Cartea a şaptea.         MINEA.

Am ieşit din oraş fără ca străjile să strige după noi, fiindcă drumul care ducea spre râu nu era interzis noaptea. M-am târât până în cabina bărcii şi singurul lucru la care mă gândeam era să-mi odihnesc puţin capul, fiindcă eram atât de obosit. Soldaţii regelui mă treziseră dis-de-dimineaţă, mai înainte de revărsatul zorilor, după cum am povestit, iar ziua fusese atât de încărcată şi de agitată, tracasantă şi zgomotoasă, cum niciodată până atunci nu mai fusese o alta. Dar nu am avut parte de nici un pic de linişte, fiindcă Minea, după ce s-a debarasat de covorul în care o înfăşurasem, se spăla de sânge cu braţul întins în apa râului şi lumina lunii arunca luciri incandescente pe braţul ei. Ea s-a uitat la mine fără nici un zâmbet şi mi-a spus cu reproş:

Am urmat sfaturile tale, de aceea, tot trupul meu este acum murdar şi miroase a sânge şi cred că niciodată nu voi mai fi curată. Când m-ai purtat în covor, m-ai strivit la pieptul tău mai mult decât era necesar, încât nici nu am putut respira.

Eram atât de obosit şi vorbele ei mă oboseau încă şi mai mult. Am căscat şi i-am spus amărât:

Ţine-ţi gura, femeie afurisită. Dacă mă gândesc la toate cele pe care le-am făcut, mi se rupe inima de supărare şi poate că ar fi mai bine să te arunc în apă, unde te vei curăţa de tot sângele, după cum simţi nevoia. Dacă nu ai fi fost tu, eu aş mai fi putut rămâne în Babilon, unde eram un om respectat, şi locul meu ar fi putut fi în continuare în dreapta regelui şi preoţii Turnului m-ar fi putut învăţa toată înţelepciunea lor, fără să-mi ascundă nici un secret, şi aş fi putut ajunge cel mai înţelept dintre toţi medicii pământului. Mă doare sufletul când mă gândesc la bogăţiile pe care le-aş fi putut câştiga în Babilon prin practicarea meseriei mele. Toate bogăţiile, pe care le aveam sau pe care le-aş fi putut avea, le-am pierdut într-o clipă de rătăcire. Da, mă doare sufletul când mă gândesc la tot aurul meu, care s-a dus fiindcă nu am avut curajul să iau cu mine tăbliţele de argilă cu care încă aş mai fi putut ridica aurul păstrat la Templu şi cred că voi înnebuni. Toate acestea s-au întâmplat din cauza ta, pot spune că a fost o zi blestemată ziua când te-am văzut pe tine şi în fiecare an, cât voi trăi, îmi voi aminti de această zi şi mă voi îmbrăca în pânză aspră de sac şi-mi voi turna cenuşă în cap.

Minea şi-a mişcat uşor mâna în apă şi, în lumina lunii, drumul pe care mâna ei îl urma tăia ca argintul apa. Ea m-a privit cu teamă şi a spus în şoaptă:

Cel mai bine este să mă arunc în apă, în felul acesta vei scăpa de mine.

Ea s-a ridicat pentru a se arunca în apă, dar am prins-o la timp în braţe şi i-am spus:

Încetează cu nebuniile! Dacă te arunci în apă, tot ceea ce am făcut este fără nici un sens, culmea tuturor nebuniilor mele de până acum. Pentru numele tuturor zeilor, Minea, nu mă mai enerva şi nu-mi mai împunge capul, fiindcă sunt, într-adevăr foarte obosit.

M-am strecurat sub pătura din cabină, mi-am tras-o peste cap pentru că era o noapte rece, chiar dacă începuse primăvara şi în stuf se auzeau berzele. Ea s-a culcat alături de mine, sub pătură, şi mi-a spus încet:

Cum nu te pot iubi, te voi încălzi doar cu trupul meu, fiindcă noaptea este răcoroasa.

Nu am mai fost în stare să-i răspund, am adormit imediat şi am dormit bine lângă trupul ei fierbinte. Era atât de tânără şi trupul ei dogorea ca un mic cuptor încins.

Când ne-am trezit dimineaţa, eram deja departe, în josul fluviului, iar vâslaşii, care trăgeau la rame, bombăneau supăraţi:

Umerii noştri sunt ca lemnul, spinările noastre au împietrit. Oare ai intenţia să ne omori tot zorindu-ne să vâslim aşa? Oare vrei să nu ne mai putem întoarce niciodată acasă?

Inima mea nu s-a înduioşat la tânguirile lor şi le-am spus:

Dacă vreţi să simţiţi mângâierea ciomagului meu pe spinările voastre, n-aveţi decât să încetaţi vâslitul. Dar mai bine ar fi să continuaţi cu forţă şi, peste jumătate de zi, vă veţi putea odihni, veţi mânca şi veţi bea şi fiecare va primi pe săturate vin de curmale, veţi fi liberi şi vă veţi simţi ca păsările cerului. Dar, dacă veţi continua să bombăniţi împotriva mea, voi chema toţi demonii să vă apuce de grumaz, fiindcă trebuie să ştiţi că eu sunt şi preot, şi vrăjitor, şi cunosc o serie întreagă de demoni care s-ar înfrupta cu multă plăcere din carne de om.

Le-am vorbit aşa pentru a-i înspăimânta, dar cum ziua era deja limpede, ei nu m-au crezut şi au spus:

El este singur, iar noi suntem zece.

Şi cel care era mai aproape de mine a încercat să mă lovească cu vâsla. Dar atunci, de la prova bărcii s-au auzit nişte zgomote ciudate: din interiorul vasului mortuar, Kaptah lovea cu pumnii, apoi s-a apucat să ragă şi să urle cu un glas înspăimântător. Speriaţi, vâslaşii s-au aruncat unul după altul în apa cenuşie şi au început să înoate cu putere: până la urmă, au dispărut o dată cu curentul de apă şi nu i-am mai văzut. Barca s-a răsucit şi a început să ia apă, iar eu am dirijat-o spre mal, unde am aruncat piatra de ancorare. Minea a ieşit din cabină pieptănându-şi părul şi apoi nu mi-a mai fost teamă de nimic. Era atât de frumoasă şi-mi bucura ochii, ziua ardea şi din stufăriş se auzea chemarea berzelor. M-am dus la vasul mortuar, am spart lutul şi am strigat cu putere:

— Ridică-te, bărbatule care dormi!

Kaptah, tulburat, şi-a scos capul din vas şi s-a uitat uimit împrejurul său; cred că niciodată nu am văzut un om mai mirat decât era el în acel moment. A început să plângă şi a spus:

Ce farsă mai este şi asta? Unde sunt şi unde-mi este coroana regală? Cine a ascuns însemnele puterii mele? Cum se face că sunt în pielea goală şi că-mi este frig? Capul îmi zumzăie, ca şi cum ar adăposti un cuibar de viespi, iar mâinile şi picioarele mele sunt grele, ca şi cum un şarpe otrăvit m-ar fi muşcat. Fii atent, Sinuhe, nu glumi cu mine, fiindcă este un joc periculos să glumeşti cu regii.

Încă înainte cu o zi mă hotărâsem să-l pedepsesc pentru obrăzniciile lui. De aceea, m-am făcut că nu ştiu nimic şi i-am spus:

Nu înţeleg deloc despre ce vorbeşti, Kaptah; eşti, într-adevăr, confuz, fiindcă ai băut încontinuu vin. Oare nu-ţi aminteşti că ieri noi am plecat din Babilon? Fiindcă ai băut atât de mult vin şi ai început să fii atât de agitat şi să vorbeşti încâlcit, vâslaşii au trebuit să te închidă în acest vas ca să nu-i mai deranjezi. Ai tot vorbit despre un rege şi despre un judecător, ai trăncănit despre toate celea şi despre multe altele.

Kaptah a închis ochii şi a început să-şi frământe mintea ca să înţeleagă ce i se întâmplă şi, într-un sfârşit, a deschis ochii şi mi-a spus:

Stăpânul meu, eu nu voi mai bea niciodată în viaţa mea vin, fiindcă vinul şi visul m-au călăuzit într-o aventură teribilă, în care s-au petrecut atâtea nebunii, încât nici nu ţi le pot povesti. Dar pot spune că, cu ajutorul scarabeului nostru, mi-am imaginat că sunt rege şi am fost bântuit şi de setea de a face dreptate în Babilon de pe tronul dreptăţii, după care, am fost în haremul regal şi m-am distrat acolo după toate regulile artei, cu o parte dintre cele mai frumoase fete ale haremului. Încă multe altele mi s au mai întâmplat, dar nu pot să mă gândesc la toate, fiindcă mă doare destul de rău capul. Ar putea să-ţi fie milă de mine, stăpânul meu, şi n-ar fi rău dacă mi-ai da vreun leac; observ că, dacă bei vin în diabolicul Babilon, se simte şi în zilele următoare.

Pe când spunea aceste vorbe, Kaptah a văzut-o pe Minea şi s-a retras rapid ca să se ascundă în vas, de unde, cu o voce plină de groază şi gemând, a spus:

Stăpânul meu, într-adevăr, nu sunt prea sănătos, sau, poate că, în continuare, visez, fiindcă presupun că o văd în barcă pe fata pe care am întâlnit-o în vis în haremul regal. Este clar că nu mă mai protejează scarabeul şi îmi este teamă să nu ajung nebun.

Apoi, şi-a pipăit cu mâna lovitura de la ochi şi nasul tumefiat, după care a izbucnit în plâns. Minea s-a apropiat de vasul de argilă, l-a tras de păr pe Kaptah şi s-a aşezat în faţa lui, în aşa fel ca el s-o vadă bine, şi i-a spus:

Uită-te la mine! Oare eu sunt acea femeie cu care ai vrut să te distrezi în seara trecută?

Kaptah a privit-o cu teamă, a închis ochii şi a spus scâncind:

Zei ai Egiptului, înduraţi-vă şi iertaţi-mă pentru că am slujit zeilor străini şi le-am adus lor jertfe. Da, tu eşti aceea şi nu cred c-ar trebui să fii atât de pornită împotriva mea, fiindcă suntem într-un vis.

Minea şi-a scos sandaua dintr-un picior şi l-a lovit cu ea peste amândoi obrajii de s-a auzit pleoscăitul loviturilor, apoi a spus:

Să-ţi fie aceasta pedeapsa pentru grosolanul tău vis, dar trebuie să ştii că acum eşti treaz.

Kaptah continua să se tânguiască şi spunea:

Nu ştiu încă limpede dacă dorm sau sunt treaz, fiindcă la fel mi s-a întâmplat şi în vis, când acea înspăimântătoare femeie din haremul regal s-a aruncat asupra mea să mă omoare.

L-am ajutat să iasă din vas şi i-am dat o băutură cu care să-şi cureţe stomacul, l-am legat cu o funie de jur-împrejur şi l-am coborât în apă ca să-şi revină din beţia vinului adormitor. Dar, după ce l-am scos din apă, mi-a fost milă de el şi i-am spus:

Să-ţi fie de învăţătură pentru obrăznicia ta faţă de mine, stăpânul tău. Trebuie să ştii că tot ceea ce ţi s-a întâmplat a fost adevărat, iar dacă n-aş fi fost eu, te-ai fi odihnit acum fără suflare în acest vas, care este o cameră funerară a regilor falşi.

După aceea, i-am povestit tot ceea ce s-a întâmplat, de mai multe ori, până când, într-un sfârşit, el m-a crezut. Şi i-am mai spus:

Viaţa noastră este în pericol şi mie nu-mi prea vine să râd în această barcă, în care suntem; situaţia în care ne aflăm nu este cu prea mult mai bună decât dacă am atârna cu capul în jos pe zidurile Babilonului, iar dacă regele ar pune mâna pe noi, cine ştie dacă nu ne-ar pedepsi şi mai rău. Sfaturile bune sunt la mare cinste acum şi nu-i rău că vâslaşii s-au cărăbănit. De aceea, tu, Kaptah, trebuie să găseşti un mod în care să ajungem în viaţă în ţara Mitanni.

Kaptah s-a scărpinat în cap şi s-a gândit îndelung. Într-un sfârşit, el a spus:

Dacă am înţeles eu bine cuvintele tale, tot ceea ce mi s-a întâmplat este adevărat, nici n-am visat şi nici vinul nu m-a răvăşit pe mine atât de rău. Dacă este aşa, trebuie slăvită această zi şi pot liniştit să beau vin pentru a-mi vindeca durerea de cap, cu toate că presupuneam puţin mai înainte că nu mă voi mai atinge de vin toată viaţa.

După ce a spus aceste vorbe, el s-a dus în cabină, a rupt sigiliul vasului cu vin şi a început să bea, slăvind toţi zeii Egiptului şi Babilonului; şi-i slăvea totodată şi pe zeii necunoscuţi, cerându-şi iertare că nu le ştie numele. Pentru fiecare zeu pomenit, el a lovit în vasul de vin ca într-o tobă şi după ce i-a terminat de enumerat pe zei, s-a trântit pe podeaua bărcii şi a adormit, apoi a început să sforăie cu o voce dogită de hipopotam. Eram atât de furios pe el, că-mi venea să-l arunc în apă să se înece, dar Minea mi-a spus:

— Acest Kaptah are dreptate. Fiecare zi este o incertitudine pentru noi. De ce să nu bem vin şi să ne bucurăm că suntem în viaţă? Acest loc, unde valurile ne-au adus, este frumos. Stuful şi plantele de la malul apei ne protejează şi pe noi, şi pe berzele care ţipă, de aici putem vedea zborul raţelor sălbatice spre cuiburile pe care le construiesc. Apa străluceşte în verde şi galben, să ne bucurăm de lumina zilei, să ne bucurăm pentru că inimile noastre sunt mai uşoare, ca păsările care au scăpat din colivii.

Am chibzuit la vorbele ei, le-am găsit înţelepte şi mi-am spus: „Dacă voi sunteţi nebuni, oare de ce n-aş avea şi eu dreptul la puţină nebunie? Nu am nimic împotriva voastră şi voi face şi eu la fel ca voi, las-să ne atârne şi să ni se usuce pielea pe zidurile Babilonului după aceea, iar dacă va fi mâine sau peste zece ani, ce importanţă are, din moment ce totul este deja scris în steaua noastră, încă mai înainte de a ne fi născut, după cum preoţii din Turnul Babilonului m-au învăţat?”

Ziua era încântătoare şi plantele încolţiseră pe câmp. Am intrat în apă şi am încercat să prind peşti cu mâna, am înotat, aşa cum făceam când eram copil, fiindcă ziua era la fel de bună ca şi zilele din acea vreme. Am înotat şi mi-am lăsat hainele să se usuce la soare, am mâncat şi am băut vin. Minea a adus jertfă zeului ei şi a dansat pentru mine în barcă. A dansat dansul zeului ei şi, privind-o, am simţit că-mi pierd respiraţia. I-am spus:

Numai o singură dată în viaţa mea am spus unei femei că o iubesc, dar braţele ei m-au ars ca focul şi trupul ei, mai uscat ca deşertul, nu mi-a adus nici o bucurie. De aceea, te rog pe tine, Minea, eliberează-mă de magia acelei vrăjitoare, din care trupul meu încă nu s-a desprins. Nu mă mai privi aşa cu ochii tăi care seamănă cu lumina străvezie a lunii în apă, fiindcă îţi voi spune şi ţie „dragostea mea sora mea” şi poate că şi tu, ca şi acea femeie, mă vei împinge spre crimă şi moarte.

Minea m-a privit cu mirare şi mi-a spus:

Într-adevăr, tu eşti încă îngrozit de acea stranie femeie, dacă îmi vorbeşti mie în felul acesta, sau poate că toate femeile din ţara ta sunt la fel cu acea femeie care te-a rănit atât de tare. Tu nu ai de ce să te temi de mine, este departe de mine gândul de a te seduce, zeul meu îmi interzice să mă ating de vreun bărbat, iar dacă aş face-o, ar trebui ca apoi să-mi curm viaţa. Nu am dansai ca să te provoc pe tine, nu pot înţelege cum de ai putut să te gândeşti la aşa ceva.

Ea mi-a sprijinit capul pe genunchii ei, mi-a mângâiat faţa şi părul şi mi-a spus:

Eşti nedrept când vorbeşti aşa despre toate femeile. Dacă este adevărat că tu ai întâlnit doar femei care au otrăvit toate fântânile, tot atât de adevărat este că există şi femei care sunt ca oazele în deşert sau ca roua de pe iarba arsă. Părul tău este negru şi aspru, dar cu capul acesta frumos al tău, tu nu poţi înţelege nimic. îmi face plăcere să te privesc, în ochii şi în braţele tale se ascunde o forţă ciudată, care mă atrage. însă eu nu-ţi pot oferi dragostea mea şi nu numai pentru tine îmi pare rău, ci şi pentru mine: îmi este ruşine că rostesc aceste vorbe, dar dacă le spun este pentru că vreau să mă înţelegi.

Apa verde-gălbuie murmura când se lovea de barcă, i-am strâns mâinile şi mâinile ei erau puternice şi frumoase. I-am strâns mâinile ca un om care se îneacă şi m-am uitat în ochii ei, care erau ca lumina lunii oglindită în apă şi mai calzi decât o mângâiere. I-am spus:

Minea, dragostea mea! În lume sunt mulţi zei, fiecare ţară îşi are zeii ei, numărul zeilor nu are sfârşit, dar eu sunt sătul de toţi zeii în care oamenii cred sau de care se tem. De aceea, renunţă la zeul tău şi la toate exigenţele lui, fiindcă ceea ce îţi cere el este crud şi inutil. Te voi duce într-o ţară în care puterea zeului tău nu ajunge, chiar de-o fi să călătorim până la capătul pământului, să ne hrănim cu iarbă şi cu peşte uscat în ţări barbare şi să dormim noaptea între trestii până la sfârşitul vieţii noastre. Undeva, trebuie să existe o limită, undeva puterea zeului tău încetează.

Ea şi-a retras mâinile din mâinile mele, şi-a ferit ochii de privirea mea şi a spus:

Zeul meu a desenat hotarele în inima mea, aşa că oriunde voi merge, puterea lui este în mine şi eu va trebui să mor dacă mă voi iubi cu un bărbat. Astăzi, când mă uit în ochii tăi, cred că zeul meu este crud dacă pretinde un astfel de sacrificiu, dar eu nu pot schimba nimic şi mâine va fi altfel, fiindcă tu nu mă vei mai dori şi mă vei uita, aşa sunt toţi oamenii.

Despre ziua de mâine, nimeni nu poate şti ceva dinainte, i-am spus eu neliniştit; totul în mine ardea şi mi-am simţit trupul ca o trestie, care, an după an, în fiecare zi, este arsă de soare, până când, o scânteie o aprinde de-a binelea. Spui vorbe inutile. Şi tu vrei să mă necăjeşti, bucurându-te de neliniştea mea, aşa cum fac toate femeile.

Ea mi-a strâns din nou mâinile, m-a privit cu reproş şi mi-a spus:

Eu nu sunt o femeie ignorantă, în afară de limba ţării în care m-am născut, eu vorbesc limba Babilonului şi limba ţării tale şi ştiu să scriu în trei feluri de scriere, atât pe tăbliţe de argilă cât şi pe hârtie. În plus, am umblat prin multe oraşe mari şi am fost pentru zeul meu până în Egipt şi am dansat în faţa multor oameni şi toţi au fost uimiţi de măiestria şi de arta mea. Totul s-a sfârşit în ziua când negustorii din Babilon m-au furat din corabia mea naufragiată. Ştiu foarte bine că bărbaţii şi femeile sunt la fel în toate ţările, că năzuinţele lor se aseamănă, chiar dacă culoarea pielii lor este diferită, chiar dacă limba pe care o vorbesc este diferită. De asemenea, ştiu că oamenii civilizaţi din fiecare mare oraş sunt la fel şi că nu se deosebesc prea mult în gândire şi obiceiuri unii de alţii, se veselesc cu vin şi nu cred din toată inima în zei, deşi slujesc zeilor, dar o fac fiindcă ei consideră că acest lucru este un obicei bun şi că le dă o mai mare siguranţă. Toate aceste lucruri eu le cunosc bine, dar, din copilărie, eu am fost crescută pentru zeul meu şi sunt destinată tuturor ceremoniilor lui sacre, nu există putere sau magie în lume care să mă poată despărţi de zeul meu. Dacă tu însuţi ai fi dansat în faţa taurilor şi în timpul dansului ai fi sărit între coarnele lor ascuţite, dacă ai fi atins cu picioarele botul umed al taurilor, poate că ai fi putut înţelege despre ce vorbesc. Dar, cred că nu ai văzut niciodată băieţi şi fete care dansează în faţa taurilor, nu-i aşa?

— Doar am auzit despre aşa ceva, i-am spus eu. Ştiu că în Egiptul de Jos s-au exersat astfel de jocuri, dar am crezul că toate acestea s-au petrecut doar pentru amuzamentul mulţimii, cu toate că ar fi fost normal să mă gândesc că şi zeii şi-au vârât mâinile în acel joc, ca de altfel peste tot unde se întâmplă ceva ieşit din comun. Şi în Egipt oamenii se închină boului sacru, care este desemnat zeu şi se naşte doar o dată în timpul unei generaţii, dar niciodată nu am auzit să-i fi sărit cineva pe grumaz, acest lucru ar fi un adevărat scandal şi o ofensă teribilă adusă zeului. Acest bou sacru din Egipt este prezis şi anunţat de magi. Dar, dacă tu încerci să mă lămureşti pe mine că-ţi păstrezi virginitatea pentru tauri, ceea îmi spui mi se pare fără sens. Încă nu am mai auzit despre aşa ceva, dar nu ar trebui să mă mir, fiindcă în lume sunt multe feluri de nebunii, uite, de exemplu, în Siria, în timpul ceremoniei secrete pentru zeiţa pământului, preoţii aduc jertfe unui ţap, fecioare, pe care le aleg din rândul mulţimii.

După ce am rostit aceste vorbe, ea m-a lovit cu putere peste amândoi obrajii, ochii ei scânteiau ca ochii pisicilor sălbatice în întuneric şi ea a urlat la mine supărată:

— Când aud că vorbeşti în felul acesta, nu mă mai îndoiesc că barbarii şi ţapii nu se deosebesc între ei şi că mintea ta nu se învârte decât în jurul problemelor legate de trup, o capră te-ar putea mulţumi la fel de bine ca şi o femeie, nu încape îndoială. Din partea mea n-ai decât să te duci şi-n lumea de Dincolo, dar lasă-mă-n pace şi nu mă mai plictisi cu gelozia ta, fiindcă la lucrurile despre care-ţi vorbesc nu te pricepi mai mult decât se pricepe un porc la argint.

Loviturile ei mi-au înroşit obrajii, vorbele ei mi-au amărât sufletul, mi s-a făcut deodată frig, deşi soarele dogorea, şi m-am retras, fără să mai spun nimic, în cealaltă parte a bărcii, am deschis cutia mea în care păstram instrumentele şi leacurile şi m-am apucat să curăţ instrumentele şi să ordonez leacurile. Ea s-a aşezat supărată la prova şi a început să lovească ritmic, cu piciorul, fundul bărcii, după care şi-a scos şi şi-a aruncat cu furie hainele de pe ea şi-a întins trupul ca un arc şi a coborât din acea poziţie pe spate, sprijinindu-se numai în mâini. Pe trupul ei toţi muşchii vibrau sub pielea strălucitoare şi alunecoasă, iar când respira, tot părul de pe cap se mişca de jur împrejuru-i. În dansul ei era multă forţă şi artă şi niciodată până atunci nu mai văzusem un asemenea dans, cu toate că în casele de distracţie din multe ţări, am văzut dansatoare de mare virtuozitate. Privind-o, a trecut şi supărarea din inima mea şi nici nu m-am mai gândit în continuare cât de mult am pierdut angajându-mă în acea fugă cu o fată atât de capricioasă şi de nerecunoscătoare, pe care, la urma urmelor, eu o scăpasem din haremul regelui Babilonului. M-am gândit că, într-adevăr, dacă ar fi rămas acolo, ea şi-ar fi curmat zilele şi am înţeles că eu nu îi pot cere să fie altfel decât o îndeamnă inima ei. Era epuizată după acel dans pătimaş, pielea îi era plină de transpiraţie şi fiecare muşchi îi tremura de oboseală. Apoi s-a scuturat convulsiv, şi-a spălat mâinile şi picioarele în apă, s-a acoperit cu veşmintele, şi-a acoperit complet capul şi a început să plângă. M-am dus lângă ea, i-am atins uşor umerii şi am întrebat-o:

Îţi este rău?

Dar ea nu mi-a răspuns nimic, a împins mâna de pe umărul ei şi a plâns în continuare mai teribil ca înainte.

Inima mea era încărcată de supărare. M-am aşezat lângă ea şi i-am spus:

Minea, sora mea, nu trebuie să plângi din cauza mea. Niciodată eu nu mă voi atinge de tine, chiar dacă tu mi-ai cere-o, fiindcă eu nu vreau să-ţi provoc suferinţe şi supărare şi doresc ca totdeauna să fii aşa cum eşti.

Ea şi-a ridicat capul mânioasă, şi-a şters ochii de lacrimi şi mi-a spus:

Mie nu-mi este niciodată teamă de dureri şi de supărare, dar dacă crezi că mă tem, eşti stupid. Şi nu din cauza ta plâng. Îmi plâng soarta care m-a despărţit de zeul meu şi care m-a înmuiat ca pe o cârpă uzată şi udă, din moment ce privirea unui bărbat stupid face să-mi tremure genunchii ca aluatul.

Vorbea fără să se uite la mine, după aceea, totuşi, s-a întors spre mine, m-a privit drept în ochi şi mi-a spus:

Sinuhe egipteanule, eu sunt, într-adevăr, nerecunoscătoare şi arţăgoasă, dar nu pot face nimic, fiindcă nu simt nimic mai mult. Ţi-aş povesti despre zeul meu, dacă aş putea, ca să mă poţi înţelege mai bine, dar nu este permis să vorbesc prea multe despre el unui profan. Ceea ce îţi pot spune este că zeul meu este zeul mării şi că trăieşte în munţi, într-un palat întunecat. Nimeni dintre cei care au intrat în casa lui până acum nu s-a mai întors. Ei trăiesc veşnic acolo, împreună cu el. Se spune că el este asemănător taurului, deşi regatul lui este marea, de aceea noi, care suntem destinaţi lui şi logodiţi cu el, suntem educaţi pentru a dansa înaintea taurului. Unii spun că el este asemănător oamenilor şi că doar capul lui este de taur, dar eu cred că ceea ce se afirmă despre înfăţişarea zeului sunt doar legende. Îţi mai pot spune că, în fiecare an, sunt aleşi, prin tragere la sorţi, cei doisprezece iniţiaţi, care, împodobiţi cu flori, sunt duşi să locuiască în casa zeului. Acest lucru se întâmplă când este lună plină şi pentru nimeni dintre cei care sunt consacraţi zeului nu există o mai mare bucurie decât aceea de a ajunge cât mai repede în casa zeului. Chiar şi eu am avut norocul să fiu aleasă, dar, mai înainte ca rândul meu să vină, corabia mea a naufragiat, după cum ţi-am povestit, şi negustorii m-au furat şi m-au vândut în piaţa de sclavi a Babilonului. În toate zilele vieţii mele am visat la coridoarele miraculoase din locuinţa zeului, la patul nupţial divin şi la viaţa eternă. Deşi iniţiatul, care a stat o lună în apropierea zeului, poate hotărî singur dacă vrea să se întoarcă printre ceilalţi oameni sau dacă vrea să trăiască etern în casa zeului, până acum, nimeni nu a ales alternativa de a se întoarce.

Vorbele rostite de ea erau încărcate de credinţă pătimaşă pentru un zeu absurd şi-n mintea mea, totul s-a făcut cenuşiu de moarte, ca şi cum umbra ar fi acoperit complet soarele şi puterea ei m-a cutremurat; ştiam deja că Minea nu va fi niciodată a mea. Povestea ei era, în mare, aceeaşi cu povestea pe care preoţii o spun în fiecare ţară din lume, cu alte cuvinte şi cu alte personaje, dar ea credea în această poveste din tot sufletul, această credinţă o despărţea de mine pentru totdeauna. N-am mai vrut s-o tulbur vorbindu-i şi să o ofensez fără să vreau, i-am mângâiat în tăcere mâinile şi, abia într-un târziu, am spus:

— Înţeleg că tu vrei să te întorci la zeul tău. De aceea, te voi conduce pe mare până la insula Creta, fiindcă acum ştiu că tu ai venit din acea insulă. Am presupus acest lucru de îndată ce ai început să vorbeşti despre tauri, dar sigur nu am fost decât când te-am auzit povestind despre casa întunecată a zeului tău, fiindcă nişte marinari şi negustori din Simyra mi-au povestit despre el, dar nu i-am crezut, fiindcă în Simyra negustorii şi marinarii se întrec unii pe alţii în minciuni. Ei au mai povestit de asemenea că preoţii îi omoară pe aceia care încearcă să se întoarcă din casa zeului, dar nimeni nu a spus că este vorba despre zeul mării. Dar, natural, acei marinari şi oameni simpli sporovăiau după cum îi ducea mintea şi nu mă îndoiesc că tu ştii totul mai bine, fiindcă eşti iniţiată.

— Eu trebuie să mă întorc, tu mă poţi înţelege, a şoptit ea cu o voce rugătoare, ca şi cum mi-ar fi cerut mie permisiunea. Nu mi-aş putea găsi liniştea în nici o ţară din lume, dacă nu m-aş întoarce, fiindcă din copilărie eu am crezut în aşteptarea zeului. Eu mă bucur de fiecare zi în care voi fi împreună cu rine, Sinuhe, şi în fiecare clipă voi fi fericită fiindcă încă mai pot să te văd. Nu fiindcă mi-ai salvat viaţa şi m-ai protejat, ci fiindcă nimeni nu este faţă de mine aşa cum eşti tu. Şi parcă nu-mi mai este atât de dor să mă întorc prea repede în Creta ca să ajung în casa zeului meu, de aceea, inima mea este încărcată de tristeţe. Dacă mi se va îngădui, m-aş întoarce de acolo la tine, dar nu sunt sigură că acest lucru este posibil, fiindcă nimeni nu s-a întors încă niciodată de acolo. Dar timpul nostru este scurt şi, despre ziua de mâine, nimeni nu ştie nimic, după cum ai spus. De aceea, să ne bucurăm, Sinuhe, de fiecare zi, să ne bucurăm că putem privi raţele care zboară deasupra noastră bătând din aripi, să ne bucurăm de apa fluviului, de trestii, de mâncare, de vin, fără să ne mai gândim la ceea ce va veni. Aşa este cel mai bine.

Dacă aş fi fost şi eu ca alţi bărbaţi, aş fi profitat de slăbiciunea ei şi, cu forţa, aş fi dus-o în ţara mea şi aş fi putut trăi fericit cu ea toate zilele vieţii mele. Dar ştiam că ea a spus adevărul şi poate că ea nu ar fi avut niciodată o zi fericită şi liniştită dacă şi-ar fi trădat zeul în cultul căruia a crescut şi a trăit şi că ar fi putut veni şi ziua când ea ar fi putut să mă condamne pe mine pentru neliniştea şi pentru nefericirea ei şi m-ar fi părăsit, atât de mare este puterea zeilor pentru oamenii care cred în ei. Numai pe cei care nu cred în ei nu-i aşteaptă nimic. M-am mai gândit că s-ar fi putut întâmpla ca ea să moară imediat ce mă voi fi atins de ea, fiindcă eu am văzut în Casa Vieţii din Teba oameni care s-au veştejit şi au murit, fără să aibă nici o traumă, doar fiindcă fuseseră îndepărtaţi de lângă cineva sau de lângă zeul lor, în care credeau. Au dreptate preoţii Turnului Babilonului, mi-am zis eu, toate sunt scrise în stele încă înainte de a ne fi născut şi nimeni nu poate schimba cu nimic ceea ce este scris în stele. De aceea, am mâncat şi am băut în barca protejată de stuf şi am încercat să nu mă mai gândesc la ceea ce mi-ar putea aduce ziua de mâine. Minea s-a aplecat şi părul ei minunat mi-a mângâiat obrazul. A zâmbit, a băut vin, apoi şi-a atins buzele umede de buzele mele şi durerea pe care mi-a adus-o în inimă acea atingere a fost mai plăcută decât plăcerea pe care aş fi putut să o smulg de la ea cu forţa. Dar atunci, eu nu am gândit aşa.

La căderea nopţii, Kaptah s-a deşteptat, a ieşit afară din cabină, şi-a frecat ochii, a căscat şi a spus:

În numele scarabeului nostru, şi s-avem grijă de-acum încolo să nu-l uităm aici pe Amon, capul meu este în continuare ameţit, ca şi cum ar fi stat pe o nicovală din forjă şi ar fi fost lovit fără întrerupere cu ciocanul, dar mă voi împăca cu toată lumea, dacă voi primi ceva de mâncare; în burta mea se află câţiva lei înfometaţi, care mi-o râcâie cu ghearele, fiindcă postesc cam de mult.

Şi, fără să mai aştepte nici o invitaţie, s-a aşezat lângă noi şi a început să-nfulece cu poftă din păsările fripte în argilă şi să arunce cu îndemânare oasele, peste bordul bărcii, în apă.

Îndată ce l-am văzut, mi-am amintit despre situaţia disperată în care ne aflam, m-a cuprins din nou o teamă puternică şi i-am spus:

Tu, cucuvea beată, ar fi trebuit să ne dai sfaturi şi să ne ajuţi să depăşim această situaţie îngrozitoare în care ne aflăm, ca să nu ne trezim pe neaşteptate toţi trei că spânzurăm cu capul în jos pe zidurile Babilonului. Dar tu ai preferat să te îmbeţi ca un porc, care umblă în patru labe prin noroi. Spune repede ce putem face, fiindcă, mai mult ca sigur, soldaţii regelui sunt deja pe urmele noastre.

Dar Kaptah nu s-a neliniştit deloc şi a spus:

Dacă este adevărat ceea ce ai povestit, regele nu se aşteaptă să te vadă timp de treizeci de zile, ba chiar a promis că te va întâmpina cu lovituri de ciomag dacă vei îndrăzni să-ţi faci apariţia înainte de acest termen la palat. După părerea mea, nu-i nici o grabă, dar dacă toţi au înnebunit, adică dacă cei care ne-au purtat cu litiera până la debarcader au denunţat fuga ta sau dacă eunucii din haremul regal au încurcat treburile, atunci chiar că nimic nu ne mai poate ajuta. Eu cred că ai făcut cea mai mare prostie când mi-ai dat să beau acea licoare adormitoare, din cauza căreia încă mai simt în cap nişte înţepături dureroase, ca şi cum cineva m-ar împunge cu acele care se folosesc pentru a face găuri la sandale. Dacă tu nu ai fi procedat în felul acesta, cine ştie, poate că Burnaburiaş s-ar fi înecat cu vreun os sau s-ar fi împiedicat, şi-ar fi rupt picioarele şi ar fi murit, iar eu aş fi rămas rege al Babilonului şi stăpân al celor patru părţi ale lumii, atât de puternică este încrederea mea în scarabeul nostru. Deşi nu reuşeşti să găseşti întotdeauna cele mai bune soluţii, totuşi, eu îţi dau iertare, fiindcă eşti stăpânul meu. Te iert, de asemenea, şi pentru că m-ai închis în vasul de argilă, chiar dacă era cât pe ce să mor sufocat, lucru care nu era pe măsura demnităţii mele. Tu n-ai de ce să fii supărat; mai înainte de a mă fi apucat să dau sfaturi, trebuia să scap de acele dureri îngrozitoare de cap. Astăzi dimineaţă, mai degrabă ai fi putut să storci sfaturi bune dintr-o rădăcină putredă decât din capul meu. Acum, eu sunt gata să-mi etalez înţelepciunea; ştiu eu prea bine că fără mine tu eşti ca un miel care s-a rătăcit de maică-sa.

I-am poruncit să înceteze cu trăncăneala aceea fără de sfârşit şi l-am întrebat ce crede că ar trebui să facem pentru a scăpa din ţara Babilonului. Kaptah a scuturat din cap şi a spus:

— Această barcă este prea mare şi, chiar dacă toţi trei am vâsli, nu am reuşi să înaintăm împotriva curentului; unde mai pui c-ar trebui s-o facem cu braţele, fiindcă vâslele, ia-le de unde nu-s. De aceea, cred că ar fi mai bine să ne continuăm călătoria pe pământ şi să furăm doi măgari, ca să avem cum să ne cărăm lucrurile. Pentru a nu atrage atenţia asupra noastră, ar trebui să purtăm veşminte de oameni săraci, să ne târguim mult înainte de a plăti acolo unde vom înnopta şi va trebui să nu spui nimănui că eşti medic. Am putea spune că suntem scamatori, din aceia care distrează lumea seara, nimeni nu se poartă rău cu scamatorii şi hoţii nu-i atacă niciodată. Tu ai putea să ghiceşti viitorul în ulei, după cum ai învăţat de la preoţii Babilonului, eu aş putea povesti istorii trăsnite şi legende, slavă zeilor, ştiu destule, iar Minea şi-ar putea câştiga pâinea dansând. Dar, la fel de bine ar fi dacă am angaja alţi vâslaşi, care să ne ducă chiar cu această barcă până la hotare, în fond, toată speranţa noastră tot în scarabeu este şi el ne-ar putea proteja la fel de bine şi pe apă, şi pe uscat. Dar, nu încape nici o îndoială că cel mai bine ar fi dacă am fura o barcă mai mică de la nişte vâslaşi săraci. Probabil că deja dau târcoale în jurul nostru aşteptând să se facă noapte ca să ne omoare. Şi fiindcă nu mai am nimic de spus, cred că cel mai sigur este să plecăm chiar acum, s-ar putea ca vâslaşilor noştri speriaţi de demoni să le treacă prin minte să-şi recupereze barca. Dacă îi vor alarma pe soldaţii regelui, ei nu au nici o şansă să fie crezuţi când vor povesti despre demoni care se tânguiesc în vase mortuare.

Kaptah avea dreptate, vâslaşii ar fi putut să se întoarcă şi nu ne-ar fi fost de nici un folos o reîntâlnire cu ei. Ne-am uns cu uleiul vâslaşilor şi ne-am murdărit cu pământ veşmintele şi faţa, am împărţit între noi argintul şi aurul meu şi fiecare şi l-a ascuns la cingătoare. Eu nu am vrut să renunţ la cufărul meu cu ustensile medicale şi cu leacuri şi de aceea, l-am înfăşurat în covorul regal, pe care l-am pus în spatele lui Kaptah, în ciuda protestelor lui. Am tras barca la mal şi în barca au mai rămas două amfore cu vin şi mâncare. Kaptah a spus că, dacă vâslaşii vor veni să recupereze barca, se vor bucura când vor vedea vinul şi nu se vor lăsa până când nu l vor da gata, se vor îmbăta şi le va trece cheful să meargă în urmărirea noastră şi a precizat că el aşa ar fi făcut dacă ar fi fost unul dintre acei vâslaşi. Iar dacă vor merge beţi la judecător pentru a ne denunţa, a mai spus Kaptah, vor povesti zece lucruri diferite şi poveştile lor vor fi atât de încurcate, încât autorităţile îi vor goni în lovituri de ciomag. „Aşa sper să fie”, a mai adăugat Kaptah.

Am pornit la drum trecând peste terenurile cultivate până am întâlnit drumul caravanelor şi l-am urmat toată noaptea. Kaptah bombănea şi înjura ziua în care s-a născut în această lume, din cauza covorului care-i încovoia spatele şi-i strivea grumazul.

Dimineaţa am ajuns într-un sat ai cărui locuitori ne-au întâmpinat cu prietenie şi cu mare respect, fiindcă, spuneau ei, fuseserăm atât de curajoşi călătorind noaptea, fără a ne teme de duhurile ei rele. Ei ne-au dat să mâncăm lapte fiert cu arpacaş şi ne-au vândut doi măgari şi au sărbătorit veseli plecarea noastră; erau oameni simpli şi s-au bucurat mult, fiindcă ei nici nu-şi mai aminteau de când nu mai văzuseră argint marcat. Ei îşi plăteau dările cu grâu şi cu vite şi locuiau în bordeie de chirpici împreună cu animalele lor.

Astfel, de la o zi la alta, înaintam pe drumul Babilonului şi întâlneam pe drum negustori şi ne dădeam la o parte cu respect când treceam pe lângă nobili sau pe lângă oameni sus-puşi, care călătoreau purtaţi în litiere, şi ne înclinam în faţa lor. Soarele ne-a ars pielea, iar hainele noastre deveniseră adevărate zdrenţe şi ne obişnuiserăm deja să ne oprim în sate şi să vorbim cu oamenii. Toţi se strângeau în jurul nostru şi ne ascultau şi ne priveau cu gurile căscate. Eu răsturnam ulei peste apă şi le prevesteam zile bune şi ploi abundente, recolte bogate, băieţi şi căsătorii fericite, fiindcă-mi era milă de sărăcia şi de mizeria lor. Nu le proroceam nici o nenorocire, ei mă credeau şi se bucurau foarte mult Dacă le-aş fi prorocit adevărul, ar fi trebuit să le vorbesc despre perceptorii de impozite, însoţiţi de bătăuşii care îi loveau cu cruzime pe cei care se împotriveau să plătească, despre judecătorii periculoşi, despre anii de foamete care-i aşteaptă, despre frigurile de care aveau să se îmbolnăvească în timpul revărsărilor, despre invaziile de lăcuste, despre muşte, despre apa clocită pe care urmau să o bea vara, despre munca grea şi despre moarte, de fapt aceasta le era viaţa. Kaptah le povestea despre vrăjitori şi despre prinţese din alte ţări, unde oamenii umblă cu capul la subsuoară şi o dată pe an se transformă în lupi; ei credeau tot ce le povestea Kaptah, aveau un respect deosebit pentru el şi-i dădeau să mănânce tot ceea ce era mai gustos. Minea dansa cu plăcere şi pasiune în faţa lor, ea trebuia să exerseze zilnic pentru a nu-şi pierde supleţea şi îndemânarea. Oamenii o priveau uimiţi şi spuneau: „Aşa ceva nu am mai văzut niciodată până acum”.

Această călătorie mi-a fost de mare folos, fiindcă am învăţat să văd că, tot aşa cum bogaţii şi nobilii oraşelor mari din orice ţară sunt la fel şi gândesc asemănător, săracii din orice parte a lumii se aseamănă, chiar dacă obiceiurile lor sunt altele şi zeii lor au nume diferite. Am mai înţeles că săracii cei mai săraci sunt mai milostivi decât bogaţii cei mai bogaţi. Ei ne credeau mai săraci decât ei şi ne ofereau arpacaş şi peşte uscat să mâncăm, fără să ceară de la noi nimic, fiindcă inima lor era bună. De obicei, cei bogaţi îi alungă cu lovituri de ciomag pe cei săraci de la porţile lor şi-i dispreţuiesc pe aceia care sunt mai puţin bogaţi decât ei. Am văzut că şi cei mai săraci oameni se bucură sau sunt supăraţi de moarte, sunt măcinaţi de dor, de dragoste şi de ură, că şi copiii celor săraci se nasc în lume ca şi copiii celor bogaţi. Inima mi se înmuia când vedeam singurătatea şi neputinţa lor şi nu m-am putut abţine să nu-i ajut când i-am văzut bolnavi, să nu le curăţ abcesele şi ochii acoperiţi de urdori, fiindcă ştiam că ar fi orbit repede fără ajutorul meu.

Niciodată nu am pretins vreo răsplată, dar dacă ajutându-i am riscat să fiu descoperit, n-aş putea-o spune. Poate că inima mea era mai bună din cauza Mineei, pe care o vedeam în fiecare zi şi a cărei tinereţe îmi încălzea nopţile; în bordeiele de lut, cu mirosuri puternice de bălegar şi de paie, unde înnoptam, ea se culca alături de mine. Poate că am făcut toate aceste lucruri doar ca să-i impresionez pe zei cu bunătatea mea, poate că voiam doar să nu-mi pierd îndemânarea şi siguranţa de altădată în practicarea meseriei de medic.

Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am înţeles că în acţiunile şi în faptele unui om sunt motive pe care el însuşi le ignoră. Faptele oamenilor sunt ca praful de la picioarele mele, din moment ce nu le cunosc motivaţia şi scopul în care au fost săvârşite.

Experienţele încercate de-a lungul acestei călătorii au fost numeroase, mâinile mele au devenit aspre, pielea de pe tălpile mele s-a îngroşat, soarele mi-a ars faţa şi praful mi-a înceţoşat ochii, cu toate acestea, mai târziu m-am gândit că acest drum prin praful Babilonului a fost frumos. Cred că nu-l voi putea uita niciodată şi aş da orice pentru a-l mai face o dată la fel de tânăr cum eram eu atunci, la fel de neobosit şi de curios, alături de Minea, ai cărei ochi străluceau ca luna clară oglindită în apă. De-a lungul întregii călătorii, moartea ne-a pândit ca o umbră, nu ne-ar fi fost uşoară moartea, dacă am fi încăput în mâinile regelui Babilonului. Dar în acele zile, eu nu mă gândeam la moarte, nu-mi era frică de nimic, viaţa îmi era dragă, Minea era alături de mine şi eram fascinat de dansul ei expresiv de pe argila bătătorită. Ea m-a făcut să-mi uit greşelile tinereţii şi amărăciunea care era în mine. În fiecare dimineaţă, când mă trezeam în behăitul oilor şi în zarva făcută de celelalte animale, îmi simţeam inima uşoară ca o pasăre, ieşeam afară din adăpostul în care mă odihnisem noaptea şi priveam răsăritul soarelui, care naviga pe cerul albastru ca o corabie aurită ivită din noapte.

Într-un sfârşit, am ajuns şi la hotare, acolo totul era ars şi distrus şi păstorii pe care i-am întâlnit, crezându-ne săraci, ne-au sfătuit cum să ajungem în ţara Mitanni şi la Naharin fără să plătim vamă, evitând întâlnirea cu gărzile ambelor regate. Am ajuns într-un oraş mare, unde oamenii nu se cunoşteau unii pe alţii, ne-am dus direct să ne cumpărăm veşminte noi, ne-am spălat şi ne-am îmbrăcat cu veşmintele curate, spre a putea trage la un han pentru oameni bogaţi. Fiindcă aurul pe care îl mai aveam era pe sfârşite, am rămas un oarecare timp în acel oraş şi am practicat meseria de medic; acolo am avut mulţi pacienţi şi am vindecat mulţi bolnavi, fiindcă locuitorii din Mitanni erau foarte curioşi şi admirau tot ceea ce era străin. O admirau pe Minea din cauza frumuseţii ei, şi nu o dată s-au găsit dintre aceia care m-au rugat stăruitor să le-o vând. Kaptah, refăcându-se după oboseala drumului, a început să se îngraşe şi tot timpul, în jurul lui roia o mulţime de femei, care se dădeau în vânt să-i asculte poveştile şi peripeţiile, pe care el le spunea cu mult haz. Iar odată, după ce s-a îmbătat pe cinste într-o casă de distracţie, Kaptah a povestit tot ceea ce i s a întâmplat în ziua în care a fost rege al Babilonului şi toată lumea de acolo s-a prăpădit de râs ascultându-l. Râdeau, îşi loveau genunchii şi spuneau: „Niciodată nu am ascultat ceva mai nostim şi n-am văzut un mincinos mai mare. Limba lui este mai lungă şi mai alunecoasă ca apa unui fluviu”.

Astfel a trecut o bucată de vreme, până când Minea a început să mă privească cu ochi neliniştiţi. Veghea şi plângea noapte după noapte. Până la urmă, i-am spus:

Ştiu că îţi este dor de ţara ta şi că ai vrea să fii cât mai repede lângă zeul tău. Un drum lung spre Creta ne aşteaptă. Însă, mai înainte de acest drum, eu trebuie să merg în ţara Hatti, acolo unde trăiesc hitiţii, din motive pe care nu ţi le pot spune. Am întrebat pe mulţi negustori şi călători, l-am întrebat şi pe hangiu, am adunat destul de multe informaţii, care, din păcate, sunt contradictorii, dar cred că din ţara Hatti am putea să ne îmbarcăm pe o corabie cu pânze pentru a ajunge în Creta, deşi nu sunt sigur de acest lucru. Dacă tu nu vrei să călătorim în acest fel, te-aş putea conduce până pe coasta mării, în Siria, de unde, în fiecare săptămână, pleacă o corabie spre ţara ta. Am auzit că peste câteva zile pleacă de aici, din Mitanni, nişte emisari ai regelui care duc tributul anual regelui hitiţilor şi m-am gândit că aş fi în mai multă siguranţă dacă aş călători împreună cu ei, ar fi şi o ocazie de a vedea cu însumi dacă este bine să călătorim spre Creta prin ţara Hatti. O astfel de ocazie este rară. Eu nu vreau să-ţi impun o hotărâre, tu eşti liberă să hotărăşti singură ce vrei.

Eu însumi nu ştiam bine ce vreau, căutam să alung din mintea mea gândul că odată va trebui să o restitui pe Minea zeului ei.

Ea mi-a spus:

Oare cine sunt eu pentru a-ţi schimba ţie planurile? Te voi însoţi cu plăcere oriunde te vei duce, fiindcă tu mi-ai promis că mă vei ajuta să ajung în ţara mea. Eu ştiu că pe ţărmul mării, în ţara hitiţilor, sunt băieţi şi fete care dansează în faţa taurilor sălbatici şi că de acolo până în Creta nu este un drum lung, aşa că, dacă aş ajunge acolo, aş avea ocazia să mă antrenez un pic şi să dansez în faţa taurilor, fiindcă îmi este teamă că, după ce nu am mai dansat de aproape un an, mi-am pierdut măiestria.

I-am spus:

Eu nu am auzit nimic despre tauri, însă mi s-a povestit despre alte lucruri şi după cum i s-a dus vestea aici, poporul hitit este un popor crud, de aceea, cred că o călătorie în ţara hitiţilor este periculoasă şi nici moartea la un astfel de drum nu este uşor de ocolit. Cred că cel mai bine ar fi ca tu să mă aştepţi aici în Mitanni până mă voi întoarce, eu îţi voi lăsa destul aur ca să poţi duce o viaţă bună aici.

Dar ea mi -a spus:

Sinuhe, vorbele tale sunt ciudate. Eu te voi urma oriunde te vei duce şi, dacă acolo ne va aştepta moartea, nu-mi pare rău pentru mine dacă voi muri, ci doar pentru tine.

Astfel stând lucrurile, m-am hotărât să cer să-i însoţesc pe mesagerii regelui în calitate de medic, pentru a călători mai în siguranţă în ţara Hatti, al cărei nume mai este şi Heta. Când a auzit de acest plan, Kaptah a început să-şi blesteme zilele, să invoce toţi zeii şi a mai spus:

Abia am scăpat din ghearele morţii şi uite că, din nou, stăpânul meu vrea să ne aruncăm într-o aventură periculoasă. Toată lumea ştie că hitiţii sunt sălbatici, mai răi decât animalele deşertului, că obişnuiesc sa mănânce şi carne de om şi nu se sfiesc să le scoată ochii străinilor, pe care apoi, orbi, îi folosesc ca să rotească fără încetare morile lor grele, cu care sfarmă piatra. Zeii l-au lovit pe stăpânul meu cu nebunia, fiindcă nu crede în ei, iar tu, Minea, eşti şi mai nebună decât ei dacă-i împărtăşeşti nebunia. Cel mai bine ar fi dacă m-ai ajuta să-l închid undeva până-i trece nebunia şi să-i pun lipitori pe picioare ca să se mai liniştească puţin. Ascultă. Sinuhe, te rog în numele scarabeului să-ţi revii din nebunia aceasta. O, zei abia mi-am regăsit grăsimea de altădată, după ce trupul meu se uscase de atâta drum şi, gata, trebuie să pornesc la un alt drum. Blestemată fie ziua când m-am născut în lumea aceasta, ca să ajung să suport fără încetare absurdităţile unui stăpân capricios şi nebun.

L-am lovit, altfel nu avea de gând să se liniştească, iar după ce s-a liniştit, i-am spus:

N-ai decât să faci după cum doreşti. Te voi trimite cu marfă în Simyra, îţi voi da aur ca să ai pe drum, iar acolo va trebui să ai grijă de casa noastră până mă voi întoarce. Şi poate că este mai bine aşa, fiindcă m-am săturat de bombăneala ta fără sfârşit.

Kaptah s-a înfuriat şi mi-a spus supărat:

Oare crezi c-aş putea să-mi las singur stăpânul în ţara canibalilor? Ar fi ca şi cum m-ar lăsa inima să dau drumul unui miel abia născut într-o ogradă cu câini flămânzi. Niciodată inima nu ar mai înceta să mă doară dacă aş face o asemenea crimă de a te lăsa singur la un astfel de drum, şi remuşcările mi-ar umbri tot restul zilelor mele. Vreau să te întreb doar un singur lucru şi te rog să-mi răspunzi direct. Oare călătoria spre ţara Hatti o vom face pe mare?

I-am răspuns că, după cunoştinţele mele, între ţara Mitanni şi ţara Hatti nu este nici o mare, dar că unii vorbesc într-un fel şi alţii într-un alt fel despre acest drum. Singurul lucru sigur este că drumul este foarte lung.

Kaptah a rostit:

— Binecuvântat fie scarabeul nostru! Dacă ar fi trebuit să călătorim pe mare, nu aş fi venii cu tine, fiindcă am jurat în faţa zeilor că nu voi mai călători cu nici o corabie pe mare, motivele nu are rost să le explic acum, pentru că ar fi o pierdere inutilă de timp. Nici de dragul tău, nici pentru această arogantă Minea, care are o comportare băieţească, nu mi-aş retrage jurământul făcut zeilor şi, dacă ai fi interesat, ţi i-aş putea enumera pe toţi zeii în faţa cărora am făcut acest jurământ.

Încă înainte de a termina să rostească aceste vorbe, el s-a apucat să facă bagajele noastre şi nu m-am amestecat deloc în treaba aceasta, fiindcă el era mai priceput decât mine.

Am povestit deja ce se spunea în ţara Mitanni despre hitiţi, de aici încolo voi povesti despre ceea ce eu însumi am văzut cu ochii mei. Dar nu ştiu dacă cineva va putea crede ceea ce voi povesti eu, fiindcă atât de marea putere a hitiţilor a răspândit doar groază în lume şi despre ei se vorbeşte, de obicei, numai de rău. Au şi ei calităţi şi poţi învăţa şi de la ei câte ceva bun după ce îi vei fi cunoscut. Chiar dacă poporul hitit este un popor periculos şi obiceiurile lui sunt atât de diferite de obiceiurile celorlalte popoare, în ţara lor nu este nici un fel de dezordine, aşa după cum înclină să creadă atâta lume, dimpotrivă, acolo domnesc o ordine şi o disciplină puţin obişnuite, aşa că o călătorie prin munţii lor este mai sigură, pentru cei care au obţinut permisiunea autorităţilor hitite, decât călătoria în oricare altă ţară. Dacă în timpul călătoriei, un călător, care are permisul de a călători, dispare sau dacă i se fură ceva, regele îl despăgubeşte de două ori pentru pierderile suferite, dacă moare în mâinile hitiţilor, regele plăteşte rudelor o sumă corespunzătoare valorii pe care o câştiga mortul când era în viaţă.

Călătoria în compania mesagerilor regelui din Mitanni a fost monotonă şi fără nici un incident. Despre această călătorie nici nu prea am ce povesti. Carele de război ale hitiţilor ne-au însoţit tot drumul şi hitiţii au avut grijă să nu ne lipsească hrana şi băutura în fiecare loc unde am poposit. Hitiţii locuiesc în munţi şi sunt obişnuiţi încă din copilărie cu greutăţile datorate climei, sunt căliţi, de aceea nu-i deranjează nici frigul, nici căldura. Nu au nici un pic de teamă în luptă, ei nu cruţă pe nimeni, dispreţuiesc popoarele slabe pe care le supun, în schimb, respectă şi cultivă prietenia acelora care sunt viteji şi curajoşi.

Poporul hitit este împărţit în numeroase triburi şi satele lor sunt guvernate de principi suverani dar care sunt supuşi marelui rege, Regele locuieşte în oraşul Hattuşaş, aflat în mijlocul munţilor. Regele hitiţilor are toată puterea în mâinile lui, fiindcă el este tot atât de mare preot cât şi şef suprem ai armatei şi mare judecător. El este venerat atât ca om cât şi ca zeu. Eu nu cunosc nici un rege care să aibă o putere atât de absolută, chiar dacă, despre puterea regilor, oriunde, se spune că este absolută. În alte ţări, chiar şi în Egipt, preoţii şi judecătorii determină actele regilor, mai mult decât s-ar putea crede.

Aş vrea să povestesc despre marele oraş regal din mijlocul munţilor, chiar dacă ştiu că nimeni nu mă va crede dacă îmi va citi povestirea.

Călătorind de-a lungul hotarelor aride, unde sunt suverani hitiţii din garnizoane, care fură tot ceea ce pot de la cei din ţările vecine şi deplasează după bunul lor plac pietrele de hotar, pentru a se asigura că vor fi plătiţi mai bine, nimeni nu poate ghici şi aprecia bogăţia regatului hitit, mai ales când vede munţii lor arizi, arşi de soare în timpul verii şi acoperiţi iarna cu fulgi reci, după cum mi s-a povestit. Eu însumi nu am văzut aşa ceva, dar mi s-a povestit că aceşti fulgi sau aceste pene, nici nu ştiu cum să le spun, cad din cer şi acoperă pământul, iar când vine vara, se transformă în apă. Atât de multe lucruri surprinzătoare am văzut în ţara hitiţilor, încât înclin să cred că acest lucru este posibil, deşi nu pot să înţeleg cum pot penele să se transforme în apă. Cu ochii mei am văzut doar vârfurile câtorva munţi, care erau acoperite cu pene albe.

Pe câmpia aridă de la frontiera cu Siria, este o fortăreaţă, Karkemiş, ale cărei ziduri, construite din blocuri uriaşe de piatră, sunt acoperite cu imagini înspăimântătoare. Acolo se face vămuirea pentru toate caravanele şi pentru toate mărfurile care traversează ţara, acolo se strâng bogăţii importante, fiindcă taxele sunt mari şi fortăreaţa Karkemiş este situată la răscrucea drumurilor caravanelor. Cel care nu a văzut în lumina crepusculară a dimineţii această fortăreaţă înfricoşătoare din vârful munţilor, aflată pe un platou, unde doar corbii se plimbă fără teamă, curăţând cu ciocurile lor cranii şi oase de oameni, până ce devin albe, ar putea pune la îndoială vorbele mele şi probabil că nu va crede ce voi povesti despre hitiţi. Nu este permis caravanelor şi mărfurilor să traverseze ţara Hatti pe alte drumuri în afara celor stabilite. De-a lungul acelor drumuri, casele sunt sărace şi simple, rar poţi vedea câmpuri cultivate. Călătorii care se abat de la aceste drumuri riscă să fie prinşi şi duşi ca sclavi în vreo mină.

Eu cred că bogăţia hitiţilor provine din mine, unde sclavii şi prizonierii extrag, în afară de aur şi de cupru, un metal necunoscut în Egipt, care are o strălucire cenuşie şi albastră, este mai dur decât toate metalele şi atât de scump, încât în Babilon este folosit doar pentru bijuterii. Hitiţii îl utilizează pentru confecţionarea armelor. Dar în ce fel acest metal se forjează sau prelucrează, nu ştiu, fiindcă nici nu se topeşte, nici nu se înmoaie la căldură ca arama, am văzut cu ochii mei acest lucru.

În afară de mine, văile dintre munţi au câmpuri roditoare şi ape limpezi, acolo cresc pomi fructiferi, adevărate păduri, care acoperă poalele munţilor. Pe coastele munţilor şi dealurilor se cultivă viţa de vie. Dar cea mai mare bogăţie, pe care oricine o poate vedea, sunt turmele de vite.

Când se vorbeşte despre marile oraşe ale lumii, sunt totdeauna menţionate Teba şi Babilonul, unii afirmă şi despre oraşul Ninive, pe care eu nu l-am văzut, că ar fi unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii, dar nu am auzit pe nimeni pomenind ceva despre Hattuşaş, capitala regatului hitiţilor şi vatra puterii lor, care este aşezat ca un cuib de vultur, în centrul teritoriului în care vulturul vânează. Totuşi, acest imens şi puternic oraş poate fi comparat cu Teba şi cu Babilonul. Eu cred că acest oraş este unul dintre miracolele lumii, construcţiile lui înspăimântătoare sunt făcute din blocuri de piatră gigantice şi sunt mai înalte decât un munte şi zidurile dimprejurul oraşului sunt mai solide decât toate zidurile de cetăţi pe care le-am văzut eu. Nu este nici un mister că acest oraş nu este cunoscut, din moment ce regele hitiţilor a interzis străinilor să-l vadă. Doar mesagerii regilor din alte ţări pot intra în Hattuşaş, pentru a-i aduce regelui hitiţilor daruri, dar ei sunt păziţi cu străşnicie în tot timpul şederii în Hattuşaş. Locuitorii din Hattuşaş nu vorbesc niciodată cu străinii, chiar dacă cunosc limba lor. Dacă îi întrebi ceva, ei răspund „nu înţeleg” sau „nu ştiu”, după care se uită împrejurul lor cu teamă, ca nu cumva cineva să observe că vorbesc cu străinii. Totuşi, ei nu sunt răutăcioşi, natura lor este prietenoasă şi ei se uită cu plăcere la veşmintele străinilor, dacă sunt frumoase, şi se ţin după străini pe stradă ca în oricare altă ţară din lume.

Hainele nobililor hitiţi şi ale celor sus-puşi sunt la fel de frumoase ca şi cele ale mesagerilor regali din alte ţări. Ei iubesc veşmintele multicolore, brodate cu aur şi argint. Pe broderii apar imagini ale crenelului şi ale dublei securi, care sunt însemnele zeilor lor. Pe îmbrăcămintea lor de sărbătoare se vede deseori imaginea soarelui înaripat. Ei poartă în picioare cizme din piele moale vopsită sau pantofi ai căror vârfuri sunt lungi şi curbate în afară, pe cap poartă coifuri înalte. Mantiile pe care le poartă hitiţii sunt lungi, plisate cu măiestrie, şi au mâneci largi, care atârnă până la pământ.

Hitiţii se deosebesc de locuitorii din Siria, din ţara Mitanni şi Babilon, fiindcă îşi rad barba după cum obişnuiesc egiptenii, iar unii nobili îşi rad şi tot părul din cap, lăsând doar un smoc de păr împletit. Bărbaţii hitiţi au bărbia groasă şi puternică, iar nasul lor este gros şi coroiat ca ciocul păsărilor de pradă. Nobilii şi cei sus-puşi, care locuiesc în oraş, sunt graşi şi faţa lor străluceşte, fiindcă ei sunt obişnuiţi să mănânce din abundenţă.

Hitiţii nu angajează mercenari ca popoarele civilizate, ei înşişi, toţi hitiţii, sunt soldaţi; conducerea carelor de luptă nu se face după gradul de nobleţe şi nici funcţia din armată nu este stabilită de la naştere, ci doar după abilitatea în mânuirea armelor. De aceea, o dată pe an, toţi bărbaţii, sub conducerea şefilor şi principilor lor, se întâlnesc pentru exerciţii militare. Hattuşaş nu seamănă cu alte oraşe mari, este plin de ateliere şi de forje, de unde, fără încetare, se aude zgomotul metalului prelucrat, acolo se fac vârfurile de lance şi săgeţile, axele şi obezile roţilor precum şi secerile de la carele de luptă.

Justiţia lor este diferită de justiţia tuturor celorlalte popoare, iar pedepsele sunt ciudate şi ridicole. Astfel, dacă un principe umblă cu intrigi împotriva regelui pentru a-i răsturna, nu este condamnat la moarte, ci numai exilat la unul dintre hotare, unde, prin fapte de vitejie, îşi poate recâştiga onoarea pierdută şi reputaţia. Pentru ei nu există prea multe crime care să nu se poată răscumpăra prin plata amenzii prevăzute de lege şi orice om poate omorî liniştit pe un altul, fără a se teme că pedeapsa lui ar putea fi alta decât aceea de a plăti rudelor victimei o anumită sumă de bani. Nu există pedeapsa pentru adulter, fiindcă dacă o femeie găseşte un bărbat care o poate face mai fericită decât bărbatul ei, este liberă să-şi părăsească bărbatul şi să se ducă la celălalt, dacă acesta acceptă să-i plătească despăgubiri primului bărbat. Căsătoriile sterile sunt, de obicei, anulate public, fiindcă regele doreşte să se nască mulţi copii. Cel care omoară un om într-un loc pustiu plăteşte o amendă mai mică decât dacă crima ar fi fost făcută într-un loc public din oraş, fiindcă, după ei, un om care merge singur într-un loc pustiu aţâţă dorinţa altuia de a omorî. Doar două crime sunt acelea care sunt pedepsite cu moartea şi în aceste cazuri se poate observa cel mai bine nebunia sistemului lor judiciar. Fraţii şi surorile nu se pot căsători între ei fără a risca pedeapsa cu moartea şi nimeni nu poate practica magia fără autorizaţie, iar vrăjitorii trebuie să-şi demonstreze abilitatea mai înainte de a li se permite să practice meseria. Când am ajuns în ţara Hatti, era în timpul domniei regelui Suppiluliuma. Marele lor rege, Suppiluliuma, domnea de peste douăzeci şi opt de ani, numele lui era respectat, lumea se înclina şi-şi ridica braţul doar dacă auzea pe cineva că rosteşte numele regelui sau striga cu voce puternică întru slava lui, fiindcă regele făcuse ordine în ţara Hatti şi supusese multe popoare. Regele locuia într-un palat de piatră, care se afla în centrul oraşului, şi despre naşterea lui ca şi despre eroismul lui nemaipomenit în războaie, circulau numeroase legende, aşa cum se povesteşte despre toţi regii. Eu nu l-am putut vedea, nici mesagerii regelui din Mitanni nu l-au putut vedea când au depus darurile pe pardoseala sălii de recepţie a palatului, urmăriţi de râsul batjocoritor şi de glumele grosolane ale soldaţilor.

La început, mi s-a părut că medicii nu prea au de lucru în Hattuşaş, fiindcă am înţeles că hitiţii au oroare de boală şi o ascund atâta timp cât este posibil. Copiii infirmi sau insuficient dezvoltaţi sunt omorâţi imediat după naştere; hitiţii îi omoară şi pe sclavii bolnavi. Medicii lor sunt oameni ignoranţi, care nici nu ştiu să citească, dar pot vindeca excelent răni şi contuzii, iar pentru boli care apar din cauza înălţimii la care locuiesc cât şi pentru febră, ei cunosc nişte remedii extraordinar de eficiente. Este, de altfel, tot ceea ce am învăţat de la ei. Dar, dacă cineva se îmbolnăveşte grav, preferă vindecării moartea, de frică să nu rămână infirm sau bolnav pentru tot restul zilelor. În fond, hitiţilor nu le este teamă de moarte, le este teamă că trupul lor să nu slăbească mai înainte de moarte.

Dar toate oraşele mari sunt asemănătoare, toţi oamenii bogaţi şi nobilii din toată lumea au trăsături comune. După ce au auzit despre reputaţia mea, diferiţi oameni bogaţi şi nobili, care sufereau de câte ceva şi voiau să fie vindecaţi, au venit la mine, dar ei au venit deghizaţi şi pe ascuns, noaptea, pentru a nu fi priviţi cu dispreţ de către ceilalţi oameni. Ei m-au recompensat cu generozitate şi, deşi, când am ajuns la Hattuşaş, credeam că voi pleca de acolo ca un cerşetor, a fost să se întâmple că am plecat de acolo destul de bogat. Marele merit îi revine lui Kaptah, care, potrivit obiceiurilor lui vechi, îşi petrecea timpul prin crâşme, prin hanuri şi prin locuri unde obişnuiau să se strângă oameni, unde îmi lăuda priceperea şi istorisea despre vindecări miraculoase pe care eu sunt în stare să le fac, povestea în toate limbile, de aceea, unii slujitori, la rândul lor, le povesteau stăpânilor lor despre cele auzite.

Moravurile hitiţilor erau austere şi un om din înalta societate nu şi-ar fi putut permite să umble beat pe stradă, fiindcă imediat şi-ar fi pierdut buna reputaţie, dar, ca în toate marile oraşe ale lumii, cei sus-puşi şi cei bogaţi obişnuiau să bea mult vin, de obicei amestecau vinurile şi acest lucru este cel mai periculos. Eu i-am îngrijit pe câţiva, cărora le tremurau mâinile când trebuiau să se prezinte în faţa regelui, şi le-am prescris băi şi calmante, când ei îmi povesteau cum nişte şoareci nevăzuţi le rod trupul i-am permis Mineei să danseze în faţa lor şi ei au admirat-o mult şi i-au dat numeroase daruri, fiindcă hitiţii sunt generoşi când le place ceva. În felul acesta eu le-am câştigat încrederea, aşa că am îndrăznit să le pun întrebări, pe care altfel nu le-aş fi putut pune. Întâmplarea a făcut să-l cunosc în acele zile pe arhivarul regal, care scria şi vorbea în multe limbi şi care se ocupa de corespondenţa pe care regele o avea cu alte ţări. L-am lăsat să înţeleagă că eu sunt căutat în Egipt şi că niciodată nu mă voi întoarce acolo, de aceea hoinăresc prin lume pentru a câştiga aur şi a-mi spori cunoştinţele. De aceea, el a avut încredere în mine şi eu i-am oferit să bea vin bun şi am pus-o pe Minea să danseze în faţa lui, iar într-o zi l-am întrebat:

Oare de ce Hattuşaş este un oraş închis pentru străini, de ce caravanele şi mărfurile sunt obligate să nu se abată de la anumite drumuri, din moment ce ţara voastră este atât de bogată? Acest Hattuşaş al vostru rivalizează cu cele mai mari oraşe ale lumii. Oare nu ar fi mai bine ca şi celelalte popoare să poată să vă cunoască puterea? Oare de ce să nu aveţi în lumea aceasta locul pe care îl meritaţi?

El a gustat din vin, s-a uitat la picioarele suple ale Mineei, apoi a spus:

Marele nostru rege, Suppiluliuma, a spus, atunci când a urcat pe tron: „Daţi-mi treizeci de ani şi voi face din ţara Hatti cel mai puternic regat al lumii!” Acest termen se apropie de sfârşit şi cred că, destul de curând, lumea va afla despre ţara Hatti, poate chiar mai înainte de a vrea.

— Am văzut de şaizeci de ori şaizeci şi încă de şaizeci de ori soldaţi, care mărşăluiau în faţa regelui Babilonului, am spus eu, şi zgomotul pe care îl făceau paşii lor era ca talazurile unei mări răvăşite. Aici, abia dacă am văzut de zece ori zece soldaţi împreună, în schimb peste tot am văzut ateliere în care se lucrează care de luptă. Oare ce veţi fi făcând, fraţilor, cu atâtea care de luptă aici în munţi? Până şi cel mai prost om din lume ştie că ele pot fi folosite numai în câmpie.

El a râs şi mi-a spus:

Tu eşti foarte curios pentru un medic, Sinuhe egipteanule, poate că noi ne câştigăm pâinea cea de toate zilele prin vânzarea carelor de luptă regatelor din câmpie.

Dar spunând acest lucru, el a clipit cu înţeles din ochi şi şi-a luat un aer şmecheresc.

Aşa ceva nu pot crede, am spus eu curajos. Aşa, după cât vă cunosc eu, mai repede aş putea crede pe cineva care mi-ar povesti că un lup i-a împrumutat iepuraşului dinţii şi ghearele lui.

El a râs zgomotos, lovindu-se cu pumnul în piept atât de tare, încât vinul din cupe a început să dea pe dinafară. Şi a spus:

Această glumă trebuie să i-o spun şi regelui, e grozavă. Eu cred că tu vei mai trăi ca să apuci să vezi cu ochii tăi marea vânătoare de iepuri, fiindcă adevărul hitiţilor este diferit de adevărul celor de la câmpie. După cum am înţeles, în ţările voastre, cei bogaţi îi conduc pe cei săraci. La noi este altfel: cei puternici îi conduc pe cei slabi şi cred că toată lumea va ajunge să cunoască adevărul nostru şi noua noastră doctrină, încă mai înainte ca părul din capul tău să albească, Sinuhe.

Chiar şi noul faraon ai Egiptului, am spus eu făcând-o pe naivul, a găsit un alt zeu.

Cunosc acest lucru, mi-a spus el, fiindcă eu i-am citit regelui meu toate mesajele primite din Egipt, ştiu că acest zeu iubeşte mult pacea şi spune că în lume nu este nici un motiv de ceartă; noi nu avem nimic împotriva acestui zeu, dimpotrivă, îl vom admira mult, atâta timp cât el va guverna doar în Egipt şi în câmpie. Faraonul vostru i-a trimis marelui nostru rege o cruce egipteană, care se numeşte semnul vieţii, şi el se va bucura, într-adevăr, de pace încă nişte ani, dacă ne va trimite destul aur ca să putem continua extracţia de cupru şi de fier, să cultivăm cereale şi să înfiinţăm ateliere noi pentru a pregăti care de luptă mai grele. Toate aceste lucruri se pot face numai dacă ai mult aur şi regele nostru vrea să atragă la Hattuşaş pe cei mai destoinici făurari de arme din lume, să-i plătească bine, dar de ce-o face, nu cred că înţelepciunea unui medic ar fi de ajuns pentru a da un răspuns unei astfel de întrebări.

Viitorul pe care tu îi proroceşti îi va face foarte fericiţi doar pe corbi şi pe şacali, ani spus eu, dar mie nu-mi vine deloc să râd sau să mă bucur.

Am observat că morile voastre de măcinat pietre sunt învârtite de sclavi cărora li s-au scos ochii, şi în ţara Mitanni se povesteşte despre nişte cruzimi nemaipomenite care se petrec la hotare, dar nu vreau să le repet, pentru a nu-ţi îngrozi urechile, fiindcă sunt de neimaginat pentru un popor civilizat.

Ce înseamnă a fi civilizat? m-a întrebat el şi mi-a mai turnat vin în cupă. Ştim şi noi să citim şi să scriem şi păstrăm în arhivă tăbliţe numeroase. Este o amabilitate din partea noastră să scoatem ochii sclavilor condamnaţi să rotească veşnic morile de piatră, fiindcă această muncă este nemaipomenit de grea şi lor le-ar fi şi mai greu dacă ar vedea cerul şi pământul şi păsările care zboară libere. În ei s-ar deştepta gânduri deşarte şi după aceea, ar trebui să-i omoram, fiindcă, sigur, vor încerca să fugă. Iar dacă la hotare soldaţii noştri taie mâinile unora sau scalpează craniile altora, răsucindu-le pielea capului peste ochi, aceste lucruri nu le fac din cruzime, tu ai remarcat că acasă noi suntem foarte ospitalieri şi prietenoşi, că iubim copiii şi animalele şi că niciodată nu ne batem nevestele. Scopul nostru este doar să menţinem teama şi teroarea pentru popoarele care ne sunt ostile, ca până la urmă, să le putem supune fără războaie, care cauzează atâtea pierderi şi distrugeri. Nu-i deloc plăcut şi util ca, după ce ai cucerit o ţară, să o găseşti devastată şi cu oraşe distruse. Un duşman căruia îi este frică este pe jumătate învins.

Oare toate ţările sunt duşmanii voştri? l-am întrebat eu ironic. Oare nu există în lumea aceasta o ţară prietenă?

Prietene ne sunt toate acele ţări care se supun puterii noastre şi care ne plătesc nouă tribut, mi-a răspuns el didactic. În ţările cucerite de noi, îi lăsăm în pace pe oameni, îi lăsăm să trăiască conform obiceiurilor lor, noi nu le dispreţuim obiceiurile nici zeii, ci doar îi guvernăm. Prietene ne sunt, de asemenea, toate popoarele care nu sunt vecine cu noi sau, în orice caz, pană în momentul când nu au ajuns încă să ne fie vecine, fiindcă abia când ne sunt vecine, începem să observăm lucrurile iritante, care duc la destrămarea bunelor alianţe şi ne forţează să le declarăm război. Aşa a fost până acum şi tare mă tem c-aşa va fi şi în viitor, fiindcă cunosc bine cum gândeşte marele nostru rege.

Dar zeii voştri nu au nimic de zis? l-am întrebat eu. În alte ţâri, adesea, doar zeii hotărăsc ceea ce este bun şi ceea ce este rău.

Ceea ce este corect şi ceea ce este greşit? mi-a răspuns el printr-o întrebare. Pentru noi corect este ceea ce dorim noi şi greşit este ceea ce doresc vecinii noştri. Aceasta este cea mai simplă doctrină, care face viaţa şi diplomaţia uşoară şi, după mine, nu diferă esenţial de învăţăturile religiei de la câmpie, fiindcă, după cum am înţeles, zeii consideră corect ceea ce doresc bogaţii şi greşit ceea ce doresc cei săraci. Dacă tu vrei, într-adevăr, să ştii câte ceva despre zeii noştri, află că singurii noştri zei sunt Pământul şi Cerul şi noi îi sărbătorim în fiecare primăvară, în timpul când prima ploaie, căzută din Cer, fertilizează Pământul, la fel cum sămânţa bărbatului fertilizează femeia. În timpul acestei sărbători, renunţăm la austerele noastre moravuri, fiindcă şi poporul trebuie să se destindă o dată pe an. De aceea, la timpul cuvenit, urmare a acestei sărbători, se nasc mulţi copii şi acest lucru este bun, fiindcă puterea unei ţări creşte când numărul de copii este mai mare şi când căsătoriile sunt timpurii. Bineînţeles, poporul mai are o serie întreagă de alţi zei minori, cum are de obicei orice popor, dar se poate face abstracţie de aceşti zei, fiindcă ei nu au nici o importanţă politică. Nu cred că tu poţi nega că în credinţa noastră nu există oarecare măreţie.

Cu cât aud mai mult vorbindu-se despre zei, cu atât mi se face silă de zei, am spus eu cu inima amărâtă, dar epistograful lui Suppiluliuma, cu nasul lui gros şi roşu de la vin, doar a râs şi s-a rezemat mai bine de spătarul scaunului.

— Dacă ai fi prevăzător şi înţelept, a spus el, ai rămâne aici şi ai aduce jertfe zeilor noştri, fiindcă, trebuie să ştii că, dacă până acum toate celelalte popoare au dominat lumea fiecare la rândul lui, acum este rândul nostru. Zeii noştri sunt deosebit de puternici, numele lor adevărate sunt Puterea şi Frica şi noi am început deja să construim pentru ei mari altare din cranii albe. Eu nu te-aş sfătui să povesteşti altora despre ceea ce ţi-am spus, dacă eşti chiar atât de dobitoc să pleci de aici, fiindcă nimeni nu te va crede. Toată lumea ştie că hitiţii se ocupă cu păşunatul, că sunt nişte ciobani săraci şi murdari, care trăiesc în munţi cu caprele şi cu oile lor. Dar, deja eu am întârziat mult stând cu tine de vorbă, trebuie să plec pentru a-mi supraveghea scribii şi a pecetlui cu sigiliul meu colţurile tăbliţelor când încă mai este argila moale, uite-aşa sunt asigurate popoarele de bunele noastre intenţii.

El a plecat şi eu i-am spus în aceeaşi seară Mineei:

Am aflat tot ceea ce voiam să ştiu despre ţara Hatti şi am găsit ceea ce căutam. Trebuie să părăsim această ţară repede, aici miroase a cadavre şi mirosul morţii mă sufocă. Într-adevăr, moartea va pluti pe deasupra mea ca o umbră apăsătoare atâta timp cât voi rămâne aici şi n-ar fi de mirare dacă regele lor mi-ar trage trupul în ţeapă, dacă ar şti câte lucruri am aflat. Ştii, Minea, ei nu atârnă de ziduri pe cei condamnaţi la moarte, cum fac popoarele civilizate, ci îi înfig într-o ţeapă de metal, unde se chinuie până mor. De aceea, cât timp sunt încă aici, am o mare nelinişte. După toate câte le-am auzii, este de preferat să te naşti corb în această ţară decât om.

Mulţumită pacienţilor mei influenţi, am obţinut permisiunea de a călători până la ţărmul mării pe un drum stabilit de autorităţile din Hattuşaş şi de a părăsi ţara cu o corabie. Ei au regretat sincer plecarea mea şi au insistat să rămân, asigurându-mă că în câţiva ani voi ajunge foarte bogat practicând medicina. Dar nimeni nu m-a împiedicat să plec; ne-am despărţit ca buni prieteni, am zâmbit şi am râs, le-am povestit istorii amuzante, iar la plecare am primit daruri bogate. Am lăsat în urma noastră înspăimântătoarele ziduri ale Hattuşaşului, în spatele cărora se pregătea viitorul lumii şi, călărind pe spinarea măgarilor, am trecut pe lângă morile de piatră învârtite de sclavi orbi şi am trecut o margine de drum plină de trupuri goale de vrăjitori traşi în ţeapă, fiindcă în ţara Hatti erau condamnaţi ca vrăjitori toţi aceia care învăţau pe alţii doctrine necunoscute de putere, iar puterea nu cunoştea decât o singură doctrină. Am grăbit călătoria cât de mult am putut şi în a douăsprezecea zi am ajuns într-un port.

În acel port acostau corăbii din Siria şi din toate insulele mării şi portul era la fel ca toate porturile din lume, chiar dacă hitiţii îl supravegheau cu străşnicie şi percepeau impozite pe corăbii, şi verificau tăbliţele de argilă ale celor care părăseau ţara. Dar nimeni nu debarca în acel port pentru a călători în interiorul ţării, căpitanii, secunzii şi marinarii de pe corăbii nu cunoşteau nimic din ţara Hatti în afara acelui port, iar în port erau aceleaşi taverne, aceleaşi fete şi chiar şi aceeaşi muzică siriană, aceleaşi case de distracţie, la fel cum întâlneai şi în alte porturi din lume. De aceea, ei se simţeau acolo ca acasă şi, pentru mai multă siguranţă – niciodată nu strică un astfel de lucru – aduceau jertfe şi zeilor hitiţilor, aduceau jertfe Cerului şi Pământului, fără să uite de zeii lor închişi în cabina comandanţilor de corăbii.

Învârtindu-se ca un roi de muşte, ei se strângeau lângă debarcaderele din port şi beau bere din amfore uriaşe. În jurul aceleiaşi amfore, erau zece-doisprezece bărbaţi din diferite ţări, care beau bere pe întrecute. Berea hitiţilor este tare şi se urcă repede la cap, ca fumul, aşa că, ameţiţi de băutură, la căderea serii ei ajungeau să spargă uşile caselor de distracţie, să distrugă cu lovituri de picioare roţile olarilor, să ajungă la conflicte între ei şi să se bată cu cuţitele, provocându-şi răni unii altora, să ia cu forţa fetele şi să le ducă pe corăbiile lor, până când gărzile hitiţilor soseau ca să facă ordine şi să-i liniştească cu lovituri de lance. Dar nu avea importanţă, orice ar fi făcut ei, fiindcă stricăciunile se puteau răscumpăra cu aur şi cu argint; dacă plăteau, nimeni nu-i persecuta în continuare şi se ştia de la bun început cât costă un cap retezat, un ochi scos sau o rană deschisă pe trup. De aceea, ei râdeau zgomotos şi spuneau. „Aceasta este o ţară bună şi aici ne vom mai întoarce”. Iar dacă vedeau oameni traşi în ţeapă în apropierea zidurilor, învinuiţi de vrăjitorie, spuneau: „Vrăjitoria este un lucru periculos şi acest bărbat a vrăjit cu limba până i-au crăpat maţele”. Aşa după cum alţii plăteau mercenari pentru armata lor, hitiţii căutau să atragă marinari destoinici, care să lucreze pentru ei, fiindcă ei nu erau un popor al mării, iar marinarii şi vâslaşii pe care ei reuşeau să-i atragă lăudau în gura mare plata grozavă pe care o primeau şi traiul lor bun, pentru a i determina şi pe alţii să lucreze pe corăbiile hitiţilor.

Deşi era un oraş zgomotos, plin de desfrâu şi de crime, am rămas un oarecare timp acolo, fiindcă de fiecare dată când găseam o corabie ce urma să navigheze spre Creta, Minea găsea ceva care nu-i convenea. Odată îmi spunea:

E prea mică şi de aceea ar putea naufragia şi n-aş mai vrea să încerc un nou naufragiu.

Altă dată, când găseam o corabie mai mare, spunea:

Este o corabie siriană şi-ntr-o corabie siriană nu poţi avea încredere.

Iar altă dată spunea:

Căpitanul acestei corăbii are nişte ochi răi şi-mi este teamă că pe drum mă va vinde ca sclavă într-o altă ţară.

Aşa că şederea noastră în acel port s-a prelungit şi nu mi-a părut rău. Eu aveam mult de lucru şi tot timpul curăţăm răni şi trepanam capete fracturate. Chiar şi şeful gărzii din port a apelat la ajutorul meu, fiindcă fusese atins de o boală pe care adesea o întâlneşti prin porturi şi când voia să se culce cu vreo fată avea o durere puternică, care-l împiedica să fie fericit, aşa că până la urmă, trebuia să se lase păgubaş. Eu cunoşteam această boală din Simyra şi de aceea, l-am putut vindeca cu remedii ale medicinii siriene, şi recunoştinţa pe care şi-o arăta faţa de mine era fără limită, fiindcă el era tare bucuros că poate din nou să se distreze cu fetele din port, acest lucru fiind unul dintre prerogativele meseriei lui şi fiecare fată care voia să-şi exerseze meseria în port trebuia ca, mai înainte de oricare alt client, să i se ofere pe gratis lui şi scribului său, de aceea, el fusese disperat că trebuise să renunţe la acest privilegiu. După ce l-am vindecat, el mi-a spus:

Oare cu ce să te răsplătesc, Sinuhe, pentru binele pe care mi l-ai făcut? Ce-ai zice dacă mi-aş cântări-o şi ţi-aş oferi aceeaşi greutate în aur, cât cântăreşte chestia aceea pe care tu ai vindecat-o?

Dar eu i-am răspuns:

Eu nu am nevoie de aurul tău. Cel mai bine-ar fi dacă tu mi-ai da în dar cuţitul tău de la brâu. Eu voi fi mulţumit cu atât şi voi avea şi un lucru care să-mi amintească de tine.

El nu a fost de acord şi mi-a spus:

Acesta este un cuţit obişnuit, cu care nici nu poţi speria un lup, fiindcă tăişul lui nu este atât de ascuţit şi nici nu are mânerul argintat.

Dar el a vorbit astfel, fiindcă arma lui era dintr-un metal pe care doar hitiţii îl cunoşteau şi era interzis să fie dat sau vândut unui străin, de aceea, de la Hattuşaş eu nu am putut cumpăra o astfel de armă, şi nici nu am insistat prea mult, de teamă să nu trezesc suspiciuni. Dar pentru un hitit, această armă nu avea o mare valoare, din moment ce nu putea fi vândută unui străin.

Şeful gărzii din port ştia că eu voi pleca repede din ţară, aşa că s-a gândit că poate este mai înţelept să nu-şi risipească aurul pe un medic. De aceea, până la urmă, el mi-a dat cuţitul. Cuţitul acela era atât de ascuţit, încât tăia firele din barba mai bine decât orice lamă de silex şi puteai, fără nici o greutate, tăia cu el o tablă subţire de cupru. M-am bucurat foarte mult pentru acel cuţit şi m-am gândit să-l auresc şi să-l argintez, aşa cum făceau nobilii din Mitanni, după ce-şi procurau un astfel de cuţit. Şefului gărzii din port nu i-a părut rău după cuţit, din contră, s-a împrietenit cu mine, fiindcă era mulţumit că-l vindecasem. I-am recomandat să le alunge din port pe fetele de la care s-a îmbolnăvit şi el mi-a răspuns „n-ai nici o grijă, deja fetele au fost trase în ţeapă ca vrăjitoarele, fiindcă, nu încape îndoială că această boală se datoreşte unor vrăji şi farmece”.

Acest oraş-port avea şi un câmp unde erau tauri sălbatici, ca şi-n multe alte porturi, de altfel, şi tinerii se întreceau acolo probându-şi supleţea şi curajul înfigând bandere în grumajii taurilor şi sărindu-le pe spinare. Minea a fost fascinată când a văzut taurii şi a vrut să-şi probeze măiestria. Atunci am văzut-o pentru prima oară cum a dansat în faţa taurilor sălbatici şi pot spune că un astfel de spectacol nu am mai văzut niciodată. Inima mea a tremurat de groază pentru ea, fiindcă un taur sălbatic este mai înspăimântător decât toate animale, chiar şi decât un elefant, care, deşi este atât de mare, este liniştit şi nu supără pe nimeni. Taurul sălbatic are coarne lungi şi ascuţite şi în coarne el poate ridica un om şi-l poate azvârli în aer cu uşurinţă şi apoi, după ce omul va fi căzut pe pământ, îl poate zdrobi călcându-l în picioare. Minea a dansat în faţa taurului, veşmintele ei erau uşoare şi ea evita cu abilitate coarnele taurului, când animalul îşi cobora capul mugind şi se repezea spre ea în poziţie de atac. Faţa Mineei parcă era în flăcări când dansa înaintea taurului, părul ei fâlfâia în vânt şi fire de argint parcă se scuturau din el, dansul ei era atât de rapid, încât ochii nici nu puteau distinge mişcările pe care ea le făcea când sărea între coarnele taurului, se apuca de coarnele lui cu mâinile, punând un picior pe fruntea taurului şi, din această poziţie, învârtindu-se în aer, ajungea pe spinarea taurului. I-am admirat arta şi măiestria; niciodată nu mi-am imaginat că un om poate fi în stare de aşa ceva, iar dacă cineva mi-ar fi povestit despre un astfel de dans, nu cred că l-aş fi crezut. Trupul ei era inundat de transpiraţie, iar eu nu puteam sta locului privind-o, cu toate că spectatorii din spatele meu mă trăgeau de mânecă şi protestau că nu pot să vadă nimic din cauza mea. După ce s-a întors din arenă, Minea a fost sărbătorită, i s-au pus coroniţe de flori pe cap şi pe gât şi tinerii i-au dăruit o cupă nemaipomenit de frumoasă, pe care erau pictate în roşu şi negru imagini de tauri. Toţi spuneau: „Aşa ceva niciodată n-am mai văzut”. Iar căpitanii de corăbii, care mai fuseseră în Creta, spuneau inhalând în nări aburi de vin: „Greu poţi găsi o astfel de dansatoare în toată Creta”. Apoi ea s-a apropiat şi şi-a lipit de mine trupul transpirat. Trupul ei era subţire şi suplu, fiecare muşchi îi tremura de oboseală şi de mândrie. Eu i-am spus:

— Nu există în lumea aceasta cineva care să fie asemenea ţie.

Dar inima mea era plină de melancolie, fiindcă după ce am văzut-o dansând în faţa taurului, am ştiut sigur că niciodată ea nu va fi a mea, taurii o depărtau de mine ca o magie funestă Puţin timp după aceea, în port a sosit o corabie din Creta, care nu era nici prea mare, nici prea mică. Căpitanul nu avea o privire suspectă, mai mult, vorbea aceeaşi limbă ca şi Minea. Ea mi-a spus:

Această corabie mă va duce cu siguranţă în ţara mea, voi fi din nou alături de zeii mei, aşa că tu vei putea să mă părăseşti şi să te bucuri că, în sfârşit, vei scăpa de mine, fiindcă din cauza mea ai avut deja destul de multe supărări şi pierderi.

Dar eu i-am spus:

— Tu ştii bine, Minea, că eu te voi urma în Creta.

Ea m-a privit şi ochii ei erau ca marea în lumina lunii, buzele ei, pe care şi le vopsise, şi sprâncenele ei subţiri ca nişte linii negre deasupra ochilor păreau ireale şi ea mi-a spus:

Eu nu înţeleg de ce trebuie să vii cu mine, Sinuhe, fiindcă această corabie mă va duce direct în ţara mea şi nu cred că-n această călătorie s-ar putea întâmpla ceva rău.

Eu i-am spus:

Tu ştii la fel de bine ca şi mine de ce, Minea.

Atunci, ea mi-a strâns mâna cu degetele ei lungi şi puternice, a suspinat şi a spus:

Am trecut prin atât de multe încercări alături de tine, Sinuhe, şi am cunoscut atâtea popoare, poate de aceea, în mintea mea. nu-mi regăsesc ţara decât ca pe un vis frumos şi nu mai năzuiesc atât de puternic ca mai înainte să-mi revăd zeul. De aceea am tras de timp, pentru a nu pleca de aici atât de repede. Iar când am dansat în faţa taurului, am simţit din nou că va trebui să mor, dacă tu te vei atinge de mine.

Eu i-am spus enervat:

Aşa, aşa, aşa, noi am vorbit deja despre asta de prea multe ori şi eu nu mă voi atinge niciodată de tine, fiindcă ar fi o prostie să-l zgândăresc pe zeul tău pentru o nimica toată, pe care-aş putea-o obţine de la, nu are importanţă care, oricare altă fată, după cum spune şi Kaptah.

Atunci ochii ei au scânteiat ca ochii pisicilor sălbatice în întuneric, ea şi-a înfipt unghiile în mâna mea şi a început să strige:

Du-te la fetele tale, fiindcă prezenţa ta mă dezgustă. Aleargă repede la fetele murdare din port, după care mintea ta umblă, dar trebuie să ştii că, după aceea, nu vreau să te mai văd decât, poate, pentru a te străpunge cu pumnalul meu. Tu ai putea să te lipseşti de lucrurile acestea, de care şi eu mă lipsesc.

Dar eu i-am răspuns:

Nici un zeu nu mi-a interzis-o.

Şi ea a spus:

Eu ţi-o interzic şi încearcă numai să te apropii de mine după ce o vei fi făcut.

I-am spus:

Fii fără grijă, Minea, fiindcă eu deja sunt scârbit de lucrurile despre care vorbeşti tu şi găsesc că nimic nu este mai plicticos ca a te distra cu o femeie, după ce ai încercat o dată, nici nu mai simţi nevoia să o faci din nou.

Dar ea s-a enervat şi mi-a spus:

Cuvintele tale jignesc femeia din mine şi acuma ştiu că, dacă aşa ceva s-ar fi petrecut între noi, după aceea tu vei fi fost scârbit de mine.

N-am mai fost în stare să spun ceva şi, cu tot efortul pe care l-am făcut, ea nu a mai vrut să doarmă lângă mine în acea noapte, şi-a luat aşternutul ei şi s-a dus să doarmă într-o altă cameră, şi şi-a acoperit capul pentru a dormi.

Am strigat-o şi i-am spus:

Minea, de ce nu vii lângă mine să mă încălzeşti ca altădată? Noaptea este răcoroasă şi tremur de frig pe covorul meu.

Ea a spus:

Ceea ce spui nu este adevărat, fiindcă trupul meu arde, ca şi cum aş fi bolnavă, şi eu nici nu pot respira în această căldură înăbuşitoare. De aceea, prefer să dorm singură, iar dacă ţie îţi este frig, adă-ţi un vas cu cărbuni în cameră sau o pisică să te încălzească şi nu mă mai deranja.

M-am dus lângă ea, trupul şi fruntea ei ardeau şi ea tremura, de aceea i-am spus.

Se pare că tu eşti, într-adevăr, bolnavă. Dacă vrei, te voi îngriji.

Dar ea a lovit cu piciorul pătura şi mi-a spus cu ură:

Pleacă de aici! Nu mă îndoiesc că zeul meu mă va vindeca.

Dar după puţin timp, ea a spus uşor:

Dă-mi ceva, Sinuhe, fiindcă simt că mă înăbuş şi că-mi vine să plâng.

I-am dat un calmant şi, într-un sfârşit, ea a adormit, iar eu am vegheat-o până-n zori, când câinii din port au început să latre.

A sosit şi ziua plecării şi i-am spus lui Kaptah:

Strânge toate lucrurile noastre, fiindcă astăzi ne vom îmbarca pe o corabie, cu care vom călători pe mare spre insulele de unde a venit Keftiu, în ţara unde s-a născut Minea.

Iar Kaptah a spus:

De ce mi-a fost teamă n-am scăpat, dar n-am să-mi rup hainele de pe mine, fiindcă după aceea ar trebui să le cos din nou şi pentru faptul că eşti atât de perfid, nu merită să-mi torn cenuşă pe cap. Oare n-ai promis chiar tu, atunci când am plecat din ţara Mitanni, că nu vom călători pe mare? Am bănuit că acest lucru se va întâmpla, încă de când am văzut că te tot învârti neliniştit prin port şi că tot şuşoteşti cu această blestemată de Minea, care, până la urmă, va scoate şi sufletul din noi, după cum am prevăzut încă din prima clipă când am văzut-o, când m-a lovit bestial cu sandaua, de mi-a ţâşnit sângele din nas. Dar eu am deja mai multă minte acum, de aceea nu voi protesta împotriva hotărârilor tale nebuneşti şi nu voi mai plânge ca altădată, fiindcă eu am plâns deja prea mult din cauza ta în toate ţările unde sacra ta nebunie ne-a dus, îmi este teamă să nu-mi pierd vederea la singurul meu ochi de-atâta plâns. Dar îţi spun încă de-acum că aceasta va fi ultima călătorie, acest lucru chiar şi stomacul meu mi-l spune, dar nu vreau să-ţi reproşez ţie nimic, fiindcă mi-e teamă de privirea ta şi, de altfel, până şi mirosul tău de medicamente mi-a devenit antipatic. Bagajele le-am pregătit deja de mult şi chiar şi eu sunt gata de plecare, fiindcă nu te-aş putea lăsa să pleci pe mare fără scarabeu şi nici eu n-aş putea fără scarabeu să mă aventurez să călătoresc pe pământ spre Simyra prin ţara asta de canibali, aşa că nu mai are nici o importanţă dacă voi muri pe corabie sau mă voi îneca împreună cu tine în mare, important este ca scarabeul să fie cu noi şi n-aş avea nici o consolare dacă aş putea şti cum voi muri şi ce mi se va întâmpla în viitor, toate acestea au fost deja scrise de băţul cu care mi-ai lovit spinarea în ziua când m-ai cumpărat de la piaţa de sclavi din Teba.

Docilitatea lui Kaptah m-a surprins, dar am observat, după aceea, că el consultase mulţi marinari din port şi cumpărase de la ei diferite leacuri împotriva răului de mare. Înainte de plecare, el şi-a atârnat de gât o amuletă, nu a mâncat nimic şi şi-a strâns puternic centura împrejurul burţii, a băut un calmant, apoi a urcat pe corabie cu ochii ca ai unui peşte opărit şi a cerut cu o voce nesigură came grasă de porc, care, după cele afirmate de marinari, este singurul remediu împotriva răului de mare. După aceea, s-a întins pe punte şi a adormit ţinând strâns într-o mână ciozvârta de porc, iar în cealaltă mână scarabeul nostru.

Şeful gărzii din port a luat tăbliţa mea de argilă şi mi-a urat drum bun, după care vâslaşii au început să lovească apa cu vâslele şi corabia s-a depărtat de port. Astfel a început călătoria spre Creta; în faţa portului, căpitanul a adus jertfă zeului mării şi zeilor ascunşi de el în cabină, pânzele au fost desfăşurate şi corabia a început să înainteze pe valuri, iar eu am simţit cum mi se ridică stomacul până-n gât, fiindcă marea era foarte agitată şi-n faţa noastră nu se mai vedea nici un petic de pământ.