CARTEA A TREIA. HIMERA.

Încă şi mai mare decât vitejia în bătălia de la Lade, încă şi mai demnă de respect decât expediţia în apele feniciene, a fost îndemânarea de navigator a lui Dionysios. În ciuda furtunilor toamnei, de care alte corăbii se temeau, retrăgându-se în grabă din largul mării în porturile unde urmau să rămână iarna, în răstimpul a trei săptămâni, Dionysios a reuşit să ajungă cu toate cele trei corăbii la ţărmul Siciliei, fără să facă nici o escală, orientându-se doar după munţii din Creta. Această nemaipomenită iscusinţă a lui este, într-adevăr, demnă de laudă.

Dar noi eram atât de bolnavi, miroseam urât, apa sărată a mării ne biciuise şi ne vlăguise trupul şi probabil că ne şi orbise, din moment ce aveam năluciri şi vedeam în mare tot felul de sălbăticiuni încornorate şi de sirene de-ale lui Poseidon. Într-un sfârşit, când a apărut, în vest, umbra albastră a pământului, şi când ne-am încumetat să credem că nu este doar o iluzie, toţi am izbucnit în plâns. Încrâncenaţi, toţi oamenii au urlat că Dionysios trebuie să se oprească la primul ţărm, oriunde ar fi să fie, în Africa sau în Italia, pe pământ cartaginez sau grecesc, n-are importanţă.

Cum apa mării mustea în cala corăbiilor noastre şi toamna era deja târzie, nici chiar Dionysios nu se încumeta să mai viseze la traversarea imensei pustietăţi a mării, ce ne despărţea de îndepărtatul ţărm al Massiliei. De aceea îi chemă la el pe căpitanii şi pe timonierii celor trei corăbii şi le vorbi astfel:

— Umbra gigantică, înconjurată de fum, pe care o vedeţi, ne spune că suntem aproape de ţărmul Siciliei. Dacă voi doriţi cu ardoare să ancorăm într-un mare oraş, va trebui, fie să navigăm spre nordul Italiei până la Crotona, fie spre sud, până la Siracuza, care este cel mai mare oraş al Siciliei, sau, poate că Akragas este cel mai mare oraş din sud, nu ştiu.

S-au veselit puternic timonierii şi au strigat:

— Noi suntem oameni bogaţi şi doar într-un oraş mare am putea obţine un preţ bun pentru prăzile noastre. Fără îndoială, acolo vom putea găsi şi un bazin de andocare, unde stricăciunile corăbiilor vor putea fi imediat reparate sau vom putea cumpăra corăbii noi, cu care, la primăvară, să putem naviga spre Massilia, la fraţii noştri din Foceea. Dar, mai înainte de orice altceva, avem nevoie de odihnă şi de mâncare bună, de vin, de dans, de muzică şi de cununi de flori, ca să uităm suferinţele ce le-am îndurat atâta vreme pe mare.

Dar Dionysios a spus:

— Este drept că într-un oraş mare şi civilizat, bucuriile după care tânjiţi pot fi mai uşor împlinite. Dar marile oraşe sunt şi cetăţi puternice, împrejmuite cu ziduri groase, apărate de mercenari, cu porturi păzite, poate chiar de corăbii de război. Şi-apoi, la urechile negustorilor din marile oraşe ajung mai repede veştile despre afacerile necurate decât la cele ale negustorilor din oraşele mici. De aceea, îmi este teamă că, nu mult timp după primele clipe fericite, în loc de cununi de flori, pe gâturile noastre vor atârna lanţuri grele de fier.

Îi privi cu atenţie pe toţi, apoi continuă:

— Conştiinţa noastră este curată, fiindcă noi ştim că am dus un război drept împotriva perşilor. Dar suntem prea bogaţi pentru a nu trezi suspiciuni. Oricât de clar am încerca să explicăm că prăzile le-am obţinut în urma luptelor pe mare, la Lade, şi că apoi, pentru a fi în siguranţă, am navigat direct de acolo înspre occident, la fraţii noştri greci, tot nu vom fi crezuţi. Pe lângă asta, nu încape îndoială că mulţi dintre oamenii noştri, după ce se vor îmbăta, vor povesti prin cârciumi vrute şi nevrute. Noi înşine ştim cât de mult ne place să pălăvrăgim. Nu-i de mirare, fiindcă suntem bărbaţi din Ionia şi zeii cei nemuritori ne-au ales pe noi să fim mai sprinteni la vorbă decât oricare alt popor.

Şi a mai spus:

— Nu, cel mai înţelept este să ne petrecem iarna într-un oraş liniştit de pe coasta Siciliei şi să cumpărăm prietenia tiranului acelui oraş. Trei nave de război şi o ceată de luptători încercaţi cum suntem noi nu sunt de lepădat pentru un micuţ tiran, care se străduieşte din greu să-şi păstreze independenţa faţă de marile oraşe ale Siciliei. Pe coasta septentrională a Siciliei, înainte de Panormos şi de spaţiul dominat de cartaginezi, există astfel de oraşe. Acolo vom fi de cealaltă parte a Mării Tireniene, pe care va trebui apoi să o traversăm pentru a ajunge la Massilia. De aceea, curajoşii mei fraţi de arme, vă cer să faceţi un ultim efort, dar mai întâi va trebui să navigăm cu bărbăţie prin strâmtoarea în care multe sute de corăbii s-au scufundat. Altfel, vom pierde tot ceea ce cu atâta trudă am câştigat.

Bravii comandanţi şi timonieri păliră gândindu-se doar la turbioanele, curenţii şi vânturile sălbatice care bântuiau această strâmtoare despre care fiecare, de atâtea ori, auzise povestindu-se. Dionysios le lăsă destul timp să vorbească, până ce inima fiecăruia se linişti. Dar când s-a lăsat seara, s-a auzit un zgomot cavernos şi am văzut cum s-a înroşit cerul deasupra muntelui învăluit de fum. Pe puntea corabiei ploua cu cenuşă şi vâslaşilor li s-a risipit dintr-o dată dorinţa de a mai ajunge la ţărm.

Dorieus a spus:

— Pământul, unde tatăl meu a murit, mă salută cu bubuituri şi cu coloane de foc. Acest semn îmi este de ajuns. Abia acum înţeleg de ce arşicele îmi indicau vestul.

Iar Micon a spus:

— Dionysios ne-a condus până aici şi am avut noroc. Să-l lăsăm pe el să ne conducă mai departe, după cum crede că este mai bine.

Nici mie nu-mi venea să cred că zeii ne protejaseră până atunci de abisurile mării doar pentru a ne pierde în sinistra strâmtoare, prin care, de nevoie, trebuia să navigăm. În acest fel s-au curmat toate discuţiile şi Dionysios a fost lăsat să-şi împlinească planul. În liniştea nopţii, el dărui viaţa ostaticilor fenicieni ca jertfă nemiloşilor zei ai strâmtorii. Mi-a părut rău când, dimineaţa, am observat că nu mai sunt, fiindcă discutasem de multe ori cu ei, începusem chiar să-i învăţ să vorbească greceşte şi, cu toate că ei erau străini, mie mi se părea că sunt asemenea nouă.

Sinistrul renume al strâmtorii era binemeritat. Cu toată jertfa adusă, a fost o luptă pe viaţă şi pe moarte până ce, după multe zile, am reuşit să o străbatem fără ca niciuna dintre ambarcaţiunile noastre să se izbească de stânci. Nici n-am ieşit noi bine din vâltoare, că a şi apărut o barcă din oraşul Zankle şi vâslaşii ne-au cerut să ancorăm în port şi să plătim vamă pentru că am trecut prin strâmtoare. Dar Dorieus li s-a adresat cu o deosebită amabilitate şi le-a spus că cele trei ambarcaţiuni ale noastre sunt nave de război, că noi luptasem cu perşii şi că doar corăbiile comerciale plătesc taxe la treceri, nicidecum corăbiile de război. Apoi, afişând un aer modest, l-a rugat pe timonier să povestească despre bătălia de la Lade, iar acesta a făcut-o fără nici o ezitare cu mult zel, lăudând calităţile de mare luptător ale lui Dorieus, aşa că, împuternicitul cu strângerea impozitului şi vâslaşii ce-l însoţeau, ascultând ei cu gurile căscate povestea, au uitat pentru ce veniseră la noi.

Dar noi eram mai mult morţi decât vii şi încă ne mai suna în urechi zgomotul valurilor ce se izbeau de stâncile pe care am fi putut eşua. Într-un sfârşit, am ajuns la Marea Tireniană, ce avea o culoare albastră de toamnă, apoi am avut noroc de un vânt bun, care ne-a permis să navigăm cu pânzele desfăşurate de-a lungul coastei azurii muntoase a Siciliei. Abia atunci a adus Dionysios jertfe de mulţumire zeilor, care, la urma urmelor, se arătaseră destul de prietenoşi faţă de noi. În primul rând, a vărsat o cantitate convenabilă de vin în mare, dar cea mai importantă jertfă pe care i-a dat-o mării a fost zeul fenicienilor, căruia, mai întâi, i-a retezat picioarele. Când l-a aruncat în mare, a rostit următoarele vorbe:

— Nu mai avem nevoie de tine, zeule, oricare-ţi va fi fost numele, fiindcă tu nici nu cunoşti aceste ape!

Corabia noastră, şi mai şubrezită acum, după ce ieşise din strâmtoare, înainta cu greutate, apa mării pătrundea prin toate părţile în cală, iar noi tânjeam după apa neclocită pe care am fi putut-o bea, după strugurii şi merele pe care le-am fi putut mânca, de-am fi ajuns mai degrabă la ţărm. Dar Dionysios nu voia încă să se oprească, doar adulmeca cu nările zbârlite vorbele pescarilor de la care cumpăra peşte proaspăt. După ce a strâns destul de multe informaţii, a spus:

— Dacă am înţeles eu bine, toate oraşele greceşti ale Siciliei se duşmănesc între ele, se ceartă şi se războiesc, n-are importanţă care oraş împotriva cărui oraş. După ce am trecut prin acea blestemată de strâmtoare, m-am liniştit şi nu mai vreau să mă războiesc cu nimeni. Să aşteptăm deci un semn de la zei, ca să ştim unde este mai bine să ancorăm. In arşicele de berbec eu nu mai cred, dar să încercăm să desluşim din visele pe care le vom avea la noapte cum este mai bine de făcut.

Bănuiesc că Dionysios a rostit aceste vorbe doar pentru a mai câştiga răgaz de o noapte. El însuşi credea prea puţin în visuri, dar voia ca oamenii lui să creadă că hotărârea, pe care urma să o ia, i-a fost arătată de zei.

Aşa se face că, a doua zi, în revărsat de zori, după ce s-a deşteptat din somn, ne-a spus cu o nedisimulată ipocrizie că a avut o mare revelaţie, apoi a alergat până la o margine a punţii şi, în timp ce-şi deşerta pe îndelete burta, privea cu un viu interes spre ţărmul Siciliei. În timpul nopţii, corăbiile noastre se apropiaseră foarte mult de ţărm. Şi, tot uitându-se atent înspre acolo, Dionysios strigă:

— Nu încape îndoială că zeii ne sunt favorabili. Am avut astă-noapte un vis, în care am văzut acest promontoriu ce seamănă cu o spinare încovoiată de măgar bătrân. Să-l depăşim în grabă, fiindcă în spatele lui este pământul pe care l-am văzut în vis, cu pârâuri şi izvoare, cu culturi şi cu pomi fructiferi!

Fără să mai piardă nici o clipă, toţi bărbaţii se îndreptară spre vâsle şi nici nu mai voiră să mănânce în dimineaţa aceea, aşa de mult doreau ca să ajungă odată la un ţărm pe care să pună picioarele. Încă cu o seară mai înainte ne spălasem, ne unsesem trupul cu ulei şi ne schimbasem straiele de pe noi. Ne tăiasem bărbile cu bricele ascuţite, pe care le găsisem, printre alte lucruri, pe corăbiile feniciene, iar unii îşi împletiseră părul. Am aruncat în mare veşmintele noastre uzate şi am ars tămâie pe puntea corabiei, atât pentru a se mai risipi din duhoarea ce aproape că ne împiedica să respirăm, cât şi pentru a înlesni apariţia zeilor în visurile ce urma să le avem noaptea.

Dar, după ce marinarii au început să vâslească spre istmul împădurit, Dorieus a încruntat din sprâncene şi a rostit provocator:

— Ascultă, Dionysios, foceeanule, eu nu ştiu care dintre visuri este mai sacru, dar sunt sigur că visul meu este mai aproape de adevăr decât al tău. Fiindcă în vis mi s-a arătat Herakles, străbunul meu, în toată măreţia fiinţei sale. Pe umărul drept purta un ciomag noduros de mărimea unui trunchi de stejar, iar pe umărul stâng stătea un cocoş, care cânta încontinuu. Doar acest vis poate fi o adevărată prevestire, în nici un caz visul tău, foceeanule!

Dionysios a râs batjocoritor şi l-a întrebat:

— Şi care-i mesajul visului tău?

După ce a încercat tăişul spadei, Dorieus a spus:

— Nu vreau să-l explic, dar un spartan, care rar are parte de visuri, se supune visului atunci când îl are. De aceea eu trebuie să lupt alături de visul meu împotriva viziunilor tale, Dionysios, dacă tu nu binevoieşti a da crezare visului meu.

După ce l-a privit cu atenţie pe Dorieus şi a înţeles că acesta-i vorbise serios, Dionysios i-a rechemat pe vâslaşi şi l-a întrebat pe fiecare om ce a visat. Micon a povestit:

— Am văzut în vis nişte ziduri atât de înalte, încât atingeau norii. Şi am mai văzut cetatea dintre ziduri în flăcările ce o pârjoleau. Am văzut bărbaţi care fugeau din cetate strângând la piept lădiţele cu bogăţii şi zeii protectori, am văzut femei târându-şi copiii care plângeau. Toţi alergau spre o corabie ca să scape din flăcările ce mistuiau oraşul.

Dorieus a început să râdă şi a spus mulţumit:

— Visul tău îl explică pe al meu. Tu ai văzut în vis Troia incendiată. Iar cei ce s-au salvat atunci, fugind din flăcările Troiei, au ajuns cu corăbiile până în Sicilia, unde au debarcat, au întemeiat oraşele Eryx şi Segest şi i-au supus puterii lor pe sicanii ce locuiau dintotdeauna în aceste locuri, până când străbunul meu Herakles, ajungând în Sicilia, i-a învins. Începând de atunci, partea occidentală a Siciliei a devenit patrimoniul lui Herakles. Tatăl meu, pe care-l chema tot Dorieus, ca şi pe mine, a navigat până acolo să recucerească pământurile lui Herakles pe care alţii s-au aşezat, dar probabil că a fost omorât în luptă, fiindcă după aceea nimeni nu a mai ştiut nimic despre el. De aceea zeii doresc acum ca eu să mă îndrept spre vest, pentru a împlini ceea ce tatăl meu a început. Cântecul cocoşului de pe umărul stâng al lui Herakles este, fără îndoială, semnul victoriei. Să navigăm, deci, spre Eryx, să cucerim pământul Eryxului.

Dionysios a început să-şi smulgă părul din cap de furie şi a urlat:

— Să nu-l mai văd în faţa ochilor mei pe acest spartan scrântit la minte! Chiar de-am avea noroc şi corăbiile noastre ar mai rezista până la Eryx, este o nebunie să navigăm înspre gura morţii, spre Cartagina, ca să ajungem în mâna fenicienilor. Chiar dacă oraşul Eryx nu este al lor, ei au putere asupra pământului Eryxului. Cartagina, ce se află pe ţărmul Africii, faţă în faţă cu Eryxul, este cel mai crud oraş dintre toate care au dominat vreodată acea parte a mării.

Dar Micon a spus împăciuitor:

— Visurile au mai multe înţelesuri, Dorieus. Poate că după atâta post de care ai avut parte pe mare, visul a vrut să-ţi amintească de cântăreţii cocoşi ai Afroditei din Akrea. În bărbăţia ta ai simţit setea de sânge a străbunului tău şi, fără îndoială, ciomagul noduros pe care l-ai văzut în vis nu este altceva decât semnul bărbăţiei tale. Dar, fie cum o fi, nu vom merge nicăieri altundeva mai înainte de a ajunge la un ţărm frumos, unde să găsim un loc în care să fim în siguranţă. Ar fi o prostie să nu tragem ceva foloase de pe urma visului lui Dionysios.

Vâslaşii şi timonierii s-au bucurat ascultând vorbele înţelepte ale lui Micon şi l-au aclamat zgomotos. Pentru că toţi voiau să creadă că, în spatele promontoriului din faţa noastră, ne aşteptau un port liniştit, câmpuri înverzite, pomi fructiferi şi păduri dese. Iar pe un deal, împrejmuite cu bârne şi pământ, zidurile cetăţii şi, în cetate, templele şi o mulţime de case din lemn. Vântul dăruia deja urechilor noastre melodiile vesele pe care păstorii le cântau din fluier, behăitul oilor şi mugetul vitelor.

Însă Dorieus scrâşnea din dinţi, era din ce în ce mai furios şi, după ce l-a lovit pe Micon peste urechi cu latul spadei, l-a ameninţat cu înverşunare pe Dionysios şi i-a poruncit:

— Navighează înainte! Glasul lui Herakles, pe care-l aud în mine, îmi spune că nu mai este mult până la coasta occidentală a Siciliei. Este semnul pe care zeii ni l-au arătat, foceeanule!

Eram îngrozit de nebunia lui Dorieus, dar pentru că-i eram prieten, trebuia să fiu de partea lui. Dionysios încercă mai întâi să-l liniştească, dar era în zadar, fiindcă el însuşi era neliniştit. De mânie, începu să facă spume la gură şi, pe neaşteptate, a lovit atât de puternic cu lancea în scutul lui Dorieus, încât l-a despicat şi totodată l-a rănit pe Dorieus la mâna stânga. Şi-n timp ce-şi retrăgea lancea, a răcnit furios:

— Mi-ai împuiat destul capul cu cocoşul lui Herakles. De acum înainte, n-ai decât să-i ţii cocoşu-n mâna stângă!

Dar, pe când rostea el aceste vorbe, s-a abătut peste noi o rafală puternică de vânt şi şubrezita noastră corabie s-a înclinat atât de mult, încât apa a năvălit peste bord, inundând cala vâslaşilor, care au prins să urle că se vor îneca.

Dionysios a început în mare grabă să restabilească poziţia corabiei după direcţia vântului, reorientând pânzele şi, de n-ar fi fost atât de rapid în mişcări, puţin lipsea ca să cădem cu toţi pradă talazurilor dezlănţuite. Vântul ne-a purtat mult mai departe de cea mai frumoasă parte a ţărmului, deşi până nu se dezlănţuise, doar câteva vâsle ne despărţeau de malul istmului, unde ne aşteptau portul liniştit, verdeaţa, izvoarele. După aceea, ploaia rece de toamnă ne-a udat până la epuizare şi a pus între noi şi ţărm o perdea cenuşie, care ne împiedica să-l mai vedem. Abătut, Dorieus îşi curăţă sângele de pe mână şi spuse:

— N-ai vrut să crezi nici în ruptul capului în visul meu, Dionysios. Acum beleşte-ţi ochii şi vezi şi tu că însuşi Herakles ne-a zgâlţâit corabia şi ne-a flendurit pânzele pentru a confirma că visul meu este adevărat.

Bărbaţii din Foceea au început să ţipe şi să se tânguiască, fiindcă au crezut că nu mai este nici o scăpare. Chiar şi Micon, chiar şi eu, ne-am dat jos veşmintele de pe noi ca să fim pregătiţi pentru a înota mai uşor spre mal, dacă s-ar fi scufundat cumva corabia. După aceea, Micon a spus:

— Nu, nu vom pieri, nici tu, nici eu. Dar să avem puţină răbdare ca să vedem ce intenţie au zeii.

Vântul era în continuare puternic şi ne purta spre larg, aşa că ar fi fost inutilă orice încercare a vâslaşilor de a îndrepta corabia spre mal. Dar după ce ploaia a încetat, vântul a fost mai îngăduitor şi mai cald şi nu a mai încercat cu atâta violenţă rezistenţa obositelor scânduri ale corabiei. Marea clocotea şi uriaşele talazuri cu creste înspumate se spărgeau dincolo de noi, era ca şi cum o forţă nevăzută ne-ar fi protejat şi ne-ar fi împins înainte. Dionysios rosti resemnat:

— Visurile sunt visuri. Din visuri nu se zămislesc decât ceartă şi vrajbă. Să le uităm şi să folosim voinţa mării şi vântului, fiindcă nici mării, nici vântului, nimeni nu i se poate împotrivi.

Când a venit seara, un vânt uşor ne-a condus până la ţărm. Acolo am văzut gura unui râu şi zidurile puternice care împrejmuiau un oraş. În apropierea zidurilor se ridica aburul de la izvoarele termale, iar în spate, departe, după cetate se vedeau siluetele albastre ale munţilor. Bărbaţii încetară să mai scoată apa cu ispolul, fiindcă apa se ridicase deja mai sus de băncile vâslaşilor. Vrând-nevrând, trebuia să ajungem la mal, altminteri corabia nu mai rezista. Abia au apucat vâslaşii să urce pe punte, fiindcă apa pătrundea prin toate părţile în corabie, că am simţit puternica izbitură şi am auzit trosnetul când corabia noastră a eşuat în apropiere de ţărm. Corabia s-a culcat pe o parte, apa a ajuns până la punte, dar noi eram salvaţi. Cele două galere de cincizeci de vâslaşi au ajuns fără stricăciuni până aproape de mal. Am sărit cu toţi în apă şi le-am tras până pe pământ. După aceea, cu toate că eram atât de obosiţi, încât ne fugea pământul de sub picioare şi trebuia să ne sprijinim unii de alţii, ne-am luat armele şi am făcut câteva exerciţii de luptă pentru cazul în care ar fi trebuit să ne apărăm.

Pe ambele maluri ale râului erau multe corăbii, sprijinite cu bârne şi protejate în vederea iernii. Apoi, o mulţime pestriţă de oameni, care discutau aprins în diferite limbi, s-a apropiat curioasă, dar cu o oarecare şovăială, de noi. Când au observat că suntem înarmaţi, s-au oprit, dar unii au rupt crenguţe verzi din copaci şi le-au fluturat deasupra capului în semn de prietenie.

Am lăsat să cadă pe pământ scuturile şi armele noastre. Prinzând curaj, oamenii s-au apropiat de noi, au început să ne vorbească şi să ne pipăie veşmintele, la fel cum fac, de altfel, din curiozitate, toţi oamenii din oricare ţară. Mulţi dintre ei vorbeau greceşte, dar cu un accent ciudat. Nişte negustori ne-au îndemnat să cumpărăm de la ei struguri şi fructe şi au acceptat fără ezitare să le plătim în aur persan, dându-ne restul în monede de argint. Am aflat că oraşul în faţa căruia ne găseam se numeşte Himera, că fusese întemeiat de oameni ce veniseră din Zankle şi că mai apoi au sosit în Himera foarte mulţi oameni din Siracuza, care erau sătui de interminabilele războaie civile ce devastau oraşul lor. Însă cea mai mare parte a populaţiei, siculii, era autohtonă şi se amestecase, prin căsătorii, cu populaţia elenă.

Când soarele a apus, porţile oraşului au fost închise. Nu am simţit nevoia să-i întâlnim în acea seară pe locuitorii oraşului, ci am preferat să ne culcăm pe pământul gol. A fost o adevărată fericire că ne puteam odihni pe pământul şi pe iarba care miroseau nespus de frumos, după ce atât de multă vreme dormisem doar pe scândurile tari, îmbâcsite de mirosurile neplăcute ale corabiei.

După ce mă hrănisem atâta amar de vreme doar cu uscături fierte şi amestecate cu ulei, seara am devorat cu patimă struguri şi fructe. Aşa se face că, pe când zorii dimineţii se iveau de după munţi, am alergat la malul mării, unde m-am aşezat pe vine, fiindcă în pântecele meu totul clocotea. De-a lungul ţărmului, gâfâind şi gemând, toţi oamenii lui Dionysios stăteau aşezaţi pe vine şi admirau revărsatul de zori.

Câţiva şi-au dat cu părerea că negustorii, care ne vânduseră strugurii şi fructele, au vrut să ne otrăvească pentru a-şi însuşi bogăţiile noastre. Dar Dionysios, icnind şi înjurând, i-a asigurat că ceea ce a fost să ni s-a întâmple este drept, fiindcă aşa au vrut zeii.

După ce, dimineaţă, porţile oraşului s-au deschis, Dionysios a trimis nişte oameni ca să cumpere un taur şi câţiva berbeci. Împodobit cu ghirlande de flori, taurul a fost sacrificat şi oasele picioarelor i-au fost arse în grăsime de berbec. După ce carnea a fost friptă pe jăratec, am mâncat cu poftă până ce n-am mai putut şi am uitat de chinurile prin care trecuserăm dimineaţa. Vânzătorii au revenit cu pâine şi cu prăjituri cu miere, iar oamenii noştri au început să cumpere fără să se târguiască, până când Dionysios, enervat, a pus capăt acestei risipe, amintindu-ne că suntem ionieni.

După ce am mâncat, toţi eram veseli, şi m-am gândit că viaţa are un farmec special, de care nu te poţi bucura decât atunci când ajungi pe un ţărm după o lungă călătorie pe mare. Unii zdrăngăneau din instrumentele feniciene, alţii cântau din fluier, şi încă nici nu era miezul zilei, când mulţi au început să danseze despuiaţi dezmăţatele dansuri ale ţapului. Atrasă de zgomotul pe care-l făceam, o mulţime de gură-cască s-a strâns destul de repede în jurul nostru; erau chiar şi femei, care-şi acopereau faţa ca şi cum le-ar fi fost ruşine, dar, din când în când, aruncau câte-o privire spre dansatorii înfierbântaţi şi ochii le sclipeau de dorinţă. Dionysios le interzise tuturor să se atingă de vreo femeie mai înainte ca situaţia noastră să fie clară şi a pus oameni să păzească ambarcaţiunile, ca nu cumva eventualii vizitatori curioşi să vadă imensele bogăţii ce erau acolo.

Într-un sfârşit, a apărut în port şi tiranul Himerei, Krinippos, însoţit de o suită de oameni înarmaţi şi chiar şi de călăreţi, ca să ne salute şi să afle care ne sunt intenţiile. Era un bărbat cu o barbă rară, cu spinarea uşor încovoiată, îmbrăcat în veşminte obişnuite. Nu sosise purtat în litieră, ci pe propriile picioare. Dionysios, însoţit de cei mai importanţi oameni ai lui, i-a ieşit în întâmpinare, i-a povestit despre bătălia navală de la Lade, despre prăzile pe care le-am câştigat după ce i-am învins pe perşi şi i-a cerut permisiunea de a rămâne în oraşul Himera până în primăvară, când împreună cu oamenii lui va naviga spre Massilia, aşa i-a spus. Încă i-a mai cerut odgoane şi boi, trolii şi lemnari, pentru a putea recupera corabia eşuată şi a proteja pentru iarnă cele trei ambarcaţiuni ale noastre, şi i-a promis că va plăti toate serviciile la preţuri mulţumitoare.

În timp ce Dionysios a vorbit, tiranul s-a uitat cu atenţie, atât la el, cât şi la noi ceilalţi. În ciuda modestiei aparente, se putea vedea după privirea lui că nu era nicidecum un om neînsemnat. După ce Dionysios a terminat ceea ce a avut de spus, tiranul i s-a adresat astfel:

— Prin voinţa poporului meu, eu, Krinippos, sunt autocratul Himerei, chiar dacă detest puterea. De aceea, nu obişnuiesc să iau nici o hotărâre mai înainte de a-mi consulta poporul. Dar sunt şi lucruri pentru care pot hotărî fără a cere părerea poporului. Vino deci acasă la mine şi vom discuta între patru pereţi, şi despre lucruri pământeşti, şi despre lucruri zeieşti. Sau, dacă tu nu ai încredere în mine, fiindcă încă nu-mi cunoşti obiceiurile, ne putem duce undeva, ceva mai încolo, fiindcă nu vreau să asculte toată lumea ceea ce discutăm. În prezenţa prea multor oameni, mă simt stânjenit şi se risipeşte puţina elocinţă de care sunt în stare, fiindcă din fire sunt un solitar.

Dionysios a acceptat fără nici o rezervă propunerea şi, fără să-i fie câtuşi de puţină teamă, acest om cărunt l-a condus pe Dionysios departe de locul unde ne aflam, cu toate că era mai pirpiriu şi, chiar şi cu mâinile goale Dionysios l-ar fi putut sugruma. I-am văzut când s-au aşezat pe pământ şi au început să discute, dar de auzit nu aveam cum să-i aud, fiindcă erau departe.

Oamenii din garda lui Krinippos au descălecat şi, zâmbind, au spus cu mândrie:

— Este extraordinar acest tiran al nostru şi noi l-am fi pus pe un tron de rege, dacă el n-ar fi detestat acest lucru. El nu se teme de nici un duşman, fiindcă talismanele magice din lumea subpământeană, de care-i este plină casa, îl protejează de orice rău. Cum va fi obţinut aceste talismane, nimeni nu ştie. Cert este că, după ce a ameninţat că le va folosi dacă nu încetează certurile şi rivalităţile din Himera, toată lumea trăieşte în pace şi, doar mulţumită înţelepciunii lui deosebite, cartaginezii şi tirenienii ne sunt prieteni şi nici chiar Siracuza nu este un pericol pentru oraşul nostru.

Ei au mai povestit că Krinippos se căsătorise cu o femeie din Cartagina, că era un guvernator imparţial, care se purta la fel cu orice om din Himera, indiferent de originea lui sau de zeii la care se închină. Bogăţiile nu-l interesau atât de mult; pentru el, cele mai de preţ erau talismanele lui fermecate. Impozitele pe care le impusese erau acceptabile şi, de când era tiran, se îngrijise de întărirea zidurilor oraşului, de construcţia portului şi a templelor. Pe cei ce voiau să-şi construiască corăbii, el îi împrumuta cu bani din visteria oraşului şi tot cu banii oraşului plătea despăgubiri pentru corăbiile naufragiate. Ce mai încolo şi-ncoace, după spusele lor, Himera era un oraş fericit, unde nimănui nu-i putea fi teamă de nedreptăţi.

Într-un sfârşit, i-am văzut pe Krinippos şi Dionysios cum s-au ridicat şi s-au scuturat cu amabilitate unul pe altul de iarbă, după care s-au îndreptat spre noi. După ce au ajuns lângă noi, Dionysios ne-a ordonat să ne echipăm cu scuturile şi spadele şi să batem cu spadele în scuturi în cinstea lui Krinippos.

După ce Krinippos şi oamenii lui au plecat, Dionysios ne-a povestit:

— Am încheiat un pact cu acest suveran înţelept. Începând din acest moment, noi suntem liberi să intrăm în oraş şi să ieşim când vrem, cu sau fără arme. Avem dreptul să închiriem sau să ne construim case, să practicăm comerţul, să aducem jertfe zeilor oraşului sau altor zei, după cum vrem, să ne căsătorim cu femeile din Himera, sau să ne distrăm după cum ne este dorinţa sau după cum le este dorinţa, fiindcă în această privinţă, fiecare este liber să facă ce vrea. Nu ne este permis să fim violenţi sau să jignim vreun locuitor al acestui oraş. Încă am mai făcut legământ că atâta timp cât vom locui în Himera, în caz de atac, îi vom apăra zidurile, ca şi cum ar fi oraşul nostru.

Dar unii bărbaţi au fost neîncrezători şi i-au spus:

— Tot ceea ce ne-ai povestit este prea bun şi frumos ca să fie şi adevărat. Acest Krinippos este mai viclean decât bănuieşti tu. Poate că după ce vom intra în oraş, el îi va pune pe oamenii lui să ne omoare ca să-şi însuşească bogăţiile noastre, sau va face farmece cu talismanele lui magice, ca noi să ne pierdem bogăţiile pe jocurile de noroc în care el ne va antrena.

Dionysios le-a poruncit să înceteze cu îndoielile nejustificate şi să se încreadă în hotărârile lui. După ce discutase cu Krinippos, asigurările pe care acesta i le dăduse, îi risipiseră orice umbră de îndoială. Dar mai important decât orice fel de jurământ sacru, faptul că interesele noastre şi ale lui Krinippos coincideau, l-au determinat să accepte depozitarea bogăţiilor, închise în lăzi ferecate şi în saci sigilaţi, în trezoreria lui Krinippos, ca o garanţie a bunelor noastre intenţii. Fiecare dintre noi urma să primească o sumă limitată, dar suficientă, de bani, pentru a-şi asigura existenţa în Himera pe timpul iernii, fiindcă Krinippos nu voia ca în oraş să circule mai mulţi bani ca de obicei, pentru a nu se scumpi preţurile alimentelor şi mărfurilor, ceea ce ar fi îngreunat viaţa localnicilor.

Însă cei mai mulţi bărbaţi se îndoiau în continuare şi spuneau că probabil Krinippos îl vrăjise deja pe Dionysios cu ajutorul renumitelor lui talismane magice, de i se înceţoşase mintea şi acceptase un astfel de compromis. Dar oraşul şi mult aşteptatele bucurii după care toţi râvneam au curmat discuţiile, aşa că, în afară de câţiva bărbaţi mai bătrâni, care au rămas de pază lângă comorile noastre, ceilalţi am plecat să cunoaştem Himera.

Gardienii porţii oraşului ne-au lăsat să intrăm fără să ne întrebe de arme. Preumblându-ne de-a lungul străzilor, am văzut artizanii, vopsitorii şi ţesătorii, am văzut piaţa cu halele ei pentru învăţători, pentru scribi şi pentru negustori, am văzut casa lui Krinippos şi frumosul templu al zeului Poseidon, cu coloanele lui semeţe, precum şi templul zeiţei Demetra şi monumentalul templu al zeului cartaginezilor, Baal. Pe unde am trecut, locuitorii oraşului ne-au salutat cu respect, copiii s-au ţinut după noi, toţi bărbaţii şi toate femeile au tras de veşmintele noastre şi ne-au invitat să le vedem casa. Himera era, într-adevăr, un oraş plăcut şi ospitalier, iar multele limbi ce le auzeai vorbindu-se pe stradă îţi dădeau un sentiment de libertate şi de siguranţă.

După chinurile îndurate pe mare, bărbaţii lui Dionysios nu au rezistat prea mult timp tentaţiei şi, încetul cu încetul, în grupuri de doi sau de trei oameni au acceptat generoasele invitaţii ale locuitorilor Himerei. Cei care acceptau invitaţia, erau întâmpinaţi încă din pragul casei cu burdufuri de vin şi li se împodobea capul cu cununi de flori. Când se deschideau uşile caselor, un miros îmbietor de mâncare se răspândea în jur şi se auzeau melodiile duioase din fluier şi râsul cristalin al femeilor. Aşa se face că, nici nu ne-am dat seama când, din mulţimea de bărbaţi care pornisem împreună din port, am rămas doar noi trei, Dorieus, Micon şi cu mine. Iar Dorieus ne-a spus:

— Hai să căutăm templul lui Herakles şi să-i aducem jertfe! El mi-a apărut în vis şi tot el m-a adus în acest oraş. Probabil aţi observat că deasupra porţii oraşului, în emblema de piatră, este cocoşul; în efigia de pe monede este, de asemenea, cocoşul. În acest oraş noi trebuia să ajungem pentru a ne împlini destinul.

Micon a spus:

— Este o prostie că ne târâm cu spadele şi cu scuturile prin acest oraş paşnic. Locuitorii ne arată cu degetul şi se amuză copios când ne văd, fiindcă doar barbarii nu au încredere în nimeni şi umblă înarmaţi.

Eu adulmecam fiecare miros îmbătător al oraşului. Am spus:

— Oare unde-am putea găsi o casă pe măsura demnităţii noastre, ca să putem da jos tot harnaşamentul acesta greu de pe noi, să ne odihnim şi să ne bucurăm de ospitalitatea pe care locuitorii acestui oraş o afişează cu atâta căldură? După casa lui Krinippos, eu nu tânjesc, fiindcă am înţeles că, din pricina durerilor de stomac ce le are, el nu obişnuieşte să mănânce decât verdeţuri. Dar nici în casa unui bărbat neînsemnat nu putem trage.

Adevărul este că, oamenii obişnuiţi ai Himerei nici nu au îndrăznit să ne invite pe noi, fiindcă ne deosebeam de ceilalţi prin ţinuta aristocratică, iar coiful lui Dorieus împodobit, printre altele, cu un cal în relief, cabrat, îi intimida, aşa că ei i-au invitat în casele lor doar pe marinari şi pe vâslaşi. Ne era sete şi foame, dar parcă n-am fi vrut să cumpărăm un burduf de vin şi ceva de mâncare din piaţă şi să ne întoarcem singuri în port. Prefăcându-se că vorbeşte serios, Micon i s-a adresat astfel lui Dorieus:

— Sfătuieşte-ne, Dorieus, tu, cel care eşti moştenitorul lui Herakles! Încotro să mergem? Oare ştii tu care este casa în care vom fi întâmpinaţi regeşte? Te întreb pe tine, fiindcă dacă tot ţi-a spus Herakles în vis că aici vom ajunge, ar trebui să ştii şi înspre ce direcţie ar fi mai bine să mergem.

Dorieus i-a răspuns fără ezitare:

— Eu nu am nici o îndoială asupra direcţiei. Trebuie să mergem în continuare spre apus, atât cât ţine oraşul, în felul acesta voi fi mai aproape de pământul strămoşului meu.

De aceea, ne-am continuat drumul în direcţia propusă de Dorieus şi am ajuns într-o parte a oraşului, unde erau doar case bogate, care nu aveau nici o fereastră spre stradă, iar grădinile nu se vedeau, fiindcă erau înconjurate de ziduri înalte. Dar pe străzi nu era nimeni, nu se auzea nici un zgomot, drumul era murdar şi pereţii exteriori ai acestor case arătau jalnic. Şi, deodată, am simţit că mi se înmoaie picioarele, iar în capul meu se face vid, apoi, după o clipă, în mintea mea s-a făcut lumină şi am spus:

— Eu cunosc această stradă, eu m-am plimbat pe această stradă în vis. Numai că în vis, care cu patru roţi treceau cu mult zgomot pe stradă, un poet orb cânta din liră şi acoperişuri multicolore protejau porţile şi uşile caselor. Aşa-i, aceasta este o stradă din vis. Sau poate că nu este, nu ştiu.

Am privit nesigur în jurul meu, fiindcă memoria îmi adusese doar pentru o clipă imaginea străzii din vis, dar după acea clipă, a fost ca şi cum o perdea de solzi a acoperit accesul la alte detalii. Şi nu am mai văzut altceva, doar grămezile de gunoaie din faţa porţilor şi strada pustie. Micon a spus:

— Nelocuită, această stradă nu este. Şi, fără îndoială, odinioară, pe această stradă au locuit aristocraţii şi oamenii bogaţi ai Himerei. Se poate vedea după înălţimea zidurilor, după porţile de fier şi după ornamentele din bronz. Dar, de când poporul a luat puterea în mâinile sale şi este protejat de tirani, vremea familiilor aristocrate s-a dus.

Nu eram atent la ceea ce spunea Micon, fiindcă privirea îmi era atrasă de o pană albă şi strălucitoare de porumbel, care, în acel moment, cădea lin în faţa mea. Am prins-o din zbor şi m-am oprit în dreptul unei uşi mici a unui mare portal. Ciocanul de bătut în poartă, din bronz, reprezenta un satir care strângea în braţe o nimfă ce voia să fugă. Dar nu a fost nevoie să-l folosesc, fiindcă abia am atins-o şi uşa s-a şi deschis scârţâind. Noi am intrat. În curte erau pomi fructiferi, chiparoşi şi un heleşteu din piatră.

În întâmpinarea noastră a sosit şchiopătând un sclav bătrân. Unul din genunchii lui fusese marcat prin ardere cu o piatră încinsă, conform obiceiurilor barbare de altădată. Şovăind, el a ridicat braţele şi ne-a salutat. Nu am înţeles ce a spus, fiindcă vorbea într-o limbă pe care n-o mai auzisem până atunci, dar bănuiesc că ne va fi întrebat ce dorim. Fără să ne sinchisim prea mult de prezenţa lui, am început să cercetăm grădina în care ne aflam. Micon a încercat cu mâna apa din heleşteu, apoi a exclamat uimit că este fierbinte. Am încercat-o şi eu, a încercat-o şi Dorieus. Era, într-adevăr, foarte fierbinte. Am presupus că este vorba despre aceeaşi apă pe care am văzut-o bolborosind în izvoarele termale din afara oraşului, din care seara, când se făcea răcoare, ieşeau aburi.

Apoi, bătrânul s-a dus în casă să ceară ajutor, şi, peste o clipă a apărut o femeie puternică şi înaltă, drapată din umeri până-n tălpi cu un peplu dintr-o ţesătură vărgată, însoţită de două servitoare. Ea ni s-a adresat în dialectul grecesc din Himera şi ne-a întrebat dacă nu cumva suntem tâlhari, din moment ce am intrat înarmaţi, fără să cerem nimănui permisiunea, în curtea unei văduve neajutorate.

Nu era ea chiar atât de neajutorată după cum pretindea, fiindcă bătrânul sclav strângea în mâini o măciucă, iar în uşa casei apăruse un bărbat zdravăn, înarmat cu un teribil de urât arc fenician. Femeia ne-a cercetat cu o privire mândră, avea ochii negri ca smoala şi toate trăsăturile chipului ei lăsau să se înţeleagă că fusese o femeie frumoasă, chiar dacă împrejurul ochilor avea multe riduri şi nasul îi era coroiat.

Umil, Micon i s-a adresat astfel:

— Suntem refugiaţi şi am fugit din Ionia după ce am fost învinşi de perşi. Zeii mării ne-au condus până la ţărmul Himerei, iar tiranul acestui oraş, Krinippos, ne-a permis nouă, celor care nu mai avem nici casă, nici ţară, să locuim aici în această iarnă.

Dar Dorieus s-a simţit jignit de umilinţa cu care Micon a vorbit şi a strigat:

— Poate că tu eşti refugiat şi nu ai casă, însă eu sunt un bărbat liber din Sparta şi am venit în aceste ţinuturi pentru a-mi găsi noua mea patrie, eu nu sunt un cerşetor, eu pretind doar moştenirea care mi se cuvine.

— Dacă am ajuns în grădina ta, i s-a adresat el femeii, este pentru că toţi locuitorii Himerei şi-au disputat onoarea de a-i avea ca oaspeţi doar pe nişte oameni simpli, oferindu-le marinarilor şi vâslaşilor prietenia şi ospitalitatea lor. Nu am găsit până acum o casă demnă de noi şi se pare că şi acum am încercat la o poartă greşită de am intrat noi aici. În nici un caz, nu obligăm o văduvă lipsită de apărare să facă dovada ospitalităţii ei.

Eu încă mai ţineam în mână pana de porumbel. Femeia s-a apropiat de noi, a luat distrată pana din mâna mea şi a spus:

— Îmi cer iertare pentru răceala cu care v-am întâmpinat, dar când am văzut armele şi scuturile voastre strălucitoare, am intrat în panică. Oricare va fi zeul care v-a condus până la uşa casei mele, eu îi mulţumesc. Fiţi bineveniţi! Voi porunci servitorilor mei să pregătească o masă bogată. După chipurile voastre, se vede că nu sunteţi nişte oameni neînsemnaţi, dar nici eu nu sunt o femeie simplă. Numele meu este Tanaquil. Chiar dacă acest nume nu vă spune nimic, vă asigur că mulţi îl cunosc, şi nu doar cei din Himera.

Ea ne-a condus în casă şi ne-a rugat să lăsăm armele în vestibul. După aceea, ne-a dus în sala banchetului, unde, fiecare pat convivial avea trei saltele, iar pe braţele curbe, perne împodobite cu ciucuri. În sală mai erau multe lăzi decorate cu scene orientale şi un zeu al casei, fenician, înveşmântat cu stofe scumpe, a cărui faţă, de fildeş pictat, părea vie. În mijlocul încăperii se afla un imens crater corintian pentru amestecat vinul cu apă, iar de-a lungul pereţilor erau numeroase amfore din Attica, atât vechi, cu imagini colorate în negru, cât şi din vremea noastră, cu imagini colorate în roşu.

— După cum puteţi vedea voi înşivă, a spus cu timiditate Tanaquil, sala banchetului este posomorâtă şi păianjenii şi-au ţesut deja pânzele în toate colţurile. Este o mare bucurie că am împrejurul meu nişte oaspeţi atât de însemnaţi, care au acceptat să intre într-o casă atât de modestă. Dacă veţi avea puţină răbdare, voi pune bucătarii mei la treabă, voi porunci să fie dus vinul la rece şi voi trimite un sclav să cumpere carne de la animalele care sunt sacrificate la templu. Şi, bineînţeles, voi plăti un cântăreţ care ştie să cânte din syrinx sau din flaut.

Ne-a zâmbit şi ochii ei negri străluceau când a spus:

— Eu sunt o femeie bătrână şi urâtă, dar nu vă fie teamă, eu am experienţa vieţii şi nu am prea multe prejudecăţi. Ştiu prea bine ce-şi doreşte un bărbat după o lungă călătorie pe mare şi sper că nu veţi fi decepţionaţi.

În timp ce se pregătea mâncarea, Tanaquil ne-a îndemnat să facem o baie în heleşteul cu apă sulfuroasă. Ne-am dezbrăcat şi am pus veşmintele pe marginea bazinului. Apa fierbinte a avut un efect reconfortant asupra trupului nostru şi ne-am simţit minunat. Apoi au venit sclavii, care ne-au spălat şi ne-au frecat puternic, ne-au curăţat părul şi ne-au uns pe tot trupul cu uleiuri parfumate. În tot acest timp, Tanaquil ne-a privit cu un vădit interes, fără să facă prea mult caz că suntem dezbrăcaţi.

După ce am scăpat din mâinile sclavilor, ne simţeam ca şi cum ne-am fi născut din nou, şi doar faptul că existam, era de ajuns ca să ne justifice bucuria. Veşmintele noastre fuseseră luate de sclavi pentru a fi curăţate şi ni s-au adus fiecăruia câte un hiton scurt, dintr-o lână subţire şi fină, şi câte o hlamidă, pe care am pus-o pe umeri. Astfel îmbrăcaţi, ne-am dus în sala banchetului şi ne-am întins confortabil pe paturi. Servitorii au sosit cu platouri de argint încărcate cu numeroase gustări fine – peştişori săraţi, în ulei de măsline – peşte alb şi negru, tăiat în felii foarte subţiri – rulouri de carne afumată, în interiorul cărora era o pastă din ulei, ouă, lapte dulce şi condimente.

Această gustare uşoară ne-a stimulat şi mai mult foamea şi ne-a deschis pofta de băutură, şi nu am fost noi prea atenţi la melodiile pe care poetul orb le interpreta la flaut, acompaniindu-le pe cele trei fete frumoase, care cântau cu voci duioase cântecele străvechi ale Himerei din vremea lui Stesikhoros. Într-un sfârşit, a sosit şi Tanaquil; era îmbrăcată în veşminte scumpe. Părul îi era ridicat ca un turn şi împodobit cu fibule de aur. De data aceasta gâtul şi braţele îi erau descoperite. Purta un colier de aur decorat cu pietre preţioase de culoare galbenă, iar pe braţe multe brăţări din aur şi din argint. Faţa îi era fardată cu ceruză, buzele şi obrajii erau înroşiţi, pleoapele şi sprâncenele erau date cu negru, ochii îi străluceau.

Răspândea în jur un parfum delicat de trandafiri şi ne-a aruncat un surâs zburdalnic când a amestecat în craterul corintian vinul negru dintr-un burduf cu o cantitate convenabilă de apă. Fetele care cântau au venit în goană să ne umple cupele cu băutură şi şi-au atins un genunchi de podea când ni le-au înmânat, iar picioarele lor frumoase s-au dezvelit pentru o clipă.

Tanaquil a spus:

— Bănuiesc că sunteţi însetaţi. Potoliţi-vă deci setea cu vin şi cu apă! Probabil că veţi mai fi ascultat cântecul cast al păstorului care s-a stins din dragoste. Dar n-aveţi de ales, trebuie respectate obiceiurile Himerei, aşa că, în timp ce vă veţi ospăta cu friptura, veţi asculta povestea lui Daphnis şi Chloe. Este destul de plictisitoare această poveste, dar nici chiar atât de mult, încât să vă pierdeţi pofta de mâncare. Mai târziu, va veni şi momentul când veţi afla de ce şi cum onorăm cocoşul, emblema oraşului nostru.

Pe când ne stingeam setea cu vin, au apărut platourile încărcate cu fripturile din carne de berbec, de viţel şi de pasăre, care fusese curăţată de oase, cu zarzavaturi aromate, cu muştar, cu o fiertură delicioasă de arpacaş. De fiecare dată când gândeam că deja am mâncat destul, apăreau servitorii cu alte feluri de mâncare şi de îndată ce goleam cupele de vin, fetele veneau şi ne aduceau altele. După ce o goleam, pe fundul fiecărei cupe descopeream un desen diferit. Cred că Tanaquil chemase o adevărată armată de ajutoare pentru pregătirea acestui ospăţ.

După ce, abia mai putând să respirăm, am implorat-o să aibă îndurare de noi şi să nu ne mai aducă nimic, fiindcă pântecele noastre stăteau gata să plesnească, slujitorii au apărut cu platouri încărcate de fructe, struguri, prăjituri fragede şi multe alte dulciuri. Apoi, cu mâna ei, Tanaquil a deschis o amforă sigilată de vin şi ne-a umplut cupele cu vinul aromatizat cu mentă, care ne-a răcorit gura şi s-a urcat cu o repeziciune de necrezut la cap, şi am avut impresia că patul pe care mă odihneam pluteşte undeva, în văzduh. După ce am sorbit şi vinul din acea cupă, pe fundul ei am văzut o imagine atât de caraghioasă, încât ne-a pufnit râsul, am râs cu lacrimi şi am schimbat între noi cupele pentru a le compara. Înşelătorul vin cu mentă ne-a înfierbântat trupul şi am început să le privim cu alţi ochi pe fetele care cântaseră pentru noi.

Tanaquil a observat privirile noastre şi şi-a aranjat veşmintele în aşa fel încât să vedem mai bine gâtul şi braţele ei albe încărcate de brăţări scumpe. În semiobscuritatea sălii banchetului nu părea câtuşi de puţin urâtă, şi nici bătrână nu mai părea când îşi ţinea bărbia ridicată. Ne-a spus:

— Fetele care au cântat pentru voi şi v-au servit cu vin nu cunosc decât dansul candid al păstoriţelor. După cum ştie toată lumea, Krinippos are nişte dureri îngrozitoare de burtă, probabil de aceea a interzis intrarea dansatoarelor de profesie în Himera.

Apoi i-a spus flautistului orb să cânte şi le-a făcut un semn fetelor, iar ele au început să se zbânţuie ca nişte mânji şi, în timp ce dansau, s-au dezbrăcat, şi, după ce şi-au fluturat peplurile în aer, le-au înfăşurat pe cap. Nu a fost nimic artistic în dansul lor, dar nici atât de inocent, pe cât ne avertizase Tanaquil, nu fusese. Mai degrabă aş putea spune că dansul a avut un scop precis, acela ca noi să privim cum se dezbracă fetele. După ce dansul s-a încheiat, ele şi-au sprijinit braţele de umerii noştri. Cu respiraţia tăiată, i-am spus lui Tanaquil:

— Tanaquil, Tanaquil, nepreţuită amfitrioană! Mâncărurile cu care ne-ai ospătat au fost extraordinare, dar vinul cu mentă este periculos, şi încă mai periculoase sunt imaginile de pe fundul cupelor, care ne împing simţurile înspre aceste minunate făpturi goale.

Tanaquil s-a uitat invidioasă spre cele trei fete tinere, a suspinat adânc şi a spus:

— Nimeni nu vă interzice să le mângâiaţi, dar vă sfătuiesc să nu fiţi brutali cu ele sau să le jigniţi. Fetele acestea sunt decente. Lor li se permite să primească daruri de la bărbaţii care vor să se distreze cu ele, cu condiţia ca acest lucru să nu devină un obicei. În felul acesta ele îşi pot spori dota mai bine decât dacă ar face oricare altă muncă şi pot să se căsătorească cu un pescar, un artizan sau cu un cultivator, şi nimeni din Himera nu vede în acest fapt ceva rău.

Micon a spus:

— Fiecare ţară îşi are obiceiurile ei. În Lidia sunt aceleaşi obiceiuri ca aici, dar în Babilon, mai înainte de a se căsători, fecioarele îşi sacrifică virginitatea în temple şi sunt răsplătite cu aur. Iar pentru sciţi este o mare onoare când, noaptea, oaspeţii acceptă să împartă patul cu soţiile lor. Oare trebuie să ne mirăm de obiceiurile din Himera? Acest oraş primitor ne-a oferit protecţie şi ne-a îngăduit să trăim între zidurile sale.

Fetele s-au apropiat de noi, ne-au îmbrăţişat şi ne-au sărutat. Dar Dorieus, după ce a desprins cu răutate mâinile pe care fata ce se apropiase de el i le înfăşurase împrejurul gâtului, s-a aşezat pe marginea patului şi a spus:

— Pe cocoşul ce Herakles îl poartă mândru pe-al său umăr! Îmi respect prea mult bărbăţia ca să o risipesc în mângâieri pentru o fată care nu este pe măsura demnităţii mele. Dar, bineînţeles, îi voi oferi darul pe care-l aşteaptă.

Micon a înclinat cupa, a lăsat să curgă pe jos un pic de vin, a sărutat-o pe fata care-i oferise vinul şi a spus:

— Nu există o crimă mai mare decât aceea de a-l jigni pe cel ce-ţi oferă ospitalitatea.

După care a rostit pătimaş:

— În faţa mea timpul aleargă în goană. Pe când celebram cultul Afroditei din Akrea, credeam că niciodată nu voi mai dori să mă uit la vreo femeie muritoare. Dar se pare că m-am înşelat amarnic. Uite, chiar acum Afrodita îmi încântă privirea şi-mi frământă trupul de dorinţe.

Aşa a spus, apoi a luat fata în braţe şi a ieşit cu ea afară, în frumoasa grădină, peste care se lăsa întunericul. Tanaquil a suspinat şi a poruncit slujitorilor să aprindă lămpile. Dar Dorieus i-a prins mâinile în mâinile lui şi i-a spus:

— Nu aprinde lămpile, o, Tanaquil! În această lumină puţină, trăsăturile nobilei tale feţe sunt mai dulci. Ochii tăi strălucitori şi acest nas de vultur îmi povestesc despre înalta ta obârşie. Oare nu este aşa?

Am observat că Dorieus era ameţit de la vin şi, ca să-i potolesc elucubraţiile, i-am şoptit:

— Încearcă să nu o jigneşti pe buna noastră gazdă.

Tanaquil a rămas cu gura deschisă de uimire, dar şi-a acoperit-o imediat cu mâna, pentru a ascunde absenţa dinţilor, după care a spus:

— Ceea ce ai presupus tu, bărbatule din Sparta, este adevărat. Dar, oricine vei fi fiind tu, bănuiesc că nu te poţi măsura cu mine în privinţa originii. Eu sunt o fată din Cartagina, iar străbunii mei descind din regii care au întemeiat oraşul şi au fost, la rândul lor, descendenţi ai zeilor.

A fost atât de tulburată de vorbele lui Dorieus, încât a adus imediat dintr-o altă încăpere o tăbliţă, pe care era înscris în caractere feniciene, ce eu nu le-am putut descifra, arborele genealogic al familiei sale. A citit treizeci de nume, poate că şi mai multe, unul mai ciudat decât altul, după care l-a întrebat:

— Oare te-ai mai putea îndoi?

Şi i-a mai spus:

— Nu-mi pot ascunde vârsta şi ridurile. De aş fi putut-o face, te-aş fi îmbrăţişat cu generozitate eu însămi, pentru a-mi exprima bucuria de a te avea ca oaspete în casa mea.

Apoi a întins mâna ca să-l mângâie şi sânii ei s-au atins de umărul lui. Dorieus a tresărit şi a rostit, mai înflăcărat încă:

— O, zei! tu eşti o femeie puternică, tu eşti la fel de înaltă ca un bărbat, iar sânii tăi nicidecum nu sunt vestejiţi. Nobleţea şi experienţa unei femei sunt mai presus decât vârsta.

Atunci Tanaquil, cu faţa incandescentă din cauza vinului, s-a ridicat brusc în picioare, l-a apucat de mână pe Dorieus şi l-a târât până-ntr-o altă încăpere, în timp ce în cealaltă mână ţinea strâns arborele genealogic. Aşa se face că am rămas singuri, cele două fete şi cu mine, în compania cântăreţului orb, care, ghemuit în colţul lui, cânta încet din fluier.

M-am deşteptat dis-de-dimineaţă în larma asurzitoare pe care o făceau sutele de cocoşi ai Himerei. Îmi vâjâiau urechile, mi se zbăteau tâmplele, nu-mi dădeam seama unde sunt şi cine sunt. După ce s-a risipit ceaţa ce-mi împăienjenea ochii, am constatat că eram întins pe un pat din sala de banchet a cartaginezei Tanaquil. Eram acoperit doar cu o pătură subţire de lână, plină cu pete de vin, care mirosea îngrozitor, iar pe cap aveam o cunună vestejită de flori. Veşmintele mele fine, murdare de fard roşu, zăceau lângă pat. Nu reuşeam să-mi amintesc ce se întâmplase, dar, deodată, privirea mi-a fost atrasă de un bărbat cu gura deschisă, care dormea pe un alt pat şi sforăia din toate puterile, şi am înţeles că el este Micon, medicul din Cos. Abia atunci mi-am adus aminte că am băut împreună până noaptea târziu şi că am discutat despre nişte lucruri neobişnuite, dar despre secretele pe care el mi le destăinuise doar mie, după cum a afirmat de multe ori, nici în ruptul capului nu-mi puteam aminti.

Fetele şi cântăreţul orb dispăruseră. M-am frecat la ochi şi mi-am amintit ca prin vis cum fetele îşi lipeau trupurile netede de trupul meu. Aveam un gust neplăcut în gură, iar sala banchetului arăta dezolant. Podeaua era plină cu cioburi de la amforele scumpe şi de la cupele de vin sparte, statuia zeului fenician protector al casei, de care probabil cineva se împiedicase, era răsturnată şi, într-un colţ al încăperii, nu se ştie care dintre noi, vărsase. Cântecul neîntrerupt al cocoşilor îmi spărgea urechile şi am luat hotărârea să nu mai beau vin aromatizat cu mentă niciodată.

Şi, fără nici o vlagă, am strigat:

— Micon! Trezeşte-te! Deschide ochii să vezi ce-i în jurul tău! Uită-te şi tu ce-am fost noi în stare să facem din casa celei mai distinse femei din Himera, care ne-a primit cu atâta ospitalitate. Aceasta este o casă vrăjită şi, fără îndoială, doar o putere malefică ne-a împins pe noi să intrăm aici, după ce cu o pană de porumbel am reuşit să-i deschid ferecătura porţii.

Am început să-l zgâlţâi ca să se trezească şi el s-a aşezat abătut pe marginea patului ţinându-şi capul între mâini. Am găsit o oglindă de bronz, pe spatele căreia era desenată cu linii fine întoarcerea lui Ulise în Itaca. După ce am aruncat o privire ca să-mi fac o idee cum arăt, i-am dat-o lui Micon şi el s-a uitat îndelung la imaginea din oglindă, după care m-a întrebat cu o voce nesigură:

— Turms, prietene, cine-i depravatul acela cu faţa buhăită, care se uită atât de insistent la mine?

A suspinat adânc, apoi, după ce a înţeles ce se întâmplase, a strigat:

— O! zei, dar noi suntem nişte oameni pierduţi!

Şi, uitându-se cu teamă împrejurul lui, a mai spus:

— Sau poate că numai eu sunt pierdut şi fiinţa mea atrage nenorocirile. Dacă-mi aduc bine aminte, am discutat cu tine toată noaptea şi ţi-am dezvăluit secretele iniţiaţilor. Îmi amintesc că tu m-ai împiedicat de câteva ori să vorbesc, dar eu te-am forţat, o, nefericitul de mine, să-mi asculţi bâiguielile.

— Linişteşte-te, i-am spus eu. Cred că n-are rost să-ţi faci griji, din moment ce, oricât m-aş strădui, nu reuşesc să-mi aduc aminte o vorbă din cele ce mi le-ai spus. Dar dacă pentru noi această dimineaţă este îngrozitoare, încă şi mai mult rău îl aşteaptă pe Dorieus după ce se va deştepta. Fiindcă, în halul de beţie în care era, el nu s-a dezonorat doar pe sine însuşi, nu a compromis-o doar pe Tanaquil, ci dezonoarea se răsfrânge şi asupra noastră, şi asupra lui Dionysios, care, la urma urmelor, este răspunzător de comportamentul oamenilor lui.

— Dar unde este el? m-a întrebat Micon rotindu-şi împrejur ochii înroşiţi.

— Nu ştiu, i-am răspuns eu, nici nu vreau să ştiu, nici nu mă încumet să-l caut, atât de teamă îmi este pentru spectacolul dezolant ce l-aş putea avea în faţa ochilor. Cel mai înţelept lucru pe care l-am putea face, Micon, prietene, este să dispărem cât mai repede din această casă. De altfel, acest lucru i-ar fi de mare folos şi lui Dorieus, fiindcă nu cred că-şi doreşte prea mult ca să se uite astăzi în ochii prietenilor săi.

Am ieşit cu băgare de seamă ca să nu ne împiedicăm de sclavul beat ce dormea în dreptul uşii. Soarele îşi înălţa discul de aur pe cer, cocoşii cântau în continuare şi aerul toamnei era proaspăt. Ne-am scăldat în bazinul cu apă caldă, iar când ne-am întors, am găsit în vestibul, alături de arme, veşmintele noastre, care fuseseră spălate şi netezite cu grijă. După ce ne-am îmbrăcat, ne-am mai dus o dată în sala banchetului şi, pentru a prinde curaj, am băut până ce am isprăvit tot vinul ce mai era în craterul corintian. Apoi am ieşit pe poartă şi ne-am îndreptat spre oraş. Şi, în timp ce locuitorii Himerei îşi aprindeau focul în vetre, noi ne întâlneam pe drum când cu unul, când cu altul dintre ai noştri, unul mai nefericit decât altul, fiindcă toţi erau ameţiţi de la vin şi se ţineau cu mâinile de cap. Aşa se face că, atunci când am ieşit din oraş, eram aproape o sută, dar nici unuia nu-i era prea bine.

Când am ajuns aproape de locul unde eşuase corabia, l-am văzut pe Dionysios, care se apucase deja de treabă şi îndruma o serie întreagă de atelaje cu măgari şi cu boi. Când ne-a văzut în ce stare suntem, a început să înjure şi să-şi verse pe noi tot necazul, fiindcă acasă la Krinippos nu fuseseră serviţi, atât el cât şi timonierii lui, decât cu apă chioară ca să le treacă de sete şi cu o fiertură de mazăre ca să-şi astâmpere foamea. De aceea, impresionantul lui pântece ghiorăia din când în când jalnic. Înjura mai straşnic decât altă dată şi-i lovea cu frânghia pe oameni, prea puţin păsându-i că toţi erau bolnavi după beţia din noaptea ce trecuse, şi-i îndemna să descarce mai repede comorile şi să le pună în saci, în lăzi şi în butoaie. Atât eu, cât şi Micon, ne-am alăturat celorlalţi şi ne-am supus umili poruncilor lui Dionysios, chiar dacă acest lucru nu intra în atribuţiile noastre.

Cel mai greu era de descărcat birema, care se înfundase atât de adânc în mâl, încât nici nu s-a clintit când oameni şi animale, adunându-şi puterile laolaltă, au încercat să o tragă la mal. Nici troliul, ale cărui tobe erau două bârne nemaipomenit de groase, pe care oamenii lui Krinippos l-au montat, nu ne-a folosit la nimic. Încărcătura corabiei noastre era prea mare şi de folos ne-ar mai fi putut fi doar scufundătorii din Himera, care culegeau corali din adâncul mării. Ei s-au arătat dispuşi să facă o astfel de muncă periculoasă şi să scoată la suprafaţă, unul câte unul, lucrurile care îngreunau corabia. Dar Dionysios nu voia ca ei să vadă imensele bogăţii care erau acolo şi a spus că poate este mai bine dacă satirii şi beţivii lui de marinari îşi vor răcori trupul scufundându-se în apa mării şi-şi vor mai limpezi capul încărcat de atâta băutură.

În timp ce unii sortam, număram şi puneam în saci şi lăzi prăzile de pe cele două galere cu cincizeci de vâslaşi, în interiorul biremei au fost coborâte, cu ajutorul frânghiilor, coşuri cu fundul plumbuit, şi cei mai buni scufundători dintre oamenii lui Dionysios, ţinându-se de frânghii, au coborât în cala întunecată a corabiei noastre eşuate ca să recupereze bogăţiile, care urmau să fie scoase la suprafaţă cu ajutorul coşurilor. Dar nu puteau sta prea mult timp scufundătorii în apa rece şi, după ce ieşeau afară ca să respire, se trânteau istoviţi pe fundul bărcii, în care îi aştepta Dionysios împreună cu oamenii care trăgeau coşurile. Dar Dionysios era grăbit, aşa că-i îndemna, lovindu-i cu frânghia, să se scufunde din nou. Mulţi dintre aceşti bărbaţi nefericiţi şi-au blestemat zilele copilăriei din Ionia, când au fost atât de neghiobi de-au învăţat să se scufunde în apa mării şi, mai ales, faptul că i-au povestit lui Dionysios că sunt în stare să o facă.

Dionysios ar fi vrut să fie întocmită o listă cu conţinutul fiecărui sac, fiecărei lăzi şi fiecărui butoi, iar toate acestea să fie numărate şi sigilate. Numai că, printre bogăţiile noastre erau lucruri sau mărfuri ale căror nume nici măcar nu-l ştiam. Este uşor de spus: „cântăreşte şi numerotează!” Când scrii: Masca feniciană din argint, ochii din pietre preţioase brune, greutatea 12 mine sau Zeu, turnat în bronz, cavitate interioară, braţele şi faţa aurite, greutate 1 talant şi 5 mine, sau Colier, aur amestecat cu argint, decorat cu 15 pietre preţioase de diferite culori, greutate 5 mine, hai că mai merge! Dar ce te faci când ai de înregistrat un fildeş de elefant, care are la un capăt o anumită grosime, iar la celălalt o alta, şi, pe lângă asta, este şi acoperit cu aur, dar nu pe toată suprafaţa? Sau dacă este vorba de inelele atât de diferite pe care femeile şi le agaţă de nas sau de sfârcurile ţâţelor? Sau despre stofele de lână de grosimi diferite, împodobite cu tot felul de pietre preţioase?

Scriind numele atât de diverselor noastre bogăţii, Micon şi cu mine am întâlnit de multe ori obstacole aproape insurmontabile, iar Dionysios, care se apucase să înscrie numărul de ordine pe lăzi, butoaie şi saci, până la urmă s-a lăsat păgubaş, biruit de aritmetică, şi a spus scârbit: „nu mai există alte numere”. Apoi doar a pecetluit lăzi şi saci cu un sigiliu persan din aur, ce avea mărimea unui pumn.

— Pe Hermes, a mai spus el enervat, deşi mă nelinişteşte ideea că cineva ar putea să-mi fure ceva, prefer să am mintea clară, decât să înnebunesc din cauza cifrelor şi listelor.

Atât de marea bogăţie descărcată, sortată, aranjată, închisă în lăzi, saci şi butoaie, a fost o tentaţie în faţa căreia nimeni nu a putut rezista şi doar scufundătorii, care nu aveau unde ascunde nimic, fiindcă lucrau goi, nu au putut păstra nimic din ceea ce le-a trecut prin mână. În amurg, cele două galere de cincizeci de vâslaşi au fost descărcate în întregime, dar cu corabia mare încă mai era mult de lucru. Toţi au fost mulţumiţi când Dionysios ne-a spus că suntem liberi să plecăm în Himera, la casele unde fusesem primiţi ca oaspeţi.

Numai că, bucuria noastră s-a schimbat repede într-o mare decepţie, când Dionysios a ordonat să dăm jos de pe noi toate veşmintele, unul după altul, şi le-a verificat cu atenţie, aşa se face că a adunat o grămadă de bijuterii, monede de aur şi lucruri de preţ, care fuseseră ascunse. Câţiva ascunseseră aur şi pietre preţioase chiar şi în păr. Dar toţi au rămas uimiţi când Dionysios a descoperit un medalion de aur în formă de peşte, ascuns în gura unui vâslaş. L-a controlat pe fiecare şi la subsuori, şi-ntre picioare, şi nu s-a sfiit să se aplece şi să-şi vâre degetele şi-n fundul câtorva, iar de la unul a scos, chiar şi de-acolo, un fluier de argint.

Când mi-a venit rândul, după ce am văzut ce li se întâmplase celorlalţi, i-am dat de bunăvoie colierul de aur ce cântarea zece mine, pe care-l atârnasem de gât, sub himation, iar Micon i-a întins o statuetă de aur reprezentând un leu înaripat, pe care o dosise la piept.

Profund mâniaţi din cauza lăcomiei lui şi decepţionaţi de neîncrederea în cinstea noastră, am început cu toţii să strigăm că vrem să-i cercetăm şi lui veşmintele, fiindcă toţi observasem că se mişca mai greu decât dimineaţă, şi că, la fiecare mişcare pe care o făcea, se tot auzeau zornăituri suspecte.

Faţa lui Dionysios s-a făcut roşie ca focul şi vocea i-a tremurat când a spus:

— Oare nu sunt eu comandantul vostru? Oare nu datorită mie vă bucuraţi de o glorie nemuritoare după bătălia de la Lade? Cine a făcut din voi oameni bogaţi şi cine v-a condus până aici, protejându-vă de toate vitregiile mării? Dacă nici în mine nu aveţi încredere, oare în cine din această lume vă veţi putea încrede voi?

S-a uitat la fiecare bărbat rotindu-şi ochii cenuşii, a fost mişcat de propriile vorbe, bărbia a început să-i tremure, ochii i s-au umplut de lacrimi şi a rostit tânguindu-se:

— Cât de crud şi de nerecunoscător este omul! Fiecare îl judecă pe altul, chiar şi pe mine, după felul cum el însuşi este.

Dar toţi am strigat furioşi:

— Încetează cu smiorcăiala asta, Dionysios! Comandant, în nici un caz, nu ne eşti pentru că ai fi cel mai bun dintre noi, ci dimpotrivă, fiindcă eşti cel mai rău dintre noi, şi nicicum nu te-am respecta dacă-ai fi atât de prost, încât să furi mai puţin decât noi.

Răcnind şi râzând, ne-am năpustit asupra lui, iar el a căzut la pământ. Apoi, cei care erau mai aproape, l-au dezbrăcat. Gâfâia, fiindcă li se împotrivise, şi a rămas întins pe pământ, acoperit doar de părul des cu care, generoasă, natura îl înzestrase. Prinse cu o centură în jurul burdihanului, avea o mulţime de pungi de piele burduşite. Atârnate de umeri, la fiecare subsuoară era câte o pungă şi până şi între picioare îşi legase una. Când au fost golite, s-au revărsat din ele aur, bijuterii, coliere, brăţări, în orice caz, o cantitate mai mare de bogăţii decât ascunseserăm noi toţi împreună.

Râdea şi ţipa fiecare cât putea, unora le dăduseră şi lacrimile de atâta râs. L-am ridicat în picioare pe Dionysios, şi fiecare i-a tras o palmă pe umerii lui puternici şi i-a spus cu admiraţie:

— Într-adevăr, tu eşti comandantul nostru şi unul mai iscusit şi mai viclean ca tine chiar că nu există printre noi.

După ce toţi au vorbit şi s-au târguit îndelung, s-a căzut de acord ca fiecare să-şi păstreze bogăţiile pe care le şterpelise. Şi toţi au aprobat din toată inima ca Dionysios să-şi păstreze aurul şi bijuteriile, fiindcă s-a dovedit a fi un hoţ mai mare decât noi toţi împreună.

Dar scufundătorii, care erau morţi de oboseală, şi-au ridicat mâinile goale spre noi şi au spus amărâţi:

— Iar noi nu ne alegem cu nimic, chiar dac-am făcut cea mai dificilă muncă toată ziua? Oare este drept acest lucru?

Dar Dionysios i-a blestemat şi le-a spus:

— Niciunul nu-i mai breaz ca altul, oameni hrăpăreţi ce sunteţi! Scufundaţi-vă din nou şi luaţi-vă de acolo, de unde le-aţi ascuns, de pe fundul mării sau poate de sub vreo piatră din apropierea malului, prăzile voastre. Iar de s-o întoarce vreunul cu mâna goală, nu-i vina mea că-i prost. Cu oameni proşti, eu nici nu vreau să am de-a face pe corăbiile mele.

După ce s-au uitat cu înţeles unul la altul, scufundătorii s-au dus la mal, apoi s-au aruncat în mare şi de sub pietre au scos prăzile pe care le dosiseră. Unul avea un vas de aur, altul un trepied de argint, altul o lădiţă plină cu bijuterii, fiecare avea bogăţii pe care noi nici nu le-am fi putut ascunde sub veşminte, oricât de mult ne-am fi străduit. Dar nimeni nu s-a împotrivit ca ei să-şi păstreze prada, chiar dacă era cu mult mai valoroasă decât a fiecăruia dintre noi, fiindcă nimeni nu-şi dorea să se scufunde riscându-şi viaţa în întunericul din cala corabiei eşuate, printre caracatiţe, crabi cu cleşti ascuţiţi şi meduze, a căror atingere era usturătoare ca focul.

Apoi, Dionysios a spus:

— Să jertfim pentru zeii Himerei ceva de preţ, ca să le mulţumim, fiindcă ne-au ajutat să depăşim cu râs şi cu voie bună un moment dificil, care se putea termina cu o încăierare pe cinste şi cu lovituri.

Toţi au fost de acord că acest lucru este drept şi bun, şi au fost alese din prada noastră câteva trepiede de bronz, bare de cupru şi percutoare pe care le detaşasem de pe corăbiile de război feniciene, fiindcă, şi-aşa, nu aveam ce face cu ele. Acestea le-am dăruit templelor din Himera. Iar templului negustorilor din Cartagina i-am dăruit scuturi persane din bronz.

Nu l-am văzut pe Dorieus toată ziua. Când s-a lăsat înserarea şi stelele s-au aprins pe cerul străin al Himerei, nu am mai putut să-mi ascund neliniştea şi i-am spus lui Micon:

— Trebuie să ne întoarcem la casa lui Tanaquil, chiar dacă acest lucru nu ne este pe plac. Ceva trebuie să i se fi întâmplat lui Dorieus, şi n-aş fi câtuşi de puţin mirat dacă acea femeie mândră i-ar fi străpuns gâtul cu un ac de pus în păr pe când dormea beat, ca să se răzbune pentru că a fost umilită.

Micon a spus:

— Ascultă, Turms, eu sunt medic şi te pot asigura că în starea în care suntem noi acum – fiindcă şi capul meu este încă greu de la vin, ca şi al tău, iar în gură am un gust amar – de obicei, omul îşi exagerează vinovăţia şi-şi spune că niciodată nu-l va mai putea privi în ochi pe nici un om cumsecade. Dar oare ce rău am făcut, pe care să nu-l fi putut face oricare alt bărbat onorabil dacă s-ar fi aflat în situaţia noastră? De pildă, îmi amintesc că tu ai dansat pe masă dansul păsării Fenix ca să le impresionezi pe fete cu flexibilitatea trupului tău, însă te asigur că oricare mare comandant sau nobil consilier face lucruri din acestea la beţie, încă şi mai rele, şi reputaţia lui rămâne nepătată.

Mi-am acoperit faţa cu mâinile de ruşine şi l-am rugat:

— În numele blândelor zeiţe ale iertării, Micon, rogu-te, nu-mi mai aminti de neroziile ce le-am făptuit! În această stare de spirit în care sunt, aş putea să mă şi spânzur, fiindcă luna este în faza întunecată şi acest lucru mă deprimă până peste poate. Dar, orice-ar fi să fie, Dorieus este prietenul nostru, de aceea, viu sau mort, noi trebuie să-l scoatem de acolo, iar de va fi murit, vom avea multe de făcut, fiindcă trebuie să-i oferim un mormânt bogat.

Dar Micon mi-a spus:

— Dorieus este un bărbat care întotdeauna riscă, şi inteligenţa lui, oarecum limitată, ca, de altfel, a tuturor soldaţilor, îl împiedică să găsească şi alte soluţii decât lupta şi omorul. El a fost născut pentru a provoca scandaluri, aşa că n-am să încep eu acum să mă smiorcăi, chiar de-ar fi să-i organizăm şi funeraliile. Dar cred că funestele tale presimţiri sunt nejustificate. Să ne facem curaj şi, mai bine, să mergem şi să vedem care este, de fapt, situaţia, şi totodată să-i dăruim ceva de preţ lui Tanaquil şi să-i mulţumim pentru ospitalitate.

M-au bucurat vorbele lui şi i-am spus:

— Tu eşti cel mai înţelept om pe care l-am întâlnit până acum, Micon, şi prietenia ta îmi este mai de preţ decât prietenia lui Dorieus. Odinioară, zeiţa mea, Artemis, mi s-a arătat în vis sub forma zeiţei Hecate şi, aruncând ea în aer o săgeată, mi-a spus că eu niciodată nu va trebui să mă tem că voi fi sărac, iar câinele negru, care era aşezat lângă picioarele zeiţei, a lătrat. Îi vom oferi lui Tanaquil în dar acest colier din aur şi pietre preţioase, pe care l-am furat, ce cântăreşte zece mine. Nu pot înţelege de ce l-am luat şi l-am ascuns sub hiton pe când întocmeam lista. Cine ştie? Poate pentru că trebuia să i-l dăruim lui Tanaquil. Aşa că, păstrează-ţi, mai bine, animalul înaripat, fiindcă eu ştiu că este pe placul tău.

Micon a încercat să protesteze împotriva hotărârii mele, dar, până la urmă, a recunoscut că am intuit just – într-adevăr, lui îi plăcea mult această statuetă – şi mi-a mulţumit. Când am ajuns în piaţa Himerei, am observat că, de la torţele ce ardeau, era lumină aproape la fel de clară ca în timpul zilei şi că erau încă mulţi vânzători. După ce am băut un burduf micuţ de vin, am observat că ne-a revenit curajul şi buna dispoziţie. Am mâncat câte o bucată de peşte marinat în ulei şi o pâine gustoasă, pe care himerienii o coc în cenuşă.

În timp ce mâncam şi beam noi vin, a apărut şi Dionysios, însoţit de câteva matahale de bărbaţi din echipaj; ei au aprins ruguri împrejurul pieţei şi i-au invitat pe toţi cei prezenţi să se ospăteze cu carne friptă şi să bea vin împreună cu ei. După aceea, din toate părţile s-au auzit melodiile cântate din syrinx şi din flaut, iar femeile ne-au pus cununi pe cap. Totuşi, în acel moment, noi nu aveam nevoie de nici o cunună. Ne-am făcut curaj şi am continuat drumul, poticnindu-ne pe întunecatele străzi ale oraşului până la capătul lui vestic, iar când ne întâlneam cu vreun grup de oameni, ne dădeam jos cununile de pe cap şi le ţineam în mână.

Din fericire, în faţa casei lui Tanaquil ardea o torţă, altfel ne-am fi învârtit toată noaptea prin jurul acelei străzi până să găsim unde este casa. Şi am înţeles că suntem aşteptaţi. Poarta nu era încuiată şi a scârţâit prelung când am deschis-o. Am intrat în casă, ne-am lăsat armele în vestibul, apoi am mers în sala banchetului, care era luminată.

Acolo l-am regăsit pe Dorieus, tolănit pe un pat, viu, dar cu o figură posomorâtă, îmbrăcat cu nişte veşminte feniciene frumoase, şi, la început, nici nu l-am recunoscut. În faţa lui, pe un alt pat, era tolănită Tanaquil; nici ea nu avea o figură prea veselă. O singură noapte secase totul din ea. Obrajii îi erau supţi, iar în jurul ochilor avea cearcăne negre, pe care încercase să le acopere cu ceruză. Între paturile conviviale se afla o masă cu picioare de bronz, încărcată cu diferite mâncăruri, iar pe podea, craterul corintian, pe jumătate plin cu un vin de culoare gălbuie. Toată sala banchetului strălucea de curăţenie, pardoseala de mozaic lucea, cioburile amforelor sparte fuseseră aruncate, iar statuia zeului protector ridicată.

— O! Tanaquil! am implorat-o eu. Dă-ne iertare pentru nedemna noastră comportare din noaptea trecută şi pentru stricăciunile ce ţi le-am pricinuit! Ospitalitatea ta a fost extraordinară, iar noi, bieţi pribegi obosiţi, neobişnuiţi să bem vin aromatizat cu mentă, n-am prea fost la înălţime.

Dar Tanaquil nu a luat în seamă vorbele mele şi, astupându-şi gura cu mâna, l-a întrebat pe Micon:

— Tu eşti medic grec, nu-i aşa? Spune-mi, se pot oare pune alţi dinţi în locul celor pierduţi?

Micon i-a răspuns:

— Acest lucru este mai degrabă domeniul artizanilor din cer, decât al medicilor de pe pământ. Dar tu te poţi ruga, dacă vrei, lui Hefaistos.

Am întrebat-o îngrozit:

— Nepreţuită stăpână a acestei case, nu cumva acest prieten al nostru, Dorieus, te-a lovit atât de brutal, încât ţi-au căzut câţiva dinţi?

Dar Dorieus, după ce mi-a adresat o înjurătură complicată în care era vorba şi despre cocoşul strămoşului lui, Herakles, mi-a spus cu năduf:

— Termină cu prostiile, Turms!

S-a aplecat şi mâinile i-au tremurat când şi-a umplut cupa de vin din craterul corintian, apoi a golit-o dintr-o singură sorbitură.

Tanaquil a spus:

— Dorieus nu mi-a făcut nici un rău. Încetează cu bănuielile nedrepte, care-l pot jigni. În toate privinţele, Dorieus s-a purtat cu mine aşa cum doar un bărbat dintr-o spiţă nobilă ştie să se poarte.

Cu spiritul nespus de tulburat, abia am avut timp să spun: „Atunci, este bine”, că Dorieus a şi început să ne blesteme şi să ne acuze. A spus:

— La Hades aţi fost, nu-i aşa? Voi nu-mi sunteţi prieteni, bărbaţi blestemaţi! Oare de ce-oi fi eu atât de prost să-i apăr în luptă şi să-i protejez cu scutul, riscându-mi viaţa, pe nişte nerecunoscători, care mă abandonează când nu mai au nevoie de mine?

Iar Tanaquil ne-a întrebat cu reproş:

— Unde v-aţi ascuns până acum?

După aceea a început să se tânguiască:

— Sufăr grozav de mult din cauză că-mi lipsesc câţiva dinţi din faţă. Mai înainte ca Dorieus să-mi fi spus că sunt o femeie grozavă, şi că doar acesta este singurul meu defect, prea puţin îmi pasă că nu îi am. Nici nu ştiu ce să fac. Se spune că medicii tirenieni pot face dinţi din fildeş, pe care-i fixează în gură cu nişte brăţări mici din aur. În Cartagina, mulţi bărbaţi obişnuiesc să-şi acopere dinţii cu aur, iar în locul dinţilor căzuţi, bijutierii le montează pietre preţioase. Dar o fac mai mult din vanitate, nu pentru că ar avea neapărată nevoie de aşa ceva. Toată lumea ştie că, cu cât mănânci mai bine, cu atât îţi cad mai repede dinţii şi că o dantură proastă este un semn al unei obârşii aristocratice, dar pe mine acest lucru a încetat să mă mai consoleze. De aceea, nici nu mai îndrăznesc să deschid gura în faţa lui Dorieus fără să mi-o acopăr cu mâna.

Enervat, Dorieus a pus cu atâta furie cupa de vin pe masă, încât frumoasa cupă s-a spart, şi el a răcnit:

— Nu mă mai pisa atâta cu dinţii ăia ai tăi, Tanaquil, dragostea mea! Parc-ai fi posedată de duhuri rele, despre altceva nici că mai vorbeşti. Nici nu mi-ar fi trecut prin gând să pomenesc despre acest lucru, dacă astăzi dimineaţă, când m-am deşteptat, nu l-aş fi observat, fiindcă tu dormeai cu gura deschisă. Iar dacă am afirmat că, în afara lipsei acestor câţiva dinţi, tu, ca femeie, nu ai nici un defect, am făcut-o admirativ. Multe femei de vârsta ta poate că nici nu au atâţia dinţi câţi ai tu.

În loc s-o liniştească, vorbele lui i-au sporit nefericirea, şi ea a început să plângă, iar fardul să se prelingă de-a lungul obrajilor ei ofiliţi. Şi-a continuat astfel tânguiala:

— Aşa, aşa, acum începi să mă acuzi că sunt prea bătrână, chiar dacă în noaptea trecută numai despre acest lucru n-a fost vorba. Când văd cum mă insulţi, spunând că sunt bătrână şi repeţi continuu că-mi lipsesc câţiva dinţi, regret deja amar că te-am întâlnit.

— Încetează, femeie! a urlat Dorieus atât de furios, încât venele de la tâmple au început să i se zbată. Eu nu mai suport! Am să înnebunesc din cauza vorbelor tale. Uite ce, dacă mai spui o vorbă, am să plec din casa aceasta şi, doar vina ta va fi dacă, de turbat ce sunt, îi voi omorî pe toţi himerienii pe care-i voi întâlni în cale.

Şi-a prins capul între mâini şi a început să geamă, apoi ne-a spus:

— Prietenii mei, oare de ce m-aţi părăsit? Îmi este atât de rău. Capul îmi este în flăcări, pântecele mă doare, tot trupul parcă mi-ar fi fost zdrobit. Toată ziua mi-am vărsat şi sufletul din mine. Abia spre seară am putut să mănânc şi eu ceva şi să-mi mai alin cu vin durerile ce le am în gât.

Oarecum neliniştit, Micon a început să-i pipăie capul, i-a ridicat pleoapele şi i-a examinat cu atenţie ochii, s-a uitat în gâtul lui şi i-a palpat burta, întrebându-l unde anume îl doare.

Când l-a văzut că geme de durere, Tanaquil şi-a uitat necazul, şi, pentru a o face să-l uite şi mai mult, am dat jos de la gâtul meu scumpul colier şi i l-am oferit, mulţumindu-i pentru ospitalitatea ei deosebită şi spunându-i că sper să acopere, prin valoarea lui, o parte din stricăciunile ce i le-am pricinuit.

L-a primit bucuroasă, l-a pus la gât şi a spus:

— Să ştii că eu nu sunt o femeie meschină. La ce folosesc oare toate bogăţiile, dacă nu te bucuri de ele împreună cu prietenii? Este drept, voi aţi spart amfore şi vase preţioase, pe care artizanii cei mai vestiţi ai Atenei le-au pictat, dar până la urmă toate vasele se sparg, aceasta le e soarta. Cât despre zeul protector al casei, nu cred că s-a supărat el prea tare, fiindcă astăzi dimineaţă i-am oferit veşminte noi şi am ars tămâie în faţa lui. A trebuit, de asemenea, făcută curăţenie în casă, dar eram pregătită pentru asta; la urma urmelor, la chef, toţi bărbaţii se poartă la fel. Aşa că, eu nu am suferit nici o pierdere, iar dacă accept acest minunat colier, o fac doar pentru a nu vă jigni. Singurul mare necaz pricinuit de vizita voastră este faptul că una dintre frumoasele fete care au fost aici ca să vă distreze a fost atinsă de muţenie şi nu mai poate rosti o vorbă. Oare o veţi fi speriat voi într-un fel? Nu ştiu. Cert este că, dimineaţă era complet lipsită de putere, iar ochii ei priveau în gol, de aceea, celelalte două fete au trebuit s-o poarte pe braţe până acasă.

Micon şi cu mine am schimbat priviri vinovate, dar niciunul, nici altul, nu ne puteam aminti ce se va fi întâmplat. Apoi Micon a emis ipoteza că poate fata se va fi speriat atunci când eu am dansat gol destrăbălatul dans al ţapului. Dar Tanaquil a explicat că este vorba despre fata cu care Micon, purtând-o în braţe, a ieşit în grădină. Dacă-mi aminteam bine, eu nu o mai văzusem întorcându-se din grădină în sala banchetului; de fapt, eu mă jucasem cu celelalte două fete de-a căutatul aurului în fântână, până ce s-a întors Micon din grădină şi a început să-mi povestească despre lucruri supranaturale, aşa că, prinşi în discuţie, am uitat amândoi de fete.

Apărându-se, Micon a spus că, poate, nefericita fată se va fi culcat pe iarba umedă şi, fiind o fiinţă foarte sensibilă, i s-a inflamat gâtul şi şi-a pierdut vocea. Şi a mai spus că, deşi nu-şi aminteşte bine ce i-a făcut fetei, în nici un caz rău nu i-a făcut şi nici n-a speriat-o, fiindcă el este un bărbat paşnic.

Dar Tanaquil a spus:

— În orice caz, ceea ce s-a întâmplat este regretabil şi s-ar putea ca reputaţia voastră să fie umbrită, fiindcă sunteţi străini. Locuitorii Himerei sunt foarte superstiţioşi şi cel mai bun exemplu este, în primul rând, chiar cel mai respectat de toată lumea, tiranul Krinippos, cu talismanele lui magice. Chiar şi casa mea ar putea să aibă de suferit, fiindcă toată lumea ştie că, de cele mai multe ori, mutismul nu poate fi decât rezultatul unor farmece, în afară de cazul special când cel atins de muţenie a ofensat, fără să vrea, vreun zeu.

Dar Micon s-a înfuriat aşa cum se înfurie toţi bărbaţii ce se ştiu ei înşişi vinovaţi şi a spus:

— Singura zeiţă pe care-am fi putut-o ofensa noi în grădină este zeiţa născută din spuma mării, dar te pot asigura jurând pe centura-i fermecată că, dimpotrivă, eu i-am săvârşit ceremonia în toate modurile pe care le-am învăţat bine de la fecioarele – foarte talentate, de altfel – ce urmau să-i slujească Afroditei din Akrea şi că în acest timp fata nicidecum nu părea să-şi fi pierdut glasul, din moment ce, de mulţumită ce era, ţipa cât o ţineau puterile, încât mi-a fost şi teamă că o vor auzi vecinii.

După ce a chibzuit o clipă, Tanaquil a spus:

— Eu nu te învinovăţesc pe tine. Tu eşti un bărbat cu o fire blândă şi împăciuitoare. I-am trimis deja fetei despăgubiri din partea ta, dar părinţii ei sunt neliniştiţi şi se tem că, dacă rămâne în continuare mută, fata nu se va mai căsători niciodată.

Amărât, Dorieus a spus:

— În cursul acestei zile am învăţat că cel mai grozav dar pe care zeii i-l pot oferi unui bărbat este, fără îndoială, o femeie mută.

Dar Tanaquil s-a făcut că nu aude şi a continuat:

— Tare-mi este teamă, nu cumva aceşti săraci siculi să înnebunească văzând suferinţele fetei lor, care nu poate să rostească o vorbă şi priveşte în gol, ca şi cum mintea i-ar fi rătăcită. Iar dacă ei se vor duce la Krinippos, voi sunteţi nişte oameni pierduţi. Krinippos este unul dintre rarii tirani care-i apără pe cei slabi, iar cu siculii se poartă ca şi cum ar fi înrudiţi cu el. Faţă de cei bogaţi şi de aristocraţi, el este rece ca o piatră, dar dacă vine un sărac să i se plângă de ceva, îi sare în ajutor, ca şi cum un purice l-ar fi ciupit de fund.

După ce a auzit cele spuse de Tanaquil, Dorieus şi-a ridicat capul şi a spus că el nu înţelege o astfel de guvernare. Şi a mai spus că siculii sunt, probabil, din aceeaşi categorie socială din care sunt hiloţii Spartei. Apoi, revendicativ, a strigat:

— Toată lumea ştie că, dacă hiloţii din Sparta ar fi masacraţi, n-ar fi nici o pagubă; ar fi mai degrabă un act demn de laudă, decât o crimă.

Enervat, Micon l-a întrerupt şi a spus:

— Noi nu vorbim acum despre politică, Dorieus, ci despre alte lucruri. Chiar dacă sunt medic, eu nu ştiu ce leac îi poate fi dat unei fete mute ca să-i revină graiul. Chiar dacă sunt iniţiat, tot nu ştiu ce-aş putea face. Astfel de vindecări, probabil, doar preoţii jertfelor sau vrăjitorii le pot făptui.

Aşa se face că Tanaquil a trimis un servitor s-o aducă pe fată ca să vedem cu ochii noştri în ce stare este. Am aşteptat-o şi prin capul nostru au trecut gânduri întunecate. Într-un sfârşit, ea a apărut însoţită de părinţi şi mi-a venit greu să suport privirea acuzatoare a acestor oameni simpli şi să văd eforturile pe care fata le-a făcut ca să ne salute, fără ca din gura ei să iasă vreun sunet.

Micon a încercat să se ascundă în spatele nostru, însă când fata l-a văzut, a plecat în fugă de lângă părinţii ei şi pe faţa ei s-a putut citi o imensă fericire. S-a oprit în faţa lui Micon, a îngenuncheat şi i-a sărutat mâna, apoi, drăgăstoasă, a lipit mâna lui Micon de obrazul ei. Micon i-a privit neputincios pe părinţii fetei, apoi a ridicat-o, a strâns-o la pieptul lui şi i-a sărutat gura. Nici nu a mai fost nevoie de altceva. Fata a tras cu putere aer în piept, după care a putut din nou să vorbească; de fericire a râs, a plâns, a strigat şi a rostit tot felul de cuvinte, doar pentru că le putea rosti. Părinţii fetei au bătut fericiţi din palme şi au spus în limba siculilor că, din fericire, nu s-a întâmplat nimic şi că vrăjitoria a fost doar de scurtă durată.

Fata îl ţinea pe Micon de mână şi nu se mai oprea din trăncănit, aşa că părinţii ei au început să fie scandalizaţi şi i-au poruncit să tacă. Micon le-a dat un pumn de monede din argint, iar ei au plecat fericiţi, bucurându-se de norocul ce l-au avut, şi au luat-o cu ei şi pe fată.

Cum întâmplarea a avut un deznodământ fericit, eu i-am mulţumit lui Tanaquil pentru tot ceea ce a făcut pentru noi şi i-am spus că trebuie să mergem în oraş ca să găsim o locuinţă în care să ne stabilim.

Tanaquil mi-a aruncat o privire îngrozită şi s-a grăbit să-mi răspundă:

— Într-adevăr, casa mea este modestă, şi poate că voi sunteţi obişnuiţi cu locuinţele luxoase ale Ioniei, nu cu amărâtele noastre de case din Himera. Dar nu-mi dispreţuiţi invitaţia pe care o fac din tot sufletul. Fiţi, deci, bineveniţi, ca oaspeţi ai mei, atâta timp cât doriţi! Cu cât veţi locui mai mult în această casă, cu atât voi fi mai fericită. Bineînţeles, va trebui să faceţi abstracţie de priveliştea neplăcută a gurii mele lipsite de dinţi.

I-a aruncat o privire rapidă lui Dorieus, care n-a mai spus nimic, ci doar a oftat adânc. Apoi, pentru a întări faptul că noi nu trebuie să o răsplătim cu nimic pentru găzduirea pe care ne-o oferă, a dispărut pentru câteva clipe în casă şi s-a întors cu daruri pentru fiecare. Pe degetul mare al lui Dorieus, ea a pus un inel de aur, lui Micon i-a oferit o tăbliţă de ceară, al cărei suport avea ramă din fildeş, iar mie mi-a atârnat de gât un fir subţire de aur, de care era prinsă o piatră a lunii, ce are calitatea de a-l proteja împotriva nebuniei pe cel care o poartă.

Aceste daruri bogate ne-au făcut să uităm supărările acelei zile. Agitându-se continuu, Tanaquil a poruncit să fie pregătite trei paturi şi aşternuturile ce le-a pus deasupra au fost deosebit de moi. Paturile aveau picioare din bronz şi tăbliile din bare de fier încrucişate. Erau lucrate de un meşteşugar tirenian. Ne-am întins în paturi şi, fără îndoială, am fi adormit imediat, dar Dorieus nu-şi găsea locul şi se foia continuu, iar patul lui scârţâia.

Până la urmă, a aruncat toate de pe pat şi a spus că un soldat doarme mult mai bine pe pământul gol acoperindu-se doar cu scutul, decât pe un pat încărcat cu tot felul de lucruri inutile. Apoi, în întunericul nopţii, încercând să iasă afară, s-a împiedicat de toate lăzile şi de obiectele pe care le-a întâlnit în drum, până când Tanaquil, auzind zgomotul şi înjurăturile lui, i-a strigat cu un glas cristalin de porumbiţă că va veni să aprindă o torţă, dar Dorieus i-a poruncit să nu cumva să aprindă lumina, fiindcă un spartan găseşte întotdeauna drumul, chiar şi pe întuneric. După aceea nu s-au mai auzit glasurile lor şi noi am dormit neîntorşi până dimineaţă.

Aşa am rămas noi în casa lui Tanaquil şi ne-am bucurat în continuare de ospitalitatea şi de prietenia ei. Iar după ce am pus prăzile în visteria lui Krinippos şi uşile de fier au fost ferecate, viaţa a început să curgă fără poticneli, ca un fluviu. Singurul lucru neplăcut i s-a întâmplat lui Dionysios din cauză că nu a mai avut răbdare să descărcăm din eşuata noastră corabie şi restul de pradă. Încumetându-se el deci să mai facă o încercare de a o trage până la ţărm cu ajutorul troliului, care era destul de puternic, a avut nefericirea să o vadă cu ochii lui despicându-se în două, chiar de la mijloc. Priveliştea a fost atât de nemaiîntâlnită şi de amuzantă, încât toţi locuitorii Himerei, care se adunaseră acolo şi căscau gura la noi, au râs cu poftă. Chiar şi mai apoi, după ce trecuse deja multă vreme de la nefericita întâmplare, doar dacă cineva pomenea despre corabia eşuată, îi pufnea pe toţi râsul.

A trebuit să greblăm în mal şi să ne scufundăm pentru a recupera ce se mai putea recupera din comorile noastre. Când s-a terminat şi cu această poveste, am fost, în sfârşit, liberi ca păsările cerului şi ne-am dus viaţa în Himera aşa după cum am vrut.

Dar, după o vreme, locuitorii Himerei au început să murmure şi să se plângă de noi. Ei spuneau: „Există o vreme prielnică pentru orice îndeletnicire, dar există şi un sfârşit. De aceea Krinippos trebuie să pună capăt agitaţiei şi dezordinii care domnesc în oraş din cauza foceenilor”.

— Foceenii au schimbat complet ordinea din acest oraş, s-au tânguit ei în faţa lui Krinippos. Înainte ne trezeam când cocoşii începeau să cânte şi începeam imediat munca. Acum, din fiecare casă se aud sforăituri şi-n miezul zilei, şi nici nu îndrăznim să ne mişcăm, nu cumva să-i înfuriem pe oaspeţii noştri. Şi chiar dacă noi nu suntem nişte gardieni înverşunaţi ai virtuţilor femeilor şi fiicelor noastre, ne enervează când vedem că, de dimineaţă până seara ele se ţin după barba marinarilor sau le piaptănă drăgăstos părul. Cât despre ceea ce se întâmplă noaptea, nici nu ne încumetăm să povestim.

S-a ridicat Krinippos de pe scaunul său simplu de lemn, care era căptuşit doar cu pielea jupuită de pe trupul nefericitului său predecesor, s-a scărpinat în barba-i rară, a aruncat o privire aspră spre mulţime şi i-a vorbit astfel:

— Voi aţi sosit exact la timpul potrivit, iubiţi cetăţeni. Talismanele magice m-au avertizat că un pericol ameninţă Himera, iar iscoadele mele din Siracuza au confirmat acest lucru. De aceea m-am hotărât să încredinţez lui Dionysios şi oamenilor lui sacra misiune de a înălţa cu trei picioare zidurile de apărare ale oraşului nostru, oferindu-le, în acest fel, şi ocazia de a răsplăti ospitalitatea cu care au fost primiţi în Himera. Şi bănuiesc că, auzind cei din Siracuza că zidurile Himerei sunt mai înalte cu trei picioare decât credeau ei, îşi vor îndrepta gândul spre alte oraşe, mai uşor de cucerit.

Nu credea Dionysios, câtuşi de puţin, în puterea talismanelor magice ale lui Krinippos, dar ştia şi el că, eliberaţi de orice constrângere, oamenii lui se comportau ca nişte animale sălbatice. Încontinuu neliniştiţi, ei se certau şi se întărâtau unii pe alţii din te miri ce, echipajul de pe o corabie împotriva echipajelor celorlalte corăbii, vâslaşii aşezaţi pe partea în care bătea vântul împotriva celor aşezaţi pe cealaltă parte, iar de multe ori certurile generau încăierări sângeroase, de pe urma cărora, mulţi se alegeau cu lovituri şi răni. De aceea a fost de acord cu propunerea lui Krinippos şi a spus:

— Planul tău este excelent, înţeleptule tiran al Himerei, şi te asigur că bravii mei marinari vor lucra cu bucurie pentru întărirea zidurilor ospitalierului tău oraş. Dar spune-mi, oare te-ai referit la picioare greceşti sau la picioare feniciene?

Vicleanul tiran al Himerei a înţeles aluzia lui Dionysios şi i-a apreciat dibăcia. I s-a adresat cu căldură:

— Tu eşti pe plac inimii mele, Dionysios, dar, bineînţeles, eu m-am referit la picioare feniciene. Din respect pentru alianţa cu cartaginezii, folosesc doar măsurile lor.

După ce i-a ascultat vorbele, furios, Dionysios a început să-şi rupă veşmântul de pe el, să-şi smulgă smocuri din barbă şi a strigat către oamenii lui:

— L-aţi auzit? Oare aţi auzit toţi cum acest neînsemnat tiran ne-a insultat? Bineînţeles, vom înălţa zidurile acestui oraş, dar le vom înălţa doar cu trei picioare greceşti, nici cu un deget mai mult, fiindcă aşa este drept şi nici onoarea noastră de ionieni nu va avea de suferit. Nu, Krinippos! Noi am luptat pentru libertatea Ioniei, şi, dacă ne-am părăsit casele noastre ca să pribegim prin lume, tot de dragul libertăţii am făcut-o, aşa că nu ne vom târgui pentru acest lucru. Nu vom folosi nici măsura persană, nici egipteană, nici feniciană, ci doar măsura grecească. Nu-i aşa, bravi bărbaţi din Foceea? Nu-i aşa, credincioşii mei prieteni?

Toţi oamenii lui Dionysios au început să urle că are dreptate, iar cei mai aprinşi s-au dus în goană până la casele unde erau găzduiţi ca să-şi ia armele.

— Măsura grecească, măsura grecească! au ţipat în cor oamenii lui Dionysios, fiindcă toţi ştiau că piciorul grecesc este mai scurt cu trei lăţimi de deget decât cel fenician.

Disperaţi, păstrătorii de ordine, ce aveau feţele brăzdate de cicatrice, au încercat să îndepărteze cu bastoanele mulţimea care se împingea şi nu mult a lipsit ca să fie răsturnat celebrul scaun al lui Krinippos.

Fără să-şi exteriorizeze câtuşi de puţin mulţumirea, fiindcă era într-adevăr mulţumit, Krinippos s-a dus în spatele celebrului său scaun căptuşit cu piele de om şi a început să se târguiască aprig cu Dionysios. Până la urmă, umil, a anunţat că înălţătura zidului cetăţii va fi măsurată în picioare greceşti, iar oamenii lui Dionysios au început să chiuie de fericire şi să se îmbrăţişeze unul cu altul, ca şi cum ar fi câştigat o mare victorie. În felul acesta, Dionysios a obţinut de la oamenii lui asigurarea că vor trudi toată iarna la înălţarea cu trei picioare greceşti a zidurilor de apărare ale Himerei, şi nimeni nu s-a gândit atunci că, de fapt, aceasta era o muncă istovitoare de sclav. Important era ca zidul să fie măsurat după obiceiurile grecilor.

După ce acest lucru a fost hotărât, Krinippos a anunţat că atât locuitorii Himerei, cât şi străinii, după ce-şi vor fi isprăvit ziua de muncă, trebuie să se ducă la casele lor ca să se odihnească, pentru a se putea scula a doua zi la cântarea cocoşilor. Cel care va fi găsit noaptea pe stradă, fie va plăti amendă, fie va fi pus să alerge în piaţa publică cu bile de fier atârnate de picioare, la alegere. Bineînţeles, aceste pedepse nu vor fi aplicate celor care trebuie să aducă o moaşă în cazul unei naşteri sau un medic pentru un bolnav. Şi nici în caz de incendiu sau când este vorba de procesiunile religioase legate de diferitele faze ale lunii. Iar cei care nu se vor deştepta când vor începe să cânte cocoşii, vor fi pedepsiţi, prima oară cu plata unei amenzi, a doua oară cu alergarea în piaţa publică cu bile atârnate de picioare, iar a treia oară cu alungarea din oraş. Eu nu cred că vreun alt tiran a mai promulgat legi atât de severe împotriva poporului său.

Cum Dorieus, Micon şi cu mine nu provocasem tulburări în oraş, nici n-a fost vorba ca şi noi să lucrăm la supraînălţarea zidurilor Himerei. Deci am continuat să trăim după bunul nostru plac în casa lui Tanaquil şi însuşi Krinippos ne-a permis să hoinărim prin oraş, fie chiar şi-n puterea nopţii, şi am făcut-o, mai ales în nopţile cu lună plină, fiindcă o dată cu luna plină revenea şi neliniştea de care eram bântuit.

Dar nici n-au trecut prea multe zile de când locuiam noi în casa lui Tanaquil, că din nou au venit amândoi siculii, bărbatul şi femeia, sprijinind-o de braţe pe fata lor. Fata avea o figură pierdută, iar ochii ei priveau în gol. Şi acei oameni cumsecade au spus:

— Ne este ruşine că am venit să vă deranjăm din nou, dar fata noastră parc-ar fi blestemată. De îndată ce am ajuns noi acasă, i-a revenit muţenia, şi de atunci nu a mai putut spune nici o vorbă. Când am văzut cât de repede şi-a recăpătat darul vorbirii, am crezut că ea doar simulează muţenia dintr-un capriciu. Dar degeaba am bătut-o, am pocnit-o peste gură şi am pedepsit-o. Ea, într-adevăr, nu poate să vorbească.

Ei au mai spus:

— Noi nu vă acuzăm de vrăjitorie, dar uşurinţa cu care acest medic grec a dezlegat-o de muţenie pe fiica noastră doar cu un sărut este, fără îndoială, ciudată.

Micon a protestat şi a spus că pentru orice lucru este o clipă prielnică şi că el nu are chef să sărute femei când vor alţii, mai ales acum, când meditează la zei, fiindcă după aceea îi vor zbura gândurile aiurea.

Dar Tanaquil şi Dorieus, care începuseră să se îndoiască dacă nu cumva, cu bună ştiinţă sau fără, Micon o va fi vrăjit pe fată, au insistat ca el să o sărute imediat. Cum, doar de la un sărut, nu s-a întâmplat nici o minune, Micon a strâns-o în braţe mai multă vreme şi, cu faţa roşie ca focul, a început s-o sărute pătimaş. Când i-a dat drumul din braţe, fata a fost din nou în stare să vorbească, a râs, a plâns, i-a sărutat mâinile lui Micon şi i-a explicat repede că nu poate face nimic împotriva acestei vrăji de care este dominată. Când trebuie să meargă acasă şi să fie departe de Micon, pur şi simplu simte cum i se umflă gâtul şi limba-i înţepeneşte în gură. De aceea îl roagă stăruitor să-i permită să rămână în preajma lui.

Dar Micon a respins-o şi i-a spus că despre aşa ceva nici nu poate fi vorba. Şi părinţii ei s-au împotrivit categoric şi i-au spus că locul ei este acasă, unde trebuie să-şi ajute părinţii la treburile zilnice. Nimeni nu-i interzice ca din când în când să cânte şi să danseze pentru străinii din Himera, ca să mai câştige şi ea un ban pentru zestre, dar nicidecum nu-i permit să se mute într-o casă străină şi să trăiască împreună cu un bărbat străin. Şi au mai spus că ei nu înţeleg cum de o fată aşa de cuminte cum a fost ea până acum, vrea să-şi strice reputaţia şi să devină o femeie uşoară, cu care nici un bărbat onorabil nu va mai voi să se însoare.

Dar fata a început, furioasă, să strige că ea nu poate trăi fără Micon. După care, a avut un spasm şi a căzut pe podea inconştientă. Tatăl ei a încercat s-o trezească dându-i două palme, dar ea nu şi-a revenit. Tanaquil a stropit-o cu apă rece, iar mama ei a înţepat-o cu un ac de păr. Nu a avut nici o reacţie nici la înţepătură, de aceea toţi ne-am speriat că ea a murit. Dar când Micon s-a aplecat şi a început să-i maseze mâinile şi picioarele, faţa ei şi-a recăpătat culoarea normală, ea s-a ridicat, a privit nedumerită în jur şi a întrebat mirată:

— Unde sunt şi ce s-a întâmplat?

Micon a spus:

— Este o problemă serioasă. Dacă această fată ar fi fost educată de mică şi ar fi avut un învăţător competent, ar fi putut deveni prezicătoare sau poate chiar o pythia într-un templu. Sunt uimit că nu mi-am dat seama imediat, fiindcă ochii mei cunosc aceste simptome.

I-am atras atenţia că atunci când a cunoscut-o pe fată era atât de beat, încât nici nu se putea pune problema recunoaşterii semnelor vreunei boli. Părinţii l-au asigurat pe Micon că fata nu se deosebise cu nimic de alte fete de vârsta ei. Împotriva dorinţei sale, lui Micon i s-a deşteptat deodată interesul, din punctul de vedere al medicului ce era, şi le-a spus părinţilor să plece imediat cu fata, pentru a verifica dacă se repetă povestea cu muţenia. Ei au plecat, dar s-au întors în grabă şi au spus că imediat după ce au trecut de poarta casei, fata lor nu a mai putut din nou să vorbească.

Foarte grav, Micon ne-a chemat pe mine şi pe Dorieus deoparte şi ne-a spus:

— Am bănuit încă demult că noi suntem călăuziţi de puteri nevăzute. Eu ar fi trebuit să mă îndoiesc de pana de porumbel ce ne-a condus în această casă, dar ceva parcă m-a orbit atunci, de nu am văzut în ea nici o prevestire. Am urmărit perseverent firul vrăjit al Afroditei. Iar această fată nu este altceva decât o cursă pe care Afrodita a pus-o în drumul meu, pentru ca eu să depind de ea. Aici, în Himera, am gândit eu, sărman muritor, este un loc excelent pentru a medita în tihnă şi a mă apropia de înţelepciunea zeilor. Dar nu a fost să fie aşa. Zeiţa cu părul de aur a fost indignată când a înţeles intenţiile mele, fiindcă după ea, un bărbat n-ar mai trebui să se gândească la nimic altceva decât la ceremoniile ei afrodiziace. Dacă o vom trimite pe fată înapoi, la casa părinţilor ei, ne vom alege cu dispreţul întregului oraş şi, în primul rând, al lui Krinippos. Oare ce trebuie să facem?

Dorieus şi cu mine i-am spus într-un glas că, dacă are ceva de hotărât, să hotărască singur, fiindcă noi nici nu ne-am amestecat în această neinspirată aventură a lui, nici nu am tras vreun folos de pe urma ei. Şi că doar el, Micon, care era beat, a dus-o în grădină – unde probabil că i-a făcut ceva ce poate că n-ar fi trebuit să-i facă – şi a înnebunit-o într-atât de mult pe biata fată, încât ea nu mai poate trăi fără el. Şi eu i-am mai spus:

— Cred că nu-i nevoie să-i amesteci şi pe zei în această întâmplare în care nu există nimic neobişnuit.

Lui Micon nu i-au plăcut vorbele mele şi mi-a spus cu reproş: –Ascultă, Turms, nu încerca să arunci vinovăţia ta pe umerii mei! Tu mi-ai pus în mână acea piatră albă, şi tot tu m-ai împins spre casa lui Tanaquil, unde am întâlnit-o pe această fată blestemată. În mreaja Afroditei ne-am încurcat toţi, fiindcă ea şi-a întins-o peste această casă. Şi Dorieus o ştie prea bine. Altfel cum se poate explica faptul că este fascinat de o babă?

Dorieus a scrâşnit din dinţi şi i-a spus:

— Tanaquil este o femeie înţeleaptă şi lipsită de prejudecăţi. Şi nu văd de ce trebuie să faci atâta caz de vârsta ei. Dar eu nu vă înţeleg câtuşi de puţin, nici pe tine, nici pe Turms, cum de vă puteţi dispreţui voi înşivă distrându-vă cu fete care nu sunt de rangul vostru. Acum puteţi vedea cu ochii voştri ce urmări pot avea astfel de aventuri. Tanaquil este o femeie minunată, care cred că nici în vis n-a râvnit la altceva decât la ceea ce ştie că poate obţine.

Micon a rostit:

— Să fie-aşa cum spui tu! Dar să ştii că eşti prins într-un năvod de aur, chiar dacă tu însuţi nu o ştii. În ceea ce mă priveşte, cât sunt eu de prudent, tot am fost orb o dată, aşa că trebuie să suport consecinţele. Însă de tine, Turms, într-adevăr, îmi este milă. Cu noi, zeiţa se joacă doar un pic, aşa, ca să-şi încerce puterile, dar nici nu îndrăznesc să-mi imaginez în ce capcană te va atrage, fiindcă, de fapt, tu eşti preferatul ei.

— Visezi cu ochii deschişi în miezul zilei, prietene, i-am răspuns eu arogant. Tu exagerezi când vorbeşti de puterea acestei zeiţe. Eu accept cu plăcere darurile pe care mi le oferă şi mă bucur când este prietenoasă cu mine, dar dominat de ea, eu nicicând nu voi fi. În voi există ceva care nu este în regulă, din moment ce îngăduiţi acestei zeiţe frivole să vă înmoaie voinţa. În orice caz, în această privinţă, eu sunt mai puternic decât voi.

Abia după ce am rostit aceste vorbe lipsite de sens, mi-am dat seama că, fără să o fi vrut, am defăimat-o pe zeiţa născută din spuma mării, aşa că mi-am acoperit gura cu mâinile, dar deja era prea târziu.

Incapabili să-i dăm un sfat bun lui Micon, ne-am întors în încăperea unde ceilalţi ne aşteptau. Fata era şi mai încăpăţânată decât înainte şi ne-a promis că o vom găsi dimineaţă spânzurând fără viaţă în faţa porţii lui Tanaquil. Şi a mai spus că după aceea, n-avem decât să-i explicăm lui Krinippos şi poporului Himerei ce s-a întâmplat.

Ameninţările ei ne-au creat o stare teribil de inconfortabilă tuturor. Până la urmă, scârbit peste măsură de discuţiile care nu se mai terminau, Micon a spus părinţilor fetei:

— Voi face astfel: am să cumpăr fata de la voi ca să-mi fie sclavă, bineînţeles, dacă nu veţi pretinde o sumă prea mare, fiindcă eu nu sunt decât un medic călător. Dar luaţi aminte, nu o fac pentru că eu aş dori acest lucru.

Părinţii fetei s-au uitat îngroziţi unul la altul, după care s-au năpustit asupra lui Micon şi au început să-l lovească cu pumnii şi nu ştiu ce s-ar mai fi putut întâmpla dacă nu săream noi să-i dăm la o parte.

— Tu spui să ne vindem copila ca pe o sclavă? au ţipat ei. Dar noi suntem oameni liberi. Siculii au fost primii locuitori ai acestor ţinuturi, la fel ca sicanii în Eryx.

— Atunci, ce doriţi voi? i-a întrebat Micon oarecum stânjenit.

Bănuiesc că nici părinţii fetei nu prea ştiau bine ce vor, însă discuţia şi ameninţările fetei, le-a limpezit gândurile, şi ei au strigat:

— Chiar dacă nu ne face nici o plăcere să ne dăm fata după un străin, tu trebuie să o iei de soţie, străinule! Tu i-ai făcut – nu ştim şi nici nu vrem să ştim ce – vrăji, aşa că, doar a ta este vina. Îi vom da fetei o zestre bună, mai bună decât crezi tu, pentru că nu suntem noi chiar atât de săraci pe cât părem.

Micon a început să-şi smulgă părul din cap şi a răcnit:

— Dar este o nedreptate, aşa ceva este inacceptabil! Dintr-un capriciu al zeiţei, eu trebuie să renunţ la toate aspiraţiile mele de a mă apropia de înţelepciunea divină, fiindcă, nu încape îndoială, un bărbat hărţuit de o femeie nici nu se mai poate gândi la nimic altceva decât la neînsemnatele griji cotidiene ale vieţii.

În timpul acesta, fata îşi frângea mâinile şi repeta că mai bine ar fi murit decât să-i fi pricinuit atâtea necazuri lui Micon. Dar părinţii fetei n-au mai stat mult pe gânduri, au luat-o pe fată de mână şi au pus cu forţa mâna fetei în mâna lui Micon, apoi au spus:

— Numele ei este Ahura.

De îndată ce ei au pronunţat numele în ciudata lor limbă, Micon s-a prins cu mâinile de cap, apoi i-a spus amărât fetei:

— Ahura, dacă acesta este numele tău adevărat, chiar că nu se mai poate face nimic, fiindcă zeii îşi bat joc de noi. Este doar o glumă a zeiţei. Aura era o fată iute ca focul, care o însoţea pe zeiţa Artemis la vânătoare. Zeul Dionysos era îndrăgostit de ea, dar de fiecare dată, fiind ea mai sprintenă, reuşea să-i scape, până-ntr-o zi, când zeiţa Afrodita a făcut-o să-şi piardă minţile şi, în această stare, ea i s-a dăruit singură lui Dionysos. Să fi fost Dionysos cu noi când m-am îmbătat de nici n-am mai ştiut pe ce lume sunt? Să-i fi rătăcit Afrodita mintea acestei fete, de nu se mai poate desprinde de mine? Probabil, fiindcă în nume este înscris destinul. Eu sunt un om pierdut, nimic nu mă mai poate ajuta.

N-aş putea spune că această soluţie ne-a făcut mai fericiţi, dar alta nu era, şi nici nu voiam să intrăm în conflict cu locuitorii Himerei. Nunta a fost sărbătorită cu cântece şi dans în casa siculilor, printre vaci, capre şi ţapi, iar părinţii Aurei au înşirat, mândri, la vedere, dota fetei, ca să o poată admira toţi vecinii şi au copt multă pâine şi au fript multă carne, ca să fie pe îndestulate pentru toată lumea. Iar când, la sfârşit, aşa după cum este obiceiul, a fost sacrificat un porumbel, şi cu sângele lui au fost stropite veşmintele mirelui şi ale miresei, toţi cântăreţii din flaut şi syrinx au cântat împreună şi a fost adus vin din belşug, aşa că în mugetul vacilor şi cotcodăceala găinilor, eu am dansat destrăbălatul dans al ţapului cu atâta îndemânare, încât acei oameni simpli m-au privit cu multă admiraţie şi respect. Dar când s-a lăsat seara, a trebuit să ne întoarcem acasă, ca să respectăm legea lui Krinippos, şi am luat-o cu noi şi pe Aura.

Înainte de nuntă, Micon a fost tare deprimat şi şi-a făcut tot felul de planuri. S-a gândit că va trebui să-şi cumpere o casă, să-şi atârne caduceul de poartă şi să înceapă să-şi practice meseria de medic în Himera. Dar Tanaquil nici nu a vrut să audă de aşa ceva. După ceremonie, Micon a devenit mai optimist şi mai vesel, nu încape îndoială că vinul pe care l-a băut cu multă încredere l-a ajutat să-şi înfrângă tristeţea. De altfel, el a fost acela care, atunci când s-a lăsat înserarea, ne-a amintit de interdicţiile lui Krinippos şi a propus să ne întoarcem la casa lui Tanaquil. Dimineaţa, când au cântat cocoşii, a fost greu până ce am reuşit să-l trezim din somn. Din acel moment, multă vreme Micon nu mi-a mai vorbit nimic despre zei.

Nefericirea care se abătuse peste Micon a avut, în ceea ce mă priveşte, şi un aspect folositor, fiindcă eu am învăţat atunci limba siculilor. La rândul ei, Tanaquil m-a învăţat cu plăcere limba fenicienilor din Cartagina. A fost în intenţia ei acest lucru, şi, doar mulţumită lui Tanaquil, eu ştiu multe lucruri despre obiceiurile, legile, comerţul, expediţiile şi zeii Cartaginei.

La drept vorbind, am învăţat relativ uşor să discut cu fenicienii, tirenienii şi siculii, fiindcă, în mod frecvent, oamenii acestor popoare vorbeau o limbă amestecată, cu multe cuvinte împrumutate, jumătate de la greci, jumătate de la fenicieni. Grecii n-au reuşit niciodată să împrumute de la fenicieni pronunţarea guturală a cuvintelor. În Ionia am auzit afirmându-se cu dispreţ că fenicienii cârâie precum ciorile. Iar în Himera am fost uimit când i-am auzit pe cartaginezi spunând: „grecii ţipă la fel cum vorbesc corbii”.

Aura a învăţat repede să vorbească greceşte, iar Micon a învăţat doar într-o lună, de la părinţii Aurei, să vorbească curgător limba siculilor. Nu cred că există un învăţător mai bun decât bărbatul pentru femeia lui şi femeia pentru bărbatul ei, fiindcă atât bărbatul, cât şi femeia, care nu vorbesc aceeaşi limbă, au neapărată nevoie de cuvinte pe care celălalt să le înţeleagă când se ceartă.

Dar Dorieus nu era de aceeaşi părere, el dispreţuia învăţarea altor limbi şi spunea:

— Oriunde m-aş duce, îmi ajunge propria limbă. Iar dacă cineva nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă ce vorbesc eu, cu atât mai rău pentru el!

După ce a căpătat încredere în noi, Aura ne-a condus în afara oraşului, în păduri şi pe munţi, şi ne-a arătat izvoarele sacre ale siculilor, copacii şi pietrele sacre, cărora siculii încă le mai aduceau jertfe modeste, pentru că nu voiau să jignească duhurile pământului, chiar dacă acum, ei slujeau zeilor greci. Arătându-ne cu încredere aceste locuri sacre, pe care un străin nici nu le-ar fi putut distinge de alte locuri obişnuite, Aura ne spunea:

— Când ating aceste pietre sacre, eu simt înţepături în tot trupul. Când ating scoarţa acestor copaci, mâna îmi amorţeşte. Când îmi privesc chipul oglindit în apa acestor lacuri, nu mai sunt aici, în această lume, parcă aş fi într-un vis.

Pe când ne plimbam noi astfel, am observat surprins că în apropierea unui loc unde mai erau doar câteva urme ale semnelor sacre de odinioară ale siculilor, eu însumi simţeam ciudate înţepături în tot trupul. Se întâmpla doar dacă o prindeam de mână pe Aura, atunci ştiam precis unde se află vestigiile. Spuneam: Acesta este locul. Acest copac sau acest izvor. Cum de ştiam, n-aş putea-o explica. O dată, nu ştiu din ce cauză, Aura nu a voit ca noi să vedem un asemenea loc sacru şi mi-a spus:

— Nu, nu, tu te-ai înşelat! Să ne continuăm drumul.

Dar eu nu i-am urmat, de aceea ea s-a întors şi mi-a spus că, într-adevăr, am intuit corect.

La scurtă vreme, nici nu a mai fost nevoie s-o ţin de mână pe Aura; era destul dacă-mi arăta o întindere vastă, unde în mod sigur exista, undeva, un loc sacru al siculilor, ca eu să îl găsesc imediat; mă opream şi spuneam:

— Aici simt că este o putere specială. Acesta este un loc sacru.

Micon se îndoia că eu aş putea avea o astfel de putere şi spunea că doar prezenţa Aurei o generează, altfel nicicum nu aş fi fost în stare să descopăr unde sunt sacrele locuri ale siculilor. De aceea am început să mă plimb de unul singur prin împrejurimile oraşului şi din când în când am simţit – mai slab sau mai puternic – locurile sacre ale siculilor, unde spiritele pământului se manifestau. Pe măsură ce – gândind şi analizând mai puţin – am început să mă cunosc mai bine pe mine însumi, mi-a fost mai uşor să simt aceste locuri încărcate cu o putere specială, să mă opresc lângă ele, să mă rotesc în jurul lor, să mă aplec în faţa lor, până ce puterea devenea mai slabă, fiindcă se strecura în mâinile şi în picioarele mele, şi, fără să vreau, strigam: Spirit al pământului, oricare îţi va fi numele, eu te-am găsit!

Ceea ce simţeam, nu era nici pe departe neplăcut, dimpotrivă, fermecător, îmbătător, ca şi cum spiritele pământului ar fi vrut să mă încânte. Doar o singură dată, undeva, în partea de răsărit a Himerei, acolo unde este defileul dintre munţi, am avut parte de o înfruntare cu o putere ostilă, atât de rău intenţionată, încât a încercat să se înfigă în mine cu răutate şi a fost nemaipomenit de greu să mă sustrag din acel loc, fiindcă împrejurul meu crescuseră invizibile ziduri impenetrabile, care mă strângeau. După ce i-am explicat Aurei unde se află acel loc, ea mi-a povestit că, odinioară, în vremurile când au fost ridicate zidurile Himerei, siculii i-au masacrat acolo pe ultimii greci şi le-au aruncat cadavrele, fără să-i mai îngroape. După aceea, li s-a întâmplat multor siculi ce au trecut pe acolo să se împiedice şi să-şi rupă picioarele sau spinarea, iar acum, nimeni nu se mai încumetă să treacă prin acea vale.

Cât despre această acuitate a trupului meu, Micon mi-a spus:

— Îndată ce te-am văzut, am ştiut că tu eşti unul dintre aceia care s-au întors. Cel mai bine ar fi dacă ai deveni un iniţiat. În felul acesta vei avea acces la secretele tradiţionale ale iniţierii şi nu vei mai orbecăi irosindu-ţi forţele, ci tu însuţi le vei putea direcţiona şi domina. Aptitudinile pe care tu le ai sunt periculoase, fiindcă, din întâmplare, te-ai putea întâlni cu spirite subpământene răuvoitoare, care te vor supune voinţei lor. Au fost destui cei cărora li s-a răvăşit mintea din cauza acuităţii lor speciale. Dar, dacă tu nu vrei să te iniţiezi, mai bine ţi-ai folosi puterile pentru a găsi unde sunt ascunse izvoare subterane sau vine minerale, decât să deranjezi spiritele pământului.

Plin de mine, i-am răspuns:

— Lasă-mă să mă joc după cum îmi place; până la urmă, toate acestea nu sunt decât nişte situaţii amuzante, şi, să-ţi spun drept, sunt uimit de mine însumi.

Cum în Himera era o piaţă tireniană, unde se vindeau lucruri din fier şi bijuterii din aur nemaipomenit de frumoase, într-o zi, Dionysios mi-a poruncit să mă împrietenesc cu vânzătorii tirenieni şi să aflu cât mai multe amănunte despre marea pe care urma să o traversăm pentru a ajunge la Massilia. Dar era ceva în mine care mă oprea să mă apropii de aceşti bărbaţi liniştiţi cu trăsături ciudate, care nu obişnuiau să se tocmească şi să-şi laude mărfurile pe care le vindeau, aşa după cum făceau grecii, lăsând ca excelentele lor bijuterii şi feronerii să vorbească singure. Când îi auzeam discutând între ei, aveam senzaţia că, într-un vis foarte depărtat, limba lor eu am mai auzit-o şi că aş putea-o chiar înţelege dacă aş depăşi un prag, după care acea magie, care mă împiedica s-o înţeleg, s-ar fi risipit.

Când i-am întrebat pe locuitorii Himerei despre tirenieni şi despre obiceiurile lor, s-au întrecut unii pe alţii prin modul cum au pus în evidenţă cruzimea şi voluptatea drept caracteristice esenţiale ale poporului tirenian. Şi au mai spus că erau atât de leneşi şi de depravaţi tirenienii, încât, la ospeţe, femeile de obârşie aristocratică se odihneau şi beau vin în aceleaşi paturi conviviale cu bărbaţii. Pe mare, erau adversari redutabili, iar în ceea ce priveşte prelucrarea fierului, nu erau depăşiţi de nici un alt popor. Ei au fost cei care au inventat ancora şi pintenul percutor de pe corăbiile de război. Ei înşişi îşi spuneau poporul rasenna, dar celelalte popoare de pe continentul italian îi numeau etrusci.

Fără să-mi pot explica propriile ezitări, până la urmă tot m-am dus în piaţa tireniană. Dar abia am pus piciorul în curtea interioară, că am simţit ceva ciudat, ca atunci când ajungi într-un spaţiu dominat de zei străini. A fost ca şi cum cerul s-ar fi întunecat în faţa ochilor mei şi pământul s-ar fi cutremurat sub picioarele mele. M-am aşezat pe scăunelul pe care mi l-au dat nişte vânzători şi am început să mă târguiesc pentru un thymiaterion. Era foarte frumos acest arzător de tămâie, al cărui trunchi era sprijinit pe statueta unui tânăr. Pe când mă uitam la alte obiecte, a apărut proprietarul. Figura acelui bărbat cu ochi de forma migdalei, cu nasul drept şi faţa prelungă, mi s-a părut familiară. La porunca lui, ceilalţi au ieşit din încăpere, apoi el mi-a zâmbit şi a spus ceva în limba lui. Am scuturat din cap şi i-am spus în amestecata limbă a Himerei că nu înţeleg limba ce o vorbeşte. El mi-a răspuns într-o foarte corectă limbă greacă, pronunţând cu distincţie cuvintele:

— Oare este adevărat că tu nu mi-ai înţeles vorbele, sau poate că numai ai vrut să nu le înţelegi? Chiar dacă, din motive pe care nu le cunosc, şi, ca negustor, nici nu vreau să le cunosc, tu preferi să pari grec, nu este greu de observat că dacă ţi-ai pieptăna părul aşa după cum obişnuim noi, ţi-ai ondula barba şi ai fi îmbrăcat cu veşminte asemănătoare cu acestea pe care le purtăm noi, nimeni nu s-ar îndoi că eşti etrusc.

Atunci am înţeles de ce înfăţişarea lui mi s-a părut familiară. Aceeaşi faţă prelungă, aceeaşi formă a ochilor şi nasului, acelaşi pliu la colţurile sprâncenelor, buzele lungi, toate acestea le vedeam de fiecare dată când mă priveam într-o oglindă. I-am povestit că sunt un refugiat din Ionia, originar din oraşul Efes. Şi i-am mai spus în glumă:

— Fără îndoială, felul în care este aranjat părul, precum şi cusătura veşmintelor, indică apartenenţa unui om la un popor şi o limbă. Chiar şi zeilor le este mai comod să-i deosebească pe oamenii diferitelor popoare după croiala veşmintelor, decât după trăsăturile feţei. Eu nu am nici un motiv să-mi ascund adevărata identitate, eu m-am născut în Ionia, dar reţin informaţia pe care tu mi-ai dat-o. Povesteşte-mi, deci, ce fel de popor sunteţi voi, etruscii, despre care numai de rău am auzit vorbindu-se.

El a spus:

— Etruria este o alianţă a douăsprezece oraşe, dar fiecare oraş are propriile obiceiuri, propriile legi şi propria guvernare, nici un etrusc nu aspiră ca această alianţă să împletească şi să schimbe obiceiurile. Există doisprezece zei surâzători, câte unul pentru fiecare oraş, douăsprezece direcţii de prevestire a viitorului, douăsprezece pasări şi douăsprezece diviziuni ale ficatului, care determină viaţa noastră. Douăsprezece linii sunt în palmă, viaţa noastră este împărţită în douăsprezece perioade. Oare tu vrei să ştii mai mult?

I-am spus ironic:

— Şi în Ionia există o alianţă de douăsprezece oraşe, care se războiesc împotriva a doisprezece satrapi perşi. În douăsprezece războaie i-am învins pe perşi, doisprezece zei ai grecilor sunt în cer şi doisprezece zei sunt subpământeni. Dar eu nu sunt un pitagorician, de aceea mă opresc aici, fiindcă nu vreau să mă încurc pomenind şi despre alte cifre. Vorbeşte-mi mai bine despre obiceiurile voastre şi despre felul vostru de a fi.

El mi-a răspuns:

— Noi, etruscii, ştim mai multe decât cred alţii că ştim, dar la fel de bine ştim să ne ţinem gura. Aşa se face că, despre războiul naval şi despre incursiunile voastre pe mare, eu ştiu mai multe decât vă convine vouă, ţie şi comandantului tău, Dionysios, dar n-are de ce să-ţi fie teamă, pentru că voi încă nu i-aţi ofensat şi pe etrusci şi nu le-aţi dispreţuit puterea pe care o au pe mare. Noi împărţim cu fenicienii din Cartagina marea occidentală, iar alianţa pe care am făcut-o cu ei spune că navele etrusce pot avea în apele Cartaginei aceeaşi siguranţă pe care navele cartagineze o au în apele noastre. De asemenea, noi suntem prieteni cu grecii şi am tolerat încă de mult să-şi întemeieze pe coasta Italiei oraşele Poseidonia şi Cumae. În oraşele noastre de coastă locuiesc negustori şi artizani greci, iar amforele greceşti stau la loc de cinste în mormintele noastre. Noi vindem cu generozitate altor popoare tot ceea ce avem mai bun şi, în schimb, cumpărăm de la ele tot ce au mai bun. Însă ştiinţa noastră nu o vindem nimănui. Dar fiindcă tot a venit vorba despre vânzări, îţi convine preţul acestui thymiaterion?

I-am răspuns că încă nu am avut timp să mă tocmesc destul asupra preţului şi am adăugat repede:

— Nu pentru că nu mi-ar conveni preţul, dar am observat că atât negustorilor greci, cât şi celor fenicieni, tocmeala le aduce mai multă bucurie decât vânzarea propriu-zisă şi că un adevărat negustor se simte profund jignit dacă cumpărătorul acceptă fără ezitare preţul propus de el. Pe astfel de clienţi, ei îi consideră imbecili sau înfumuraţi, care vor să lase impresia că sunt mai bogaţi decât sunt în realitate.

Etruscul mi-a spus:

— Îl poţi lua fără nici o plată. Ţi-l dăruiesc.

În mine s-a strecurat îndoiala şi l-am întrebat:

— Oare de ce îmi oferi acest dar mai înainte de a şti dacă îţi pot oferi în schimb un dar care să-ţi placă?

Faţa lui s-a întristat deodată, şi-a acoperit ochii cu mâna stângă, a ridicat braţul drept şi mi-a spus:

— Din cauza chipului tău îţi ofer acest dar şi nu doresc să-mi dai nimic în schimb. Dar aş fi bucuros dacă ai accepta să bei vin împreună cu mine şi să te odihneşti o clipă în patul meu.

Am interpretat greşit vorbele lui şi i-am respins energic invitaţia. I-am spus:

— Chiar dacă sunt ionian, nu toate obiceiurile din Ionia sunt pe gustul meu.

L-au rănit vorbele mele şi a spus:

— Nu, nu, în această privinţă, etruscii niciodată nu s-au grăbit să-i imite pe greci. N-are de ce să-ţi fie teamă. De altfel, pe tine nici nu aş îndrăzni să te ating cu un deget. Pentru că ştiu cine eşti.

A rostit ultimele cuvinte mai apăsat, ca şi cum în ele ar fi fost încriptat un mister şi am simţit cum se strecoară tristeţea în sufletul meu. Nu am mai avut nici o îndoială, ci doar dorinţa de a avea încredere în acest bărbat necunoscut.

L-am întrebat:

— Cine sunt eu? Oare cum ar putea să ştie un om cine este el şi ce fel este? Oare nu toţi purtăm în noi un alt eu, un străin, care ne impune, prin surprindere, să săvârşim fapte contrare voinţei noastre?

M-a privit cu ochii lui prelungi, a zâmbit şi mi-a spus:

— Nu toţi. Cei mai mulţi oameni sunt ca o turmă de vite, care este mânată până la malul râului să se adape, după care, înapoi spre păşune, să pască.

Am fost cuprins de o ciudată melancolie şi i-am spus:

— Este de invidiat destinul omului care se mulţumeşte cu viaţa pe care o are. Este de invidiat chiar şi destinul aceluia care nu este mulţumit de ceea ce are şi aspiră la ceva, la care un om poate ajunge. Dacă mi-aş dori puterea, aş putea să o am. Dacă mi-aş dori bogăţii, aş putea să le am. Dacă mi-aş dori o viaţă plină de voluptăţi, aş putea să mă desfăt în toate felurile. Dar cât de nefericit este un om ce-şi doreşte puterea! Oricât de multă putere ar avea, tot nu i se pare destulă. Cât de nemulţumit este acela ce-şi doreşte bogăţii! Oricât de multe bogaţii ar avea, tot râvneşte să aibă şi mai multe. Cât despre desfătări, ele îl fac pe om din ce în ce mai pătimaş, până ce nu mai poate fi satisfăcut nici în cele mai bizare moduri. Totuşi, chiar de nu va fi niciodată destul de fericit, un om poate aspira la putere, bogăţii, voluptate, pentru că la aceste lucruri se poate ajunge. Însă eu îmi doresc ceva ce se găseşte dincolo de posibilităţile acestei vieţi omeneşti.

— Şi anume ce? m-a întrebat el.

— Nu ştiu, i-am mărturisit eu sincer. Pe mama mea nu am întâlnit-o decât în vis, cel care m-a adoptat şi mi-a fost ca un tată era un bărbat posomorât, dar foarte înţelept, dintr-un fulger m-am născut, lângă un stejar, în apropierea zidurilor oraşului Efes, Artemis din Efes m-a protejat când păstorii au vrut să mă omoare cu pietre.

El şi-a acoperit din nou ochii cu mâna stângă, şi-a aplecat capul şi a ridicat braţul drept ca şi cum m-ar fi salutat. Dar nu a spus nimic şi eu am început deja să regret că am avut încredere într-un necunoscut, căruia i-am povestit despre mine. El m-a condus în sala banchetului, care era o încăpere mică, apoi a turnat vin dintr-o amforă într-un crater corintian negru şi, în timp ce amesteca vinul cu apa proaspătă, un parfum îmbătător de viorele a umplut încăperea.

Vărsând câteva picături de vin pe podea, el a declamat:

Beau vinul din această cupă, pentru zeiţa-ncoronată cu splendida, puternica cunună.

Frunza de iederă îi este semnul, ea e zeiţa zidului ce dăinuie etern.

Doar zidul trupului cedează, se prăbuşeşte-n faţa ei.

Apoi, solemn, a băut vinul din cupă până la ultima picătură. L-am întrebat:

— Despre ce zeiţă vorbeşti?

— Despre Turan, mi-a răspuns el.

— Eu nu o cunosc, i-am spus eu.

Dar el nu mi-a răspuns, doar m-a privit şi mi-a zâmbit misterios, ca şi cum s-ar fi îndoit de vorbele mele. Din politeţe, am golit şi eu cupa de vin, dar am spus:

— Nu ştiu dacă este prea înţelept să beau vin împreună cu tine. S-ar putea ca vinul acesta cu miros de viorele să-mi înceţoşeze capul. Printre altele, am observat că nu mai pot să beau moderat, aşa cum beau oamenii civilizaţi. În acest oraş, deja de două ori mi s-a întâmplat să beau peste măsură până m-am îmbătat şi nu m-am sfiit să dansez destrăbălatul dans falie al ţapului până la epuizare, când mi-am pierdut memoria.

El mi-a spus:

— Mulţumeşte-i vinului. Tu eşti un om fericit dacă îţi poţi îneca spaimele şi îndoielile în vin. Numele meu este Lars Alsir. Ce vrei de la mine?

I-am întins cupa neagră şi el mi-a umplut-o din nou cu vin. Vinul mi-a dat o foarte bună dispoziţie şi i-am spus cu încredere:

— Nu din întâmplare am ajuns eu aici şi ştiu prea bine ce vreau să-ţi cer. Tu mi-ai putea fi de mare ajutor dacă mi-ai povesti despre drumul pe care ar trebui să-l urmăm pe mare, despre reperele de coastă, despre semnele pământului, despre direcţia vânturilor, despre curenţii marini şi despre porturi, pentru ca la începutul primăverii să putem naviga cu corăbiile noastre spre Massilia.

Lars Alsir mi-a răspuns:

— A încredinţa unor străini hărţile de navigaţie este o crimă. Şi-apoi, noi nu suntem prieteni cu foceenii. Bărbaţi din două generaţii şi-au risipit viaţa în războaiele navale împotriva foceenilor ce încercau să se stabilească în Sardinia şi Corsica, unde sunt minele din care noi extragem fierul. Le-am scufundat corăbiile, iar ei, după ce şi-au lăsat femeile şi copii să li se înălbească oasele în Alaia, au părăsit Corsica.

Şi mi-a mai spus:

— Şi chiar dacă ţi-aş da toate indicaţiile ce mi le-ai cerut, tot nu veţi ajunge niciodată la Massilia. Fiindcă mai înainte de a-şi începe călătoria, Dionysios va trebui să obţină permisiunea etruscilor şi a cartaginezilor pentru a naviga în apele lor, iar acest lucru voi nu-l puteţi plăti nici cu toate comorile pe care le-aţi jefuit.

— Este o ameninţare? l-am întrebat eu.

— Nicidecum, m-a asigurat el. Dacă tu eşti fiul fulgerului, aşa după cum mi-ai povestit, oare cum aş putea eu să te ameninţ?

„Lars Alsir”, i-am pronunţat eu grav numele, dar el m-a întrerupt şi m-a întrebat cu o aceeaşi gravitate în glas:

— Ce doreşti de la mine, Lars Turms?

Surprins, l-am întrebat cu o oarecare neîncredere:

— Ce-ai vrut să spui numindu-mă astfel? Adevăratul meu nume este Turms, nicidecum Lars Turms.

— Ţi-am spus aşa doar pentru că te respect. Acest apelativ este un semn de respect pentru obârşia noastră. Şi, pentru că tu eşti, cu certitudine, un Lars, nici un pericol nu te poate ameninţa.

Eu nu l-am înţeles atunci. I-am explicat că îmi legasem destinul de destinul foceenilor lui Dionysios. Şi că, dacă el nu îmi poate vinde hărţile de navigaţie, ar putea totuşi să mă sfătuiască unde pot găsi un timonier care să ne îndrume cum să ajungem în Massilia.

Absent, Lars Alsir desena linii pe podea fără să mă privească. A rostit:

— Negustorii cartaginezi păstrează secretul drumurilor mării cu atâta străşnicie, încât dacă, în timp ce navighează, observă o corabie grecească în urma lor, preferă să-şi scufunde propriile corăbii şi să moară înecaţi, decât să afle grecii căile lor secrete. Noi, etruscii, nu suntem chiar atât de exigenţi cum sunt cartaginezii, dar ca stăpâni ai mării, respectăm anumite principii. Însă, fără îndoială, chiar şi un timonier etrusc, de-ar fi să fie şi-n pericol de moarte, direct spre pintenii percutori ai corăbiilor noastre de război l-ar conduce pe Dionysios.

A oftat, şi-a ridicat capul, m-a privit în ochi şi mi-a spus:

— Înţelege-mă bine, Lars Turms! Nimic nu mă poate împiedica să-ţi vând o hartă falsă sau să te îndrum spre un timonier care să vă azvârle pe un recif. Dar aşa ceva eu nu-ţi pot face ţie, fiindcă tu eşti un Lars. Lasă-l pe Dionysios să culeagă singur ce-a semănat. Să renunţăm deci la această discuţie neplăcută şi să vorbim mai bine despre lucruri divine.

Amărât, i-am spus că nu înţeleg de ce toţi oamenii împreună cu care beau o cupă de vin, insistă întotdeauna să discute cu mine despre lucruri divine.

— Oare pe fruntea mea este un semn blestemat? l-am întrebat eu uşor ameţit de la vinul cu miros de violete.

Apoi i-am spus:

— Păstorii din Efes au vrut să mă lapideze, fiindcă, deşi am fost lovit de fulger, doar veşmintele de pe mine au ars. Dar zeiţa Artemis m-a protejat sau, mai bine zis, Artemisia, bătrâna ei preoteasă ramolită, căreia îi plăcea chipul meu.

Dar mi-am dat seama că vorbea mai mult vinul, de aceea am respirat adânc, apoi i-am explicat:

— Voiam să-ţi spun că după aceea nu mi-a mai fost niciodată teamă de nimeni, nici de oameni, nici de zei. De ce anume i-ar mai putea fi frică unui bărbat care a fost lovit de fulger? Am râs cu hohote în timp ce ne luptam cu perşii, fiindcă, în timp ce ţestele celor din jurul meu erau despicate, eu mă temeam să nu-mi zgârie cumva cineva scutul, iar când s-a dezlănţuit furtuna, tot trupul meu a vibrat şi am dansat frenetic. Nici de tine nu îmi este frică, Lars Alsir, nici de zeiţa ta zâmbitoare. Dimpotrivă, în această clipă, parcă aş fi undeva, pe tavan, şi de acolo mă uit la tine. Cât de mic mi se pare că eşti!

Glasul lui parcă venea de departe, abia l-am auzit când a murmurat:

— Chiar aşa şi este. Iar tu te odihneşti pe un jilţ rotund şi spinarea ta este rezemată de spătarul lui curbat. Dar ce ai în mâini?

Am întins braţele, cu căuşul palmelor în sus, şi am exclamat uimit:

— Într-o mână o rodie, în cealaltă un con.

Foarte îndepărtată, îngenuncheata siluetă a lui Lars Alsir abia am putut-o distinge undeva, pe podea. El şi-a ridicat faţa spre mine şi, contemplându-mă, a spus:

— Aşa este, Lars Turms. Într-o mână tu ţii pământul, iar în cealaltă bolta cerească, şi tu nu trebuie să te temi de nici un muritor. Dar pe surâzătoarea noastră zeiţă tu încă nu o cunoşti.

Vorbele lui au fost ca o provocare. Ceva din mine a sporit incomprehensibilitatea spaţiului, am făcut un efort pentru a îndepărta acest gând, şi, pentru o clipă, perdeaua pământeană s-a dat la o parte de pe ochii mei şi am văzut-o, ca pe o umbră, pe zeiţă. Pe cap avea zidul ca cunună, în mâini ţinea o frunză de iederă, dar faţa nu i-am putut-o vedea.

Cuvintele lui Lars Alsir au ajuns în urechile mele ca şi cum ar fi străbătut un spaţiu imens. El m-a întrebat:

— Ce vezi, fiu al fulgerului?

Am strigat:

— O văd pe ea pentru prima oară, pe aceea pe care doar în vis am văzut-o. Dar un voal îi acoperă faţa şi nu pot să o cunosc.

În aceeaşi clipă, am căzut din înălţimea la care mă aflam, un văl opac a acoperit din nou lumea dimprejurul meu, m-am întors în mine şi mi-am simţit trupul. Eram culcat într-un pat convivial din mica sală a banchetului. Lars Alsir mă zgâlţâia de umeri ca să mă trezesc. S-a uitat fix în ochii mei şi m-a întrebat neliniştit:

— Oare ce-i cu tine? Ai intrat pe neaşteptate în transă.

M-am ridicat în capul oaselor. Am încercat mai întâi cu buzele bordura cupei negre cu vin, apoi am sorbit vinul până la ultima picătură şi i-am spus cu reproş:

— Oare ce otravă mi-ai dat să beau? Niciodată nu m-am îmbătat atât de repede. Am văzut o femeie de o mărime supranaturală, a cărei faţă era acoperită cu un voal. Eu însumi eram de aceeaşi statură cu ea, ca un nor. Ascultă, dacă eşti un vrăjitor sau unul dintre aceia care tulbură mintea altora, atunci nu te-ai purtat cuviincios faţă de mine, Lars Alsir.

Dar el a răspuns cu ardoare:

— Nici vrăjitor nu sunt, nici mintea nimănui nu vreau s-o tulbur. Iar vinul cu parfum de violete este inofensiv. Poate că forma acestei cupe negre ţi-a stimulat extazul. Din ospitalitate ţi-am pus într-o cupă sacră vinul. Tu trebuie să ştii că zeii Etruriei îi însoţesc pe etrusci oriunde s-ar duce şi oriunde le-o fi dat să renască. Dar, dacă tot ţi-a fost dat s-o vezi pe zeiţa Turan, Turms, prietene, nu povesti nimănui secretele etruscilor. Ca şi în cazul multor altor popoare, zeii etruscilor sunt doisprezece. Numai că deasupra acestor zei domnesc zei a căror faţă este ascunsă de văluri, al căror nume şi număr nimeni nu-l cunoaşte.

El a mai spus:

— Mâna ta a simţit forma cupei sacre a etruscilor, chiar dacă tu nu ai putut să o deosebeşti de o cupă obişnuită. Noi, etruscii, niciodată nu vom arunca cu pietre într-un bărbat care a fost atins de fulger. Dimpotrivă, aceasta este o dovadă a originii lui divine. Fulgerul îşi are fiii lui. Întotdeauna poporul etrusc a fost singurul popor care a cunoscut fulgerele, fiindcă fulguriatores, preoţii cititori ai fulgerelor, învaţă limba fulgerelor şi o citesc, la fel cum alţii citesc o carte.

— Deci tu pretinzi că eu sunt de origine etruscă, nu grec? l-am întrebat.

El mi-a spus cu căldură în glas:

— Chiar dacă ai fi fiul unui sclav sau al unei prostituate, nu încape îndoială că tu eşti alesul fulgerului divin. Dar vreau să-ţi dau un sfat. Dacă într-o zi vei ajunge în Etruria, şi eu sunt sigur că vei ajunge, nu-ţi dezvălui nimănui identitatea şi nu te făli cu originea ta. Când va veni momentul, ei te vor recunoaşte. Tu vei fi condus ca şi cum ai fi cu ochii acoperiţi. Nu-ţi alege drumul după cum te va tăia capul. Oricum, tot zeii te vor conduce, aşa după cum le va fi voia. Mai mult eu nu îţi pot spune, fiindcă mai mult nu cunosc.

Mie mi-a fost greu să-i cred vorbele, fiindcă mă simţeam încă şi mai mult prizonier al propriului meu trup, ca şi cum aş fi fost aruncat între nişte ziduri. Am simţit mirosul transpiraţiei mele şi aburii vinului din respiraţia mea.

Etruscii superstiţioşi, contrar grecilor, respectau un bărbat lovit de fulger. Dar eu am gândit întotdeauna că sunt grec, fiindcă mi s-a spus că am fost printre refugiaţii din Sibaris. Cine ştie? Poate că eram fiul unei prostituate. Iar tatăl meu ar fi putut fi un străin din Sibaris de origine etruscă. Trăsăturile chipului meu erau, fără îndoială, ale unui etrusc, dar eu mă simţeam ionian, fiindcă fusesem educat în Ionia.

Nu era Lars Alsir un om periculos şi nici amator de plăceri senzuale cu bărbaţii nu era. El era doar un negustor prudent, care se ocupa în Himera de interesele oraşelor porturi etrusce. I-am cultivat prietenia şi am învăţat de la el limba etruscă. Am învăţat-o nemaipomenit de repede, de aceea cred că o voi fi auzit în copilărie. Chiar dacă după ce am fost lovit de fulger mi-am pierdut memoria, am purtat tot timpul în mine aceasta limbă. Eu am fost asemenea unei tăbliţe de ceară nescrise, care a fost pierdută undeva, în lume.

Dar Lars Alsir nu mi-a mai vorbit niciodată despre originea mea. A fost ca şi cum cunoscându-l mai bine, m-am înstrăinat mai mult de el. El m-a respectat aşa după cum orice om civilizat respectă un străin, a acceptat daruri din partea mea şi mi-a oferit daruri, şi, de fiecare dată când m-am dus în piaţa etruscă şi l-am vizitat, şi-a întrerupt treburile ca să mă întâmpine.

I-am explicat lui Dionysios că este greu să te apropii de tirenieni şi că un străin nu poate cumpăra la nici un preţ secretele căilor lor maritime.

S-a întâmplat aşa cum am prevăzut, Dionysios a devenit furios şi a răcnit:

— Oasele foceenilor se odihnesc pe malurile Mării Tireniene. Oasele străbunilor mei îmi vor binecuvânta drumul. Iar de nu mă vor lăsa să ajung liniştit la Massilia şi vor muşca din fier, îşi vor sfâşia singuri buzele şi-şi vor rupe dinţii tirenienii ăştia ai tăi.

Era foarte ocupat Dionysios, fiindcă supraveghea atât construcţia unei noi corăbii de război, cât şi înălţarea zidului de apărare al Himerei cu trei picioare greceşti. Prea sever nu mai era acum cu oamenii lui şi nu-i îndemna la treabă, fiindcă-i era frică să nu-i obosească prea mult, dar nu-i pierdea din ochi, pentru a nu se isca scandaluri. Mulţi bărbaţi din Foceea se căsătoriseră deja cu femei din Himera şi intenţionau să le ia cu ei în Massilia.

Iarna era atât de blândă şi de frumoasă în Sicilia. Îmi plăcea viaţa din Himera şi m-am simţit bine în acest oraş doar până-ntr-o zi, când am întâlnit-o pe Kydippe, nepoata tiranului Krinippos.

Aşa după cum am povestit, Krinippos, care suferea de nişte dureri cumplite ale pântecelui, se hrănea doar cu legume, chiar dacă nu era pitagorician. Dimpotrivă, el îi izgonise din oraş pe toţi pitagoricienii, care se făleau cu veşmintele lor albe, afirmau că aritmetica este mai importantă decât orice altceva şi, mai ales, se îndoiau de valoarea talismanelor magice ale lui Krinippos. Dar de aceeaşi lipsă de înţelegere aveau parte şi pitagoricienii din alte oraşe, de aceea ei se mărgineau, de cele mai multe ori, să se întâlnească în cadrul unor societăţi secrete, unde îşi puteau expune fără nici o teamă părerile. Nepricepându-se câtuşi de puţin la politică, pitagoricienii elogiau oligarhia celor înţelepţi şi virtuoşi şi se îndoiau de guvernarea aristocraţilor bogaţi.

Când i-a alungat din Himera, Krinippos le-a spus enervat pitagoricienilor:

— Înţelepciunea şi virtutea n-au nici o legătură cu guvernarea. Dac-aş fi fost înţelept, nu mi-aş fi pus singur pe umeri insuportabila povară a guvernării, de pe urma căreia mă aleg doar cu dureri în pântece. Iar de-ar fi trebuit să fiu ireproşabil în ceea ce priveşte morala, niciodată poporul Himerei nu mi-ar fi iertat faptul de a mă fi căsătorit cu o feniciană din Cartagina. Şi am avut mare noroc de-am îngropat-o eu mai înainte ca ea să mă îngroape pe mine. Nu, de pe urma înţelepciunii şi virtuţii se stârnesc doar certuri, toate înţelegerile dintre oamenii cumsecade se destramă şi te mai alegi şi cu ura din partea vecinilor.

Când era hărţuit de insuportabile dureri, Krinippos obişnuia să-l piseze cu cugetări amare pe fiul său, Terillos, care chelise de când tot aştepta în van să-i moară tatăl, ca să-i poată moşteni talismanele fermecate. Am avut şi eu ocazia să-i ascult vorbele, fiindcă, din curiozitate, l-am însoţit pe Micon la casa tiranului, când acesta l-a chemat. Leacul, pe care Micon i l-a dat, i-a diminuat suferinţele, dar Micon l-a avertizat:

— Nu cred că te voi putea vindeca, Krinippos, leacul acesta nu are decât un efect limitat. Părerea mea este că puterea de care te-ai folosit a coborât în vintre şi ţi le devorează ca un crab.

Krinippos a suspinat şi a rostit:

— O! Cât de mult aş dori eu să mor! Dar nu mă pot gândi doar la propria-mi fericire, când inima îmi este plină de nelinişte pentru soarta Himerei, ce va ajunge să fie guvernată de un nepriceput. De aproape patruzeci de ani încerc să-l învăţ pe Terillos arta guvernării, dar n-are nici un rost să pretinzi de la cineva să facă mai mult decât este în stare să facă. După ce şi-a pipăit cununa din frunze de aur, pe care o purta pe cap pentru a-şi ascunde lipsa părului, şi după ce s-a scărpinat în barbă, Terillos i s-a adresat lui Krinippos smiorcăindu-se:

— Dragă tată, tu m-ai învăţat că independenţa şi pacea Himerei depind de prietenia cu Cartagina. Zeiţa din Eryx mi-a dat o soţie originară din Segest, pe care-am suportat-o în toţi aceşti ani doar de dragul de-a avea un aliat în cazul că Siracuza ne-ar ameninţa. Şi ea nu mi-a dăruit decât o fată, pe Kydippe. Numai din cauza politicii tale n-am şi eu un băiat, căruia să-i pot lăsa moştenire talismanele magice ce le voi primi de la tine.

Krinippos stătea lungit pe o laviţă de lemn acoperită cu o blană murdară de oaie şi gemea. Micon, care-i cerceta pulsul, i-a spus:

— Dar nu mai fi atât de agitat, Krinippos! Furia şi gândurile rele nu ajută la nimic, ci doar îţi sporesc suferinţa.

Cu multă amărăciune în glas, Krinippos a rostit:

— Toată viaţa mi-a fost plină de furie şi de gânduri rele; cred că m-aş simţi tare ciudat dacă ceva ar merge normal. Cât despre tine, Terillos, n-are rost să te nelinişteşti că n-ai un succesor, fiindcă tare mi-e teamă că prea multe de pe urma ta n-ar mai avea el de moştenit. Cel mai bine-ar fi să te-ngrijeşti să-i găseşti lui Kydippe un soţ bun, tiran al vreunui oraş, ca să fii sigur, după ce vei pierde Himera, că are cine să-ţi dea şi ţie o coajă de pâine să nu mori de foame.

După ce a ascultat vorbele tatălui său, Terillos, care era un bărbat sensibil, a izbucnit în plâns. Când l-a văzut că plânge, Krinippos s-a mai înmuiat, l-a bătut peste genunchi cu mâinile lui pe care vinele groase pulsau şi i-a spus:

— Eu nu-ţi reproşez nimic, băiatul meu. Tu eşti sânge din sângele meu, n-am altceva de făcut decât să suport consecinţele. Şi-apoi, tu te-ai născut într-o vreme mai proastă decât a mea. Mă întreb dacă eu însumi aş mai putea convinge cu talismanele mele pe oamenii de astăzi ai Himerei să mă aleagă tiran. Oamenii de astăzi nu mai sunt atât de superstiţioşi ca în vremurile binecuvântate de altădată. Dar eu sunt mulţumit, Terillos, băiatul meu, că tu vei fi ferit de responsabilitatea pe care o are cel care deţine puterea şi că vei putea să trăieşti liniştit, fiindcă Kydippe va avea grijă de tine.

După ce a rostit aceste vorbe, i-a poruncit:

— Cheam-o pe Kydippe aici ca să-şi sărute bunicul! Vreau să o vadă şi aceşti bărbaţi ce-mi sunt oaspeţi. Şi-apoi, nu-i rău dacă despre frumuseţea ei se va duce vestea dincolo de zidurile oraşului.

Nu mă aşteptam să fiu prea mişcat de frumuseţea fetei, fiindcă, de obicei, afecţiunea tulbură mintea bunicilor, dar atunci când Terillos s-a întors însoţit de Kydippe, a fost ca şi cum revărsatul de zori ar fi luminat sumbra sală în care ne aflam. Era o fată de cincisprezece ani, cu ochi căprui, sclipitori, cu o piele albă ca laptele, iar când a zâmbit, dinţii ei au avut strălucirea perlelor.

După ce s-a înclinat cu timiditate spre noi în semn de salut, s-a dus să-şi sărute bunicul, i-a mângâiat barba rară şi a rezistat cu demnitate la nu prea plăcutul miros al respiraţiei lui.

Apoi Krinippos a întors-o spre noi ca pe o juncă pe care vrei s-o vinzi în târg, a îndemnat-o să-şi ridice bărbia şi, debordând de mândrie, ne-a întrebat:

— Oare-aţi mai văzut până acum aşa o frumuseţe de fată?

Micon i-a atras atenţia că n-ar trebui să tulbure o fată atât de tânără lăudându-i frumuseţea. Dar Krinippos a afişat un zâmbet uscat şi a spus:

— Dac-ar fi vorba de-o fată mai proastă, fără îndoială că tu ai avea dreptate, însă inteligenţa lui Kydippe este pe măsura frumuseţii ei. Eu însumi m-am ocupat de educaţia ei. Dulceaţa ochilor ei şi timiditatea afişată în colţul buzelor pot fi amăgitoare. Puteţi fi siguri că ea deja v-a cântărit şi ştie ce foloase ar putea trage de pe urma voastră. Nu-i aşa, Kydippe?

Kydippe a pus, în semn de protest, mânuţa ei trandafirie peste gura lipsită de dinţi a lui Krinippos şi a rostit înroşindu-se:

— O, bunicule, oare de ce eşti întotdeauna atât de crud? Chiar de aş încerca, eu nu aş putea face astfel de estimări. Şi-apoi, fără îndoială, în ochii acestor bărbaţi, eu nici nu sunt frumoasă. Tu mă faci să-mi fie ruşine.

Dar Micon şi cu mine am protestat, spunând că până atunci nu am mai văzut o fecioară atât de frumoasă, iar Micon a adăugat că mulţumeşte zeilor că este deja căsătorit, deci ferit de a râvni la graţiile unei fete frumoase ca luna.

— Dar tu te înşeli, am spus eu. Ea este mai frumoasă decât luna, zâmbetul de pe buzele ei este strălucitor ca razele soarelui.

Şi am mai spus:

— O! Kydippe, aş vrea să fiu un rege ca să-ţi pot câştiga dragostea.

Ea şi-a înclinat capul, apoi s-a uitat lung la mine pe sub sprâncene şi privirea ei m-a tulburat. A rostit încet:

— Eu încă nu mă gândesc la bărbaţi. Dar când îmi va veni vremea, mă voi gândi la un bărbat frumos, pe care să-l îngrijesc, căruia să-i ţes veşminte din lâna oilor noastre. Însă sunt sigură că tu mă minţi. Cum aş putea fi frumoasă, când veşminte ca acestea ce le am pe mine probabil că nici nu se mai poartă, iar sandalele sunt, fără îndoială, nepotrivite pentru picioarele mele.

Purta sandale din piele vopsită în roşu şi încheiate cu o panglică purpurie, ce urca până la genunchi.

Krinippos spuse cu mândrie:

— Eu, cel care vă vorbesc, am umblat jumătate de viaţă în picioarele goale şi chiar şi acum, îmi scot sandalele şi le ţin în mână ca să nu se uzeze prea mult, dar această fetişcană mă va ruina cu nesăbuitele-i dorinţe. Vine lângă mine ca o pisică, mă trage de barbă şi-mi şopteşte: „Bunicule, cumpără-mi sandale etrusce!” După care mă sărută pe frunte şi murmură: „Bunicule, astăzi am văzut în piaţă un pieptene fenician, care se potriveşte atât de bine cu părul meu”. Însă dacă-mi vine să-mi smulg şi părul din cap din cauza vanităţii ei, mă linişteşte spunându-mi: „Dar eu nu vreau să-mi cumperi acest obiect pur şi simplu pentru a mă împodobi, ci pentru a fi tu, bunicule, apreciat”. Iar dacă-mi spune: „Bunicule, am impresia că îţi este frig. Dacă vrei, vin lângă tine să te încălzesc”, atunci chiar că mă pierd de-a binelea şi-i cumpăr şi cercei.

Kydippe îi spuse în şoaptă:

— O, bunicule, cum de poţi oare să vorbeşti aşa în faţa unor oameni străini? Doar ştii prea bine că eu nu sunt nici uşuratică, nici stăruitoare. Dar nu toţi oamenii pot fi asemenea ţie. Chiar îmbrăcat în zdrenţe şi cu picioarele goale, tu vei fi cel mai impunător bărbat al Himerei, pe când tata trebuie să-şi pună o cunună de aur pe cap, pentru a se deosebi de oamenii din mulţime, cât despre mine, dacă nu m-aş împodobi, la ceremonii şi la procesiunile de sărbătoare, oricare catargiu sau vâslaş, nu s-ar sfii să mă ciupească.

Am spus pătimaş că, după părerea mea, fără nici o podoabă pe ea, chiar şi fără veşminte, Kydippe s-ar deosebi de celelalte femei, aşa după cum o bijuterie din aur se deosebeşte de una din bronz. Dar Krinippos a încruntat din sprâncene şi m-a mustrat:

— Gândurile tale sunt prea îndrăzneţe, ionianule. Dar, într-un fel, tu ai dreptate; ştiu prea bine, fiindcă eu însumi am spălat-o pe când era copil şi-mi amintesc cum mi se umplea sufletul de fericire când o priveam cum se duce împreună cu slujitoarele ei să se scalde în rău. Acum însă nu mai am parte de bucuriile de atunci, fiindcă trebuie să alerg pe mal, să tai cu spada stuful, ca nu cumva cineva să se fi ascuns acolo, şi să arunc săgeţi pentru a-i speria pe cei ce s-ar încumeta să profite de inocenţa ei şi s-o privească.

Am întrebat-o pe Kydippe dacă apa râului nu a fost prea scăzută şi prea rece în iarna aceasta şi ea mi-a răspuns că, deşi nu o sperie apa rece, s-a scăldat mai mult în lacul cu apă termală din afara oraşului.

După ce am ieşit din casa lui Krinippos, Micon mi-a spus:

— În această Kydippe sălăşluieşte multă cruzime şi ea este acum la vârsta la care o fată are nevoie să-şi probeze puterea de seducţie pe care o are asupra bărbaţilor. Te sfătuiesc să nu încerci să o cucereşti. În primul rând fiindcă nu vei reuşi să-i fii niciodată pe plac, căci ambiţia ei nu are limite, iar de vei reuşi, va fi şi mai rău, fiindcă nu te vei alege de pe urma ei decât cu suferinţe, iar la sfârşit Krinippos va porunci să fii strivit ca o muscă.

Dar eu eram vrăjit de frumuseţea acestei fete şi nicidecum nu puteam să gândesc la ceva rău în legătură cu ea, pentru mine inocenta ei frivolitate nu era decât o dorinţă copilărească de a încânta. Mă gândeam mult la ea şi era ca şi cum soarele m-ar fi scăldat în razele-i de lumină; orice-aş fi făcut, tot nu-mi puteam desprinde gândul de la ea.

Începusem să dau sistematic târcoale casei în care locuia şi să merg des în piaţă, în speranţa că, poate, din întâmplare, o voi putea vedea. Mă plimbam şi în apropiere de izvoarele termale din afara oraşului. Aşa se face că-ntr-o dimineaţă am zărit-o de departe pe când se ducea să se scalde şi în jurul ei erau multe slujitoare care o păzeau. Kydippe alerga desculţă, cu sandalele în mână şi aburii ce se ridicau din apa caldă o ascundeau din când în când vederii mele.

Singura şansă de a o întâlni era atunci când se ducea la cumpărături însoţită de o slujitoare şi de doi gardieni cu feţele brăzdate de cicatrice adânci, care nu o scăpau din ochi. Kydippe mergea cu privirea în jos; în păr purta o diademă, de urechi îi atârnau cercei strălucitori, braţele îi erau împodobite cu coliere, în picioare avea sandale micuţe. Se bucura grozav de tare când auzea suspinele admirative ale bărbaţilor pe lângă care trecea. Când descoperea o bijuterie care să-i placă, îşi ridica privirea şi se uita cu ochii ei mari la vânzător, apoi se întrista când auzea preţul şi probabil că începea să se gândească la strategia pe care s-o elaboreze pentru a-şi îndupleca bunicul să i-o cumpere. În piaţă, ochii ei mari nu aveau o prea mare putere. Dimpotrivă, i se anunţa un preţ mai mare decât cel real, fiindcă fiecare vânzător ştia că ea este fata băiatului lui Krinippos. Însă, din când în când, vreun ajutor de vânzător, cu mai puţină experienţă, cădea în cursă şi-i vindea bijuteria dorită la un preţ mai ieftin.

Când mi s-au isprăvit ideile şi am început să simt disperarea neputinţei de a-i putea vorbi, m-am dus să cer ajutorul lui Lars Alsir. El a fost generos şi a consimţit să mă ajute, dar nu s-a putut abţine să nu mă dojenească. Mi-a spus:

— Oare de ce te mulţumeşti tu, Turms, cu acest joc fără de valoare, când ai putea să-ţi oferi jocuri zeieşti? Dar dacă tot îţi place de această fecioară cu inima împietrită, de ce nu-ţi foloseşti puterile pentru a o avea? Nu cu daruri banale o vei putea cuceri.

I-am spus că toată puterea mea se risipea de îndată ce mă uitam la ea.

Aşa se face că o dată, pe când se uita la bijuteriile etrusce, nu şi-a mai putut desprinde privirea de pe un colier din bobiţe de aur, pe care Lars Alsir îl aşezase pe o pânză neagră, în aşa fel încât raza de lumină ce se strecura discret printr-o firidă a zidului să o pună în valoare. Şi după ce l-a pus la gât ca să-l probeze, l-a întrebat pe Lars Alsir la ce preţ îl vinde. Simulând o sinceră părere de rău, acesta a clătinat din cap şi i-a spus:

— Colierul a fost deja vândut.

Iar când Kydippe l-a întrebat cui i l-a vândut, Lars Alsir i-a răspuns, aşa după cum convenisem, că mi l-a vândut mie.

— Turms din Efes! a exclamat surprinsă Kydippe. Dar eu îl cunosc pe acest bărbat. Oare ce-ar putea el face cu această bijuterie? Eu credeam că este un solitar.

Lars Alsir i-a răspuns că, probabil, eu am o prietenă căreia doresc să-l dăruiesc şi a trimis pe cineva să mă caute, fiindcă, i-a spus el, bănuieşte că sunt prin apropiere. Când am ajuns acolo, Kydippe mi-a oferit cel mai radios zâmbet, m-a salutat cu timiditate şi mi-a spus:

— O, Turms! Ard de dorinţa ca acest colier să-mi aparţină. Este atât de frumos lucrat şi cred că nici nu este chiar aşa de scump, fiindcă foiţele de aur sunt subţiri. Ai putea oare să renunţi la el în favoarea mea?

Simulând că sunt într-o mare încurcătură, i-am răspuns că deja colierul a fost promis altcuiva. Kydippe era atât de dornică să aibă acea bijuterie, că m-a prins de mâini şi s-a apropiat atât de tare de mine, încât i-am simţit răsuflarea. Şi mi-a spus:

— Eu te credeam un om înţelept. De aceea mi-ai plăcut atât de mult şi nu am putut încă să-ţi uit ochii migdalaţi. Dar sunt dezamăgită de tine.

I-am spus că pentru a ajunge la o înţelegere ar fi preferabil ca servitoarele ei să nu fie de faţă. Ea le-a expediat imediat în curte, aşa că am rămas doar în trei, ea, Lars Alsir şi cu mine. Kydippe s-a uitat cu inocenţă în ochii mei şi m-a rugat:

— Vinde-mi mie colierul! Altfel, voi trăi cu impresia că eşti un destrăbălat care frecventează femei de proastă reputaţie, fiindcă, nu încape îndoială, doar o femeie uşoară ar putea accepta să primească un asemenea dar bogat de la un străin. Nu are nici o valoare dragostea care se cumpără cu aur.

Am început să şovăiesc şi am întrebat-o:

— Ce preţ îmi plăteşti?

Discret, Lars Alsir s-a întors cu spatele spre noi. Kydippe s-a uitat în punga în care-şi ţinea banii, apoi a spus cu un aer nefericit:

— Din păcate, eu nu mai am decât zece monede de argint, iar bunicul a promis că nu-mi va mai da nimic, fiindcă i-am risipit deja destui bani. Oare n-ai putea să-mi faci un preţ mai convenabil?

— De acord, i-am spus eu, îmi vei plăti doar cu o monedă de argint şi-mi vei permite să-ţi sărut gura.

Cu o vădită ipocrizie, ea şi-a acoperit buzele cu mâna şi mi-a spus oarecum uimită:

— Tu nu ştii ce spui. Nici un alt bărbat în afară de bunicul şi de tata nu m-a sărutat pe gură. Iar bunicul mi-a spus că o fată care permite unui bărbat să o sărute este pierdută. Fiindcă nici un bărbat nu va fi mulţumit doar cu atât, ci va începe după aceea să-i mângâie sânii, iar fata va deveni moale şi-şi va pierde capul şi, de aici încolo, bărbatul va putea să facă cu ea tot ce vrea. Eu nu pricep ce a vrut să spună el când a afirmat că o fată devine moale în momentul când un bărbat îi atinge uşor sânii. Oricum, nu-ţi voi permite să mă săruţi pe gură, chiar dacă eu simt că intenţiile tale nu sunt rele.

Apoi a scuturat din cap, şi-a netezit veşmintele cu mâna, şi-a pipăit sânii, iar mie mi-a trecut prin minte că îşi va economisi moneda de argint ce i-am cerut-o şi va renunţa la bijuterie, aşa că m-am grăbit să-i spun:

— Tu ai ghicit care a fost intenţia mea când am cumpărat acest colier. Voiam să i-l dau unei femei uşoare, pentru a mă putea bucura de dragostea ce mi-ar fi oferit-o în schimb. Şi poate că mi-ar fi mai uşor să o uit pe acea femeie, dacă ţi-aş săruta gura neprihănită.

După o îndelungă ezitare, Kydippe mi-a spus:

— Dar tu trebuie să-mi promiţi că nu vei povesti nimănui despre acest lucru. Este drept, eu îmi doresc mult colierul, dar în acelaşi timp voi fi mulţumită dacă te voi salva de tentaţia ce te împinge spre acea femeie. O, dac-aş putea cel puţin să cred că după aceea te vei gândi doar la mine!

O doream atât de intens, inima îşi înteţise bătăile şi aş fi urlat ca să se audă până departe că niciodată nu mă voi uita la vreo altă femeie. Dar mi-am stăpânit neliniştea şi i-am promis că nu voi povesti nimic nimănui. După ce s-a convins o dată în plus că Lars Alsir nu va permite nimănui să intre, Kydippe a răspuns, cu gura întredeschisă, sărutării mele. Apoi, brusc, m-a împins şi s-a sustras îmbrăţişării, şi-a îndreptat ţinuta, a scos din pungă o monedă de argint şi a luat colierul.

— Primeşte-ţi răsplata, a spus ea cu răceală şi mi-a pus banul în mână.

Apoi a adăugat:

— În ceea ce priveşte locurile pe care mâinile bărbaţilor obişnuiesc să le atingă, bunicul a avut dreptate. Dar asupra altor aspecte s-a înşelat, fiindcă nu am simţit câtuşi de puţin că-mi pierd puterile şi, la drept vorbind, sărutându-te pe tine, am avut impresia că sărut botul umed al unui viţel. Sper că nu te-am jignit dacă ţi-am vorbit atât de deschis.

A fost rea cu mine şi, de pe urma acestui sărut, nu m-am ales cu nimic altceva decât cu o înfierbântare fără de rost a trupului. În afară de asta, am mai rămas şi dator lui Lars Alsir cu o sumă mare de bani. Această întâmplare ar fi trebuit să fie o lecţie pentru mine, însă eu am păstrat moneda de argint marcată cu imaginea cocoşului, şi când o ţineam în mână, mă apuca tremuratul.

În zadar m-am rugat şi i-am promis Afroditei că-i voi aduce jertfe. Îmi era teamă că Afrodita mă abandonase deja dintr-un capriciu sau că vorbele ce le rostise Micon pe mare fuseseră doar pură imaginaţie. Realitatea este că zeiţa a întins un voal peste mintea mea şi lucrurile s-au desfăşurat altfel decât bănuiam eu că se vor întâmpla. Kydippe a fost doar momeala pe care zeiţa mi-a pus-o în drum ca să mă împingă spre direcţia în care ea voia să mă îndrept.

Dar cum aş fi putut eu să ştiu acest lucru? Slăbisem mult, dormeam prost şi eram îndrăgostit peste măsură. Într-o zi însă, când abia începuse primăvara, a venit la mine Dorieus şi mi-a spus:

— Turms, m-am gândit mult în aceste ultime luni şi, până la urmă, am luat o hotărâre. Voi călători spre Eryx. Tanaquil mă va însoţi, fiindcă bijutierii din Eryx ştiu să făurească dinţi din fildeş şi aur. De ne vor întreba ceva cei pe care-i vom întâlni în cale, pe ea o vor crede când le va zice că trebuie să-i aducă jertfe Afroditei din cauză că este văduvă. Micon şi Aura vor veni cu noi, aşa că mi-ar face plăcere dacă şi tu ai fi interesat să vezi oraşele Segest şi Eryx.

Nu m-a impresionat faţa lui gravă, m-am gândit doar la Kydippe şi am spus:

— Planul tău este excelent, nu înţeleg de ce nu mi-a trecut mie însumi prin minte aşa ceva. Şi eu trebuie să-i cer un sfat Afroditei din Eryx. Ea este Afrodita cea mai vestită de pe partea occidentală a mării, la fel cum Afrodita din Akrea este vestită pe partea răsăriteană. Să plecăm de îndată la drum.

A doua zi, cu cai, măgari şi lectici, am pornit la drum spre Eryx. Am lăsat scuturile noastre acasă la Tanaquil şi nu am luat cu noi decât arme uşoare cu care să ne apărăm în cazul că ne vom întâlni cu tâlhari sau cu animale sălbatice. M-am agăţat de acest drum din cauza focului pe care Kydippe îl aprinsese în mine şi speram că Afrodita din Eryx mă va ajuta să-mi împlinesc dorinţa. Dar zeiţa era mai vicleană decât mine.