheb ar fi putut, fără îndoială, să-mi împrumute aur, iar Totmes, chiar dacă nici pentru el nu avea bani, tot m-ar fi ajutat, dar eu eram tânăr şi credeam că de-acum toată lumea îmi cunoaşte faptele nedemne, aşa că aş fi preferat mai bine să mor, decât să-mi privesc în faţă prietenii. În faţa zeilor şi a oamenilor, eu eram deja blestemat. Nici nu am avut când să-i mulţumesc lui Kaptah, fiindcă de pe terasă, mama noului său stăpân l-a strigat cu o voce înfuriată. Faţa ei era ca a unui crocodil şi ţinea în mână un ciomag. De aceea, Kaptah a plecat în goană de lângă mine şi a şi început să urle când urca scara spre verandă, mai înainte ca ciomagul să-l fi atins. De data asta nici măcar nu a trebuit să simuleze durerea, fiindcă i-a fost de ajuns să se gândească la cuprul şi la argintul pierdut, pentru ca lacrimile să-i inunde faţa.

Am plecat grăbit spre casa părinţilor mei. Acolo uşile erau deschise şi toate lucrurile însemnate cu pecetea justiţiei. Vecinii erau strânşi în curte; ei au ridicat braţele trist, ca semn al profundului lor respect pentru părinţii mei, dar nimeni nu mi-a spus nici un cuvânt şi fiecare s-a dat la o parte cu oroare din calea mea. În casă, Senmut şi Kipa se odihneau în patul lor şi feţele lor încă mai erau roşii, ca şi cum ei ar fi mai fi fost în viaţă, iar pe podea continuau să ardă cărbunii într-un vas, fiindcă ei muriseră asfixiaţi, după ce, înainte de a se culca, închiseseră bine uşile şi ferestrele. Am învelit trupurile lor neînsufleţite cu o pătură, pe care am luat-o din lucrurile pe care era pus sechestru, apoi am găsit un om dispus să-mi închirieze măgarul cu care să poată fi transportate trupurile părinţilor mei până la Casa Morţii. El m-a ajutat să le pun pe spinarea măgarului şi aşa mi-am condus părinţii spre Casa Morţii. Dar în Casa Morţii nu am putut să intru, fiindcă argintul şi cuprul pe care eu îl aveam nu era destul nici pentru cea mai simplă formă de îmbălsămare. Atunci, eu le-am spus spălătorilor de cadavre:

Eu sunt Sinuhe, fiul lui Senmut, şi numele meu este scris în Cartea Vieţii, dar soarta m-a purtat prin grele încercări, aşa că nu am, în acest moment, suficienţi bani pentru a-mi înmormânta părinţii. De aceea vă rog, pentru numele lui Amon şi pentru numele tuturor zeilor Egiptului, a îmbălsăma trupurile părinţilor mei, spre a rezista distrugerii de după moarte şi eu vă voi sluji vouă cu toată priceperea mea în toată perioada îmbălsămării.

La insistenţele mele, ei au început să bombănească şi să mă înjure, dar până la urmă, şeful lor, care avea faţa ciuruită ca după lepră, a acceptat cuprul şi argintul lui Kaptah şi apoi, după ce a montat un cârlig sub bărbia tatălui meu, i-a aruncat trupul în bazinul mare pentru săraci. Acelaşi lucru a făcut şi cu trupul neînsufleţit al mamei mele. Erau treizeci de bazine şi în fiecare zi unul era umplut şi altul golit, aşa că timp de treizeci de zile şi treizeci de nopţi, cadavrele săracilor erau ţinute într-o apă puternic concentrată în sare şi leşie, spre a rezista distrugerii, nimic altceva nu făceau ei pentru o bună conservare, dar aceste lucruri aveam să le aflu mai târziu.

Trebuia să mă întorc la casa tatălui meu pentru a restitui pătura pe care era pusă pecetea slujitorilor justiţiei. Şeful a râs şi mi-a spus în bătaie de joc:

Întoarce-te înapoi până dimineaţă, fiindcă dacă nu eşti aici, ca să-ţi începi lucrul de mâine, vom scoate din bazin cadavrele părinţilor tăi şi le vom arunca să le mănânce câinii.

Aceste vorbe m-au făcut să gândesc că ei nu au crezut că sunt medic.

M-am întors în casa părinţilor mei şi inima îmi atârna ca o piatră în piept. Fiecare cărămidă de lut a casei mă privea cu reproş, bătrânul sicomor din grădină plângea, iar bazinul copilăriei mele îmi arunca vorbe de ocară. De aceea, am dat să plec imediat după ce am pus pătura la locul ei, dar dinspre poartă, mi-a ieşit în faţă un bărbat, care îşi făcea meseria de scrib în colţul străzii noastre, în faţa magazinului de condimente. Când m-a văzut, el şi-a ridicat mâna în semn de durere şi m-a întrebat:

Tu eşti Sinuhe, fiul înţeleptului Senmut?

I-am răspuns:

Eu sunt.

Şi el mi-a spus:

Nu fugi de mine. Fiindcă tatăl tău nu a reuşit să te găsească, mi-a lăsat câteva vorbe, pe care să ţi le transmit.

În acel moment aş fi vrut să mă înghită pământul şi mi-am acoperit capul cu mâinile, dar scribul a scos o hârtie şi a început să citească:

— Senmut, al cărui nume este scris în Cartea Vieţii, şi soţia lui, Kipa, îl salută pe fiul lor, Sinuhe, cel căruia în palatul faraonului i s-a dat numele: El, cel care este singur.

Zeii te-au trimis pe tine la noi şi în fiecare zi a vieţii noastre tu ne-ai dăruit numai bucurie, niciodată tristeţe, şi mândria noastră a fost mare că te avem. Acum suntem trişti, fiindcă tu ai avut necazuri şi eşti nefericit şi fiindcă noi nu avem nici o putere sa te ajutăm după cum am vrea. Şi noi credem că tot ceea ce tu ai făcut a fost corect şi că nu ai avut cum să faci altfel. Să nu fii niciodată trist din cauza noastră, chiar dacă tu a trebuit să vinzi până şi mormântul nostru, fiindcă noi ştim că tu nu ai fi făcut-o, dacă nu ai fi avut, într-adevăr, un motiv important. Dar slujitorii justiţiei sunt grăbiţi, iar noi nu mai avem răbdare să aşteptăm ziua morţii noastre. Pentru noi, moartea este binevenită, la fel ca somnul pentru cel obosit sau casa pentru cel străin. Viaţa noastră a fost lungă şi am avui multe bucurii, dar cea mai mare bucurie ne-ai dăruit-o tu, Sinuhe, după ce ai sosit la noi, fiindcă eram deja bătrâni şi foarte singuri. De aceea, noi te binecuvântăm şi dorim să nu-ţi pară rău că noi nu avem mormânt, fiindcă totul este doar deşertăciune şi vanitate în lumea aceasta şi poate că este mai bine ca trupurile noastre să dispară în neant, fără a mai cunoaşte suferinţele şi pericolele lungului drum spre ţara de Dincolo. Să-ţi aminteşti întotdeauna că moartea noastră a fost uşoară şi că, mai înainte de a pleca din lumea aceasta, noi te-am binecuvântat. Să te protejeze toţi zeii Egiptului de necazuri, să fie ferită inima ta de tristeţe. Am vrea să fii tot atât de fericit, pe cât de mult am fost noi, atunci când tu erai copil. Este tot ceea ce îţi doresc ţie tatăl tău, Senmut, şi mama ta, Kipa.

Cuvintele tatălui meu Senmut m-au înmuiat, inima mea împietrită a început să se zbată neputincioasă în pieptul meu, iar lacrimile îmi inundau ochii şi curgeau fără întrerupere în praful din faţa mea. Scribul mi-a spus:

Poftim scrisoarea. Nu are semnătura tatălui tău, fiindcă el era orb şi nu a putut să-şi scrie nici numele, dar sper să crezi că eu am scris fiecare cuvânt pe care el l-a rostit. Uite, lacrimile mamei tale au lăsat câteva urme pe hârtie.

El mi-a arătat hârtia, dar ochii mei erau împăienjeniţi de lacrimi şi nu am văzut nimic. El a rulat hârtia şi mi-a pus-o în mână, spunându-mi:

Tatăl tău a fost un om drept şi mama ta, Kipa, a fost o femeie bună, chiar dacă uneori avea limba ascuţită, aşa cum au, de obicei, femeile. De aceea am scris aceste rânduri, deşi ei nu au avut cu ce să mă răsplătească şi îţi dau ţie hârtia, cu toate că este o hârtie de bună calitate, care, dacă ar fi ştearsă, ar putea fi folosită din nou.

După ce m-am gândit puţin, i-am spus:

Tu eşti un om cumsecade, dar din nefericire, eu nu te pot răsplăti, fiindcă nu am nimic. Primeşte, totuşi, această tunică a mea, care este dintr-un material bun, chiar dacă acum este murdară şi mototolită.

M-am dezbrăcat şi i-am dat haina de pe mine, dar el, după ce a cercetat cu neîncredere stofa, s-a arătat mirat de calitatea ei atât de bună, mi-a înapoiat-o şi a spus:

Generozitatea ta este prea mare, Sinuhe, spună lumea ce-o spune despre tine. Şi dacă oamenii vor mai spune în continuare că tu ţi-ai jefuit părinţii şi i-ai împins spre moarte, eu te voi apăra. Dar acest veşmânt eu nu-l pot primi, fiindcă este din stofă scumpă şi fiindcă fără el, soarele îţi va arde spatele, înroşindu-l ca pe al sclavilor, ţi se va jupui pielea şi vei avea dureri groaznice.

Dar eu i-am spus:

Primeşte, te rog, şi toţi zeii Egiptului să te binecuvânteze şi trupul tău să se păstreze pentru eternitate, fiindcă nici nu ştii cât de mult bine tu mi-ai făcut.

Atunci el a luat veşmântul meu şi a plecat fericit, ţinându-l deasupra capului. Iar eu am pornit înapoi spre Casa Morţii, pentru a sluji treizeci de zile şi treizeci de nopţi celor care îmbălsămau cadavrele, şi aveam pe mine doar o bucată de pânză, care îmi acoperea coapsele, la fel ca sclavii sau căruţaşii care mână boii.

Ca medic, credeam că am văzut destul de multă moarte şi suferinţă şi că eram obişnuit cu mirosurile neplăcute sau cu aspectul dezagreabil al abceselor sau rănilor purulente, dar când am început munca în Casa Morţii, am înţeles ca nu sunt decât un novice şi că nu ştiu nimic. În realitate, conservarea cadavrelor celor săraci nu era prea complicată, fiindcă ele se odihneau în baia de leşie şi de sare cu miros acru şi am învăţat repede cum se manevrează cârligul cu care ele puteau fi deplasate. Însă conservarea cadavrelor celor sus-puşi reclama mai multă abilitate şi, pentru spălarea viscerelor şi închiderea lor în vasele funerare, trebuia să fii destul de insensibil pentru a nu o lua razna. Dar cel mai mult am fost scârbit când am văzut că slujitorii lui Amon furau de la oameni şi mai mult după moarte decât în timpul vieţii. Preţul pentru conservarea cadavrelor era aleator, după averea fiecăruia, iar cei care executau îmbălsămările obişnuiau să mintă familia celui mort, solicitând bani în plus pentru uleiuri scumpe, pentru unguente şi conservante, care, spuneau ei, sunt absolut necesare, deşi, în realitate, nu foloseau decât un acelaşi şi acelaşi ulei ieftin de susan pentru toată lumea.

Cu toate că preoţii supravegheau Casa Morţii, spălătorii de cadavre şi cei care se ocupau cu îmbălsămarea furau tot ce puteau şi considerau acest lucru ca pe un drept al lor. Ei furau plante aromate, uleiuri scumpe, unguente şi fâşii de pânză, pe care le revindeau, ca apoi să le fure din nou; şi chiar dacă ar fi vrut, preoţii nu puteau să le facă nimic, fiindcă aceşti oameni îşi cunoşteau bine meseria, iar de găsit alţi oameni care să lucreze în Casa Morţii nu era chiar atât de uşor. Doar cei blestemaţi de zei şi criminalii care se ascundeau de urmărirea justiţiei se angajau ca spălători de cadavre. Mirosul dezagreabil pe care îl răspândeau în jurul lor, care provenea de la cadavre, de la sare şi de la leşie, se simţea de departe, aşa că oamenii se fereau din calea lor şi nici în taverne sau în case de distracţie nu erau primiţi.

Spălătorii de cadavre au crezut că sunt asemenea lor, mai ales că eu singur m-am oferit să le fiu subordonat şi nu s-au ferit deloc faţă de mine. Dacă mie nu mi s-ar fi întâmplat toate necazurile despre care am povestit mai înainte, probabil că m-aş fi speriat şi aş fi fugit, mai ales după ce am văzut cum sunt maltratate şi mutilate chiar şi cadavrele nobililor. Ei făceau aceste mârşăvii, pentru a vinde diverse organe omeneşti vrăjitorilor, care aveau nevoie de ele pentru practicile lor ciudate. Dacă există ţara de Dincolo, şi sper să existe, fiindcă părinţii mei au crezut în ea şi aş vrea ca ei să ajungă acolo, presupun că mulţi morţi care în timpul vieţii au depus la Templu aurul necesar pentru viaţa lor eternă se vor fi mirat mult când au văzut în ce hal este pregătit trupul lor pentru drumul cel greu.

În Casa Morţii, cea mai mare bucurie era când se aducea cadavrul unei femei tinere. Nu avea importanţă că femeia fusese frumoasă sau urâtă. Cadavrul acelei femei nu era aruncat imediat în bazin ci, după o ceartă puternică, urmată de o tragere la sorţi pentru a se stabili care va fi primul ei iubit, împărţea o noapte patul cu toţi spălătorii de cadavre.

Aşa de mare era spaima pe care spălătorii de cadavre o provocau, încât nici cele mai abjecte femei de pe stradă nu erau dispuse să se distreze cu ei, cu toate că ei voiau să le răsplătească cu aur, şi nici cu femeile negre nu aveau noroc, fiindcă acestora le era foarte teamă de ei. În alte vremuri, spălătorii de cadavre puneau banii împreună şi cumpărau sclave de la piaţa de sclavi, unde, după marile războaie, sclavii erau vânduţi mai ieftin, dar atât de zgomotoasă şi înspăimântătoare era viaţa în Casa Morţii în acele vremuri, fiindcă de la acele femei se ajungea tot timpul la scandaluri, că o biată femeie, odată intrată acolo, sfârşea prin a-şi pierde minţile, aşa că, până la urmă, preoţii au interzis cumpărarea de sclave. După aceea, spălătorii de cadavre au trebuie să-şi pregătească singuri mâncarea, să-şi spele singuri veşmintele şi să se mulţumească cu bucuria pe care, din când în când, le-o procura cadavrul vreunei femei. Ei îşi găseau scuze pentru ceea ce făceau, povestind că odată, demult, în timpurile marilor faraoni, o femeie care a fost adusă neînsufleţită la Casa Morţii şi-a recăpătat sufletul şi s-a trezit la viaţă în braţele unui spălător de cadavre. Aceasta a fost o mare minune, care a întărit respectul faţă de Amon şi a adus părinţilor şi bărbatului acelei femei o mare bucurie. De aceea, pentru spălătorii de cadavre era ca o datorie demnă de respect să încerce dacă se repeta minunea, de aceea ei încălzeau cu căldura lor sinistră femeile care erau aduse la Casa Morţii şi ei spuneau că, oricât ar fi fost ele de bătrâne şi de urâte, reînsufleţirea lor tot ar fi bucurat pe cineva. Dacă preoţii lui Amon cunoşteau sau nu aceste lucruri, n-aş putea spune. Ceea ce este sigur e că totul se petrecea noaptea, pe ascuns, când Casa Morţii era închisă.

Cine a intrat o dată în Casa Morţii şi a lucrat acolo ca spălător de cadavre a părăsit-o foarte rar, fiindcă ferindu-se de batjocura oamenilor, a preferat să trăiască toată viaţa printre cadavre. În primele zile, i-am considerat pe toţi demni de dispreţ în faţa zeilor, iar vorbele lor, precum şi faptul că ei mutilau şi profanau cadavre m-au tulburat şi m-au umplut de spaimă. Dar, dacă în primele zile am văzut doar depravarea şi răutatea, etalate cu seninătate de cei care îmi dădeau de lucru, mai târziu am observat că printre spălătorii de cadavre şi printre cei care se ocupau cu îmbălsămarea erau şi oameni cu experienţă, care-şi cunoşteau bine meseria şi prin care ştiinţa se transmitea, fiindcă ei o învăţaseră de la cei mai buni şi o dădeau mai departe celor mai buni. Ei considerau munca lor demnă dc respect şi acordau importanţă la tot ceea ce făceau. Fiecare avea un domeniu special şi o misiune diferită, asemenea medicilor din Casa Vieţii, aşa că unul se ocupa de capul cadavrului, al doilea de burtă, al treilea de inimă, al patrulea de plămâni şi aşa mai departe, în aşa fel ca fiecare parte a corpului să fie conservată pentru eternitate.

Printre aceştia era un oarecare Ramose, un bărbat deja bătrân, care avea cea mai delicată sarcină. El detaşa creierul cadavrului şi-l extrăgea prin nas cu ajutorul unor pense, după care spăla cutia craniană cu un ulei special. Ramose m-a observat pe când lucram şi s-a mirat de abilitatea mâinilor mele, aşa că a început să mă înveţe meseria lui. Aşa se face că, în cea de-a doua jumătate a perioadei petrecute în Casa Morţii, viaţa mea acolo a fost mai suportabilă, fiindcă Ramose m-a numit ajutorul lui. Eu vedeam în fiecare spălător de cadavre un blestemat, asemenea, mai degrabă, animalelor, fiindcă gândurile şi vorbele lor nu semănau cu cele ale oamenilor care trăiau la lumina soarelui. Iar Ramose mi se părea că este ca o broască ţestoasă, care trăieşte liniştită în carapacea ei. De altfel, grumazul lui era încovoiat ca al unei broaşte ţestoase, iar faţa şi braţele, atât de zbârcite, aminteau de pielea aceluiaşi animal. Eu îl ajutam în munca pe care o făcea, iar această muncă era cea mai curată şi mai respectată în Casa Morţii şi autoritatea lui Ramose era mare, aşa că nimeni nu şi-a mai permis să mă necăjească sau să mai arunce în mine cu intestine sau cu murdării de la cadavre, ca până atunci.

Văzând eu cât de mult fura fiecare spălător de cadavre şi cât de puţin se sinchiseau ei de conservarea cadavrelor oamenilor săraci, m-am hotărât să-mi ajut părinţii şi să fur, pentru a fi sigur că ei vor fi bine pregătiţi pentru viaţa eternă. Mă gândeam că păcatul pe care îl făcusem deja împotriva lor a fost atât de mare, încât furtul nu ar fi avut cum să-l facă şi mai mare. Ramose m-a învăţat ce să fur şi cât de mult să fur de la cadavrele nobililor, fiindcă el se ocupa doar de cadavrele nobililor. Am scos din bazinul săracilor trupurile părinţilor mei, le-am spălat bine cu apă curată şi le-am umplut cavităţile trupurilor lor cu un amestec de stuf tocat şi răşină, apoi le-am înfăşurat viscerele cu bandaje din pânză, dar m-am oprit aici, fiindcă furtul avea limite precise, pe care chiar Ramose însuşi nu le depăşea.

În sinistrele caverne ale Casei Morţii, Ramose lucra liniştit şi foarte atent şi de la el am aflat foarte multe lucruri, fiindcă el era un om plin de înţelepciune. După un timp, am îndrăznit să-i pun destule întrebări şi el nu s-a ferit niciodată să răspundă la întrebarea „De ce?”, pe care, de obicei, alţii o evitau. În acea vreme, nasul meu devenise deja insensibil la mirosurile din Casa Morţii şi înţelepciunea lui Ramose m-a ajutat să mă depărtez de umilinţa pe care o cunoscusem până atunci.

Prima dată l-am întrebat de ce spălătorii de cadavre vorbeau atât de spurcat, de ce se băteau pentru cadavrele de femei şi de ce nu puteau să se gândească şi la altceva, dincolo de această pasiune carnală. I-am mai spus ca eu presupuneam că cineva care trăieşte ani de zile în vecinătatea morţii devine mai liniştit şi mai înţelept. Ramose mi-a răspuns:

— Ei sunt oameni simpli şi voinţa lor este ca la pământul care se transformă în pulbere şi noroi. Şi trupul omenesc, lăsat să se descompună, tot pulbere şi noroi ajunge. În pământ este toată pasiunea vieţii şi din aceasta pasiune se nasc animale şi oameni şi chiar şi zeii se nasc din pasiune, aşa cred. Cu cât omul este mai aproape de cei morţi, cu atât mai puternic se aprinde în el pasiunea pământului şi dorinţa lui trăieşte în lutul din care a venit. În vecinătatea morţii se liniştesc cei înţelepţi, dar pe omul simplu, moartea îl face asemenea animalului, care, străpuns de o săgeată, lasă să curgă sămânţa sa în nisip. Or, inima acestor oameni a fost străpunsă cu săgeţi otrăvite, altfel nu ar fi ajuns în Casa Morţii niciodată. Deci, nu te mai mira de obiceiurile lor, ci mai degrabă, fie-ţi milă de ei. Ei nu fac nici un rău cadavrelor şi nu le ofensează cu nimic, deoarece cadavrele sunt reci şi nu simt nici răul, nici binele. Dimpotrivă, de fiecare dată când o fac, se pedepsesc singuri să cadă încă o dată în noroiul din care au venit pe lume.

Cu multă prudenţă şi atenţie. Ramose introducea o pensă scurtă în nas si, după ce spărgea osul subţire din interiorul craniului vreunui nobil, lua pensa lungă, curbată şi flexibilă, cu care extrăgea creierul, pe care îl punea apoi într-un vas, în care era un ulei puternic.

Odată, după o astfel de operaţie delicată, l-am întrebat:

De ce trebuie conservat corpul omenesc după moarte, dacă tot este rece şi nu simte nimic?

Ramose m-a privit cu ochii lui mici şi rotunzi de broască ţestoasă, şi-a şters mâinile de haine şi a băut un pic de bere dintr-un vas, care era alături de vasul în care abia pusese creierul.

Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi mereu, mi-a răspuns el. Cine sunt eu să lămuresc acest obicei, care există de la începuturile timpurilor? Ceea ce pot spune este că sufletul care trăieşte în om, Ka, se întoarce în trupul său când omul este mort şi mănâncă ofranda care i s-a adus şi se bucură de florile care au fost puse în faţa mormântului. Dar Ka foloseşte foarte puţin din ofranda adusă, de aceea oamenii vii nu văd că el a mâncat din ea. De aceea, aceeaşi jertfă poate folosi mai multor morţi; de aceea o jertfă adusă unui faraon poate trece de la mormântul lui la mormântul demnitarilor lui şi chiar mai departe, iar la urmă, când se înserează, poate fi mâncată şi de preoţii care oficiază ceremonialul jertfei. Iar Ba, care este spiritul omului, zboară prin nasul lui imediat după ce omul moare, însă încotro zboară, asta n-aş putea-o spune. Că aşa este, nu încape nici o îndoială, fiindcă, de-a lungul timpurilor, mulţi oameni au confirmat acest lucru. Între Ka şi om nu există decât o singură deosebire: Ka nu are umbră la lumină, pe când omul are. Altfel, ei sunt la fel.

Cuvintele tale, i-am spus eu, sunt ca un bâzâit de muşte în urechile mele, Ramose. Eu nu sunt un om complet neştiutor, de aceea nu este nevoie să-mi povesteşti vechi legende, pe care le-am auzit şi citit de-atâtea ori şi de care sunt sătul. Care este adevărul?

Ramose a mai băut un pic de bere şi s-a uitat plictisit la creierul din vecinătatea vasului cu bere şi la bucăţelele mici, detaşate din el, care pluteau la suprafaţa uleiului.

Tu mă întrebi despre aşa ceva, fiindcă eşti încă tânăr şi exaltat, mi-a spus el, apoi a făcut o grimasă şi a râs liniştit. Inima ta este aprinsă când mă întrebi despre asta, însă inima mea este bătrână şi vechile ei răni s-au cicatrizat deja, aşa că nu mă mai tulbură nici o întrebare. Tu mă întrebi dacă omul are vreun folos sau nu, în urma conservării trupului său pentru eternitate, iar eu nu ştiu ce să-ţi spun şi cred că nimeni nu-ţi poate răspunde la această întrebare, nici chiar preoţii lui Amon. Dar, fiindcă aşa s-a făcut în toate timpurile, aşa se va face mereu, ca să nu rămână loc pentru vreo părere de rău şi cel mai bine este să se respecte obiceiurile. Ştiu doar că, din Ţara de Dincolo, nimeni nu s-a mai întors niciodată să povestească cum este acolo. Este adevărat, unii spun că în visele lor se întoarce Ka-ul lor de acolo de unde obişnuieşte să hoinărească şi-i informează, îi învaţă şi îi păzeşte, dar visele sunt vise şi dimineaţa nu mai rămâne nimic din ele şi se pierd. Este adevărat că, o dată, în Casa Morţii, o femeie s-a deşteptat din moarte şi s-a întors acasă la bărbatul şi la părinţii ei şi că apoi a trăit până la adânci bătrâneţi, după care a murit din nou, dar eu mă gândesc că poate ea nici nu fusese moartă de-adevăratelea, poate că cineva o va fi adus prin vrăji şi farmece într-o stare asemănătoare morţii, pentru a-i fura trupul şi a-l domina după placul său. Acea femeie a povestit cum a coborât în valea morţilor, unde era întuneric şi unde a fost urmărită de nişte fiinţe îngrozitoare asemănătoare monştrilor, ca de exemplu, maimuţe, care au îmbrăţişat-o, sau un monstru cu cap de crocodil, care a muşcat-o de sâni. Toate acestea au fost consemnate şi se păstrează la Templu papirusul pe care oricine poate să-l citească, dacă plăteşte pentru asta. Dar cine poate crede vorbele unei femei? În orice caz, moartea a avut asupra ei o mare influenţă şi, până la sfârşitul zilelor ei, ea a fost foarte evlavioasă şi a mers în fiecare zi la Templu şi a dăruit Templului toată averea ei, mai mult, şi ceea ce aparţinea bărbatului ei, aşa că copiii ei au ajuns atât de săraci, încât nu au avut absolut nici o posibilitate să plătească conservarea trupului ei, când, într-un sfârşit, ea a murit de-adevăratelea. De aceea, Templul i-a dăruit un mormânt şi i-a îmbălsămat pe cheltuiala lui trupul. Mormântul ei mai poate fi văzut încă şi acum în Oraşul Morţilor, după cum probabil că ştii.

De câte ori îl ascultam pe Ramose vorbind în acest fel, căpătăm puteri pentru a continua procesul de conservare a trupurilor părinţilor mei. Era datoria mea să o fac, chiar dacă aveam îndoieli că această conservare este durabilă. I-am înfăşurat cu fâşii de pânză, ajutat de bunul Ramose şi, dacă nu aş fi avut la dispoziţie patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, probabil că nu aş fi avut timp să fur tot ceea ce era necesar pentru o îmbălsămare corectă. Dar nu aveam mormânt pentru ei şi nici măcar un sicriu de lemn. De aceea, i-am cusut într-o piele de bou, unde să trăiască împreună pentru eternitate.

Când mai erau câteva zile până la plecarea din Casa Morţii, am început să ezit şi simţeam că-mi tremură inima, iar Ramose, care aprecia îndemânarea mâinilor mele, a încercat să mă convingă să rămân în continuare ca ajutor al lui, spunându-mi că aş putea câştiga destul de mult şi aş putea fura şi mai mult, dacă aş rămâne toată viaţa în Casa Morţii, fără să ştie nimeni unde sunt şi fără să mai am vreodată parte de amărăciunile şi de suferinţele vieţii. Totuşi, nu am rămas în Casa Morţii, dar de ce nu am rămas, asta n-aş putea-o spune, mai cu seamă că mă obişnuisem cu cavernele ei şi nici nu aveam unde să mă întorc, nici nu duceam dorul nimănui.

Cadavrele sunt reci şi nici nu se pot mişca, mi-a spus Ramose. Rămâi aici, fiindcă societatea celor morţi este mai bună decât societatea celor vii. Omul mort nu mai poate lovi sau jigni pe nimeni şi nici nu mai poate face pe nimeni să sufere, aşa cum o poate face în timpul vieţii. Chiar şi inima ta a fost rănită de o săgeată, altfel nu ai fi venit aici. De ce să te întorci printre oamenii care te vor înţepa cu săgeţi otrăvite, care-ţi vor smulge ochii, care-ţi vor tăia mâinile şi-ţi vor lovi inima, până în clipa când vei ajunge atât de bătrân şi de uscat, încât nimic să nu te mai poată afecta?

Oare de ce eşti aici Ramose, în Casa Morţii? l-am întrebat eu. Tu eşti atât de înţelept şi nu mă îndoiesc că nu ai putea face o altă meserie. Cum de-ai ajuns aici?

Ramose şi-a scuturat capul ca o broască ţestoasă, şi-a încovoiat grumazul şi, fără să se uite la mine, a spus:

Tu ştii că în Casa Morţii nu vin decât cei care n-au încotro şi trebuie să vină. Cred că este de ajuns acest răspuns.

Apoi a rânjit, a băut un pic de bere rece şi mi-a spus:

Eu mă simt bine aici şi nu-mi este dor de nimic, fiindcă totul este doar vanitate. Tu trebuie să ştii că cine intră o dată în Casa Morţii nu mai poate pleca de aici niciodată şi chiar dacă tu vei fugi de aici, Casa Morţii va rămâne în tine.

Dar atunci, eu nu am înţeles ce a vrut el să spună şi m-am gândit că a vrut să glumească. De aceea, m-am spălat şi mi-am curăţat ceea ce aveam pe mine şi am ieşit afară din Casa Morţii însoţit de huiduielile şi de bătaia de joc a spălătorilor de cadavre. Ei nu au făcut acest lucru din răutate, ci, pur şi simplu, fiindcă acesta era felul lor de a se exprima şi fiindcă altfel nici nu ar fi putut. Ei m-au ajutat să scot afară sacul din piele de bou unde erau trupurile îmbălsămate ale părinţilor mei.

Cu toate că mă spălasem atât de mult, oamenii de pe stradă mă ocoleau, îşi acopereau nasul şi-şi manifestau prin gesturi dispreţul lor. Atât de mult intrase în mine mirosul din Casa Morţii, încât nici un barcagiu nu a acceptat să mă treacă de partea cealaltă a fluviului. De aceea, am aşteptat să se facă noapte şi, fără să mă sinchisesc de vreun paznic, am furat o barcă şi am trecut cu trupurile îmbălsămate ale părinţilor mei în Oraşul Morţilor.

Oraşul Morţilor era păzit chiar şi noaptea şi nu am reuşit să găsesc nici un mormânt care să nu fie păzit, unde să pot ascunde trupurile părinţilor mei, pentru ca ei să trăiască etern şi să se bucure de ofrandele care se aduc pentru bogaţi şi nobili. Aşa că a trebuit să car în spinare sacul din piele de bou spre deşert şi era deja o altă zi şi soarele mi-a ars spatele, iar mintea mi-a devenit tulbure. Înaintam gâfâind din greu şi am crezut că voi muri. Şi am cărat sacul din piele de bou în spinare, de-a lungul cărărilor periculoase, care duceau spre colinele unde doar tâlharii şi profanatorii de morminte cutezau să meargă, şi am ajuns în valea interzisă, unde sunt înmormântaţi faraonii. Am auzit noaptea cum urlau şacalii, cum şuieră şerpii otrăvitori, cum se mişcau pe pietrele încă fierbinţi scorpionii, dar nu mi-a fost frică şi nu mi-a tresărit inima la nici un pericol şi, chiar dacă eram tânăr, aş fi întâmpinat moartea cu bucurie. Când s-a întors lumina zilei şi când am văzut oameni, mi-a fost ruşine de mine şi o amărăciune ca cenuşa m-a învăluit, fiindcă am înţeles că viaţa nu mai poate să-mi ofere nimic.

Pe atunci eu încă nu ştiam că moartea îi evită pe oamenii care şi-o doresc şi că-i încolţeşte pe aceia care iubesc viaţa. Poate de aceea şerpii m-au ocolit şi nici scorpionii nu mi-au făcut vreun rău, nici arşiţa soarelui din deşert nu m-a sufocat. Iar în valea interzisă, paznicii parcă erau orbi şi surzi, fiindcă nici nu m-au văzut, nici n-au auzit zgomotul pietrelor rostogolite când coboram spre valea unde sunt mormintele faraonilor. Dacă ei m-ar fi văzut, m-ar fi omorât imediat şi mi-ar fi lăsat trupul să-l sfârtece şacalii. Eu am ajuns noaptea şi, cine ştie, poate că paznicii se temeau de valea interzisă, fiindcă preoţii lui Amon ferecau cu cele mai puternice magii mormintele regilor. Şi dacă ei mă vor fi văzut în lumina lunii, cu sacul din piele de bou în spate, şi dacă vor fi auzit zgomotul bolovanilor rostogoliri pe panta care duce în vale, poate că îşi vor fi întors faţa să nu mă mai vadă şi-şi vor fi acoperit capul să nu mă mai audă, gândindu-se că vreun mort rătăceşte prin vale.

Valea interzisă a regilor s-a deschis înaintea mea în toată sobrietatea ei încremenită ca moartea şi toată acea măreţie, pe care ochii mei au văzut-o atunci, un faraon nu a văzut-o niciodată în timpul vieţii. M-am învârtit toată noaptea prin valea interzisă, pentru a găsi mormântul marelui faraon, a cărui uşă zidită fusese recent pecetluită cu sigiliul preoţilor, aşa de mare era exigenţa mea, fiindcă doream pentru părinţii mei cel mai bun loc. Vanitatea mea era pe măsura nebuniei mele şi doream ca mormântul în apropierea căruia să îngrop trupurile părinţilor meu să fie acela în care odihnea marele faraon, care nu fusese de prea multă vreme pus în barca lui Amon, doream ca ofrandele din faţa mormântului să fie proaspete şi serviciul preoţilor din templul mortuar de la malul Nilului să fi fost ireproşabil. Dacă tot nu le puteam oferi părinţilor mei un mormânt personal, cel pe care-l doream trebuia să fie cel mai bun.

După ce luna a coborât, am săpat o groapă în nisip, alături de poarta mormântului marelui faraon, unde am îngropat sacul din piele de bou, în care erau trupurile părinţilor mei, apoi am acoperit groapa cu nisip. Şacalii au urlat prelung şi am ştiut că Anubis rătăceşte prin deşert şi că va avea grijă de părinţii mei şi că le va da sfaturi pentru ultimul lor drum. Şi eram sigur că, în faţa lui Osiris, inima părinţilor mei va trece cu bine prin marea probă a cântăririi, chiar dacă nu aveau cu ei o Carte a Morţii scrisă de preoţi şi nici falsa învăţătură în care cei bogaţi aveau încredere. De aceea, am simţit o mare uşurare când mâinile mele au pus nisipul peste mormântul lor. Şi am ştiut că ei vor trăi etern în vecinătatea unui mare faraon şi că se vor bucura cu smerenie de bunele ofrande aduse faraonului. Iar în ţara de Dincolo vor avea voie să călătorească cu corabia faraonului, să mănânce din pâinea faraonului şi să bea din vinul faraonului. Era tot ceea ce dorisem, de aceea mă expusesem pericolului de a fi străpuns de lăncile paznicilor din valea interzisă, dar nu mă pot considera un om curajos, fiindcă, de fapt, în acea noapte eu nu m-am temut de nimic, fiindcă aş fi vrut să mor.

Pe când săpam în nisip, mâinile mele au atins ceva dur, care s-a dovedit a fi un scarabeu sacru. Era tăiat într-o piatră roşie, avea ochii din pietre preţioase şi pe piatra roşie erau gravate semne sacre. În momentul când l-am văzut, am început să tremur şi lacrimile au început să mi se rostogolească de pe obraji în nisip, fiindcă acolo, în valea morţii, eu îmi imaginam că am primit un semn de la părinţii mei, că ei sunt mulţumiţi şi că le este bine. Aşa am dorit să gândesc, deşi ştiam sigur că scarabeul trebuie să fi căzut şi să se fi pierdut în nisip la înmormântarea faraonului.

Luna se culcase şi cerul era cenuşiu ca de moarte. M-am înclinat spre nisip şi i-am salutat pentru ultima oară, cu braţele ridicate, pe tatăl meu, blândul Senmut, şi pe mama mea, Kipa. „Fie ca trupurile lor să se păstreze pentru eternitate şi ca ei să aibă o viaţă fericită în ţara celor morţi”, am spus eu, fiindcă, pentru ei, doream să existe ţara de Dincolo, în ciuda faptului că eu nu cred că există. Apoi am plecat fără să mai întorc capul înapoi. În mâini duceam scarabeul sacru şi puterea lui s-a dovedit a fi mare, fiindcă m-a apărat tot drumul şi paznicii nu m-au văzut, deşi eu i-am văzut când au ieşit din baraca lor şi au aprins focul ca să-şi pregătească mâncarea. Scarabeul era, într-adevăr, puternic, fiindcă picioarele nu mi-au alunecat pe pietre şi nici scorpionii sau şerpii nu m-au atins, deşi nu mai aveam sacul de bou în spinare. În aceeaşi seară am ajuns la malul Nilului, am băut apă din Nil şi m-am trântit pe nisip, în stuf, şi am adormit. Picioarele îmi erau pline de răni care sângerau, mâinile mi se jupuiseră şi sângerau, ochii mă dureau de la lumina puternică a deşertului, trupul îmi ardea ca focul şi spatele îmi era plin de răni, dar nici o durere nu m-a împiedicat să dorm, fiindcă eram obosit.

Dimineaţa m-am deşteptat în gălăgia pe care o făceau raţele sălbatice. Amon traversase cerul în barca lui de aur, iar zgomotul oraşului, de pe cealaltă parte a fluviului, ajungea până la urechile mele. Desfăşurându-şi pânzele lor albe, bărcile şi corăbiile treceau de-a lungul fluviului. Spălătoresele loveau rufele cu maiul pe scândurile de spălat, strigând şi râzând zgomotos. Dimineaţa era proaspătă şi strălucitoare, dar inima îmi era goală şi viaţa era ca cenuşa în mâinile mele.

Durerile trupului mi-au produs bucurie, fiindcă îmi dădeau un semn că încă mai exist. Până atunci, singurul meu ţel fusese acela de a restitui părinţilor mei viaţa eterna, pe care le-o furasem înainte ca ei să fi murit. Greşeala mea era reparată, aşa cum putusem să o fac, dar mai departe, viaţa mea nu avea nici un rost şi nici un scop. Pe şoldurile mele atârnau nişte zdrenţe ca ale sclavilor, spatele îmi era jupuit şi nu aveam nici cel mai mic bănuţ de aramă, pentru a-mi cumpăra ceva de mâncare. Ştiam că, dacă m-aş fi ridicat de acolo de unde zăceam, ar fi putut apărea repede vreunul dintre aceia care aleargă în faţa gardienilor, că gardienii ar fi putut să mă strige şi să mă întrebe cine sunt şi de unde vin şi nu aş fi putut să le dau nici un răspuns, fiindcă eu credeam că numele Sinuhe este deja cunoscut de toată lumea ca un nume blestemat pentru eternitate. De aceea, nici la prieteni nu voiam să merg, fiindcă nu aş fi vrut ca dispreţul oamenilor să se răsfrângă şi asupra lor. Şi nici nu doream să văd cum îşi coboară a neputinţă braţele sau cum îmi întorc spatele, fiindcă faptul de a se uita la mine le-ar fi produs scârbă. Credeam că, deja, făcusem destul rău.

Pe când mă gândeam aşa, atenţia mi-a fost atrasă de cineva care-mi dădea târcoale, dar la început nu am înţeles că este o fiinţă omenească şi am crezut că este un monstru dintr-un vis urât. În locul unde ar fi trebuit să fie nasul, acel om avea o gaură, urechile lui fuseseră tăiate şi era înspăimântător de slab. Când l-am privit mai atent, am observat că mâinile lui erau diforme, mari şi puternice, iar trupul plin de semne asemănătoare acelora lăsate de căratul poverilor grele sau de loviturile de frânghii.

Imediat ce a observat că l-am văzut, el m-a întrebat:

— Ce ţii aşa de strâns în mână?

Am deschis pumnul şi i-am arătat scarabeul sacru, pe care îl găsisem în nisipul din Valea Regilor. El mi-a spus:

Dă-mi-l mie, ca să-mi aducă noroc, fiindcă un om atât de nenorocit şi de sărac ca mine are nevoie în lumea asta de mult noroc.

I-am răspuns:

Şi eu sunt sărac şi nu am nimic altceva în afară de acest scarabeu. Aş vrea să-l păstrez ca pe un talisman, care să-mi poarte noroc.

El mi-a spus:

Chiar dacă sunt sărac şi într-o neagră mizerie, eu ţi-aş putea da un ban de argint pe el şi poate că-i mult prea mult acest preţ pentru o piatră colorată. Dar îmi este milă de tine, fiindcă eşti atât de sărac, de aceea vreau să-ţi dau pe acest scarabeu un ban de argint.

Şi el a scos din cingătoare un ban de argint şi mi l-a întins, dar eu eram foarte hotărât să păstrez scarabeul, fiindcă în acel moment, am simţit că numai scarabeul mă mai poate ajuta şi i-am spus şi lui ceea ce gândeam.

Dar el mi-a spus înfuriat:

Tu uiţi că eu aş fi putut să te omor în timp ce dormeai. M-am uitat la tine multă vreme şi m-am întrebat oare ce ţii atât de strâns în mâna ta. Am aşteptat să te trezeşti dar acum regret că nu te-am omorât, când văd cât de nerecunoscător eşti.

Dar eu i-am răspuns:

După nasul şi urechile tale tăiate, se poate vedea că eşti un criminal, care a fugit din vreo mină. Dacă m-ai fi omorât în timp ce dormeam, ai fi făcut foarte bine, fiindcă eu sunt singur şi nici nu ştiu încotro s-o apuc. Dar ai grijă şi fereşte-te, fiindcă, dacă te va vedea vreun gardian, te va reţine şi te va atârna de zidurile Tebei cu capul în jos sau te va trimite din nou la mina din care ai fugit.

El a spus:

— Şi acum aş putea să te ucid, căci cu toate că arăt atât de mizerabil, sunt, totuşi, un bărbat puternic. Dar n-am să omor un om pentru o bucată de piatră, mai cu seamă că suntem în apropiere de Oraşul Morţilor şi gardienii ar putea auzi urletele tale. Păstrează-ţi talismanul! Poate că tu ai mai multă nevoie de noroc decât mine. Dar, mă întreb de unde vei fi venit tu, de nici atâta lucru nu ştii, că eu nu mă feresc de nici un gardian şi nu am de ce să mă tem, fiindcă sunt un om liber, nicidecum un sclav. Aş putea să merg în oraş, dacă aş vrea, dar nu merg, fiindcă copiilor le este frică de faţa mea.

Oare cum poate fi liber un condamnat pe viaţă dintr-o mină? Nasul şi urechile tale tăiate te trădează, i-am spus eu în bătaie de joc, fiindcă credeam că el vrea să facă pe grozavul cu mine.

Cuvintele tale nu mă ating, a spus el, fiindcă eu sunt credincios şi-mi este teamă de zei. De altfel, de aceea nu te-am omorât în timp ce dormeai. Dar oare tu nu ştii că prinţul moştenitor, după ce a fost încoronat cu dubla coroană a faraonilor, a poruncit să fie descătuşaţi toţi cei care sunt în lanţuri şi ca să fie eliberaţi toţi condamnaţii din mine şi din carierele de piatră? De acum înainte, acolo vor lucra doar oameni liberi, care vor fi plătiţi pentru munca pe care o vor face.

El a râs îndelung, de unul singur, apoi a continuat:

De aceea, aici, în stuful de la malul Nilului, suntem mulţi bărbaţi care am fost eliberaţi şi ne mulţumim să mâncăm ofrandele care sunt aduse zilnic la mormintele celor bogaţi din Oraşul Morţilor şi gardienilor le este mult mai frică de noi, decât ne este nouă de ei. Unui bărbat care a fost într-o mină nu-i mai este teamă de nimic, fiindcă nimic nu poate fi mai groaznic pe lumea asta decât să munceşti ca sclav într-o mină. Mulţi dintre noi nici nu se tem de zei, dar eu gândesc că cel mai bine este să te sprijini de ceva, de aceea cred în zei, chiar dacă am trăit zece ani într-o mină, după cum se vede.

Deci, aşa am aflat că prinţul moştenitor a urcat pe tronul faraonilor cu numele de Amenhotep al IV-lea şi că a eliberat toţi sclavii şi toţi puşcăriaşii şi că minele şi carierele de piatră de la malul mării orientale şi chiar minele din Sinai s-au golit, fiindcă nimeni din Egipt nu era chiar atât de nebun să se ducă de bunăvoie să muncească într-o mină. Marea soţie regală era prinţesa din Mitanni, care încă se mai juca cu păpuşile, iar faraon, un bărbat care se închina unui zeu nou.

Zeul lui este, într-adevăr, nemaipomenit, a spus fostul sclav din mină, dacă l-a îndemnat pe faraon să facă nişte fapte atât de nebuneşti. Fiindcă acum, bandiţii şi ucigaşii se plimbă liberi prin cele două regate, minele sunt goale şi Egiptul nu se îmbogăţeşte cu nimic. Eu sunt nevinovat şi am fost pedepsit pe nedrept, dar judecăţi strâmbe au fost întotdeauna şi vor mai fi cât va fi lumea. De aceea, afirm că este nechibzuită hotărârea de a elibera sute şi mii de criminali, chiar dacă printre cei eliberaţi se găseşte şi câte unul ca mine, care n-are nici o vină. Dar asta-i afacerea faraonului, nu-i treaba mea. Din partea mea, n-are decât să gândească cum vrea.

Pe când vorbea, el m-a cercetat cu privirea, apoi mi-a pipăit mâinile şi jupuiturile de pe spinare. Mirosul pe care-l aveam de la Casa Morţii nu l-a deranjat deloc şi probabil că i-a fost milă de mine şi de tinereţea mea, fiindcă mi-a spus:

Pielea ta a fost prea tare arsă de soare. Eu am nişte ulei şi, dacă vrei, le-aş putea unge cu ulei.

El mi-a uns cu grijă spatele, picioarele şi mâinile, dar pe când făcea acest lucru, a înjurat şi a spus:

Pe Amon, nu ştiu ce m-a apucat să fac acest lucru, fiindcă tot nu mă aleg cu nimic de la tine. Nimeni nu mi-a uns mie rănile când am fost lovit şi biciuit şi i-am urât pe zei pentru nedreptatea care mi s-a făcut.

Ştiam bine că toţi sclavii şi condamnaţii se cred inocenţi, dar el era atât de prietenos cu mine, de aceea am dorit să fiu şi eu prietenos cu el şi mă simţeam şi atât de solitar, încât îmi era frică ca nu cumva el să plece şi să rămân singur cu tristeţea din inima mea De aceea i-am spus:

Povesteşte-mi despre nedreptatea care ţi s-a făcut, ca să pot plânge cu tine suferinţele pe care le-ai îndurat.

El a spus:

Încă din primul an petrecut în mina de cupru, mi-a fost alungată tristeţea cu lovituri de ciomag, dar ura a fost mai rezistentă, fiindcă a trebuit să treacă cinci ani până am scăpat de ea şi până când inima mea s-a golit de orice sentiment omenesc. Dar de ce să nu-ţi povestesc despre tot ceea ce mi s-a întâmplat? Poate că te mai înveselesc după ce degetele mele ţi-au produs, desigur, dureri de spinare, când ţi-am uns jupuiturile şi rănile. Află, deci, că eu eram un om liber şi-mi cultivam pământul, fiindcă eu am avut casă şi boi şi nevastă şi-ntotdeauna cana mea a fost plină cu bere. Dar eu am avut şi un vecin puternic, pe care-l chema Anukis, putrezi-i-ar hoitul. Nu puteai cuprinde cu ochii terenurile pe care le avea el, numărul vitelor lui era ca nisipul şi când mugeau, se auzeau ca talazurile mării, dar cu toate astea, el râvnea la modestele mele bunuri. De aceea, îmi făcea tot felul de necazuri şi după fiecare revărsare, când pământurile erau măsurate din nou, pietrele de hotar se apropiau de casa mea şi, de fiecare dată, pierdeam câte ceva din terenul meu. Şi nu era de făcut nimic, căci topografii îl credeau pe el, nu pe mine, fiindcă de la el primeau daruri bogate. Pe lângă aceasta, el distrugea sistematic canalele mele de irigaţie, împiedicând astfel apa să-mi ude câmpul, boii mei sufereau de sete, culturile mele se uscau şi în cana mea nu mai era nici un strop de bere. Şi nu puteam să-i spun nimic, fiindcă el locuia iarna la Teba, unde avea o casă frumoasă, şi doar vara ajungea pe întinsele lui domenii, dar vara, când încercam să mă apropii de casa lui, sclavii lui mă loveau cu ciomegele şi asmuţeau câinii, aşa că nu puteam niciodată să-i vorbesc.

Omul fără nas a suspinat din greu şi a început să mă ungă din nou cu ulei pe spinare. După aceea, a continuat povestirea:

Dar cine ştie, poate că aş mai fi trăit şi acum în casa mea, dacă zeii nu m-ar fi blestemat când mi-au dat o fată atât de frumoasă. Eu am avut cinci băieţi şi trei fete, ca tot săracul care se-nmulţeşte repede, şi când copiii mei au crescut mari, mi-au fost de mare ajutor şi mi-au adus multă bucurie, cu excepţia unui băiat, pe care mi l-a furat un vagabond de negustor străin încă de când era mic. Iar fata cea mică era atât de frumoasă, că de nebun ce am fost, eram mândru de ea şi n-o puneam să facă nici o muncă grea, ca nu cumva soarele să-i ardă pielea şi nici măcar să care apă n-o lăsam. Aş fi fost mai înţelept dacă i-aş fi tăiat părul şi i-aş fi acoperit faţa, fiindcă vecinul meu, Anukis, a văzut-o şi s-a aprins de pasiune pentru ea şi de atunci încolo, nu am mai avut nici o zi liniştită. El m-a reclamat şi m-a târât din judecată în judecată, fiindcă, a spus el şi s-a jurat pe zei, boii mei au trecut pe terenul lui şi i-au călcat în picioare culturile, iar băieţii mei au distrus canalele de irigaţie şi au aruncat mortăciuni în fântânile lui. De asemenea, el s-a jurat că în timpul anilor secetoşi, mi-ar fi împrumutat grâu, pe care eu nu i l-am restituit şi, fiindcă sclavii lui au certificat aceste lucruri, judecătorul nici nu a vrut să asculte vorbele mele. Dar vecinul mi-ar fi lăsat câmpul, dacă eu i-aş fi dat fata. Dar eu n-am vrut, fiindcă speram că, fiind atât de frumoasă, ar fi putut găsi un bărbat cumsecade, care să fie generos şi cu mine şi să mă ajute la bătrâneţe. Iar într-o zi, sclavii lui m-au atacat şi eu n-am avut decât un băţ, cu care m-am apărat, dar l-am lovit pe unul dintre ei în cap şi el a murit. După aceea, mi-au fost tăiate nasul şi urechile şi am fost dus la mina de cupru, iar nevasta şi copiii mei au fost vânduţi ca sclavi, pentru a fi despăgubit Anukis cu banii obţinuţi la vânzare. Pe fata mea cea mică a luat-o Anukis, care după ce s-a distrat cu ea, a dat-o sclavilor lui s-o călărească. De aceea, cred că s-a făcut o nedreptate când am fost trimis în mină. Acum, când după zece ani, faraonul mi-a redat libertatea, m-am dus repede acasă, dar casa fusese dărâmată şi pe păşune era o turmă necunoscută de vite, iar fata mea nici nu a vrut să mă recunoască şi, în faţa grajdurilor, a aruncat cu apă fierbinte peste picioarele mele. Totuşi, am auzit că Anukis a murit şi că are un mormânt mare în Oraşul Morţilor din Teba şi că pe poarta mormântului său este o inscripţie. De aceea am venit în Teba, fiindcă am vrut să ştiu ce scrie pe mormântul lui, dar eu nu ştiu să citesc şi nici n-am găsit pe cineva care să-mi citească inscripţia. Dar mormântul l-am găsit fără să întreb pe nimeni.

Dacă vrei, am spus eu, îţi voi citi ce scrie, fiindcă eu ştiu să citesc.

Fie ca trupul să ţi se păstreze etern nealterat, a spus el, dacă tu vrei să-mi faci un asemenea bine. Mai înainte de a muri, aş vrea să ştiu ce a scris Anukis pe mormântul lui, fiindcă eu sunt un om sărac şi simplu şi cred în tot ceea ce e scris.

El a luat de pe mine pânza care-mi acoperea şoldurile şi a spălat-o în Nil şi mi-a uns din nou tot trupul cu ulei şi, după aceea, am plecat împreună în Oraşul Morţilor şi gardienii nu ne-au oprit. Am mers printre rândurile de morminte şi el mi-a arătat un mormânt mare, în faţa căruia erau depuse ofrande. Înaintea porţii mormântului era un coş cu multe prăjituri, carne, friptură, fructe şi flori, iar alături de coş, un vas sigilat cu vin. Omul fără nas a început să mănânce şi m-a invitat şi pe mine să mănânc, iar după ce am mâncat, mi-a spus să citesc textul, care era scris pe poarta mormântului. I-am citit:

Eu, Anukis, am cultivat grâu şi am plantat arbori şi recoltele mele au fost mari. Fiindcă m-am temut de zei şi am dat zeilor în dar a cincea parte din recoltă. Nilul a fost favorabil culturilor mele şi pe pământurile mele nimeni nu a cunoscut foamea în toate zilele vieţii mele. Nici vecinii mei nu au cunoscut foamea, fiindcă am dirijat apa ca să curgă şi pe pământurile lor şi atunci când a fost secetă şi ei nu au avut ce să mănânce, le-am dat din grâul meu. Am ajutat copii orfani care plângeau şi lacrimile lor s-au uscat, niciodată nu am prigonit şi despuiat văduve şi am renunţat, mai degrabă, la drepturile mele asupra lor, pentru ca numele meu să fie binecuvântat în toată ţara. Celui care şi-a pierdui boul, i-am dat un altul mai bun din cireada mea. Nu am acceptat niciodată ca pietrele de hotar să fie strămutate în favoarea sau în detrimentul nimănui şi niciodată nu am împiedicai apa să curgă pe pământul vecinilor mei. Toate aceste fapte le-am făcut eu, Anukis, ca să fiu agreat de zei şi ca zeii să mă ajute în călătoria pe care o am de făcut în Ţara de Dincolo.

Omul fără nas a ascultat cu atenţie, iar când am terminat de citit, a început să plângă amar. Apoi mi-a spus:

Eu sunt doar un biet om şi cred tot ceea ce este scris. Şi înţeleg că Anukis a fost un bărbat pios şi demn de respect. Generaţiile viitoare vor citi inscripţia de pe poarta mormântului lui şi-i vor cinsti numele. Iar eu nu sunt decât un criminal mizerabil, fără urechi şi fără nas, şi toţi oamenii văd crima care este scrisă pe faţa mea, iar când voi muri, trupul meu va fi aruncat în Nil şi nu voi mai fi nimic. Oare nu este totul doar deşertăciune în lumea asta?

După aceea, el a rupt sigiliul vasului cu vin şi a băut. Un gardian s-a apropiat de noi şi ne-a ameninţat cu bastonul său, dar Omul fără nas i-a spus:

În zilele vieţii lui, Anukis mi-a făcut mult bine. De aceea, cinstindu-i memoria, beau şi mănânc în faţa mormântului lui. Nu te-aş sfătui să te atingi de mine sau de prietenul meu, care este un bărbat instruit, din moment ce poate citi inscripţiile de pe morminte, şi nici să te-apuci să strigi după alţi gardieni. Nu trebuie să neglijezi faptul că în stufăriş sunt mulţi oameni care abia s-au întors din mină şi că unii au şi făcut rost de cuţite, pe care ar putea să le încerce pe beregata ta la noapte. Mi-ar părea rău dacă ţi s-ar întâmpla aşa ceva, fiindcă eu sunt un om foarte evlavios şi cred în zei şi nu vreau să fac rău nimănui. De aceea, este mai bine să ne laşi în pace, ca şi cum nu ne-ai fi văzut. Asta este bine şi pentru tine, şi pentru noi.

Te îngrozeai dacă priveai faţa mutilată a Omului fără nas, de aceea, după ce s-a uitat în jurul său, gardianul a apreciat că cel mai înţelept lucru pe care îl poate face este să plece.

Am mâncat şi am băut în faţa mormântului lui Anukis şi ofrandele erau destul de proaspete încă, fiindcă stătuseră la umbră şi, pe când beam vinul, Omul fără nas a spus:

Acum înţeleg c-ar fi fost mai bine dacă i-aş fi dat-o de bunăvoie pe fiica mea lui Anukis. Poate că el m-ar fi lăsat să trăiesc liniştit în casa mea, poate că el mi-ar fi adus şi daruri, fiindcă pe atunci fata mea era frumoasă şi curată, nu ca acum, când a ajuns o rogojină ruptă, pe care se culcă toţi sclavii lui Anukis. Acum ştiu că în lume nu este dreptate decât pentru cei bogaţi şi puternici şi că plânsul celui sărac nu ajunge niciodată la urechile faraonului.

Apoi, el a ridicat vasul cu vin în mâini râzând zgomotos şi a spus:

Beau în sănătatea ta, dreptule Anukis, şi prea puţin îmi pasă dacă trupul tău se va păstra o eternitate, fiindcă dacă zeii îngăduie ca tu şi mulţi alţii ca tine să trăiască fericiţi în ţara de Dincolo, nu m-aş alege cu prea multă bucurie, de-aş ajunge şi eu acolo. După părerea mea, ar fi drept dacă tu ţi-ai continua faptele tale bune, pe care le-ai început deja pe pământ şi ai împărţi cu mine vasele de aur şi bijuteriile din mormântul tău. N-avea nici o grijă că, dacă luna se va ascunde după nori, voi reveni în noaptea aceasta ca să te salut.

Ce spui tu, Omule fără nas, am întrebat eu speriat şi am făcut instinctiv cu mâna semnul lui Amon. Doar n-o să te apuci să jefuieşti morminte! Adu-ţi aminte că profanarea mormintelor este cea mai mare crimă, atât în faţa zeilor, cât şi în faţa oamenilor.

Vorbeşti ca o baligă înţeleaptă şi instruită, a spus el, dar uiţi că Anukis îmi este dator şi că eu nu pot fi chiar atât de generos ca el, pentru a renunţa la drepturile mele. Află că, dacă tu vei încerca să mă împiedici, îţi voi frânge gâtul, dar eu cred că tu vei fi înţelept şi mă vei ajuta. Patru ochi văd mai bine decât doi ochi, şi dacă luna nu va străluci prea tare în noaptea aceasta, vom sparge mormântul şi te asigur că doi bărbaţi pot scoate dintr-un mormânt de două ori mai multe bogăţii decât unul singur.

Ştii, i-am spus eu neliniştit, n-aş prea vrea să atârn spânzurat cu capul în jos pe zidurile Tebei.

Dar după aceea m-am gândit mai bine şi am ajuns la concluzia că nu mai are nici o importanţă, după toate cele ce mi s-au întâmplat, dacă voi jefui şi un mormânt, fiindcă dezonoarea mea va fi doar cu puţin mai mare, când prietenii şi cunoştinţele mele vor vedea că atârn pe zidurile Tebei. De fapt, moartea nu mă mai speria deloc. Am mâncat şi am băut împreună cu Omul fără nas şi am golit vasul de vin, apoi l-am spart şi i-am aruncat cioburile pe mormintele vecine. Gardienii s-au întors cu spatele la noi ca să nu ne vadă şi ne-au lăsat să trecem fără să strige la noi, fiindcă le era frică.

Noaptea, în Oraşul Morţilor veneau soldaţi ca să păzească mormintele, dar cum noul faraon nu le dăduse daruri, după cum se obişnuia după fiecare încoronare, ei se răzbunau pe nedreptatea care credeau ei că li se făcuse şi bombănind, cu torţele aprinse în mâini, spărgeau morminte şi furau ce puteau, nu mai înainte de a bea, zgomotoşi şi veseli, vinul din vasele care erau în morminte, şi erau foarte multe vase cu vin în morminte. Am spart împreună cu Omul fără nas mormântul lui Anukis şi nimeni nu ne-a împiedicat să o facem şi după aceea, am furat toate vasele de aur şi bijuteriile pe care le-am putut căra.

La revărsatul zorilor, numeroşi negustori aşteptau pe malul Nilului ca să cumpere obiecte de valoare furate din morminte, pe care le încărcau în bărci ancorate puţin mai în josul fluviului. Noi le-am vândut tot ceea ce capturaserăm şi ei ne-au plătit cu aproape nouă sute de galbeni în aur şi în argint şi, după aceea, noi am împărţit banii după greutatea marcată pe aur şi pe argint. Dar preţul pe care l-am obţinut a fost o infimă parte din valoarea adevărată a obiectelor pe care noi le-am vândut. Omul fără nas a fost însă tare bucuros şi mi-a spus:

Uite c-am ajuns şi bogat. Nu încape nici o îndoială că meseria aceasta este mai grozavă decât cea de hamal în port sau de cărăuş de apă pe câmp.

Insă eu am spus:

Din păcate, ulciorul nu prea merge de multe ori la apă.

De aceea ne-am şi despărţit, iar eu m-am întors în Teba cu barca unui negustor. Mi-am cumpărat haine noi şi fiindcă mirosul cu care ieşisem din Casa Morţii aproape că mă părăsise, am putut să intru într-o cârciumă fără să atrag atenţia asupra mea şi am mâncat şi am băut.

Toată ziua s-au auzit dinspre Nil sunetul trâmbiţelor şi zgomotul armelor care veneau din Oraşul Morţilor. Carele de luptă au străbătut aleile dintre morminte, iar garda personală a faraonului i-a străpuns cu lăncile pe profanatorii de morminte şi urletele lor de moarte s-au auzit până în oraş. Seara, zidurile au fost pline de cadavre atârnate cu capul în jos, şi după aceea, a fost din nou ordine în Teba.

După ce noaptea am dormit într-un han, m-am dus la fosta mea casă şi l-am chemat pe Kaptah. El a venit şchiopătând şi obrajii lui erau roşii şi umflaţi de la lovituri, dar când m-a văzut, a început să plângă de bucurie, sa aruncat la picioarele mele şi mi-a spus:

— Stăpânul meu! Ce bine că te-ai întors! Am crezut că ai murit, fiindcă, mi-am spus eu, dacă ai fi fost încă în viaţă, te-ai fi întors ca să-mi mai ceri cupru şi argint; de obicei, cine s-a apucat să dea o dată trebuie să dea mereu, dar tu n-ai mai venit, cu toate că, pentru, tine, eu am furat cât am mai putut de la noul stăpân, putrezi-i-ar oasele. După cum vezi, ieri mi-a zdrobit genunchii şi faţa. Şi-mi este foarte teamă, fiindcă maică-sa, crocodilul, aleagă-s-ar din ea praful şi pulberea, m-a ameninţat că mă vinde.

De aceea, trebuie să plec repede din casa asta blestemată şi sunt gata să te urmez, stăpânul meu, oriunde te-ai duce.

Am ezitat şi el, desigur, a înţeles greşit ezitarea mea, fiindcă mi-a spus:

Adevărul este că am furat destul de mult şi că, pentru un oarecare timp, avem din ce trăi, iar când argintul se va isprăvi, găsesc eu ceva de lucru şi nu trebuie să-ţi faci griji, fiindcă din banii pe care îi voi câştiga, vom putea să trăim amândoi. Dar scoate-mă din ghearele mamei crocodililor şi ale fiului ei.

— Eu am venit să-mi plătesc datoria, Kaptah, am spus eu, şi i-am dat aur şi argint şi suma pe care i-am dat-o a fost de câteva ori mai mare decât cea pe care o luasem de la el. Dar dacă tu vrei, eu aş putea să te răscumpăr de la stăpânul tău şi vei fi liber să te duci unde vrei.

Când a simţit în mâinile lui greutatea aurului şi argintului, Kaptah a fost cuprins de bucurie şi, uitându-şi durerile, a început să ţopăie, cu toate că era deja un bărbat în vârstă. Dar imediat i-a fost ruşine pentru slăbiciunea pe care o avea pentru bani şi mi-a spus:

Adevărul este că am plâns amar după banii pe care ţi i-am dat, dar uită acest lucru. Dacă tu vrei să mă răscumperi pentru a-mi oferi libertatea, eu nu ştiu ce să fac şi încotro să mă duc, fiindcă eu am fost toată viaţa sclav. Fără tine, eu sunt ca un pui de pisică, căruia încă nici nu i s-au deschis ochii sau ca un miel abandonat de maică-sa. Şi cred că este păcat să-ţi risipeşti aurul pentru a cumpăra ceea ce deja îţi aparţine.

Apoi, el s-a prefăcut că priveşte spre uşă şi a clipit cu şiretenie din unicul ochi şi mi-a spus:

Tot aşteptându-te, m-am informat în fiecare zi despre corăbiile care pleacă din port. Chiar astăzi pleacă spre Simyra o corabie mare, care mi-a inspirat încredere, şi poate că n-ar fi rău să ne aventurăm într-o astfel de călătorie, dar nu mai înainte de a aduce zeilor jertfe, pentru a fi asiguraţi că ei ne vor proteja în timpul călătoriei. Ceea ce este rău e că eu încă nu am găsit un zeu destul de puternic, pentru a-l înlocui pe Amon, fără să-mi fie teamă că el se va răzbuna fiindcă renunţ la ajutorul lui. M-am informat sârguincios despre numeroşi zei şi l-am încercat chiar şi pe noul zeu al faraonului, la al cărui templu care abia şi-a deschis porţile se duc mulţi oameni care vor să intre în graţiile faraonului, dar se spune că faraonul ar fi afirmat că zeul lui trăieşte numai pentru adevăr; de aceea mă bate gândul că acest zeu nu-i deloc un zeu prea comod şi util.

Mi-am adus aminte de scarabeul găsit, i l-am dat lui Kaptah şi i-am spus:

Acesta este un zeu puternic, chiar dacă nu-i prea mare. Păstrează-l cu grijă, fiindcă eu cred că el ne va purta noroc şi eu deja am avut un semn al puterii lui, când punga mi s-a umplut cu aur. Pune-ţi hainele siriene şi părăseşte această casă, dar să nu-mi reproşezi mie nimic, dacă cumva vei fi prins. Să te ajute acest mic zeu! Şi cred că ai dreptate, este mai bine să nu risipim banii şi să-i păstrăm pentru călătoria noastră până la Simyra. De fapt, eu nu mai am ce căuta în Teba, fiindcă nu mai pot privi în faţă nici un om şi nici într-un alt oraş din Egipt nu vreau să merg. Dar, evident, trebuie să trăiesc şi eu undeva, de aceea trebuie să plec. Eu niciodată nu mă voi mai întoarce în Teba.

Dar Kaptah a spus:

Cel mai bine este să nu te grăbeşti să faci jurăminte, stăpâne, fiindcă nu se poate şti ce aduce ziua de mâine. Cine a băut o dată din apa Nilului se întoarce la Nil. Nici o altă apă din lume nu-i va mai potoli setea. În rest, nimic de zis, fiindcă hotărârea ta este destul de înţeleaptă. Dar şi mai înţeleaptă mi se pare hotărârea de a mă lua cu tine, fiindcă, la drept vorbind, fără mine tu eşti ca un copil, care nu se poate înfăşa singur în scutece. Eu nu ştiu ce rău vei fi făcut, de ţi se dau ochii peste cap când vorbeşti despre acest lucru, dar ştiu că eşti încă tânăr şi că peste un timp vei uita, faptele oamenilor sunt ca pietrele aruncate în apă. Când arunci o piatră în apă, se aude un zgomot mare şi apa se agită, dar după o clipă, suprafaţa apei este din nou netedă şi nu se vede nici o urmă pe care piatra să o fi lăsat. La fel se întâmplă şi cu memoria oamenilor. Cu timpul, toţi îţi vor fi uitat numele şi faptele şi te vei putea întoarce. Eu sper că vei ajunge atât de puternic şi de bogat, încât să mă poţi proteja şi pe mine de pedeapsa cumplită care îl ameninţă pe un sclav care a fugit.

Eu plec pentru a nu mă mai întoarce niciodată, am spus eu hotărât.

Dar în aceeaşi clipă, Muma Crocodililor l-a strigat cu o voce ascuţită şi înspăimântătoare pe Kaptah. Eu m-am retras şi l-am aşteptat la colţul străzii şi nu după multa vreme, el şi-a făcut apariţia cu un coş în mână, în care avea o boccea. În cealaltă mână zornăia nişte bănuţi de argint.

Muma Crocodililor m-a trimis în piaţă după cumpărături, mi-a spus el bucuros. Şi, ca de obicei, mi-a dat foarte puţini bani, dar nu-i nimic, nu strică şi o mică contribuţie din partea ei la călătoria noastră, fiindcă bănuiesc că Simyra nu este chiar atât de aproape.

El avea în coş hainele siriene şi peruca, aşa că ne-am dus la malul Nilului, unde el şi-a schimbat hainele, apoi am cumpărat o frumuseţe de baston pentru el, aşa cum au numai servitorii nobililor şi alergătorii din faţa gardienilor. După aceea, ne am dus la debarcaderul de unde pleacă corăbiile spre Siria şi am găsit o corabie mare care avea pe puntea din spate o coardă din frânghie împletită, care susţinea catargul, groasă cât un om şi pe catargul căreia fâlfâia pavilionul de plecare. Căpitanul era sirian şi s-a bucurat când a auzit că sunt medic, el avea mult respect pentru medicii din Egipt. Uneori, în timpul unei călătorii lungi, marinarii se îmbolnăveau şi nu era rău dacă se întâmpla să fie şi un medic pe corabie, aşa mi-a spus el. Era limpede că scarabeul ne purta noroc, fiindcă am fost înscrişi imediat în registrul de bord şi căpitanul nu a vrut să primească nici un bun de la noi şi ne-a spus că noi va trebui să plătim doar mâncarea pe care o vom consuma. Din acel moment, Kaptah a început să respecte scarabeul ca pe un adevărat zeu şi să-l ungă în fiecare zi cu cele mai bune balsamuri şi să-l înfăşoare în cea mai fină pânză.

Corabia s-a desprins de mal, sclavii au început să vâslească şi după optsprezece zile am trecut de hotarele Egiptului; după alte optsprezece zile am ajuns acolo unde Nilul se desparte în două braţe pentru a intra în mare, iar după încă două zile, în faţa noastră a apărut marea. În timpul călătoriei de-a lungul Nilului am trecut pe lângă oraşe şi temple, am văzut câmpuri bogate şi turme de vite, dar bogăţia Egiptului nu mi-a bucurat inima, fiindcă eram nerăbdător să părăsesc Ţara pământului negru. Dar când marea a fost în faţa noastră şi nu s-a mai văzut nici un pic de pământ, Kaptah a început să fie neliniştit şi m-a întrebat daca nu ar fi fost mai bine să fi debarcat şi să ne fi continuat călătoria până la Simyra pe pământ, chiar dacă drumul ar fi fost mai greu şi mai periculos din cauza tâlharilor care ne-ar fi putut ataca. Neliniştea lui a crescut şi mai mult când vâslaşii şi marinarii au început, după cum este obiceiul, să se văicărească şi să-şi zgârie până la sânge faţa cu pietre ascuţite, cu toate măsurile pe care căpitanul le luase ca pasagerii să nu-i vadă şi să nu se sperie. Numele corăbiei noastre era „Peştele cu cioc de pasăre”. Căpitanul i-a biciuit pe vâslaşi şi pe marinari, dar acest lucru nu i-a împiedicat să continue şi chiar să-şi sporească bocetele, aşa că mulţi pasageri s-au molipsit de la ei şi au început să plângă jalnic şi să aducă jertfe zeilor. Egiptenii strigau numele lui Amon, în timp ce sirienii invocau Baalii din Simyra, Sidon, Biblos, şi din alte oraşe de unde erau ei. De aceea, i-am spus lui Kaptah să sacrifice ceva şi pentru zeul nostru, dacă îi este atât de mare frică. Ei s-a înclinat până la pământ în faţa scarabeului care era înfăşurat în cârpe şi a aruncat un bănuţ de argint în mare, ca să-l înduplece pe zeul mării, dar după aceea, s-a apucat să plângă, atât pentru că-i era milă de el însuşi, cât şi pentru argintul pe care-l pierduse.

După ce au încetat cu urletele lor isterice; marinarii au ridicat pânzele şi corabia a tresărit şi a scârţâit din toate încheieturile, apoi a început să oscileze şi să se aplece, când într-o parte, când în alta, purtată de valuri şi împinsă de vânt. Dar când corabia a început să se legene, faţa lui Kaptah a devenit cenuşie, el a încetat să mai ţipe şi după o clipă m-a anunţat că stomacul i s-a urcat până la urechi şi că simte că i se apropie sfârşitul. Mi-a spus că el nu vrea să-mi reproşeze nimic, chiar dacă eu l-am împins spre această tristă aventură, şi că-mi iartă tot răul pe care i l-am făcut când l-am adus cu mine pe corabie, pentru ca zeii să ţină seama de această trăsătură bună a caracterului său şi să fie binevoitori cu el, fiindcă el încă mai are o slabă speranţă că apa mării este suficient de sărată pentru a-i conserva trupul şi că, după ce va muri înecat, va putea începe liniştit călătoria spre Ţara de Dincolo. Marinarii care l-au auzit au râs cu poftă şi i-au spus că marea este plină de monştri, care-l vor devora înainte de a ajunge la fund.

Vântul s-a înteţit, corabia se legăna îngrozitor, dar căpitanul scruta liniştit largul mării, deşi nu se vedea nici un ţărm nicăieri. Atunci a început să mi se facă şi mie puţin frică, fiindcă mă întrebam cum ar putea el găsi drumul spre ţărmul dispărut şi am încetat să mai râd de Kaptah, apoi am simţit cum mi se învârte capul şi că mi se face rău. Iar peste puţină vreme, Kaptah a vomitat, apoi s-a întins pe puntea corăbiei şi faţa lui s-a făcut verde şi nu a mai spus nimic. M-am neliniştit şi mai mult când am văzut că mulţi alţi călători vomitau, îşi schimbau culoarea feţei şi gemeau de moarte, de aceea, m-am dus repede la căpitan şi i-am spus că, în mod sigur, zeii i-au blestemat corabia, fiindcă în ciuda cunoştinţelor mele medicale, care nu sunt de neglijat, nu am mai văzut o asemenea epidemie ca aceea care se manifesta pe puntea corăbiei lui. Şi l-am rugat stăruitor să întoarcă corabia şi să ajungem din nou la ţărm, atâta timp cât el poate că încă îşi mai aminteşte cum să găsească ţărmul, fiindcă eu, ca medic, nu vreau să mă simt răspunzător de consecinţele acestei epidemii. I-am mai spus că furtuna care bântuia în jurul nostru şi care făcea să se legene atât de tare corabia va sfârşi, desigur, prin a rupe-o în două. Şi am încheiat prin a-mi cere scuze că mă amestec în meseria lui.

Dar căpitanul m-a liniştit şi m-a asigurat că avem un vânt excelent şi nemaipomenit de favorabil pentru navigaţie şi că eu n-ar trebui să supăr zeii vorbind despre furtună. Cât priveşte boala, a spus el, provine doar de la lăcomia călătorilor, care au gândit că, dacă tot au plătit mâncarea pentru tot timpul călătoriei, trebuie să profite de acest lucru şi să se ghiftuiască peste măsură, ceea ce, fără îndoială, este o pierdere pentru compania siriană, care este proprietara corăbiei. Cunoscând obiceiurile călătorilor, ca o măsură de siguranţă, proprietarul sirian al corăbiei a oferit o ofrandă substanţială unor zei convenabili ai mării, pentru ca pasagerii să dea înapoi ceea ce au mâncat şi, în plus, să nu se mai poată atinge de mâncare multe zile, pentru a nu epuiza ca nebunii toate proviziile de pe corabie.

Explicaţia lui nu m-a mulţumit deloc şi am mai îndrăznit să-l întreb dacă este sigur că va mai găsi ţărmul, acum, că tot se lăsa întunericul. Dar el m-a asigurat că în cabina lui avea diferiţi zei, care-l ajutau să găsească direcţia bună spre care să dirijeze corabia, atât ziua cât şi noaptea, cu condiţia ca cerul să fie înstelat noaptea şi soarele să strălucească ziua. Era însă clar că el minţea, fiindcă astfel de zei nu există.

Ca să schimb vorba, l-am întrebat în glumă de ce eu nu m-am îmbolnăvit ca alţi călători. Iar el mi-a răspuns că este natural să nu mă fi îmbolnăvit, din moment ce eu am mâncat corespunzător cu banii pe care i-am plătit şi nu am pricinuit companiei siriene nici o pagubă. Cât priveşte Kaptah, a spus el, servitorii sunt cazuri particulare şi de aceea, unii se îmbolnăvesc, iar alţii nu. Apoi, el s-a jurat pe barba lui că, imediat ce va pune piciorul pe pământul Simyrei, fiecare călător va fi sănătos ca un ţap tânăr şi că nu am de ce să mă tem, fiindcă reputaţia mea de medic nu va fi ştirbită cu nimic. Totuşi, îmi era greu să cred în vorbele lui, când vedeam starea deplorabilă a călătorilor.

Dar de ce eu nu m-am îmbolnăvit, nu ştiu. Poate că, fiindcă imediat după ce m-am născut, am făcut acea călătorie pe Nil într-o barcă de stuf. Altă explicaţie nu am găsit.

Am încercat să fiu de folos şi să-i îngrijesc pe Kaptah şi pe ceilalţi călători, dar când mă atingeam de ei, mă blestemau. Iar când am încercat să-l determin pe Kaptah să mănânce ceva, pentru a se fortifica, el şi-a întors capul ca să nu vadă mâncarea şi a început din nou să vomite, scoţând nişte sunete care se asemănau cu zgomotul pe care-l face un hipopotam care-şi deşartă burta, cu toate că nici nu mai avea nimic de dat afară din el. Cum până atunci nu l-am văzut niciodată pe Kaptah să refuze mâncarea, am început să cred că, într-adevăr, el va muri şi m-am întristat; mi-ar fi părut rău ca el să moară, fiindcă deja mă obişnuisem cu glumele şi cu flecăreala lui.

După ce a venit noaptea, cu chiu cu vai am reuşit să adorm; legănatul corăbiei, trosnetul pânzelor lovite de vânt şi crestele valurilor care loveau marginile corăbiei erau înspăimântătoare.

Au mai trecut câteva zile şi nici un călător nu a murit, unii chiar s-au înzdrăvenit şi s-au apucat din nou să mănânce şi să se plimbe pe punte. Numai Kaptah stătea în continuare chircit şi nu voia să se atingă de mâncare. Dar, până la urmă. a început să dea şi el semne de viaţă şi să se roage la scarabeul nostru şi m-am gândit că în el se redeşteptase dorinţa de a ajunge viu pe pământ.

Într-a şaptea zi, am văzut ţărmul, iar căpitanul mi-a spus că, datorită vântului favorabil, a putut să mai scurteze din drum şi am navigat în largul mării direct spre Simyra, fără să mai fie nevoie să trecem prin dreptul oraşelor Jop şi Tir. De unde ştia toate acestea, nu am reuşit să mă lămuresc nici până în ziua de azi. În orice caz, în ziua următoare s-a putut vedea şi Simyra. Căpitanul a trimis o ofrandă bogată zeilor mării şi zeilor din cabina lui. S-au strâns pânzele, vâslaşii şi-au vârât lopeţile în apă şi au început sa vâslească. Corabia a intrat în portul Simyra.

Dar abia când am ajuns în apele calme, s-a ridicat în picioare şi Kaptah şi-a jurat pe scarabeu că el nu va mai pune niciodată piciorul pe o corabie care navighează pe mare.