Mika Waltari — Etruscul — CARTEA A CINCEA. SACRIFICIUL UMAN.

CARTEA A CINCEA. SACRIFICIUL UMAN.

Întoarcerea noastră în Himera nimeni nu a remarcat-o. Plecasem cinci, tot cinci ne-am întors. Expresia şi chipul Aurei păreau atât de reale pe faţa lui Arsinoe, încât Micon, care încă mai confunda visul cu realitatea, nici nu se îndoia că Arsinoe nu ar fi soţia lui. Arsinoe o văzuse pe Aura doar în noaptea când ea a fost la templu. Micon ar fi trebuit s-o cunoască mai bine pe Aura, aşa gândeam eu. Dar n-avea nici un rost să-i explic nimic, fiindcă după cele două zile de beţie, el nu mai putea înţelege nimic. Însă în timpul călătoriei a trebuit să fiu mereu cu ochii pe el, mai ales noaptea când ne odihneam, fiindcă, în ciuda faptului că în alte privinţe era confuz, datoria de soţ ţinea morţiş să şi-o împlinească.

Dorieus cunoştea toată povestea, dar se făcea că n-o ştie. Ca urmaş al lui Herakles, nu-i privea el cu ochi buni pe cei care o ofensau pe Afrodita, altfel aprecia faptul că-i răpisem preoteasa.

Când ne-am întors din Eryx, locuitorii Himerei erau preocupaţi de lucruri mai importante, de aceea sosirea noastră a trecut neobservată. 0 corabie, ce înfruntase furtunile acelei primăveri, adusese în Sicilia vestea despre căderea Miletului. După un îndelungat asediu, perşii au cucerit oraşul, l-au jefuit şi incendiat, au masacrat populaţia şi au trimis în Susa ca sclavi pe oamenii care au scăpat cu viaţă. Din porunca regelui regilor, Miletul a fost ras de pe faţa pământului, şi din acel înfloritor oraş nu a mai rămas piatră peste piatră. Distrugerea unui oraş în care trăiau câteva sute de mii de oameni, nu a fost nicidecum o treabă uşoară, dar armata perşilor a avut un număr impresionant de maşini de război pentru dărâmarea zidurilor şi mii de sclavi greci care să-i slujească.

Astfel s-a sfârşit dansul libertăţii. Alte oraşe ioniene nu au avut prea mult de suferit. Regele regilor doar cu Miletul a avut ce-a avut, fiindcă Miletul se încăpăţânase să reziste atât de multă vreme. În toate oraşele ioniene au fost reinstalaţi tiranii greci şi perşii nu au pricinuit prea multe stricăciuni, nici nu au măcelărit toată populaţia, s-au mulţumit doar cu obişnuitele masacre, incendii, violuri şi jafuri, care, la urma urmelor, fac parte din orice război. Însă, după ce revolta a fost înăbuşită – aşa cum întotdeauna se întâmplă – autohtonii s-au dovedit a fi mai necruţători şi mai feroce decât cuceritorii străini. Tiranii readuşi la putere s-au răzbunat cu o cruzime inimaginabilă. De aceea cei care au fugit împreună cu familiile din oraşele ioniene încă înainte de a începe revolta nu au mai suferit de dorul întoarcerii şi s-au bucurat că au avut atâta înţelepciune de au plecat la timpul potrivit.

Astfel se povestea despre Ionia. Adevărul este că eu nu am fost prea mişcat de soarta Miletului, fiindcă după bătălia de la Lade am fost scârbit de felul în care Miletul s-a purtat cu celelalte oraşe aliate. Dar am fost trist pentru bogăţiile, pentru rafinamentul, pentru farmecul acela special al Miletului, îngropate pentru eternitate în propria-i cenuşă.

Vestea prăbuşirii Miletului ne-a predispus la melancolie şi am regretat vremurile de altădată, care parcă nu erau atât de aprige ca acum şi ni s-a părut că până şi aerul era mai curat atunci şi că oamenii ştiau să se bucure când îl respirau. Am băut împreună cu Dorieus cel mai bun vin din pivniţa lui Tanaquil şi am închinat întru memoria Miletului, dar părul nu ni l-am tăiat, fiindcă nici eu, nici Dorieus, oricât de multe alte defecte aveam, nu eram ipocriţi.

De la Dionysios am aflat noi toate aceste veşti şi nu ne-am îndoit că nu ar fi adevărate. Fiind el însuşi un mare specialist în arta exagerării, Dionysios a putut să aleagă mai uşor decât alţii, din puzderia de informaţii fără sens, versiunea care era mai aproape de realitate.

— Dar Atena nu a fost încă transformată în ruine, ne-a asigurat Dionysios. Chiar dacă mulţi afirmă că însuşi regele perşilor s-a îmbarcat pe o corabie şi a străbătut marea pentru a-i pedepsi pe atenienii care au atacat oraşul Sardes, eu nu cred, fiindcă pentru o trebuşoară ca asta ar fi fost nevoie de mulţi ani. Iar de i-ar trece prin minte aşa ceva regelui perşilor, mai întâi ar trebui să cucerească toate insulele. Ce mai încolo şi-ncoace, un atac împotriva continentului grecesc nu se face aşa, de pe azi pe mâine. Dar se mai povesteşte, şi de acest lucru chiar că nu mă îndoiesc, că regele perşilor ar fi dat poruncă sfetnicilor lui să-i şoptească la ureche în fiecare seară, înainte de a merge la culcare: „Stăpâne, să nu uiţi de atenieni!”

— Cam aşa stau lucrurile, a continuat Dionysios privindu-ne insolent cu ochii lui de taur. Acum, după ce Miletul a căzut, marea occidentală a devenit marea fenicienilor şi multe corăbii din Ionia au trecut deja în mâinile perşilor. Iar dacă şi Grecia străbunilor noştri va cădea, oare ce se va alege de noi, prinşi aici între cartaginezi şi tirenieni? De aceea gândesc că cel mai înţelept ar fi dacă ne-am lua noi bogăţiile din peşterile lui Krinippos şi am naviga degrabă spre Massilia. Dacă aşa vor zeii, perşii vor domina toată lumea. Probabil că am să o văd şi pe asta mai înainte de-a muri.

Îngrozit de prevestirile lui Dionysios, Micon a ridicat mâna în semn de împotrivire şi a rostit:

— Tu exagerezi, Dionysios! Eu am studiat trecutul multor popoare şi te pot asigura că nici un popor nu a dominat vreodată întreaga lume, nici chiar Egiptul sau Babilonul. Şi este un adevăr că nimeni nu şi-a putut imagina, mai înainte de a se fi întâmplat, că Egiptul nu va mai fi, fiindcă Egiptul era vechi de când lumea. Cred că aveam doisprezece ani când s-a răspândit vestea în tot arhipelagul grecesc că marele rege Cambyse a cucerit Egiptul. Tatăl meu era un om instruit, el însuşi călătorise în Naucratis. Şi nu a vrut să creadă în acest zvon, însă când nu s-a mai putut opune şi a înţeles că este adevărat, nu a mai vrut să trăiască într-o lume în care aşa ceva este cu putinţă, s-a întins pe pat, şi-a acoperit capul cu veşmintele şi a murit. De atunci s-au apucat olarii din Attica să zugrăvească pe vasele de ceramică figuri roşii, ca să se marcheze astfel începutul declinul lumii. Uite, nici chiar Darius, cât o fi el de regele regilor, tot nu i-a putut învinge pe sciţi.

— Dacă tot nu te pricepi la războaie, l-a întrerupt enervat Dorieus, mai bine ţi-ai ţine gura. Pe sciţi n-are cum să-i învingă nimeni, fiindcă sunt nomazi. Ăsta nu-i regat, dacă nu poţi tu să ştii niciodată în ce parte îi poţi găsi pe sciţi la ei acasă. De altfel, o victorie împotriva sciţilor, n-are nici o valoare pentru un războinic adevărat. Eu îi înţeleg dorinţa lui Darius de a cuceri întreaga lume. Şi poate că acum este timpul cel mai potrivit pentru asta. Şi s-ar putea ca grecii, ce s-au înrolat ca mercenari în armata perşilor, să fi făcut cea mai bună alegere. Dar destinul meu este altul, eu trebuie să-mi redobândesc moştenirea acum, cât mai este încă timp.

A tăcut un moment, şi-a muşcat buzele şi l-a privit fix pe Dionysios, nehotărât încă de unde să înceapă ce-şi pusese-n gând să-i spună. Şi plin de entuziasm, a început să-şi expună planul:

— Nu există pe mare un bărbat mai demn de cinste ca tine, Dionysios foceanule! În bătălii navale tu eşti neîntrecut. Dar eu sunt născut pentru războaie terestre, iar evenimentele ce au fost să se întâmple îmi tulbură fiinţa, fiindcă Grecia este în pericol. Noi trebuie, cât încă mai este timp, să întărim puterea Greciei occidentale. Şi o vom putea face doar eliberând Segestul şi toată ţara Eryxului, ca să fie ruptă puntea de legătură dintre Cartagina şi Sicilia.

Dar Dionysios i-a risipit entuziasmul când i-a spus:

— Tu grăieşti drept şi gândurile tale sunt demne de laudă, lacedemonianule! Dar nu uita că au fost mulţi aceia care, bântuiţi de aceleaşi îndemnuri lăuntrice, şi-au lăsat oasele în Segest. Chiar şi mulţi bărbaţi din Foceea au murit în această ţară. Bănuiesc că în cursul călătoriei, din care abia te-ai întors, ai avut deja ocazia să aduci jertfe şi la mormântul tatălui tău, aşa că ai putut vedea cât de mulţi şi-au irosit viaţa în zadar.

Şi a mai spus:

— Dar oare de ce să ne pierdem noi timpul cu răfuieli absurde? Ce avem noi de făcut este să pornim cât mai degrabă spre Massilia, iar după aceea să întemeiem un oraş nou, fie pe cursul fluviului, fie pe coasta Iberiei, acest lucru chiar că nu le va conveni cartaginezilor.

Dorieus s-a ridicat şi a început să umble cu paşi apăsaţi prin sala banchetului lui Tanaquil. Până la urmă, s-a oprit în faţa lui Dionysios, l-a contemplat îndelung, după care i-a spus:

— Dionysios din Foceea, pentru prima şi ultima dată te întreb: este de nestrămutat hotărârea ta de a naviga spre Massilia? Oare ţie îţi este indiferentă libertatea Greciei?

Sincer mirat, Dionysios l-a întrebat la rândul lui:

— Ascultă, Dorieus, ai băut chiar atât de mult vin de ţi s-a tulburat mintea? Ce vrei de la mine?

Înfuriindu-se şi mai tare, Dorieus a început să lovească nervos cu picioarele în podea. A început să-i tremure bărbia şi a strigat mânios:

— Aţi auzit amândoi, şi tu, Turms, şi tu, Micon, cum acest fiu de sclavi mi-a jignit ostentativ casa şi femeia.

Dionysios a înţeles imediat că n-are nici un rost să continue să se certe cu el, a încercat să-l liniştească, asigurându-l de prietenia lui, şi, râzând, i-a spus în glumă:

— Că rău de tot te-a mai izbit în cap vâsla aceea de la Lade, Dorieus! Dacă aceasta este casa ta, oare ţi-am ofensat eu casa? Dacă Tanaquil este soţia ta, oare ţi-am ofensat eu femeia?

— Auziţi-l, oameni buni, a urlat iritat Dorieus. Acum o numeşte pe femeia mea târfă!

Atunci s-a sculat Dionysios şi a spus:

— Jocul acesta merge prea departe. Explică ce ai vrut să spui, sau, dacă ai ceva împotrivă-mi, adresează-te lui Krinippos!

Mai întâi deconcertat, apoi cu ochii dilataţi de furie, Dorieus a început să ţipe:

— Chiar dacă locuiesc în casa lui Tanaquil şi mă culc în acelaşi pat cu ea, din moment ce ne-am căsătorit, nu-ţi permit să o numeşti târfă! Şi nici nu pot rămâne indiferent când te aud că minţi spunând că în această casă ţie nu ţi s-a oferit destul vin. În numele străbunului meu Herakles, sunt scârbit de insinuările tale abjecte, Dionysios!

Şi-a pus Dionysios amândouă mâinile pe cap şi, nedumerit de-a binelea, ne-a întrebat pe Micon şi pe mine:

— Care-i motivul de-i aşa de turbat şi oare ce vrea de la mine?

Prudenţi, atât eu cât şi Micon, nu i-am răspuns nimic. Dar Dorieus a văzut, bineînţeles, că nu eram de acord cu insinuările lui. Şi a spus cu o voce ceva mai blândă:

— Adevărul este că la neruşinatele tale insulte ar fi trebuit să te străpung cu sabia şi să răscumpăr jignirea ce i-ai adus-o femeii mele luându-ţi şi corăbiile, şi comorile. Dar astfel de obiceiuri nu sunt demne de un spartan. De aceea te provoc să lupţi cu mine, pentru a vedea căruia dintre noi i se cuvin corăbiile şi oamenii de pe ele.

— Gata, gata! a încercat Dionysios să-l liniştească. Eu sunt un om simplu şi nu-ţi înţeleg subtilităţile. Deci tu ţii morţiş să lupţi cu mine? Dac-am înţeles bine, tu vrei să fii comandantul corăbiilor? De ce nu? Dar bănuiesc că nu vei putea tu să te descurci mai bine decât mine la traversarea mării până la Massilia.

Dar Dorieus şi-a pierdut răbdarea şi a spus:

— Din partea mea, n-ai decât să navighezi şi până la Hades dacă-ţi place. Încetează odată cu Massilia! Numai când aud numele acestui oraş începe să mă doară capul şi mai tare.

— Durerea asta de cap a ta, de la vâsla aceea din Lade ţi se trage, i-a spus comprehensiv Dionysios şi s-a uitat spre Micon, gândind probabil că ar putea să-i dea un calmant pentru diminuarea durerii de cap.

— Pentru numele lui Herakles! a urlat ca scos din minţi Dorieus. N-a fost nicidecum o banală vâslă, a fost o lovitură de spadă. Nu continua să mă jigneşti! Nu-mi dispreţui ospitalitatea! Nu mă interesează pe mine Massilia aia a ta, eu trebuie să-mi recuperez drepturile ce le am asupra Segestului şi ţării Eryx. De aceea am eu nevoie de corăbiile tale, de oamenii tăi şi de comorile tale. Şi este posibil să reuşim, fiindcă fiii lui Tanaquil au şi început să organizeze revolta la Segest, iar cu ajutorul bogăţiei lui Tanaquil, îi vom putea avea de partea noastră şi pe sicanii ce locuiesc în păduri.

Îmbătat de propriile-i vorbe, el a devenit apoi din ce în ce mai prietenos şi ne-a explicat:

— Cucerirea Segestului nu este câtuşi de puţin dificilă, fiindcă aristocraţia acestui oraş este preocupată în exclusivitate doar de creşterea câinilor de vânătoare. Nici prin cap nu le trece lor să lupte, din moment ce plătesc atleţi care să se întreacă în locul lor şi ei se mulţumesc doar să privească. Cât despre muntele Eryx, acesta da, ar părea la prima vedere de neînvins, dar eu am o femeie…

S-a întrerupt brusc, s-a uitat spre mine, i s-a înroşit faţa, apoi şi-a reparat greşeala şi a spus:

— Noi avem o femeie care ne va ajuta. Este vorba despre preoteasa Afroditei, Arsinoe, care cunoaşte toate galeriile secrete din Eryx şi care ne va ajuta să cucerim templul şi să luăm de acolo comorile Afroditei.

N-am mai putut răbda, m-am ridicat şi, abia stăpânindu-mi mânia, l-am întrebat pe Dorieus:

— Oare când ai avut timp, nemernicule, să discuţi astfel de lucruri cu Arsinoe? Oare de ce ea nu mi-a spus un cuvânt despre ciudatele voastre planuri?

Dorieus a evitat să se uite în ochii mei.

— Voi aveţi alte lucruri de discutat, a bâiguit el. De altfel, Arsinoe mă va ajuta să-mi împlinesc planul doar în propriul tău interes.

Micon a închis întâi ochii, apoi i-a deschis, a scuturat din cap şi m-a întrebat:

— Ascultă, Turms, de la o vreme încoace tot vorbiţi despre o anume Arsinoe; încă de la Eryx aţi început-o. Lămureşte-mă şi pe mine cine-i această Arsinoe.

I-am explicat:

— Femeia care tu ai crezut că este Aura, nu este nicidecum Aura, ci preoteasa templului Afroditei, pe care eu am răpit-o. Ea şi-a schimbat deci înfăţişarea doar pentru a nu putea fi recunoscută când am plecat noi din Eryx.

Micon şi-a prins faţa în mâini şi a rămas nemişcat. L-am bătut încurajator cu mâna pe spate şi i-am spus:

— Oare tu chiar nu-ţi mai aminteşti că Aura a murit în Eryx din cauza imprudentei tale curiozităţi? Doar tu cu mâna ta ai aprins la ceremonia incinerării sicriul de plop alb în care era Aura.

Micon şi-a ridicat capul, chipul i s-a înseninat şi a spus mulţumit:

— Deci a fost adevărat! Mulţumesc zeiţei! Mă gândeam că de la atâta vin cât am băut, mi s-a părut doar că aşa s-a întâmplat. Deci sunt din nou liber. Fie-i binecuvântată cenuşa Aurei!

Cu un aer fericit, s-a ridicat din patul convivial, a făcut câteva sărituri ca şi cum ar fi dansat în jurul mesei şi a strigat bucuros:

— Mi s-a părut mie ceva schimbat la Aura, însă m-am gândit că trebuie să fie o consecinţă a întâlnirii cu zeiţa. Acuma înţeleg de ce am încercat un atât de nemaiîntâlnit extaz în braţele ei.

Nici n-a terminat de rostit Micon aceste vorbe; încă neînţelegând clar cum de a fost posibil aşa ceva, nu am mai fost în stare să spun nimic şi m-am gândit să-l strâng de gât pe Micon. Dar Dorieus a fost mai rapid, a izbit furios cu pumnul într-o cupă de vin care a crăpat în două şi a strigat:

— Şarlatan ipocrit! Ai îndrăznit să o atingi pe Arsinoe?

Şi a vrut să-l lovească, dar am intervenit eu şi i-am spus:

— Că Micon s-a înşelat şi a confundat-o pe Arsinoe cu Aura este de înţeles. Însă ce te împinge pe tine să aperi onoarea lui Arsinoe, asta nu înţeleg. Şi cum de-ai sedus-o până într-atât încât să-ţi împărtăşească planurile delirante în privinţa cuceririi Eryxului?

Dorieus a început să se apere:

— Linişteşte-te, Turms, eu nu am încercat nicidecum s-o seduc pe Arsinoe. Am fost doar enervat să aud acele grosolane vorbe ale lui Micon despre o femeie atât de onorabilă.

Îmi venea să urlu, să plâng, să sparg tot ceea ce era în jurul meu, dar Dorieus a încercat să mă liniştească şi a spus:

— N-are nici un rost să mai discutăm acum despre acest lucru în prezenţa unui om străin de casa noastră.

Şi s-a uitat spre Dionysios. Iar Dionysios a spus:

— Am ascultat cu mult interes planurile tale politice, Dorieus. Dar încă şi mai curios sunt să o văd pe acea femeie care a reuşit să vă zăpăcească în halul ăsta pe voi, cei care, până nu demult, eraţi trei bărbaţi destoinici şi înţelepţi.

Abia a rostit el aceste vorbe, că în aceeaşi clipă în sala banchetului şi-a făcut apariţia Arsinoe, urmată de Tanaquil, care era împodobită din cap până-n picioare cu tot felul de bijuterii, brăţări şi inele. Zdrăngăneau ca echipamentul greu al hopliţilor când pornesc la război. În contrast cu ea, Arsinoe era îmbrăcată simplu, chiar mai simplu decât aş fi dorit eu. Purta un hiton scurt prins pe un umăr cu o fibulă de aur, care mai mult o dezvelea decât o îmbrăca. Îşi ridicase părul auriu în felul în care-l purta zeiţa şi îl prinsese cu bijuteriile furate din comoara zeiţei. Pe piept strălucea, ca o rea prevestire, galbena piatră a lunii, atârnată de un lanţ de aur etrusc, pe care nu eu îl cumpărasem, fiindcă uitasem complet despre acest lucru încă din Eryx.

— O, tu, mare comandant de nave Dionysios! l-a salutat Arsinoe. Nici nu pot spune cât sunt de fericită că te întâlnesc. Atât de multe am auzit despre nemaipomenita ta iscusinţă pe mare. Şi am mai auzit, în secret, despre nemaipomenit de multele-ţi bogăţii ce le păstrezi în peşterile tiranului Krinippos.

După ce a cercetat-o cu obrăznicie din creştetul capului până-n tălpi şi din tălpi până-n creştetul capului cu ochii lui mari de taur, s-a întors spre noi şi ne-a întrebat iritat:

— Oare-aţi înnebunit toţi trei? Muşcatu-v-au câinii turbaţi? Sau poate că şerpii şi-au strecurat veninul în inima voastră. De ce trebuia să-i dezvăluiţi unei femei secretele noastre?

Arsinoe şi-a aplecat cu umilinţă capul şi a spus:

— Eu nu sunt decât o femeie slabă, frumosule Dionysios, dar cele mai ascunse secrete ale bărbaţilor sunt mai în siguranţă în inima mea decât în peşterile hrăpăreţului Krinippos.

Pe buzele ei a apărut un surâs nostalgic, pe care niciodată până atunci nu l-am mai văzut. Dionysios şi-a frecat ochii şi a clătinat din capul lui mare. Şi a spus amărât:

— Singurul lucru pe care sărmana mea mamă – care era sclavă – mi l-a repetat, pe când mă legăna la sânul ei, a fost că niciodată nu trebuie să te încrezi în marinari. Abia după ce am gustat destul din amărăciunea acestei vieţi, am învăţat că nu trebuie să am încredere în vorbele nici unei femei. Şi ştiu sigur că mai degrabă poate fi păstrat un secret dacă îl strigi în gura mare în agora, decât dacă i-l spui între patru pereţi unei femei. Dar când mă priveşti cu ochi atât de melancolici, o, preoteasă a Afroditei, îmi este greu să rezist tentaţiei de a crede că dintre toate femeile, probabil că tu eşti o excepţie.

— Arsinoe, am strigat eu enervat, îţi interzic să te mai uiţi în felul acesta la alţi bărbaţi!

Dar acelaşi lucru ar fi fost de-aş fi ţipat la pereţi. Arsinoe nici nu m-a băgat în seamă şi s-a aşezat încet pe marginea patului convivial pe care se odihnea Dionysios. După ce Tanaquil a deschis o nouă amforă de vin, Arsinoe i-a întins o cupă cu vin lui Dionysios. Cu un aer absent, Dionysios a lăsat să curgă câteva picături de vin pe podea şi i-a spus:

— Nu-mi mai amintesc ce-am spus, dar am fost uimit de cuvintele cu care m-ai întâmpinat. Atât bărbaţii, cât şi femeile mi-au spus întotdeauna că sunt un bărbat puternic, dar că sunt un bărbat frumos, aşa ceva nimeni nu mi-a mai spus, nici măcar mama mea. Pentru numele tuturor zeilor, femeie, oare ce doreşti de la mine de-mi spui că sunt frumos?

Şi-a sprijinit bărbia în mâini Arsinoe, s-a uitat cu faţa uşor înclinată spre Dionysios şi a spus:

— Nu mă mai tulbura privindu-mă astfel, marinarule! Simt cum mi se înroşesc obrajii. Poate că o femeie nu ar trebui să-i spună direct unui bărbat ce simte, dar când am intrat aici şi te-am văzut, cu imensul cercel de aur în ureche, trupul tău puternic m-a făcut să tremur, ca şi cum aş fi văzut un zeu impunător, imens, cu barba neagră şi frumoasă.

— Rar poţi vedea un bărbat frumos, a continuat Arsinoe contemplându-l ca şi cum ar fi fost în extaz. Frumuseţea unui bărbat, de fapt, este altceva decât frumuseţea unei femei. Poate că unora le place frumuseţea fragilă a tinerilor imberbi. Mie niciodată aşa ceva nu mi-a plăcut. Nu, un bărbat puternic, viril, cu un trup gros ca un trunchi de copac, cu mâini şi picioare viguroase, un bărbat cu o barbă mare şi ondulată, de care să te poţi agăţa, un bărbat cu ochi mari şi fioroşi ca ai unui taur, doar acesta este, după mine, un bărbat frumos. O, Dionysios! a suspinat ea, îţi admir iscusinţa, dar ceea ce mă atrage mai mult este frumuseţea ta şi îţi jur că eu până acum nu am mai văzut un bărbat atât de frumos ca tine.

Pupilele ochilor ei s-au dilatat, şi, pe neaşteptate, a mângâiat urechea la care Dionysios avea un imens cercel de aur. Dionysios a tresărit, ca şi cum şfichiul unui bici l-ar fi atins.

— Pe numele lui Poseidon! a murmurat el cu o voce pierdută.

A ridicat braţul ca şi cum ar fi vrut să atingă buzele lui Arsinoe, dar şi l-a retras imediat, s-a tras în cealaltă parte a patului, apoi a coborât din pat şi a spus printre dinţi:

— Târfă! târfă şi încă o dată târfă! nu cred eu în nici o vorbă de-a ta, degeaba încerci să mă ameţeşti!

Şi fără să se uite la nimeni, a ieşit grăbit din sala banchetului lui Tanaquil, apoi am auzit când şi-a luat scutul de aramă din vestibul, şi când am ajuns noi afară, el tocmai trântea poarta casei şi ieşea în stradă.

Ne-am întors în sala banchetului, dar n-aveam nici o putere să ne uităm unii la alţii. Iar eu mă simţeam stânjenit, dezorientat. Dar Arsinoe, cu surâsul ei amăgitor, a risipit încordarea în care eram noi ceilalţi şi mi-a şoptit cu tandreţe:

— Turms, dragostea mea, dar nu ai nici un motiv sa fii atât de trist. Vino cu mine, fiindcă eu trebuie să-ţi spun ceva.

În timp ce plecam din sala banchetului, am văzut cum Dorieus i-a tras un pumn lui Micon şi cum acesta, după ce s-a izbit de un perete, a căzut în genunchi apăsându-şi cu mâna faţa lovită.

Apoi am fost doar cu ea, dar mă simţeam singur şi am privit-o pe Arsinoe ca pe o fiinţă străină. Nemaiştiind cu ce să încep, nici nu-i de mirare că am început prost. Am întrebat-o:

— Oare ţie nu-ţi este ruşine să te arăţi pe jumătate dezbrăcată în faţa unui bărbat străin?

— Vai, Turms! a protestat ea. Doar tu mi-ai cerut să mă îmbrac mai simplu. Tu mi-ai repetat deja de o sută de ori că nu ai cum să-mi împlineşti toate modestele mele dorinţe şi că în câteva zile te-ai îndatorat pentru câţiva ani din cauza pretenţiilor mele. Crezi că trebuia să mă îmbrac şi mai simplu?

Nici n-am apucat să deschid gura că ea a şi spus:

— Nu, Turms! Nu te grăbi să-mi răspunzi. Gândeşte-te bine înainte de a deschide gura. Eu deja nu mai suport!

— Nu mai suporţi? am întrebat-o eu uimit. Tu nu mai suporţi?

— Bineînţeles că nu mai suport, a spus ea cu convingere. Chiar şi răbdarea unei femei îndrăgostite are o limită. De când suntem la Himera, am observat că orice-aş face, tu nu eşti mulţumit. Vai, Turms, cum a fost cu putinţă de-am ajuns noi să nu ne mai înţelegem?

Cu o adevărată disperare s-a trântit în pat printre multele veşminte aruncate în dezordine, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a început să plângă în hohote. Şi plânsul ei, ca de obicei, mi-a înmuiat inima, şi am început să mă gândesc că, poate, într-adevăr, eu sunt vinovat. Apoi mi-am amintit de Dorieus, care se temuse să mă privească în ochi şi de expresia vinovată a lui Micon, aşa că nu m-am mai gândit la Dionysios. Am simţit cum tot sângele mi se urcă în cap de furie şi am ridicat mâna să o lovesc, dar nu am putut-o lovi, fiindcă, văzându-i trupul fragil, care tremura de-atâta plâns, mi s-a făcut milă. Apoi braţele ei s-au întins spre mine şi m-au îmbrăţişat strâns, tot mai strâns, până când am plutit din nou împreună cu ea pe deasupra norilor şi mi-am uitat supărarea.

Dar în clipa aceea liniştită, când eram amândoi înmuiaţi, ea mi-a atins fruntea transpirată şi mi-a spus cu reproş:

— O, Turms! Oare de ce te porţi cu atâta cruzime faţă de mine, când vezi cât de mult te iubesc?

Şi chipul ei părea atât de sincer când vorbea… Totuşi, mie nu-mi venea să-mi cred urechilor. Am strigat:

— Arsinoe, oare cum poţi să spui astfel de vorbe? Oare să nu-ţi fie câtuşi de puţin ruşine? Mă priveşti atât de senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deşi te-au călărit recent prietenii mei cei mai buni.

— Nu-i adevărat, a spus ea, însă a evitat să se uite la mine.

— Dacă într-adevăr m-ai iubi… am început eu, dar nu am mai putut continua, fiindcă simţeam că mă înăbuş de mânie şi de umilinţă.

Arsinoe şi-a schimbat deodată tonul şi cu o voce gravă mi-a spus:

— Turms, eu sunt o fiinţă fragilă, doar ştii asta. Eu sunt femeie. Poate că n-ar trebui să fii tu atât de sigur de mine, dacă eu însămi nu pot fi sigură de mine. Însă de ceea ce tu poţi fi sigur, acum şi pentru totdeauna, este că eu, într-adevăr, te iubesc numai pe tine. Oare aş fi abandonat viaţa luxoasă pe care o duceam în templul din Eryx, de nu te-aş fi iubit atât de mult?

Vorbea cu atâta sinceritate, încât mi se părea că vorbele ei sunt adevărate. Amărăciunea mea începea să se transforme în regret.

— Micon cu gura lui a spus că… am început eu.

Dar ea şi-a apăsat palma-i moale peste gura mea şi a spus:

— Încetează! Recunosc că aşa a fost, dar eu nu am dorit acest lucru. Numai din dragoste pentru tine l-am acceptat. Tu însuţi mi-ai spus că eşti în pericol dacă se va afla că eu nu sunt Aura.

— Dar Micon a spus că… am încercat eu pentru a doua oară să vorbesc.

Dar ea m-a întrerupt şi, sigură pe ea, a continuat:

— Ştiu ce vrei să-mi spui. Bineînţeles, aşa este. Dar tu nu trebuie să uiţi că fiecare femeie are mândria ei. Oare cum aş fi putut eu să mă înjosesc şi să mă iubesc cu Micon ca o oarecare fată neinstruită de siculi? Se înţelege că el a văzut deosebirea, că măiestria mea nu oricare femeie o are, însă a considerat-o o consecinţă a binecuvântării zeiţei.

Şi a mai spus gânditoare:

— Dar să ştii că nici Micon nu-i lipsit de calităţi.

— Încetează! am rugat-o eu. O, zei! Oare cum poţi să te mai şi lauzi? Dar spune-mi, în braţele lui Dorieus cine te-a mai împins?

— Bineînţeles că am discutat cu el. Ce, n-am voie, dacă tot locuim în aceeaşi casă? De altfel, Tanaquil m-a îndemnat să particip la planurile lor. Dar să ştii că Dorieus este un bărbat deosebit de frumos şi este drept, eu i-am spus şi lui acest lucru. Probabil că şi eu îi voi fi trezit un oarecare interes. Dar ascultă, Turms, ce vină am eu dacă sunt o femeie frumoasă?

— Deci şi cu el? am răcnit eu şi m-am aplecat să-mi iau sabia de lângă pat.

Dar Arsinoe m-a liniştit şi a spus:

— Dar nu s-a întâmplat nimic! Eu i-am explicat că aşa ceva nu este posibil, Dorieus şi-a cerut iertare şi am rămas în continuare prieteni.

Cu un surâs distant, m-a privit direct în ochi şi a continuat:

— Încetează, Turms, cu bănuielile astea ale tale! Eu îi voi fi de mare folos ca să-şi împlinească planurile ce le are. Şi-apoi, este fără sens să-ţi faci un duşman din cineva pe care l-ai putea ajuta.

În mine, speranţa şi îndoiala făceau casă bună.

— Ai putea jura că Dorieus nu te-a atins? am întrebat-o eu.

— M-a atins, nu m-a atins, încetează cu prostiile astea! Poate că m-a atins puţin, dar nu m-a supus voinţei lui de bărbat. Uite, spune tu pe ce zei vrei să jur şi eu voi jura!

— Jură pe dragostea noastră! i-am spus eu.

A ezitat un moment, apoi a repetat:

— Jur pe dragostea noastră!

Dar am văzut când i-au tremurat ochii. M-am ridicat şi am spus:

— Bine. Mă voi duce să mă conving eu însumi.

— Nu! a ţipat ea.

Dar imediat după aceea, ridicând din umeri, mi-a spus:

— N-ai decât să te duci, dacă aşa vrei tu. Este cel mai bine. Convinge-te singur, dacă în mine nu ai încredere. Dar la asemenea hărţuieli, chiar că nu m-am aşteptat de la tine!

Mă intimida expresia nevinovată a chipului ei şi ochii inundaţi de lacrimi. Totuşi m-am opus aparenţei şi m-am dus să aflu din gura lui Dorieus adevărul. Altfel nu aş fi putut niciodată să mă liniştesc din cauza îndoielii, aşa gândeam. Cât de naiv eram! Ca şi cum ar fi fost posibil să-mi fie liniştită o clipă inima alături de Arsinoe!

L-am găsit pe Dorieus în curte. Era întins în bazinul cu apă termală. Apa galbenă mirosea a pucioasă şi trupul lui musculos părea încă şi mai mare sub apă. M-am străduit să fiu calm, m-am aşezat pe marginea bazinului cu picioarele în apă şi i-am spus:

— Dorieus, aminteşte-ţi de stadionul din Delfi! Aminteşte-ţi de Corint şi de războiul din Ionia! Prietenia noastră înseamnă mai mult decât orice altceva, iar tu, ca bărbat, ştii prea bine că un adevăr amar este mai bun decât o minciună dulce. Eu nu mă voi mânia pe tine de-mi vei spune adevărul. În numele prieteniei noastre, spune-mi: te-ai culcat tu cu femeia mea? ţi-ai vărsat tu sămânţa în trupul ei?

Mi-a evitat privirea. A ezitat mult timp, apoi a spus:

— O dată, sau poate că de două ori. Şi ce-i cu asta? N-am avut eu nici o intenţie, poţi să fii sigur. Dar la ispită nu am putut rezista.

Onestitatea lui Dorieus era o dovadă clară că el era la fel de naiv ca şi mine, dar în acea vreme eu nu ştiam cât de naiv eram. Mi-a trecut un frison rece prin şira spinării când l-am întrebat:

— Ai forţat-o să se culce cu tine?

— Asta-i bună, cum s-o forţez? m-a întrebat uimit Dorieus. Dar, prietene Turms, înseamnă că tu nu o cunoşti încă bine pe femeia aceasta. Doar ţi-am spus că nu am putut rezista chemării ei ispititoare.

Odată depăşit greul, lui a început să-i fie teamă şi mi-a spus:

— Te rog, nu-i povesti despre asta lui Tanaquil! Nu vreau să o întristez şi pe ea. Uite, am să-ţi spun exact cum a fost. La început Arsinoe mi-a admirat muşchii şi a spus că n-a mai văzut un bărbat atât de voinic ca mine. Şi mi-a mai spus că, în comparaţie cu mine, tu parcă nici n-ai fi bărbat.

— Chiar aşa a spus? l-am întrebat eu prăbuşit de-a binelea.

— Chiar aşa. Se pare că Tanaquil s-a mândrit cu forţa mea şi acest lucru a făcut-o invidioasă pe Arsinoe. Tu ştii prea bine că nici nu-i nevoie de prea multe ori să fie mângâiat un bărbat pe picioare, că şi începe să i se deştepte din somn cocoşul. Şi să-ţi spun drept, după ce s-a deşteptat bine, nu m-am mai gândit eu nici la prietenie, nici la onoare, nici la alte exigenţe. Vrei să-ţi povestesc până la capăt?

— Cred că-i destul, i-am spus eu. Am înţeles deja, cred c-am înţeles destul de bine.

Cu toate astea, nu puteam să înţeleg. I-am spus:

— Dorieus, ceva tot nu înţeleg eu. Ea pretinde că tu nu ai supus-o voinţei tale de bărbat.

L-a pufnit râsul, s-a uitat amuzat la mine, şi-a pipăit muşchii şi a spus:

— Pretinde ea asta? Poate că-i este milă de tine, dar s-o fi văzut şi, mai ales, s-o fi auzit!

M-am ridicat atât de brusc, încât eram cât pe ce să cad în apă.

— Să-ţi fie de bine, Dorieus! i-am spus eu muşcându-mi buzele. Nu sunt supărat pe tine şi nici nu vreau să mai discutăm vreodată despre această întâmplare. Dar te-aş sfătui să nu o mai repeţi!

M-am întors în casă şi lacrimile mi-au curs calde pe obraji şi am ştiut atunci că niciodată nu mă voi mai putea încrede în nimeni din această lume, cu atât mai puţin în Arsinoe. Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi va cunoaşte acest adevăr amar. Face parte din realitatea acestei vieţi, ca foamea şi setea, ca pâinea acoperită de cenuşă sau ca vărsatul de vânt.

Dar când am intrat în sala banchetului, am încercat să-mi fac curaj. O ciudată uşurare m-a bântuit atunci, fiindcă dintr-o dată am înţeles că nu mai am nici un fel de datorie faţă de Dorieus şi că nici el nu-mi mai datorează nimic. Prietenia noastră nu mai avea deja nici o valoare, fiindcă el îşi bătuse joc de principiile prieteniei, chiar dacă o făcuse fără voia lui. Când am ajuns din nou în camera noastră, Arsinoe s-a ridicat din pat şi m-a întrebat batjocoritor:

— Aşadar, l-ai întrebat pe Dorieus? Oare nu-ţi este acum ruşine că m-ai bănuit de pomană?

— Oare mie ar trebui să-mi fie ruşine? Ipocrizia ta nu are limite, Arsinoe. Dar Dorieus mi-a confirmat…

— Ţi-a confirmat ce? m-a întrebat Arsinoe cu o voce atât de mirată, încât din nou am început să mă îndoiesc.

— Că te-ai desfrânat în braţele lui, o dată sau de două ori, aşa mi-a spus. Dar tu o ştii la fel de bine.

M-am aşezat pe marginea patului şi mi-am acoperit faţa cu mâinile.

— Oare de ce m-ai minţit şi ai jurat strâmb în numele dragostei noastre? am întrebat-o disperat. 0, Arsinoe, niciodată nu voi mai putea avea încredere în tine!

Ea mi-a mângâiat umerii şi mi-a spus neliniştită:

— Vai, Turms, ce lucruri îngrozitoare îmi povesteşti tu! Dar nu se poate să fi afirmat Dorieus aşa ceva, îţi jur că între noi nu s-a petrecut nimic! Adică tu crezi mai mult în elucubraţiile acestui spartan lăudăros decât în vorbele mele? Eu acest lucru nu îl înţeleg.

Am simţit nevoia să-i privesc chipul, ce afişa în acea clipă – cu multă dezinvoltură – inocenţa. Voiam s-o cred, voiam să se risipească toate îndoielile mele. A observat dorinţa mea şi s-a grăbit să-mi explice:

— Vai, Turms! Abia acum înţeleg eu mai bine ce s-a întâmplat. A fost atins în orgoliul lui de bărbat, pentru că l-am refuzat cu atâta fermitate, de aceea a vrut el să se răzbune pe mine, mai cu seamă că el te cunoaşte şi ştie cât de repede intri tu la bănuieli din nimic.

— Încetează, femeie! i-am spus eu scârbit. Arsinoe, sunt atât de deprimat, sunt aproape în agonie. Ştiu eu prea bine că Dorieus nu a minţit. Oricum, pe el îl cunosc mai bine decât pe tine.

Şi-a prins capul între mâini şi m-a privit direct în ochi. Apoi, după ce m-a studiat un oarecare timp, s-a ridicat şi a spus:

— Deci, aşa stau lucrurile. Ascultă, Turms, dacă tu preferi să-i crezi pe alţii mai mult decât pe mine, eu nu mai am putere să lupt de una singură pentru păstrarea dragostei noastre. Să nu-mi mai spui nimic! Totul s-a terminat, Turms, şi te las cu bine, fiindcă mâine mă voi întoarce la Eryx.

Oare ce altceva aş fi putut face? M-am aruncat la picioarele ei şi i-am cerut iertare pentru că am bănuit-o pe nedrept. Fiindcă nu puteam trăi fără ea, aşa credeam eu atunci. Fiindcă trupul meu era însetat după al ei şi nu aş fi vrut să o pierd.

Şi din nou am plutit cu ea pe deasupra norilor, încrâncenat şi însetat de iubire, şi toată minciuna, toată ipocrizia, toată umilinţa de pe pământul acesta mărginit nu au mai avut nici o importanţă.

Sosise deja sezonul de navigaţie şi, după ce toată iarna lucraseră la ridicarea zidului oraşului, bărbaţii din Foceea erau neliniştiţi, adulmecau vântul şi cercetau semnele cerului în vederea plecării. Dionysios lansase deja în apa mării noua corabie, iar amândouă penticonterele nu mai fuseseră niciodată atât de meticulos călăfătuite ca în acea primăvară. Nu era vâslă, velă, catarg, îmbinare, pe care Dionysios însuşi să nu o fi controlat cu atenţie. Seara, marinarii îşi ascuţeau armele, iar cei care se îngrăşaseră în timpul iernii îşi modificau pieptarele de protecţie, cuirasele, jambierele şi dădeau găuri noi în centurile de legătură ale acestora. Vâslaşii cântau stridentele cântece de rămas-bun, iar cei care se căsătoriseră în Himera au început să-şi roadă aprig unghiile tot gândindu-se dacă nu cumva-i o nebunie să-şi expună femeile pericolelor neprevăzute ale mării.

Fiecare a mângâiat-o pe nevasta lui şi i-a spus tu aştepţi un copil să se nască şi marea este mai primejdioasă decât bănuieşti dar cel mai mult îmi este teamă să nu fii luată ostatecă pe o corabie tireniană de război împreună cu pruncul ce-l porţi în pântece mai bine ai răbdare şi după ce voi ajunge în Massilia îţi voi trimite veşti.

Şi a asigurat-o că totul se va termina cândva cu bine, şi a privit tremurând în ochii ei aburiţi de lacrimi. Iar femeia a început să plângă şi să se frământe de teamă pentru bărbatul ei, s-a tăvălit de durere, i-a sărutat genunchii şi l-a rugat stăruitor să nu mai plece din Himera. Dar bărbatul i-a spus nu mai plânge îmi fac mai mult rău lacrimile tale îmi răvăşesc inima şi aşa atât de tristă ce pot să fac dacă mult înainte de a te găsi pe tine i-am jurat lui Dionysios credinţă de aceea nu pot să-l abandonez eu pe el şi să-mi trăiesc mai departe viaţa ca un ticălos sperjur.

Cât despre femei, după ce-au plâns cât au plâns şi au implorat toţi zeii, au decis totuşi să rămână în Himera.

Dar Krinippos a hotărât ca fiecare femeie să primească o sumă de bani corespunzătoare poziţiei ce o are pe corabie bărbatul ei. Un vâslaş să plătească treizeci de drahme, iar un suliţaş o sută de drahme. Şi a mai hotărât ca pentru fiecare femeie din Himera ce a rămas grea în timpul iernii, de va fi fost ea fecioară sau de nu va fi fost, va trebui Dionysios să plătească câte zece drahme din argint. Despre un astfel de jaf legiferat, nimeni nu mai auzise până atunci. Aşa că, furioşi, marinarii lui Dionysios s-au strâns în agora şi au început să strige că Krinippos este un tiran nerecunoscător şi că nici nu au mai auzit să existe undeva un bărbat atât de cupid ca el.

— Oare doar noi suntem bărbaţi în Himera? Oare doar între picioarele noastre atârnă un mădular viril? au ţipat ei şi s-au tânguit. Chiar şi pe efigia acestui oraş este un cocoş. Ce vină avem dacă târfele au tras de noi şi ne-au încurajat să le facem poftele? Toată iarna am muncit noi ca nişte sclavi să-ţi ridicăm zidul, tiranule Krinippos, şi seară de seară am fost obosiţi. De unde să mai fi avut putere să zămislim copii? Abia de ne puteam târî până acasă. Oare este vina noastră dacă fecioarele şi femeile acestui oraş se întrec una pe alta, care să ajungă prima în paturile noastre? După ce au stors toată vlaga din trupul nostru, drept ar fi ca ele să ne plătească nouă despăgubiri.

Dar Krinippos şi-a astupat urechile cu mâinile şi a spus sever:

— Legea este lege şi atâta timp cât îmi va mai creşte barba, vorbele mele vor fi lege în Himera. Dar dacă nu vreţi să plătiţi, puteţi să le luaţi pe soţiile voastre cu voi. Chiar şi pe fetele ce aşteaptă prunci puteţi voi să le luaţi pe corabie. Alegeţi deci cum vă este mai bine! Tiranul a vorbit.

În timpul acesta, Dionysios a stat deoparte şi nu a făcut nici un gest întru apărarea oamenilor lui. Fiindcă din Himera trebuia să se asigure cu apă şi hrană în vederea călătoriei pe mare. Dar şi mai mult, era în interesul lui să nu intre în conflict cu tiranul Krinippos, pentru a-şi putea recupera comorile. Şi, în timp ce oamenii lui se agitau şi urlau nemulţumiţi, el doar a privit. Însă când bărbaţii din Foceea au început să-şi rupă de pe ei veşmintele şi să se tânguiască de nedreptatea ce li se făcuse, atenţia i-a fost atrasă de un semn pe care l-a văzut pe umărul unuia dintre cei mai gălăgioşi vâslaşi. Şi l-a întrebat furios:

— Ce semn este acesta de pe spatele tău?

Vâslaşul a privit peste umăr şi i-a răspuns iritat:

— Este un semn sacru ce nu se mai poate spăla, care mă va face invulnerabil în luptă. Nici n-a fost prea scump. Cu tot cu vraja rostită, m-a costat doar o drahmă.

Toţi bărbaţii din Foceea s-au înghesuit apoi în jurul lui Dionysios, şi-au dezgolit umerii şi i-au arătat acelaşi semn ce fusese crestat pe pielea lor. Dionysios s-a întunecat la faţă şi a spus:

— Nu sunteţi voi nicidecum mai breji decât mercenarii traci, care-şi crestează pe faţă cercuri albastre! Câţi dintre voi au astfel de semne şi cine le-a făcut?

Mai mult de jumătate dintre bărbaţii Foceei aveau un astfel de semn pe umăr şi celor mai mulţi, ce fuseseră tatuaţi, încă nici nu li se vindecase rana, fiindcă doar de câteva zile apăruse în Himera acel magician ce făcea astfel de semne. Semnul avea forma secerii lunii şi era tatuat pe umărul stâng. Pielea fusese mai întâi crestată cu un tăiş ascuţit, apoi peste rană a fost aplicată culoarea albastră ce a fost sfinţită cu cenuşă sacră, după care totul a fost acoperit cu salivă sacerdotală, aşa i-au explicat toţi lui Dionysios că făcuse magicianul.

— Duceţi-mă la el! le-a poruncit ameninţător Dionysios. Vreau să desluşesc de pe propriul meu umăr care este mesajul acestui semn.

Au privit nedumeriţi bărbaţii Foceei în jurul lor şi uimiţi peste măsură au spus că doar cu câteva clipe mai înainte fusese acel magician într-un colţ al pieţei şi însemna pe o tăbliţă de ceară nişte semne vrăjite. Dar oricât au cercetat piaţa, oricât l-au căutat în tot oraşul întrebând despre el din casă în casă, nu l-au mai putut găsi. Magicianul parcă fusese înghiţit de pământ. Şi toţi au spus că, într-adevăr, acel magician era un cunoscător al tainelor sacre, iar bărbaţii ce încă nu apucaseră să fie tatuaţi le-au spus vorbe de ocară celorlalţi pentru că nu i-au anunţat şi pe ei la timpul potrivit. Deşi nimeni nu a putut prea bine să-şi amintească cum arăta acel magician, toţi au afirmat că era foarte tânăr şi faţa lui era arămie ca a fenicienilor, dar că nu era fenician, fiindcă vorbea limba greacă ca oricare grec.

În timpul acesta, Krinippos, a cărui faţă era contorsionată de suferinţă, a anunţat cu o voce sfâşiată că-l doare îngrozitor pântecele şi s-a retras din agora. Şi Dionysios avea o faţă crispată, ca şi cum ar fi fost atins şi el de o durere cumplită de burtă, dar oamenilor lui nu le-a reproşat nimic. În aceeaşi seară, el a venit în casa lui Tanaquil însoţit doar de şeful timonierilor de pe corabia cea mare şi ne-a spus:

— Din cauza acestui semn albastru suntem într-un mare pericol. Tiranul Krinippos va veni în această noapte aici, fiindcă în propria-i casă nu doreşte, din principiu, să aibă întruniri secrete. Despre planurile noastre nu trebuie să spunem nimic, vom asculta doar ce voieşte el să ne spună.

Dorieus a suspinat şi a spus:

— În acest moment, planurile mele sunt destul de clare. Aş fi bucuros, Dionysios, dacă de bunăvoie vei fi de partea mea, ca să nu fie nevoie de nici o înfruntare pentru a se stabili cine ia comanda.

A oftat din greu Dionysios şi a spus resemnat:

— Fi-va precum voieşti tu. Dar abţine-te şi nu rosti nici un cuvânt despre Segest lui Krinippos, fiindcă de va şti el despre ce gândeşti tu, ne va împiedica să părăsim Himera. Dar nu putem încă hotărî că eu voi fi comandantul pe mare, iar tu pe uscat. O vom putea face la momentul oportun, când vom fi într-un oraş de coastă al ţării Eryx, fiindcă atunci noi va trebui să hotărâm ce vom face cu corăbiile.

După ce s-a gândit cât s-a gândit, Dorieus a acceptat amânarea şi a spus:

— Poate că aşa este cel mai bine. Dar odată ajunşi pe uscat, nu vom mai avea nevoie de nici o corabie. Şi pentru a fi siguri că nimeni nu va fugi ca un laş în timpul luptei, le vom da foc.

Dionysios şi-a lăsat capul în jos pentru a-şi ascunde indignarea şi l-a aprobat.

La rândul său, oarecum suspicios, Micon l-a întrebat pe Dionysios:

— Oare de ce eşti atât de neliniştit pentru acest semn albastru? N-are rost să-ţi fie teamă de un şarlatan care-şi câştigă pâinea profitând de credulitatea unor marinari naivi.

După ce l-a trimis pe timonier să verifice dacă nu cumva după draperii era vreo femeie care să asculte, Dionysios a spus:

— O corabie din Cartagina a fost semnalată în apele Himerei. Bănuiesc că este o navă de veghe, care va preveni flota cartagineză în momentul în care noi vom pleca.

Cu degetul arătător Dionysios mi-a atins umărul stâng şi cu un surâs sinistru pe buze a spus:

— Uite, de aici, exact din acest loc, preotul sacrificator din Cartagina începe jupuirea de viu. Capul, mâinile şi picioarele nu le jupoaie, aşa că victima mai poate trăi încă multe zile şi poate merge pe propriile-i picioare. În felul acesta sunt pedepsiţi piraţii în Cartagina. Dar, pe lângă jupuire, ca victima să nu se plictisească, mai au ei şi alte obiceiuri cu care să-l distreze.

Dorieus, care îl asculta încremenit de uimire, a fost deodată scuturat de un frison. Dionysios a continuat:

— Că va fi fost din greşeala vreunuia dintre noi, sau că cineva mai isteţ din acest oraş îşi va fi dat seama cine suntem, nu ştiu. Cert este că am fost descoperiţi. Cartaginezii ştiu deja că bogăţiile noastre nu provin doar din bătălia de la Lade, aşa că pe mare nu mai putem fi în siguranţă. Probabil că le vor fi comunicat despre noi şi etruscilor, dar acest lucru nu mai are nici o importanţă, fiindcă noi ştim deja că etruscii nu ne permit să navigăm în apele lor.

Micon era puţin ameţit, fiindcă începând încă din zorii zilei băuse destul de mult vin. Cu obrajii tremurând, i-a spus lui Dionysios:

— Ascultă, Dionysios, nu sunt eu un fricos, dar să-ţi spun drept, mi s-a cam făcut scârbă de mare, aşa că, dacă n-ai nimic împotrivă, mai bine rămân în Himera şi reîncep să-mi practic meseria de medic.

Dionysios a început să râdă cu poftă, l-a bătut pe umăr şi i-a spus:

— Din partea mea, n-ai decât să rămâi în Himera. De fapt, ceva mai rău decât că-ntr-o zi Krinippos te va da pe mâna fenicienilor, nici n-are cum să ţi se întâmple. Dar nu fi trist, pielea ta va fi la mare cinste, o vor întinde la intrarea în portul Cartagina. Poţi fi sigur că spionii lor şi-au întipărit deja în memorie chipul tău şi al meu, al lui Dorieus şi al lui Turms, precum şi chipurile timonierilor şi celorlalţi oameni mai importanţi din echipaj. Şi nu-ţi face griji, fenicienii sunt perseverenţi; zece ani de-acum înainte, de-am avea atât de mare noroc încât să ajungem vii la Massilia, încă vor mai fi cu ochii pe noi.

— Dar abia ai promis că nu mai navigăm spre Massilia, l-a întrerupt neliniştit Dorieus.

— Bineînţeles că nu vom mai naviga, l-a asigurat Dionysios. Cartaginezilor le-a fost teamă că noi vom fi aflat deja despre intenţiile lor, de aceea s-au grăbit să-i însemne pe toţi oamenii noştri, pentru a fi siguri că nu le va scăpa niciunul. Cât despre noi, aşa după cum v-am mai spus, n-au nevoie ei să ne însemne, fiindcă ne cunosc deja destul de bine. Dar şi Krinippos este în mare pericol; a acorda grecilor şi piraţilor dreptul de a locui într-un oraş protejat de fenicieni este deja o crimă.

Şi-a apucat cu două degete pielea de pe umăr şi după ce a constatat cât de uşor se poate întinde, a continuat grav:

— Chiar dacă am reuşi să ajungem la Massilia, – linişteşte-te, Dorieus, n-am spus că ajungem la Massilia, ci doar dacă ajungem la Massilia – tot nu vom mai putea să plecăm de acolo nicăieri decât când vom fi nişte bătrâni decrepiţi şi fără dinţi, fiindcă fenicienii de pe corăbiile de război vor fi tot timpul cu ochii pe noi. Dezveleşte-ţi umărul! vor spune ei, şi semnul le va fi destul, deşi poate că nimeni nici nu-şi va mai aminti în acele timpuri despre povestea noastră. Şi pielea atârnată pe-un băţ şi-o va privi nefericitul jupuit de viu până-n clipa morţii, strâns în odgoane şi ars de soare, dar poate că nu va fi atât de rău, fiindcă din când în când, milostivi cum sunt, fenicienii îl vor cufunda în apa sărată a mării.

Noi am amuţit, dar Dionysios a râs cu poftă şi, arătând cu degetul înspre noi, a spus cu cinism:

— Un om care-şi vâră singur mâna într-o scorbură ca să fure miere de albine, ştie de la bun început la ce să se aştepte. Voi aţi ştiut ce vă aşteaptă dacă vă veţi alătura nouă.

Nu prea a fost adevărată ultima lui afirmaţie, dar n-avea nici un sens să-l contrazicem. În ochii foceenilor noi eram legaţi de Dionysios ca părul de piele. Şi nu a scăpat Dorieus de amara lui ironie.

— Cam aşa stau lucrurile, scumpul meu Dorieus, a continuat Dionysios. De aceea mă îndoiesc că le va fi pe plac cartaginezilor să recunoască domnia unui rege pirat în Segest. Pentru cartaginezi, cea mai mare crimă este pirateria. Să-ţi ucizi tatăl, asta nu-i nimic pe lângă piraterie.

Dar Dorieus, consecvent în fanatismul său, i-a spus:

— Atâta pagubă că nu mă vor recunoaşte cartaginezii drept rege al Segestului; nu mă nelinişteşte pe mine acest gând. Arşicele mi-au arătat drumul, iar eu voi făptui doar ceea ce i-am promis spiritului tatălui meu. Când am văzut prima oară ţara în care tatăl meu a murit, cred că îţi mai aduci aminte, focul a ţâşnit din munte, pământul s-a cutremurat şi cenuşa s-a aşternut peste puntea corăbiilor noastre.

În timpul acesta, Micon a golit cu îndârjire cupele de vin, una după alta, ca să prindă curaj. Şi a spus:

— M-am gândit intens şi m-am hotărât să te urmez pe tine, Dionysios, în foc sau în cenuşă, n-are importanţă. Sunt iniţiat, dar sunt şi medic, aşa că, atâta timp cât trupul nu mi se va desprinde de suflet sau invers, nici nu mai ştiu care se desprinde de care, te voi urma, că nebunia-i mare. Se spune că un medic este inviolabil dacă are în mâini caduceul lui Esculap, dar presupun că nu voi mai apuca eu să fac altceva decât să-mi deschid în mare grabă venele de voi cădea în mâinile cartaginezilor sau tirenienilor.

Apoi, oarecum deconcertat, a apărut timonierul şi a spus, frecându-şi neputincios mâinile, că prietena stăpânei casei insistă să intre. Înspăimântat, Dionysios s-a dat înapoi câţiva paşi şi a spus:

— Dar eu nu doresc s-o revăd pe această femeie.

În aceeaşi clipă, draperia din dreptul uşii s-a mişcat brusc şi Arsinoe a intrat. Avea un animal cu o piele lucitoare în braţe. S-a apropiat cu paşi siguri de mine şi a strigat fericită:

— O! Turms, Turms, priveşte ce-am cumpărat!

Şi l-a ridicat să-l văd mai bine, iar eu m-am dat instinctiv câţiva paşi înapoi, fiindcă acel animal cu ochi strălucitori a mârâit, şi-a dezvelit dinţii şi a scuipat când a întâlnit privirea mea. Egiptenii venerează acest animal, dar rareori îl poţi vedea într-o altă ţară, fiindcă trăieşte doar pe malul Nilului. Eu mai văzusem pisici în Milet, fiindcă femeile din înalta aristocraţie se dădeau în vânt să aibă o astfel de pisică în casa lor. Nici nu-i de mirare că din Milet se alesese ruina.

— Dar este o pisică! am strigat eu înspăimântat. Du-o imediat de unde-ai cumpărat-o! Este un animal periculos, poate că tu nu ştii că sub perniţele moi de pe labele pisicii se ascund gheare încovoiate şi ascuţite.

Eram furios din mai multe motive, printre altele şi pentru că ştiam că un astfel de animal este foarte scump şi mă întrebam de unde şi în ce mod obţinuse Arsinoe bani ca să-l cumpere. Dar Arsinoe râdea fericită şi m-a îndemnat cu o voce drăgăstoasă:

— Vai, Turms, nu mai fi atât de rău! Mai bine ia-o în braţe şi mângâi-o, ai să vezi ce blană moale are, o, zei, cât este de minunată această pisică!

Şi mi-a pus-o în braţe, dar pisica, dezorientată din cauza schimbării, şi-a scos imediat ghearele şi, după ce s-a agăţat de pieptul şi de braţele mele zgâriindu-mi-le până la sânge, s-a căţărat pe capul meu, iar de acolo a făcut un salt şi a ajuns pe umărul zeului protector al casei.

— Dar asta chiar că-i o bună prevestire! a rostit Tanaquil, care în acel moment a intrat în sala banchetului.

La drept vorbind, mă speriase de-a binelea acest animal cu ochi scăpărători şi cu mişcări atât de suple.

— Arsinoe, i-am spus eu tremurând de indignare, am încercat să fiu răbdător. Dar asta este prea mult. Eu înţeleg, un leopard domesticit este un animal bun pentru casă şi-l poţi folosi chiar şi la vânătoare. Dar pisica este un animal absolut nefolositor şi mult mai periculos decât un leopard. Doar egiptenii, care îi cunosc bine toate obiceiurile, nu se tem de pisică şi o venerează ca pe un zeu. Te rog, du-o imediat înapoi de unde ai cumpărat-o!

Dar Arsinoe a luat din nou pisica în braţe şi a mângâiat-o, apoi s-a aşezat aşa, ca din întâmplare, pe marginea patului convivial pe care se întinsese puţin mai înainte Dionysios.

Micon nu mai văzuse niciodată în arhipelagul grecesc o pisică. S-a aşezat mai aproape şi o privea înmărmurit. Şi deodată a spus:

— Ascultaţi! Ascultaţi cum toarce! Sau poate că îmi hârâie deja urechile de la vin.

Dar toţi am auzit. Când Arsinoe o mângâia, spinarea pisicii se înălţa şi cobora ritmic şi acel mârâit continuu se auzea, deşi pisica nu deschidea gura şi nici nu-şi arăta dinţii. Am făcut un pas înapoi când am auzit acel mârâit îngrozitor.

— Vai, Turms! a exclamat Arsinoe fericită. Toată viaţa mi-am dorit un animal atât de minunat.

Şi a început să se alinte ca un copil.

— Crede-mă, m-a asigurat ea, este atât de blândă această pisică. Ai speriat-o cu ţipetele tale îngrozitoare, de aceea te-a zgâriat. Gândeşte-te ce grozav va fi când va dormi în patul nostru şi ne va veghea somnul. Ochii acestei pisici strălucesc în întunericul nopţii ca nişte torţe aprinse. Nu poţi fi tu chiar atât de rău, încât să mă lipseşti de o asemenea fericire!

Am simţit că Dorieus, Dionysios şi Micon mă priveau cu milă şi mi s-au înroşit obrajii de ruşine şi de mânie.

— N-am ţipat deloc, m-am apărat eu, şi nicicum nu-mi este frică de această creatură. Dar este un animal inutil şi n-are nici un rost să luăm cu noi şi o pisică pe corabie, că şi aşa aventura ce ne aşteaptă pe mare nu-i prea grozavă.

— Mai bine-ai fi spus că vom naviga spre Hades, a rostit Dionysios cu sarcasm. Ascultă, Turms, nici nu mi-aş fi putut imagina că dintre noi toţi tu eşti acela care nu-ţi poţi ţine bine limba-n gură!

— Dar deja tot oraşul ştie că sunteţi gata de plecare, a rostit cu inocenţă Arsinoe. Consiliul din Cartagina i-a cerut lui Krinippos să vă reţină în Himera ca prizonieri sau să vă dea cartaginezilor. Acest lucru îl ştia şi negustorul care mi-a vândut acest fantastic animal şi a aprins tămâie în faţa lui. De aceea mi l-a şi vândut la un preţ atât de mic, ca să ne poarte noroc pe mare.

Ea a înţeles greşit privirea ce i-am aruncat-o şi s-a grăbit să adauge:

— Aşa-i, ai dreptate, Turms. Bineînţeles, şi pentru că sunt o femeie frumoasă. Dar nu este vina mea dacă bărbaţii îmi oferă daruri sau dacă îmi vând mărfuri la preţuri mai mici. Pe un bărbat îl costă mai mult o femeie urâtă decât o femeie frumoasă, fiindcă unei femei urâte nimeni nu-i dă nimic pe gratis.

Dar eram toţi atât de stupefiaţi de veştile ei, încât nici nu am mai fost atenţi ce povestea. Dionysios şi-a ridicat braţele spre cer şi a strigat:

— Să aibă zeii milă de noi, altceva nici că-mi mai doresc!

— Trebuie să fie vreun şiretlic de-al fenicienilor, am spus eu. I-au pus pisica în braţe lui Arsinoe, ca să ne poarte nouă nenoroc. Fără îndoială, negustorul trebuie să fi fost fenician.

Arsinoe a strâns pisica la piept şi a spus:

— Nicidecum, negustorul era etrusc, mai mult, mi-a spus că este prieten cu tine, Turms. Numele lui este Lars Alsir. De aceea mi-a şi vândut pisica pe datorie.

M-am liniştit, fiindcă Lars Alsir, în nici un caz, nu mi-ar fi făcut mie vreun rău. Dionysios, un pic mai degajat, a râs, a întins cu prudenţă degetele şi a început să mângâie pisica. Arsinoe l-a privit cu recunoştinţă şi faţa i s-a înseninat.

— O, Dionysios, a suspinat ea, dintre toţi doar tu mă înţelegi.

Nu mă îndoiesc că s-ar fi aruncat de gâtul lui, dacă nu ar fi avut pisica în braţe. A continuat să bată câmpii.

— Nu crezi că Turms este prea naiv, l-a întrebat ea pe Dionysios, dacă nu vede nimic altceva decât ce are în faţa nasului? De altfel, nici un negustor fenician nu mi-ar fi vândut mie o pisică, fiindcă ei au încetat orice vânzare, şi-au strâns mărfurile de pe tarabe şi au plătit bărbaţi care să stea şi să păzească cu topoarele în mâini. Chiar aşa! Pe lângă asta, au interzis şi celorlalţi negustori să vândă ceva oamenilor tăi şi i-au ameninţat că de le vor vinde, fie chiar pâine sau smochine, niciodată nu vor mai sosi în Himera mărfuri din Cartagina. După părerea mea, aceasta este o nerozie. Cine-a mai pomenit negustor care să nu vrea să-şi vândă marfa?

Mângâind în continuare pisica, Dionysios i-a făcut un semn şefului timonierilor şi i-a şoptit:

— Du-te imediat la templul lui Poseidon şi deşteaptă-i din somn pe preoţi să sacrifice pentru noi zece tauri, n-are importanţă cât va fi preţul. Dacă este nevoie, găseşte un om de încredere în oraş, care să cumpere în numele lui taurii. Femurul şi grăsimea să rămână la altar, dar restul de carne să fie încărcat pe corăbii chiar în noaptea aceasta!

După aceea i s-a adresat foarte prietenos lui Arsinoe:

— Iartă-mă că te-am întrerupt, însă tot admirându-vă, pe tine şi pe pisica ta, am simţit nevoia să-i aduc jertfe lui Poseidon. Cred că mă înţelegi, Cu ochii pe jumătate închişi, Arsinoe a continuat:

— Nici chiar Lars Alsir nu s-ar fi încumetat să-mi vândă mie pisica, dacă oamenii ar fi ştiut că eu sunt prietena lui Turms. Chiar dacă toată lumea se îngrămădeşte curioasă să mă privească atunci când mă plimb prin oraş cu băieţelul care-mi ţine umbrela ca să nu mă ardă soarele, probabil nimeni nu ştie cine sunt.

Nu mai era nimic de făcut, mă ţineam doar cu mâinile de cap, neputincios. Eu îi interzisesem categoric lui Arsinoe să iasă din casă, ca să nu atragă atenţia locuitorilor Himerei asupra ei. Dionysios a prins-o de mână şi i-a spus:

— Povesteşte ce-ai mai văzut şi ce-ai mai auzit în oraş!

Şi Arsinoe a mai povestit:

— Negustorii mai spuneau că ei au împrumutat bani tiranului Krinippos pentru materialele cu care au fost supraînălţate zidurile oraşului, iar ceilalţi oameni râdeau de ei şi spuneau: chiar de vor dărâma fenicienii tot zidul de apărare al oraşului, tot nu va ajuta la nimic, banii ce i-aţi dat tot nu-i veţi primi înapoi.

Dar, deodată, Arsinoe s-a oprit din povestit, m-a privit cu duritate şi a spus:

— Mi-am amintit că Lars Alsir mi-a povestit ceva în legătură cu fata fiului tiranului Krinippos. Turms, spune drept, ce-a fost între tine şi această fată?

Bineînţeles, nici că se putea altfel. În aceeaşi clipă, în sala banchetului a intrat tiranul Krinippos, care-şi ţinea sandalele-n mână. În urma lui, târşâindu-şi picioarele, venea Terillos, ce purta pe capul pleşuv o cunună de aur, şi, ca şi cum ar fi fost convocată de spirite răuvoitoare, Kydippe încheia suita. Când a văzut-o, Arsinoe a lăsat din braţe pisica şi s-a ridicat ameninţătoare. A spus apoi în bătaie de joc:

— Oare de când fetele tinere îi însoţesc pe bărbaţi? Mă aşteptam eu la tot felul de nerozii în acest oraş, dar aşa ceva, chiar că nu credeam să văd. Adică, să-şi însoţească tatăl fiica înnebunită după un bărbat care nu o bagă în seamă? Acest lucru mi-l vei plăti scump, Turms. Să fiu eu astfel umilită! Mai bine m-ar înghiţi pământul!

Apoi s-a apropiat de Kydippe şi a început să râdă în hohote arătând-o cu degetul:

— Uită-te la ea! Nici n-are sâni! Ochii îi sunt atât de depărtaţi unul de altul! O, zei! ce picioare groase are!

Fiindcă nu ştiam cum s-o potolesc, i-am pus o mână peste gură şi am târât-o până-n camera noastră, în timp ce ea se zbătea şi mă lovea cu picioarele. Pisica a venit repede după noi şi a ajuns în pat mai înainte ca eu s-o trântesc pe Arsinoe. În orice caz, pisica s-a uitat la mine cu mult respect.

— Vai, Turms, a început Arsinoe să se tânguiască. Oare de ce te porţi tu cu atâta cruzime faţă de mine? Încă mai eşti îndrăgostit de această fată perversă? Oare din cauza ei te-ai întors în Eryx? Dar atunci de ce m-ai luat şi pe mine aici? Doar ca să te joci cu mine când ai tu chef?

— Kydippe! i-am spus eu din greşeală, atâta eram de confuz.

Dar mi-am revenit imediat şi i-am spus:

— Arsinoe! Linişteşte-te, respiră normal şi păstrează-ţi forţele pentru mai târziu! Bănuiesc că în noaptea aceasta va trebui să plecăm pe mare şi nu este imposibil ca deja mâine dimineaţă să fim hrană pentru peşti. Strânge-ţi lucrurile şi, fii atentă: în momentul plecării, nimeni nu va avea timp să vadă ce-ţi lipseşte ţie. Şi roagă-te zeiţei să te ocrotească!

Dar ea a început să tragă de veşmintele mele şi a urlat:

— Nu pleca de lângă mine acum, Turms, şi nu mă minţi! Spune-mi doar ce a fost între tine şi această fată. Am s-o omor! Poate că tu gândeşti că eu voi adormi în timp ce tu te vei duce la această întrunire secretă la care participă şi ea.

Nici eu nu înţelegeam prezenţa lui Kydippe şi i-am spus:

— Arsinoe, dragostea mea, tu te înşeli şi-ţi faci sânge rău de pomană. Eu sunt încă şi mai surprins decât tine să o văd aici pe Kydippe şi nu înţeleg de ce acest viclean bunic al ei a adus-o cu el la întrunirea secretă. Cât despre pisică, poţi s-o păstrezi şi nu voi mai spune o vorbă împotriva ei, numai să nu se culce cu noi în acest pat. Însă ceea ce mă surprinde cel mai mult este că Lars Alsir, a cărui prietenie eu o respect foarte mult, a putut să-ţi povestească despre nişte lucruri atât de vulgare, care nu sunt demne de reputaţia ce o are.

Arsinoe s-a liniştit şi mi-a spus:

— Acum mi-am amintit că Lars Alsir ţi-a trimis un mesaj, dar ce mi-a spus să-ţi transmit, acest lucru nu mi-l pot aminti. Dar află că eu sunt bucuroasă dacă plecăm pe mare, fiindcă n-am să mai sufăr tot timpul din cauza unor fetişcane stupide care ţi-ar putea tulbura ţie inima.

În acel moment, mi-a trecut prin minte că, pe o corabie unde sunt doar bărbaţi, cu sau fără pisică, o femeie ca Arsinoe ar putea cu uşurinţă să înnebunească tot echipajul şi să-l ducă la pieire.

— Arsinoe, am întrebat-o, oare marea nu te înspăimântă?

S-a uitat senină în ochii mei şi a spus:

— Dacă mi se permite să iau şi pisica cu mine, absolut deloc.

— Dar, i-am atras eu atenţia, s-ar putea să ne şi războim.

Arsinoe a spus:

— Abia aştept să văd şi eu aşa ceva. Să-l văd pe Dionysios cum îşi agită securea şi pe Dorieus cum retează capete cu spada. Dar, drept să-ţi spun, pe tine n-aş vrea să te văd cum lupţi, fiindcă mi-ar fi în permanenţă teamă să nu ţi se întâmple ceva. Bineînţeles, poţi să ai parte şi tu de o rană, aşa, doar ca să te mândreşti, dar să fie mică şi să nu te doară. Însă, crede-mă, Turms, nouă nu ni se va întâmpla nici un rău. Noi avem o pisică. Această pisică ne va purta noroc.

— Şi ne va ajuta să înşelăm moartea! am completat-o eu. Tu eşti o femeie nebună, Arsinoe!

S-a alintat lipindu-şi obrazul de blana pisicii şi a spus cu convingere:

— Poate că nu sunt chiar atât de nebună cum crezi tu. Dar sunt o femeie prea frumoasă ca să mi se poată întâmpla ceva rău. Chiar dacă s-ar scufunda şi corabia, tot nu-mi este teamă, fiindcă ştiu să înot şi am convingerea că tot se va găsi un fenician care să lase baltă războiul şi să mă salveze.

— Arsinoe, i-am spus eu cu inima îngheţată, deci tu încă vei dori să mai trăieşti după ce fenicienii mă vor jupui de viu, nu-i aşa?

M-a strâns de mână şi mi-a spus:

— Nu te mai gândi doar la rău, bărbat nerod! Atâta timp cât trăiesc eu, nimeni nu te va jupui pe tine de viu. Iar dacă vei cădea în luptă, cred că n-aş mai putea trăi şi mi-aş curma singură zilele.

A încruntat din sprâncene şi a chibzuit un pic, după care a spus:

— Dar nu ştiu dacă o voi putea face, nu, n-aş putea promite un astfel de lucru. Cred că va depinde de starea în care voi fi în acel moment sau de modul în care te vei fi purtat tu faţă de mine înainte de a ţi se întâmpla nenorocirea. Uite, de pildă, în această clipă aş fi dispusă să-ţi jupoi eu însămi picioarele trăgând pielea de pe ele cu un cleşte înroşit în foc, aşa de tare m-a supărat această Kydippe a ta.

— Dar crede-mă, Arsinoe, i-am spus descurajat, ea nu înseamnă nimic pentru mine. Nu m-aş mai atinge de ea nici de m-ar ameninţa cineva cu moartea. De când te-am întâlnit pe tine, nici nu m-am mai gândit la Kydippe, iar acum, când am revăzut-o, nu mi s-a mai părut câtuşi de puţin atrăgătoare. Şi chiar dacă eu nu am observat acest lucru, tu ai dreptate, ea are ochii prea depărtaţi şi picioarele prea groase.

— Ascultă, Turms, termin-o cu sporovăială asta dacă nu vrei să-ţi scot ochii cu unghiile! O devorai din ochi când a intrat, oare cum să-i mai fi văzut tu şi defectele?

Şi-a pipăit pieptul şi deodată a spus:

— Uite că mi-am adus aminte ce mi-a spus Lars Alsir să-ţi transmit!

Şi a scos dintre sâni un hipocamp de piatră, de mărimea unui deget, mi l-a dat şi a spus:

— Ţi-a trimis acest dar şi mi-a spus că tu vei putea să-i restitui datoriile cândva, într-o zi, când îţi vei regăsi regatul. Bineînţeles, a spus-o în glumă, pentru că, pe lângă pisică, eu am mai cumpărat şi câteva bijuterii, tot pe datorie. Şi pentru a fi sigur că-ţi voi da acest hipocamp de piatră, mi-a dăruit replica în aur a hipocampului. Nu înţeleg de ce s-a îndoit că nu ţi-aş da această bijuterie, care, de fapt, nu mă interesează, fiindcă nu are nici o valoare.

— Şi mesajul? am întrebat-o eu nerăbdător.

— Dar nu-i nici o grabă, mi-a spus Arsinoe încruntând din sprâncene. Şi nu mă mai tot întrerupe, că-mi încurci gândurile. A spus să-ţi transmit următoarele: Nu cred că ţi se va întâmpla nici un rău, dar eşti legat de pământ. Un sfat bun este întotdeauna binevenit. Două corăbii de război din Cartagina aşteaptă în apropiere de plaja occidentală a Himerei, iar în afara zidurilor, în apropiere de altarul lui Iakhos, este înălţat un rug, care va fi aprins de veţi pleca noaptea. Vor mai sosi şi alte corăbii de război. Cel mai înţelept este să plecaţi cât mai repede.

Apoi a spus fericită:

— Acesta este tot mesajul, nu am omis nici un cuvânt. Dar să ştii că reproşurile ce mi le-ai făcut mai înainte au fost fără rost, fiindcă, uite, eu sunt deja pregătită de plecare. Nu am luat decât strictul necesar, adică un cufăr şi o ladă. Bineînţeles, mai sunt şi câteva lucruri mai mici, care n-au încăput, de aceea le-am pus în trei coşuri şi doi saci. În rest, nu mai este decât colivia în care o să stea pisica pe corabie. Şi-aşa nu-i mai trebuia, mi-a spus Lars Alsir, fiindcă nu mai are altă pisică de vânzare şi nici nu poate să pună păsărele în ea, fiindcă are miros de pisică. Vezi deci câte eforturi şi sacrificii fac eu pentru tine.

Apoi a suspinat, s-a întins pe pat şi, cu un aer distrat, a împins pisica mai departe de ea. Dar veştile transmise erau prea grave şi nu m-am încumetat să o privesc prea mult.

— Eu trebuie să plec, i-am spus. Deja au început discuţiile şi Dionysios are nevoie de mine.

— Pleci fără să mă săruţi? m-a întrebat ea cu o voce stinsă. Chiar atât de mult te grăbeşti s-o vezi pe fata aceea cu picioare groase?

M-am aplecat să o sărut, ea a închis ochii, mi-a prins capul şi l-a sprijinit pe piept; era atât de plăcut şi mi-a venit greu să mă desprind de lângă trupul ei fierbinte. Apoi m-a împins uşor şi a spus:

— O, Turms, dacă şi în această noapte, când pericolul este atât de aproape, ţie îţi este gândul doar în altă parte, eu nu mai ştiu ce să cred. Noroc cu mine că-ţi dau sfaturi bune, altfel nu ştiu ce te-ai face.

Şi aruncând-mi o privire triumfătoare, a luat pisica în braţe şi a început s-o mângâie.

Bănuiesc că tiranul Krinippos, lacom cum era, şi-ar fi putut însuşi bogăţiile lui Dionysios şi i-ar fi putut ucide pe oamenii lui într-o noapte, de s-ar fi încumetat. Dar el însuşi fiind un om viclean, aprecia viclenia lui Dionysios şi se temea ca nu cumva acesta să fie pregătit pentru un atac prin surprindere.

Nu atât confruntarea în sine îl neliniştea, cât gândul că talismanele lui magice ar putea cădea în desuetudine şi că nimănui din Himera nu-i va mai fi frică de ele în caz de nereuşită. Era bătrân şi bolnav, dar ajutat doar de aceste obiecte sacre ale zeiţei Demetra, guvernase Himera atât de mulţi ani, încât el însuşi se încredea în puterea lor, deşi în cazuri nesigure evita să o încerce. Ştiind că va muri în curând din cauza cumplitelor dureri de pântece, nu voia să ofenseze puterile subpământene printr-o eventuală depreciere a talismanelor magice.

Când m-am întors în sala banchetului, discuta aprins cu Dionysios despre partea ce-i revenea lui din bogăţiile noastre. Pretindea a zecea parte din comoară şi spunea că după aceea Dionysios este liber să plece unde-o vrea cu corăbiile lui.

— Dionysios foceeanule, se văicărea el, înţelege-mă şi pe mine! Eşti liber şi poţi să mergi încotro vrei. Pentru a obţine acest lucru, eu, un om bătrân şi bolnav, am contractat nişte obligaţii inimaginabil de scumpe. Ca să nu-ţi mai spun câte am eu pe cap, fiindcă tot eu trebuie să întăresc zidurile oraşului şi să înarmez soldaţi, să construiesc temple şi săli de banchet, să plătesc cântăreţi şi animale de jertfă şi, ce să mai vorbim, vremurile sunt aşa cum sunt şi este prea obosită populaţia să mai plătească dări pentru orice. Au fost ca o continuă persecuţie aceşti ani de când sunt tiranul Himerei.

Apoi a început să plângă şi să suspine şi a mai spus:

— Dacă ai putea înţelege cât rău mi-ai făcut mie şi cât de nesigure au devenit pentru acest oraş relaţiile cu Cartagina şi Etruria, nu cred că te-ai mai zgârci tu pentru câteva drahme. S-ar putea ca în curând bogăţiile tale să se odihnească pe fundul mării. Oare nu-i mai bine dacă a zecea parte din ele rămân folositoare cuiva? Unde mai pui că vei fi şi tu mulţumit că ai făcut un bine unui bărbat bătrân şi bolnav. Şi s-ar mai diminua oarecum din datoria ce o ai faţă de acest oraş, care te-a primit, ţi-a oferit tot ceea ce a avut mai bun, unde oamenii tăi au chefuit şi s-au destrăbălat cât au vrut, ca să nu mai spun c-au stricat şi preţurile la toate mărfurile cu indiferenţa cu care au aruncat ei aurul pe orice, ce mai încolo şi-ncoace, vremurile liniştite de odinioară nu se vor mai întoarce niciodată în Himera!

Dar Dionysios i-a spus că el este destul de mărinimos şi că-i cedează toţi banii pe care Krinippos ar fi trebuit să-i plătească oamenilor lui pentru supraînălţarea zidului de apărare al oraşului. Şi să nu uite că toată iarna oamenii din Foceea au lucrat până la epuizare pentru zidul care va fi mândria Himerei peste veacuri. Cât despre creşterea preţurilor, nu-i el chiar atât de prost încât să nu ştie ceea ce ştie toată lumea, şi anume că Krinippos însuşi a devalorizat cocoşul Himerei, scăzându-i greutatea de argint, pentru a-i înşela pe marinari.

Krinippos era obosit şi, privind trist spre pântece, i-a spus:

— Ascultă, Dionysios, eu nu mai rezist să mă cert cu tine. Cred că zeii sunt deja îngroziţi de nerecunoştinţa ta. Fii decent şi răsplăteşte binele ce ţi l-am făcut atât eu, cât şi băiatul meu, care altă bogăţie pe lumea asta nu are decât pe această frumoasă fată Kydippe.

A împins-o pe Kydippe în faţa lui şi i-a spus lui Dionysios:

— Pe mine poţi să nu mă iei în seamă, în fiul meu poţi chiar să şi loveşti, dar sunt sigur că nu vei face abstracţie la plecare de Kydippe şi de obiceiurile respectabile pe care zeii le-au lăsat în Himera, fiindcă până şi tu ai frică uneori de zei.

O ţinea de braţ şi se uita la ea cu atâta dragoste, încât ne-am simţit jenaţi, după care a explicat:

— Apropiata căsătorie a lui Kydippe va consolida poziţia politică şi independentă a Himerei. Cum ea este prea mândră şi ruşinoasă, vă transmit eu că vrea să câştige aur de la voi pentru a-şi spori dota.

Kydippe l-a privit pe fiecare dintre noi şi i-a zâmbit, dar întâlnindu-i privirea îngheţată de fecioară, mi-am adus aminte şi i-am şoptit lui Dionysios ceea ce aflasem de la Arsinoe. Chiar atunci a apărut şi timonierul, care i-a spus că au fost deja sacrificaţi taurii la altarul lui Poseidon. Dionysios i-a poruncit să alerge degrabă şi să pună oamenii să stingă cu apă jarul rugului din dreptul altarului lui Iakhos şi să-i adune pe toţi oamenii, dacă se poate, fără să facă mult zgomot.

Renunţând la hărţuiala verbală pe care o întreţinuse până atunci cu Dionysios, Krinippos a spus:

— Este binecuvântată această noapte a goanei voastre de legea pe care am dat-o, ce interzice locuitorilor oraşului să umble pe străzi până dimineaţă. Legea nu-i vizează pe preoţi, iar de vă veţi întâlni cu gardienii, n-aveţi decât să-i loviţi, aşa cum aţi făcut-o şi până acum! Sunt atât de sătui aceşti nenorociţi de câte lovituri au primit, încât cei mai mulţi preferă să se întoarcă cu spatele şi să nu vadă, decât să se aleagă cu capul spart.

După aceea a hotărât împreună cu Dionysios ca cei mai de încredere oameni ai lui să intre cu forţa în casa tiranului când se vor ivi zorii zilei, să-i lovească pe gardieni şi să forţeze uşa peşterii în care sunt comorile lui Dionysios.

— Darurile de rămas-bun să fie împrăştiate pe pământ, ca şi cum ar fi căzut dintr-un sac rupt! Dar pe gardienii din casa mea, nu cumva să-i omorâţi! i-a atras atenţia Krinippos. Sunt cei mai de încredere oameni ai mei, de aceea este de ajuns de-i legaţi şi le puneţi un căluş la gură. Mai degrabă omorâţi câţiva de la poarta oraşului şi împrăştiaţi-le sângele, ca să pară ceva mai credibil atacul. De aceea am şi ales în această noapte nişte bărbaţi de care, oricum, voiam să scap. Un tiran n-are dreptul să omoare pe nimeni, pentru a nu stârni spaima în rândul poporului său. Aşa că, de-i omorâţi, îmi faceţi şi mie un mare serviciu şi vă ajută şi pe voi acest lucru, ca să nu vă mai pierdeţi timpul cu legatul.

Uitându-şi durerile de pântece, a început să râdă, să chicotească şi să se tragă de barbă, apoi a spus:

— Eu nu ştiu dacă fenicienii vor crede în povestea aceasta cu fuga voastră şi spargerea trezoreriei, dar Consiliul Cartaginei este alcătuit din bărbaţi încercaţi şi preferă mai degrabă pacea şi relaţiile comerciale certurilor lipsite de sens, de aceea va accepta ceea ce le voi povesti. Aşa că, deşi am oferit găzduire unor piraţi, reputaţia mea va rămâne nepătată.

Kydippe i-a mângâiat faţa şi l-a rugat:

— Bunicule, nu te mai osteni atâta şi nu-ţi mai bate gura de pomană! Totul a fost corect organizat, aşa că, mai bine să mergem noi acasă, să ne vârâm în pat şi să ne acoperim urechile ca să nu auzim nimic din ceea ce se va întâmpla. Dar am promis acestor bărbaţi generoşi că-i voi săruta şi le voi ura drum bun.

Şi-a înfăşurat braţele în jurul gâtului lui Dionysios şi i-a sărutat mai întâi barba, apoi cu multă înflăcărare l-a sărutat pe gură. Apoi l-a sărutat pe Dorieus şi pe Micon, după care s-a oprit în faţa mea, s-a ridicat în vârful picioarelor, m-a privit lung în ochi şi, pe neaşteptate, m-a muşcat de buze. A muşcat cu atâta putere, încât imediat am simţit cum mi se umflă buzele şi m-am gândit nefericit că nu voi şti cum să-i explic lui Arsinoe.

Apoi ne-am luat rămas-bun de la Krinippos, i-am urat să aibă parte de o viaţă lungă şi i-am mulţumit pentru extraordinar de amabila lui găzduire în Himera şi, după ce a plecat, am adus jertfă de vin atât pentru Herakles, cât şi pentru zeul casei lui Tanaquil. Iar Dorieus a izbucnit în râs şi a spus:

— Tare-aş vrea să-i văd faţa lui Krinippos, când va auzi că am debarcat pe pământurile Eryxului şi am început războiul împotriva Segestului. Va primi mai degrabă decât bănuieşte veşti de la Consiliul Cartaginei.

Dionysios a clătinat din capul lui de taur şi l-a aprobat astfel:

— Chiar aşa, iar mie-mi vine să râd încă de pe-acum de mutra lui, fiindcă nu-i sigur dacă mai apuc altă dată. Nu-mi dă prin cap încotro ar fi mai bine să ne îndreptăm ca să nu ne trezim înconjuraţi de flota din Cartagina.

Atât de mare îi era iubirea de sine lui Dorieus, dar încă şi mai mare orbescu-i plan, încât l-a bătut pe umeri pe Dionysios şi i-a spus:

— Tu eşti regele mării. Să spun drept, voi fi fericit dacă ne vor vedea cartaginezii. Pentru că voi fi sigur că, în ciuda deprimării ce o vei încerca, nu vei mai naviga pe drumul ce duce spre Massilia. În fond, nu vei pierde nimic dacă vei merge în război contra Segestului. Altfel, sunt destule şanse să te jupoaie de viu cartaginezii.

Dionysios nici nu s-a mai ostenit să-l contrazică şi i-a spus:

— Grăieşti ca un adevărat urmaş al lui Herakles.

Dorieus a fost mulţumit de răspuns, dar eu mă îndoiesc că Dionysios asta a vrut să spună. Mai degrabă că, dacă a moştenit de la Herakles un trup puternic şi violent, inteligenţă, neavând nici Herakles însuşi, nu i-a putut lăsa moştenire.

Nu mai aveam prea multă vreme, şi, în timp ce Dionysios mi-a înmânat sulul pe care erau înscrise bogăţiile din trezorerie, pentru a verifica dacă nu cumva Krinippos furase din ele mai mult decât obişnuieşte să fure un om cumsecade, Dorieus a spus că tâlhăria şi omorul nu se potrivesc principiilor pe care el le respectă. Aşa că nu a venit cu noi, ci s-a dus să stabilească cu Tanaquil modul în care vor putea comunica şi semnele după care să ştie despre revolta condusă de fiii lui Tanaquil şi despre sicanii ce trăiau în pădurile Eryxului. Generos, el s-a oferit s-o ajute pe Arsinoe să ajungă cu lucrurile ei pe corabie, dar eu nu am fost chiar în întregime încrezător în el, de aceea l-am rugat pe Micon să nu-l scape din ochi şi să aibă grijă şi de pisică.

Totul s-a desfăşurat operativ şi uşor, aşa după cum fusese gândit, iar gardienii tiranului Krinippos doar au protestat puţin, după care, cuminţi, ne-au lăsat să ne vedem de treabă. Oamenii lui Dionysios i-au legat şi le-au împărţit cu generozitate lovituri bine chibzuite, care să lase de înţeles că ei s-au opus atacului nostru. Prudent, Krinippos lăsase cheia de la peştera unde erau comorile noastre; adevărul este că era păcat să distrugi o aşa frumuseţe de poartă.

Am constatat că tiranul uşurase vizibil din bogăţiile noastre, dar nu mai era nimic de făcut; însă, chiar şi aşa, ceea ce a rămas de transportat a fost nemaipomenit de mult şi de greu. Şi, în timp ce foceenii ieşeau cu spatele încovoiat de greutăţile ce le cărau, oamenii bătuţi din garda lui Krinippos şi-au bătut joc de ei. Conform învoielii, Dionysios a împrăştiat pe jos câteva bijuterii pentru familia lui Krinippos, dar nu prea multe, fiindcă tiranul şterpelise deja destule.

Dionysios mi-a spus că nu trebuie să-mi pierd răbdarea şi că meseria de pirat are multe inconveniente. Printre altele, nici unui pirat cumsecade nu-i convine să fie jefuit.

Erau destule de făcut în puţinul timp ce îl mai aveam, totuşi marinarilor lui Dionysios le-a fost deajuns. După ce carnea animalelor sacrificate în templul lui Poseidon a fost încărcată, bănuiesc că oamenii lui Dionysios au avut timp şi pentru alte lucruri folositoare, din moment ce din multe case s-au auzit gemetele şi ţipetele femeilor. Dar Dionysios a închis ochii şi nu le-a reproşat nimic, fiindcă proviziile de ulei şi de legume uscate erau destule, şi nici când marinarii au încărcat pe corabie burdufuri de vin, pe care le furaseră în mare grabă, tot nu le-a spus nimic. În schimb i-a consolat în ceea ce priveşte femeile, pe care erau nevoiţi să le abandoneze în Himera:

— Femeile au plâns şi s-au jelit întotdeauna când bărbaţii lor au plecat pe mare, a spus el. Este în firea lor să plângă şi să se tânguiască. Dar nu va trece multă vreme şi se vor bucura când îşi vor legăna în braţe copiii. Noi nu vom putea fi niciodată uitaţi în Himera.

Ascultându-i vorbele, mi-am amintit de toate ce mi s-au întâmplat cât am locuit în Himera şi am oftat. Apoi am trecut pentru ultima dată de poarta oraşului. După ce s-a asigurat că Dorieus, Arsinoe şi Micon sosiseră pe corabie, Dionysios le-a făcut un semn oamenilor lui şi aceştia i-au omorât în grabă pe toţi gardienii de la poarta oraşului şi, conform înţelegerii cu tiranul Krinippos, le-au împrăştiat sângele să fie la vedere. Şi, dintr-un exces de zel, au desprins cocoşul de piatră de pe poarta oraşului şi l-au luat pe corabie ca amintire din Himera.

Noaptea de primăvară suspina împrejurul nostru, marea gâfâia împingându-şi valurile înspre pietrele de pe mal. Mi-am udat picioarele în timp ce urcam pe corabia ce urma să ne ducă încă nici nu ştiam unde. Era un întuneric atât de dens, încât abia puteam desluşi siluetele cenuşii ale celor dimprejur. Simţind mişcarea corabiei sub picioare, Dionysios a adulmecat văzduhul, s-a uitat înspre răsărit şi înspre apus, însă vântul nu l-a simţit de niciunde. Şi mi-a spus:

— Turms, tu, cel care poţi chema vântul! Dacă nu ţii să-ţi vezi pielea cum îţi atârnă jalnic pe lângă picioare, adună-ţi puterile şi invocă vântul să sufle în pânzele corăbiilor noastre!

Se înţelege că a spus-o doar în glumă, fiindcă, de fapt, nici nu au fost înălţate catargele şi el a poruncit marinarilor să pregătească navele pentru atac, iar vâslaşilor să-şi înceapă treaba. Cele două penticontere au alunecat uşor desprinzându-se de ţărm ca două umbre în lumina puţină a stelelor. Apoi Dionysios însuşi s-a aşezat alături de vâslaşi, pentru inaugurarea noii noastre corăbii, o triremă, cu care oamenii încă nu erau obişnuiţi. Cele trei rânduri de vâsle au lovit apa şi în acelaşi timp s-au auzit gemetele multor vâslaşi, care, nefamiliarizaţi încă cu noua corabie, şi-au izbit şi şi-au zdrobit degetele. În sfârşit, ne-am depărtat de ţărm, reuşind să nu ne izbim de stâncile periculoase din imediata-i apropiere şi vâslaşii s-au obişnuit cu noile rame.

Astfel am plecat noi din Himera şi inima mea a fost tristă şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Dar am plâns mai puţin după Himera, cât pentru faptul că o femeie făcuse din mine un sclav. Abia după ce Dionysios mi-a cerut în glumă să invoc vântul, am priceput înţelesul cuvintelor pe care Lars Alsir mi le-a transmis prin Arsinoe. Eram legat de pământ, Arsinoe era cea care mă legase de pământ, îmi înceţoşase mintea, îmi orbise fiinţa şi mă făcea să dau importanţă lucrurilor neînsemnate. Doar gândindu-mă să invoc vântul, am simţit o apăsare în tot trupul, ce mă împiedica să o fac. Arsinoe risipise puterea ce, până a o fi întâlnit, o purtam în mine.

Observând starea deznădăjduită în care mă aflam şi încercările-mi zadarnice de a-mi regăsi echilibrul şi siguranţa de mai înainte, Dionysios m-a bătut prieteneşte pe umăr şi mi-a spus:

— Nu te mai obosi atâta, Turms! Nu este nevoie. Cel mai bine este ca în acest moment să înaintăm cu ajutorul vâslelor. Oamenii noştri trebuie să se obişnuiască cu trirema trăgând la rame. De altfel, încă nici nu ştim cât de rezistentă este noua noastră corabie, şi o furtună ar putea rupe catargele, ca apoi să ne odihnim pe fundul mării.

— În ce direcţie navigăm? l-am întrebat.

— Unde-o vrea Poseidon, mi-a răspuns el vesel. Dar te pot asigura că spada nu va avea timp să ruginească în iarna ce va veni.

Pentru început, noi vom merge să salutăm cele două nave de război din Cartagina. Bănuiesc că nimeni nu se aşteaptă la aşa ceva din partea noastră. De multe ori eu am pescuit pe aceste maluri şi am observat atent semnele pământului şi ale mării, de aceea sunt aproape sigur în ce loc au acostat cele două corăbii. Dacă nu am avut dreptate şi nu-i voi găsi acolo până-n revărsatul zorilor, n-am decât să scuip pe norocul meu.

I-am spus:

— Eu credeam că vom naviga înspre largul mării, undeva unde să ni se piardă urma. Focul ce urma să anunţe plecarea noastră, din fericire a fost stins la timpul potrivit, aşa că până dimineaţă am putea fi deja departe de aceste ţărmuri.

Dar Dionysios a răspuns:

— De vom face aşa, ei se vor avânta pe urmele noastre şi vor încerca să ne încolţească, fiindcă scopul cartaginezilor nu este să se războiască cu noi, ci să ne prindă vii, şi pentru acest lucru ei ar fi în stare să-şi mobilizeze toată flota în urmărirea noastră. De ce să nu profităm de ocazia ce ne este avantajoasă? Mai cu seamă că, după aceea, vâslaşii noştri vor fi şi mai motivaţi pentru a vâsli cum trebuie, nu ca acum când parcă-şi dau duhul. Însă, dacă tu nu vrei să lupţi, poţi foarte bine să stai în cală şi să te odihneşti lângă Arsinoe.

Astfel discutam noi înconjuraţi de tenebrele nopţii, corabia se rostogolea peste valuri şi am simţit cum se strecoară în mine disperarea. Eu nu ştiam să citesc nimic din ceea ce spuneau curenţii marini şi talazurile mării, aşa cum o putea face Dionysios. Vântul nu mai răspundea chemării mele. Nu mai eram decât un biet trup de argilă şi nu mai credeam în fulgerul ce mă binecuvântase. Acceptam confuzul din jurul meu ca pe un joc al întâmplării. Nu mă mai reconforta nici gândul că jos, în cală, mă aştepta Arsinoe. Certitudinea suferinţelor şi plăcerilor pe care ea le păstra pentru mine o aveam deja în acel moment în care corabia se strecura prin întunericul nopţii, această certitudine mă umplea şi mai mult de amărăciune.

Mai târziu, m-am aplecat peste bord, am vărsat tot veninul din mine şi apoi m-am simţit ceva mai bine.

Bănuiesc că acea scurtă incursiune din noaptea de primăvară, pe care Dionysios a întreprins-o, a fost mai mult pentru a-şi antrena vâslaşii, decât pentru pregătirea noii corăbii ca să înfrunte vitregiile mării în drumul ce l-ar fi avut de făcut spre Massilia, dar acest lucru eu nu l-am înţeles atunci.

În zorii zilei, galerele noastre au ajuns în apropierea micului golf unde se aflau corăbiile cartagineze. Surpriza a fost mare şi luptătorii din Cartagina nu şi-au putut crede mai întâi ochilor. Imediat au sunat trâmbiţele şi au zornăit tobele, oamenii au luat în mână armele şi cele două nave de război cartagineze au fost împinse în apă. În confuzia ce s-a creat datorită atacului nostru surpriză, se auzeau urlete, ordine contradictorii, gongul nu reuşea să dea ritmul vâslaşilor şi galerele lor înaintau şerpuitor.

Dionysios îşi încuraja oamenii şi, norocul bun, care era de partea lui, aşa după cum promisese, ne-a îngăduit să răsturnăm una din cele două galere, care s-a izbit de stânci. Urlete de groază s-au auzit atunci când soldaţii cu echipament greu au căzut în apă. Vâslaşii au încercat să se salveze înotând spre mal. Doar doi arcaşi au opus rezistenţă, dar unul a fost străpuns de suliţa lui Dionysios, iar celălalt a fost lovit cu o vâslă.

Văzând nemaipomenitul dezastru, echipajul celei de-a doua galere cartagineze, eşuate pe nisip, a luat-o la goană spre pădure. Întâlnindu-se cu cei care au reuşit să se salveze de pe corabia ce se izbise de stânci, s-au întors şi o ploaie de săgeţi şi de pietre a fost lansată înspre noi. Câteva săgeţi au rănit pe unii dintre vâslaşii de pe triremă şi Micon a coborât imediat în cală împreună cu cei răniţi, pentru a-i îngriji. Atacul cu pietre şi săgeţi s-a înteţit, aşa că Dionysios a dat ordin să ne retragem imediat.

— După vechile obiceiuri feniciene, a spus el, ei au mai mulţi arcaşi decât hopliţi. Nu din laşitate voiesc eu să ne retragem, ci doar pentru că nu vreau ca navele noastre să se izbească de stânci.

În timpul acesta, cartaginezii au reuşit să-i scoată din mare pe cei răniţi. Se încurajau unul pe altul şi ne ameninţau cu pumnii, însoţindu-şi ameninţările cu înjurături şi blesteme, rostite în diferite limbi. Cei mai mulţi cartaginezi erau arămii, dar printre ei erau şi negri, şi copii imberbi. Dorieus a ridicat scutul ameninţător şi i-a spus lui Dionysios:

— Să coborâm după ei şi să-i omorâm! Doar n-o să-i tolerăm să ne insulte, după ce că noi suntem cei care am învins!

— De vom coborî, ei vor fugi în pădure şi, de acolo, le va fi mai uşor să ne omoare. Corabia zdrobită de stânci nu are cum să mai navigheze, dar rămâne cea de-a doua, pe care ei se vor îmbarca de îndată ce vom pleca, să dea de veste flotei cartagineze. De aceea, cel mai bun lucru este să-i dăm foc, chiar dacă şi aici există riscul ca fumul să fie reperat de undeva, din Himera.

Dorieus i-a spus:

— Permite să-mi sporesc gloria şi să cobor pe ţărm pentru a-i ţine la distanţă pe aceşti nemernici de cartaginezi, în timp ce oamenii tăi vor da foc galerei care zace pe nisip.

Cu gura căscată de uimire, Dionysios s-a uitat la el cu admiraţie şi i-a spus:

— Eu nici nu aş fi putut spera că cineva se va oferi să o facă. Ţi-aş fi cerut eu însumi, dar mi-a fost teamă să nu-mi răspunzi că aşa ceva este prea umilitor pentru tine.

Dorieus şi-a umflat nările de mândrie şi a întrebat dacă mai vrea cineva să câştige gloria nemuritoare luptându-se cu cartaginezii, dar toţi oamenii Foceei şi-au adus aminte, în acelaşi timp, că au câte ceva urgent de făcut, dând astfel cu piciorul în şansa lor de glorie nemuritoare. Nici ca să dea foc corabiei cartagineze nu se omora nimeni. Abia când Dionysios a spus că pe corabie ar putea să se găsească câteva obiecte de valoare, oamenii de pe una dintre penticontere l-au luat la bord pe Dorieus şi el a sărit pe ţărm cu destulă uşurinţă, în ciuda echipamentului greu şi a înălţimii punţii galerei. Doi oameni, încărcaţi cu iască, smoală şi cremene s-au căţărat pe corabia cartagineză. Dionysios a strigat la ei că nu trebuie să se grăbească.

Când l-au văzut pe Dorieus că înaintează singur pe plajă cu un mănunchi de suliţe sub braţ şi cu scutul ridicat pentru apărare, cartaginezii au încetat să mai urle la noi. Iar când au văzut fumul care începea să se înalţe dinspre galera lor colorată în negru şi roşu, căpitanul corabiei, împreună cu zece hopliţi, a ieşit din pădure urlând de furie. Dorieus i-a întâmpinat şi suliţele lui i-au străpuns mortal pe patru hopliţi, care au căzut imediat la pământ. Apoi, trăgându-şi mânios spada şi invocându-l pe străbunu-i Herakles, lacedemonianul a trecut la atac direct. Doi au scăpat, dar ceilalţi, printre care şi căpitanul, au căzut străpunşi de sabia lui Dorieus.

Dionysios a înjurat plin de admiraţie, s-a tras de barbă şi a strigat:

— Ce luptător! Păcat că s-a ţăcănit de la lovitura aceea de vâslă!

În scurtul răgaz ce şi l-a acordat, cât să-şi tragă respiraţia, Dorieus s-a aplecat şi a smuls din urechile comandantului cartaginez muribund cerceii de aur şi i-a luat de la gât colierul. Apoi o ploaie de săgeţi şi suliţe a început să cadă asupra lui şi abia îşi mai putea ţine scutul îngreunat de săgeţile înfipte în el, apoi scutul i-a căzut din mâini şi o săgeată i-a perforat armura. A căzut la pământ, iar o a doua săgeată i-a intrat pe gură şi i s-a înfipt în gât. Cu un strigăt triumfal, cartaginezii au ieşit din pădure şi au început să alerge, dar el s-a sculat şi când i-au văzut statura de uriaş, au făcut cale întoarsă. Şi au fugit din nou în pădure, implorându-l pe zeul lor Melquart.

Văzând Dionysios toate aceste întâmplări de necrezut, a izbucnit în plâns şi a spus:

— Nu pot lăsa să moară un bărbat atât de viteaz, chiar dacă, pentru noi toţi, cel mai bine ar fi dacă am pleca în grabă din acest loc.

În acel moment am înţeles că eu însumi dorisem ca Dorieus să moară. Cu inima sfâşiată de vinovăţie, am urmărit lupta inegală fără a avea o câtuşi de mică intenţie de a-i veni lacedemonianului în ajutor. Era deja prea târziu, dar Dionysios a dat ordin unei penticontere să se apropie de mal pentru a-l salva pe Dorieus. Corabia de război din Cartagina ardea ca un rug şi fumul se înălţa gros spre cer. Cei doi oameni care-i dăduseră foc se întorseseră deja înot pe triremă. Atunci am înţeles că intenţia iniţială a lui Dionysios fusese să-l abandoneze pe Dorieus. Dar probabil a gândit că reputaţia lui va spori dacă îl va salva pe spartan.

Penticontera a înaintat deci spre mal, ferindu-se de apropierea navei cartagineze ce se mistuia în flăcări, câţiva vâslaşi au sărit în mare şi, luându-l în braţe pe Dorieus, l-au urcat în galeră. Reuşise să-şi salveze şi scutul, deşi sângele curgea din rănile lui deschise şi s-a prelins pe punte când a fost ajutat să urce pe corabie.

Am urmărit atât de neliniştit viteaza înfruntare a lui Dorieus cu cartaginezii, încât nu am remarcat prezenţa pe punte a lui Arsinoe. Stătea în spatele meu şi ochii ei ardeau de admiraţie pentru Dorieus. Era îmbrăcată sumar cu un hiton foarte scurt, prins cu o centură lată, care îi accentua şi mai mult îngustimea şoldurilor.

Dionysios şi timonierii o devorau din ochi şi uitaseră complet de Dorieus. Şi cei care stabileau ritmul vâslaşilor bătând în scuturi se uitau prostiţi la ea şi de aceea vâslaşii au început să tragă aiurea la rame. Dar Dionysios şi-a revenit repede din contemplare şi a început să răcnească, să înjure şi să-şi lovească oamenii cu biciul de sfoară împletită, ca să-şi vadă fiecare în continuare de treaba lui.

Debarasat de armură, Dorieus a fost întins pe punte, iar Micon, cu atenţie, a început să-i cerceteze fiecare rană şi s-o ungă cu un balsam cicatrizant. Abia atunci m-am întors eu spre Arsinoe şi i-am spus:

— Oare ce va fi fost în capul tău de ai venit aici atât de dezbrăcată? Locul tău este în cală, nu aici. Ar fi putut să te lovească o săgeată.

Avea faţa palidă Arsinoe când mi-a spus:

— M-au deşteptat din somn zgomotele şi urletele şi am crezut că se scufundă corabia, de aceea nu am avut timp să mă gândesc cu ce ar trebui să mă îmbrac. Când am înţeles că este vorba despre luptă, mi-am dorit să mor alături de tine. Acesta-i adevărul, chiar dacă tu nu mi-ai aruncat nici măcar o privire astă-noapte. Noroc cu timonierii, că au fost mai prietenoşi decât tine, s-au îngrijit să-mi aranjeze aşternutul şi au mângâiat pisica, să nu-i fie teamă de călătoria pe mare. Am sperat să te văd luptând, ca să mă pot mândri cu tine, dar nici de asta nu am avut parte, fiindcă tu nici nu ţi-ai folosit spada, ci doar ai avut grijă să te fereşti de săgeţile arcaşilor din Cartagina.

Şi, fără să se uite la mine, s-a apropiat de Dorieus ca să-l poată vedea mai bine. Se pierduse cu totul de extaz şi de admiraţie în faţa lui şi i s-a adresat astfel:

— O! Dorieus! Tu eşti un adevărat erou! Când am văzut cum lupţi, am crezut că însuşi zeul războiului luptă; în tine nu mai era nimic dintr-un muritor de rând. Vai, cât de roşu este sângele ce-ţi curge din răni! Cât de mult aş vrea să te sărut pe obraji, ca sărutul meu să te însănătoşească! O, dacă ai şti cât de mult îmi sunt răscolite simţurile când îţi văd trupul pe care s-a închegat sângele ce a curs din răni, iar mirosul sudorii tale mă îmbată.

Micon, care lega cu faşe rănile lui Dorieus, a împins-o uşor, fiindcă-i stătea în cale, însă trupul lui Dorieus a încetat să mai tremure ca până atunci şi gura i s-a descleştat, apoi el a deschis ochii şi a privit-o pe Arsinoe cu recunoştinţă şi dorinţă.

— Aş fi fost mai fericit dacă Turms ar fi luptat alături de mine, ca altădată, a rostit el. L-am aşteptat, însă el nu a venit. Dar dacă aş fi ştiut că tu mă priveşti, aş fi omorât şi mai mulţi cartaginezi. Am lăsat să-mi scape câţiva şi pentru a nu mă obosi prea mult, fiindcă ne aşteaptă şi aşa destule ocazii de luptă.

După ce mi-a aruncat o privire mustrătoare, Arsinoe a îngenuncheat pe puntea murdară a corabiei, alături de Dorieus, şi a spus:

— Ce luptă memorabilă! Aş fi vrut să fiu pe mal şi să iau un pumn de nisip sau câteva scoici, ca să le păstrez. Privindu-le, mai târziu, aş fi putut mai uşor să-mi amintesc de vitejia ta.

Dorieus a izbucnit atunci într-un râs triumfător şi a spus:

— Ar fi trebuit să fiu un luptător mai slab, pentru ca numai un pumn de nisip şi câteva cochilii de scoici să fie de ajuns pentru gloria mea. Mai bine primeşte aceste bijuterii, ele te vor ajuta să-ţi aduci mai bine aminte de luptătorul care sunt.

Şi i-a întins lui Arsinoe cerceii mari de aur pe care-i smulsese din urechile comandantului corăbiilor din Cartagina. Cerceii mai aveau încă bucăţile urechilor sfâşiate şi erau stropiţi cu sânge.

Fericită, Arsinoe a bătut din palme şi, fără să fie câtuşi de puţin scârbită de sânge şi de carnea ce încă mai atârna de cercei, a acceptat darul şi a privit încântată în lumina soarelui strălucirea aurului.

— Dacă, într-adevăr, tu nu ai ce face cu ei, eu îi accept, fiindcă nu vreau să te jignesc, a spus ea. Bineînţeles, nu pentru aurul lor îi accept, ci pentru a-mi aminti de vitejia ta.

A mai aşteptat o clipă aşezată în genunchi, s-a întunecat uşor la faţă şi, cum Dorieus nu a mai rostit nici o vorbă, a spus ea cu mare ipocrizie:

— Nu, nu pot să-i accept. De-i voi lua eu, tu nu vei avea nimic care să-ţi amintească de această luptă.

Pentru a o convinge să-i primească, Dorieus a scos atunci de sub centură colierul prins cu lanţ de aur, pe care îl luase de la gâtul aceluiaşi nefericit comandant cartaginez. Arsinoe l-a luat în mâini ca să-l privească mai bine, apoi a exclamat surprinsă:

— Vai, Dorieus! dar acesta este un colier pe care-l poartă doar comandanţii de corăbii din Cartagina. Pe când învăţam la şcoala preoteselor Afroditei, un astfel de colier cu emblema leului şi cu un lanţ de aur identic cu acesta a primit în dar o fată de la un comandant de corăbii, care a fost foarte mulţumit de serviciile pe care ea i le-a oferit. Îmi aduc foarte bine aminte, fiindcă am plâns multă vreme atunci, gândindu-mă că eu nu voi avea parte niciodată de un dar atât de frumos.

A scrâşnit din dinţi Dorieus, fiindcă spartanii nu sunt prea darnici din fire, dar până la urmă i-a spus lui Arsinoe:

— Păstrează-l dacă îţi place atât de mult şi dacă te poate face fericită acest colier! Pentru mine nu are o prea mare însemnătate şi, fără îndoială, Turms nu-ţi va putea oferi niciodată un dar atât de scump.

Dar Arsinoe, prefăcându-se cât este de uimită de un astfel de dar, l-a refuzat de mai multe ori, după care a mai spus:

— Nu, nu pot accepta un asemenea dar doar pentru a-mi risipi din amintire umilinţa ce am simţit-o cândva în tinereţe. Şi niciodată nu-ţi voi putea răsplăti faptul că mi l-ai oferit. Dacă îl accept totuşi, este doar pentru că tu şi Turms sunteţi atât de buni prieteni.

Priveam acest spectacol fără valoare şi era departe de mine orice gând legat de prietenie.

Dar, după ce a obţinut colierul şi a înţeles că Dorieus nu mai are şi altceva să-i ofere, Arsinoe s-a ridicat încet, şi-a şters praful de pe genunchi şi i-a spus lui Dorieus că nu vrea să-l mai deranjeze, nu cumva să-l obosească prea mult şi rănile ce le are să nu i se închidă.

În timpul acesta, Dionysios ordonase plecarea, iar pe corăbiile noastre vâslaşii trăgeau din greu pentru a se depărta cât mai mult de curenţii din apropierea ţărmului. Dar, în acelaşi timp, Dionysios urmărise de la distanţă discuţia lui Dorieus cu Arsinoe. S-a apropiat de noi pipăindu-şi imensul inel de aur atârnat de ureche.

— Arsinoe! i s-a adresat el respectuos. Oamenii mei sunt bucuroşi că pe corabie este o zeiţă. Dar, tot admirându-ţi frumosul trup, uită să mai tragă la vâsle şi mai există şi riscul să le treacă şi alte prostii prin cap. De altfel, cred că şi lui Turms i-ar fi mai uşor de te vei duce tu jos în cală.

Am văzut după chipul ei că se pregătea să i se adreseze nu prea prietenos lui Dionysios, aşa că m-am grăbit să spun înainte de a putea spune ea ceva:

— Tu ştii prea bine că nimeni nu te poate obliga să faci ceea ce vrea el, dar cred că pielea ta fină şi albă va avea de suferit de pe urma soarelui prea puternic.

A scos un ţipăt şi a încercat să-şi acopere imediat faţa cu mâinile:

— Oare de ce nu mi-ai spus mai înainte? mi-a strigat ea cu reproş şi a coborât imediat să-şi regăsească locul pe care timonierii i-l amenajaseră.

Dionysios a venit după noi cu paşi hotărâţi. Arsinoe l-a invitat să se aşeze lângă ea şi i-a dat pisica să o ţină în braţe. Dionysios a oftat şi a spus:

— Nu am vrut să-l jignesc pe Dorieus, care, de altfel, este un bărbat iute la mânie, dar tu, Arsinoe, eşti, într-adevăr, o femeie prostuţă şi s-ar putea să-mi pricinuieşti şi mai multe necazuri decât el. Pentru mine, aceste corăbii sunt ca nişte fiinţe vii şi orice stricăciune a lor este ca o boală care-mi macină trupul. Incursiunea lui Dorieus a fost fără sens, nu a folosit la nimic şi, de nu ar fi fost oamenii ce au dat foc celei de-a doua corăbii cartagineze, fumul nu l-ar fi protejat pe Dorieus. Nu înţeleg ce vei fi găsit de apreciat la un om care s-a ales cu nişte răni din pricina prostiei lui.

S-a uitat ca la o statuie de zeu la el Arsinoe şi i-a spus:

— O, Dionysios! Nu eşti tu prea isteţ dacă n-ai observat că pe Dorieus, care este sălbatic şi violent, nu-l apreciez ca bărbat. Dar când am văzut că este rănit, am vrut să-i zgândăresc amorul propriu. Am reuşit să o fac şi m-am ales cu aceste daruri scumpe, care îmi vor aminti mai târziu de lupta ce a avut-o. Trebuie să recunoşti că altceva care să-mi amintească de această călătorie tot nu am.

Dionysios a rămas cu pisica atârnându-i în braţe şi ochii lui de taur au sclipit în semiobscuritatea din cală când a privit-o pe Arsinoe. A spus:

— O, femeie! Ştiu eu prea bine ce vrei tu şi poate că ar trebui să fiu ceva mai înţelept, dar ţie nu ţi se poate refuza nimic.

Şi, spre marea mea uimire, şi-a desfăcut de la ureche marele inel de aur, i l-a dat lui Arsinoe şi a spus:

— Nu pe mine m-ai privit tu cu atâta pasiune, de sclipitoarea bijuterie din urechea mea ţi-au fost încântaţi ochii. Ţi-o dăruiesc şi cred că eşti de acord că este mai mare şi mai grea decât cea pe care ţi-a dat-o în dar Dorieus. Păstreaz-o ca amintire de la mine şi de la corabia pe care ai urcat.

Dar Arsinoe a izbucnit în plâns şi a început să se tânguiască:

— Tu încerci să mă umileşti şi crezi că eu sunt lacomă după bogăţii. Mai degrabă voi arunca în mare bijuteriile pe care Dorieus mi le-a dăruit – dacă acest lucru te poate linişti – şi probabil că aş face-o de nu mi-ar fi teamă că, de supărare, starea lui s-ar înrăutăţi. Nu, Dionysios, inelul tău de aur eu nu-l voi accepta, chiar de-ar fi să te târăşti şi-n patru labe în faţa mea ca să mă rogi să-l primesc. Ca să-mi amintesc de tine, mai degrabă m-aş agăţa de barba asta neagră a ta, fiindcă o asemenea barbă frumoasă eu încă nu am mai văzut la nici un bărbat.

Atunci i s-au împăienjenit de lacrimi şi ochii mari de taur ai lui Dionysios, el a gemut şi a spus:

— Nu cred nici o vorbă din cele ce le-ai spus, ştiu eu prea bine cum arăt şi raţiunea încă nu mi s-a tulburat. Dar mai bine este să primeşti acest inel din mâna mea, decât, cine ştie, să mi-l smulgă cu ureche cu tot Dorieus sau vreun timonier ca să ţi-l ofere ţie.

Şi a căzut în genunchi în faţa lui Arsinoe, strângând pisica la piept, şi a vărsat lacrimi ca ea să-i accepte darul. Şi, până la urmă, Arsinoe a fost înţelegătoare şi i l-a acceptat, dar i-a spus:

— Nu am înţeles prea bine ce ai vrut să spui, dar simt că m-am dispreţuit pe mine însămi acceptând aceste neînsemnate bijuterii de la Dorieus, din moment ce insişti atât să-mi oferi acest dar bogat. Întotdeauna mă consolez cu gândul că o femeie nu tânjeşte atât după o bijuterie pentru că ar fi frumoasă, ci pentru bijuteria pe care nu o are.

Dionysios a fost scuturat de un frison, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi mi-a spus:

— Turms, prietenul meu, rogu-te, ai grijă ca această femeie să stea cât mai departe de bărbaţii din echipaj şi nici prea mult timp în faţa ochilor mei să nu o văd. Altfel, cu mâinile mele o voi arunca în mare.

Şi din nou Arsinoe a izbucnit în plâns şi i-a spus tânguindu-se lui Dionysios:

— Vai, Dionysios! Oare chiar atât de mult te-am supărat? Să ştii că mi-ar face plăcere să mă iei în braţele tale puternice şi să mă arunci în mare.

Dar după o clipă de tăcere, a adăugat:

— Deşi mă îndoiesc că, după ce mă vei fi atins cu mâinile tale păroase şi puternice, îţi va arde să mă mai arunci în mare.

Nu a mai rezistat să stea în continuare de vorbă şi a ieşit pe punte, dar îi tremurau picioarele când a plecat. După aceea s-au auzit ţipetele cu care-i ocăra pe vâslaşi şi loviturile cu funia împletită cu care-i mângâia pe spinare. Arsinoe a început să râdă fericită, şi-a înfăşurat braţele-i albe în jurul gâtului meu, m-a sărutat pătimaş şi mi-a spus:

— Ai văzut cât de rapid m-am descotorosit de el ca să rămânem şi noi doi o clipă singuri? Vai, Turms, nici nu ştii ce fericită sunt, fiindcă ai fost atât de înţelept şi nu te-ai amestecat în lupta aceea fără rost. Cu siguranţă aş fi murit dacă ţie ţi s-ar fi întâmplat ceva rău.

Dar întâlnindu-mi privirea nu tocmai fericită, mi-a spus:

— Nu fi absurd, Turms! Nu te mai frământa şi nu mai lua totul în tragic! Pentru numele zeiţei, mai bine arunc în mare toate aceste daruri decât să văd că mă priveşti cu atâta reproş. Poate că sunt lacomă din fire şi iubesc bijuteriile. Şi este drept, aştept ca bărbaţii să-mi facă daruri, de preferinţă daruri scumpe. Dar acest lucru nu mi-l poţi interzice, din moment ce tu însuţi nu mi-ai făcut până acum nici un dar.

Şi-a strâns şi mai mult braţele împrejurul meu şi a continuat:

— Bineînţeles, eu nu aştept de la tine nici un dar, Turms, fiindcă, pentru mine, tu însuţi eşti cel mai de preţ dar. Însă te-aş dispreţui dacă mi-ai interzice să primesc daruri de la alţi bărbaţi. Am observat că tu eşti un bărbat risipitor şi nu te gândeşti la viitor ca alţi bărbaţi ce şi-au legat destinul de o femeie. Tu ai vrea să fiu cum eşti tu, să mă mulţumesc să dorm pe o grămadă de paie şi să mănânc peşte sărat până la sfârşitul vieţii. N-am nimic împotriva celor care preferă un astfel de trai, dar parcă tot mai bine este să trăieşti într-o casă frumoasă, să ai slujitori care să o îngrijească şi sclavi care să-ţi cultive pământul. Lasă-mă deci pe mine să mă ocup de viitorul nostru aşa cum mă pricep!

Vorbele ei au mai diminuat din amărăciunea sufletului meu. Fiindcă era în ele evidentă dorinţa ei de a trăi alături de mine până la sfârşitul vieţii; altceva, de fapt, nici nu voiam. Când a observat că m-am mai înmuiat, mi-a mângâiat obrajii cu blana pisicii şi mi-a spus:

— Înţelege-mă, Turms, încearcă să te gândeşti la mine nu numai aşa cum vrei tu să mă vezi. Frumuseţea este singura mea bogăţie, dar această frumuseţe, odată şi-odată, tot se va risipi. Îţi cer iertare pentru lipsa mea de modestie ce mă îndeamnă să mă folosesc de frumuseţe atâta timp cât ea încă mai există. Iubeşte-mă aşa cum sunt şi îngroapă-ţi gândurile rele! Pentru că eu niciodată nu mă voi putea schimba.

— O, Arsinoe! am rostit eu. Vorbele tale sunt ca apa curgătoare, care niciodată nu este în acelaşi loc şi în fiecare clipă se schimbă. Dar eu te iubesc şi sufăr din cauza ta. Spune, dragostea mea, oare ce doreşti tu de la mine?

Ochii ei au devenit mari, m-a privit cu obrăznicie şi mi-a spus:

— Tu ştii mai bine decât mine ce doresc, nu cred că ai tu nevoie de vreun sfat.

Se auzea bătaia ritmică a vâslelor, corabia se legăna sub noi, iar eu am strâns-o pe Arsinoe în braţele mele, şi trupul ei încordat ca un arc l-am simţit mai tânăr ca niciodată. Când s-a lăsat înserarea, trupul ei era ca o vie proaspătă şi răcoroasă, iar eu ca peştele acela plat ce are ochii pe aceeaşi parte. Nu-i mai puteam dărui nimic.

Ritmul vâslaşilor s-a domolit progresiv, apoi nu s-au mai auzit decât, mai rare, sunetele egale ale celor ce băteau în scuturi pentru a întreţine ritmul. Dionysios bea vin împreună cu Dorieus şi Micon, sprijinindu-şi coatele pe perna din lână, ce i-o dăruise Krinippos la despărţire şi care mirosea puternic a grajd. Din când în când îi striga timonierului să fie vigilent. De altfel, era trist, iar Micon îi vorbea în şoaptă despre uitare şi despre eterna întoarcere.

Dionysios a spus:

— Într-o eventuală întoarcere eu nu prea cred. Atâta timp cât muşchii îmi sunt încă tari ca fierul, atâta timp cât mâncarea aceasta împuţită are un gust şi prieşte burdihanului meu, atâta timp cât încă nu mi-am pierdut dinţii, sunt mulţumit şi nu tânjesc după nimic altceva. Dar, într-o seară ca aceasta, când marea are culoarea rubinie a vinului şi în urechi îmi susură plăcut sunetul vâslelor ce se izbesc de valuri, într-o seară ca aceasta m-aş întoarce, fie doar şi pentru a mai vedea o dată pescăruşii cu aripile lor albe. M-aş întoarce să mai văd o dată cum corabia înfruntă valurile, cum se ridică şi coboară cele trei rânduri de vâsle, să mai văd spuma ce se ridică etern în spatele prorei. Fără îndoială, templele sunt frumoase şi statuile impunătoare ale zeilor mă răscolesc până şi pe mine şi mă îndeamnă la meditaţie, sunt minunate figurile negre şi roşii de pe amfore şi ochii mei sunt bucuroşi să le vadă, însă mai frumoase decât orice altceva sunt corăbiile pe care grecii le construiesc de o mie de ani încoace, minunatele galere cu cincizeci de vâsle şi chiar şi aceste corăbii mai noi cu trei rânduri de vâsle sunt nespus de frumoase.

Dorieus a spus:

— Frumoase sunt coloanele canelate ale templelor şi frumoase sunt vârfurile munţilor în lumina incandescentă a soarelui. Frumoase sunt plaiurile şi oraşele neîmprejmuite cu ziduri, dar cel mai frumos lucru din lume este fluviul Eurotas cu mâlul ce-l are la maluri. Frumoşi sunt băieţii goi ce sunt biciuiţi în faţa templului zeiţei Artemis şi nu scot un sunet, frumoşi sunt învingătorii Olimpiadei, când plini de sudoare îşi primesc binemeritata cunună de lauri. Insă cel mai frumos este soldatul căzut în luptă pentru gloria patriei sale.

Micon a spus:

— Frumoşi sunt porumbeii albi, frumos este şarpele ce se încolăceşte în jurul caduceului, dar cel mai frumos este iniţiatul – aşa cred – când sudoarea morţii ce i se prelinge pe frunte nu-l sperie, ci dimpotrivă, ochii lui întrezăresc deja lumea de dincolo şi pe chipul lui apare un zâmbet.

Cum trebuia să spun şi eu ceva, am spus:

— N-aş putea spune ce este frumos, chiar dacă ştiu ce este. Nu mă îndoiesc că şi voi ştiţi la ce mă gândesc eu, de aceea vă amăgiţi cu vin şi sporovăiţi astfel.

Se lăsase întunericul, pe cer răsăreau stelele şi Dionysios a urlat la păstrătorii de ritm să înceteze cu bătutul în scuturi şi a poruncit să fie legate cu funii corăbiile între ele pe timpul nopţii, apoi vâslaşii au primit mâncare şi s-au întins pe punte să doarmă.

Şi Micon, cu vocea lui caldă, a declamat atât de frumos:

Visul este fratele morţii, suferinţa este sora omului, lacrimile lui sunt marea.

Dar eu sunt iniţiat, arată-mi-te, zeu al celor iniţiaţi, ia banul din gura mea, condu-mă pe drumul cel bun care duce la tine, nu mă lăsa să întârzii la poarta uitării!

Iaooo, iaooo!

Dar cred că urletul impetuos de la sfârşit nu făcea parte din cântecul iniţiaţilor, ci era mai degrabă urletul lui Iakhos.

Navele noastre au înaintat în larg timp de trei zile doar cu ajutorul vâslelor şi nu a suflat din nici o parte vreo adiere de vânt. Noaptea, când corăbiile erau legate între ele cu parâme, pisica lui Arsinoe se căţăra pe frânghiile împletite şi le zgâria cu ghearele; oamenii lui Dionysios, în mare parte superstiţioşi, erau îngroziţi când îi vedeau ochii ce străluceau ciudat în întunericul nopţii. Dar nu spuneau nimic şi dimineaţa trăgeau din nou la vâsle cu putere în speranţa de a se îndepărta de ameninţătoarele corăbii din Cartagina.

Dar în seara celei de-a patra zile, Dorieus şi-a strâns mai puternic centura, i-a adresat câteva vorbe propriei spade, a cântat un cântec lacedemonian de război ca să prindă curaj, apoi s-a aşezat ostentativ în faţa lui Dionysios şi l-a întrebat:

— Ascultă, Dionysios foceeanule! Încotro navigăm? Am scăpat deja de multă vreme de corăbiile cartagineze. După soare şi stele, observ de la o zi la alta că ne îndreptăm spre nord. Dacă vom continua în felul acesta, nu vom mai ajunge niciodată la Eryx.

— Ai dreptate, i-a răspuns liniştit Dionysios. Eu însumi confirm că aşa este.

Apoi a făcut un semn şi într-o clipă câţiva bărbaţi zdraveni din echipaj i-au imobilizat mâinile şi picioarele lui Dorieus mai înainte ca el să apuce spada. Mai întâi a mugit de furie, dar amintindu-şi de demnitatea sa, Dorieus a renunţat şi s-a mărginit doar să privească provocator în jurul său. Şi Dionysios i-a spus:

— Dorieus, urmaş al lui Herakles, noi te respectăm pentru că tu eşti un erou şi pentru că obârşia ta este mai nobilă decât a oricăruia dintre noi. Din nefericire, acea vâslă ce te-a izbit în cap la Lade ţi-a mai micşorat din puterea de a înţelege bine unele lucruri. Şi străbunului tău Herakles, chiar dacă el a fost zeu, tot i s-a întâmplat de i s-a răvăşit mintea de la o lovitură, de auzea în urechi doar plâns de copil. Am fost răscolit să te văd pe tine, un erou, cum i te adresezi spadei ca unei fiinţe vii. Însă şi mai mult m-a mirat să te aud că vorbeşti despre soare, stele şi mare, deşi nu te pricepi câtuşi de puţin la navigaţie. Pentru a nu înnebuni şi eu, n-am altceva mai bun de făcut decât să te leg, aşa că vei sta jos în cală până ce te vei linişti şi vom ajunge cu bine la Massilia.

Oamenii ce îl imobilizaseră au încercat să-l îmbuneze pe Dorieus şi i-au spus:

— Nu fi supărat pe noi! Doar pentru binele tău o facem. Imensitatea mării tulbură adesea spiritul celor care nu sunt obişnuiţi cu ea. Până şi Ulise a consimţit să fie legat cu odgoane atunci când a început să vadă sirene şi le-a auzit cântecul.

Dorieus, care tremura de furie, a răcnit:

— Nu vom merge spre nici o Massilie! În locul unei traversări a mării, plină de pericole, eu vă ofer un război glorios pe pământ şi, după ce vom învinge, eu voi fi rege, pe capul meu va fi coroana câinelui din Segest, iar pământul Segestului va fi al vostru, şi vă veţi putea construi acolo case şi întemeia familii, iar copiii voştri vor fi instruiţi ca să ajungă adevăraţi soldaţi. Îi veţi avea sclavi pe toţi elimii din Segest, ei vă vor sluji vouă şi vor cultiva pământul. Iar ca să vă puteţi distra din când în când, veţi putea vâna sicanii din păduri şi supune femeile lor plăcerilor voastre. De toate bucuriile, pe care eu vi le promit, animalul acesta de Dionysios vrea să vă lipsească.

Ca să-l facă să tacă, Dionysios a izbucnit într-un râs răsunător şi a strigat lovindu-şi coapsele:

— Ascultaţi ce spune, se vede din vorbele lui că-i scrântit la minte. Oare voi, bărbaţii Foceei, veţi abandona marea pentru a vă lega de pământ?

Dar oamenii lui Dionysios au început să şovăie şi să se uite unul la altul dezorientaţi. Vâslaşii şi-au părăsit băncile lor şi au urcat pe punte, iar echipajul celor două penticontere s-a înghesuit în apropiere de pupa ca să audă mai bine.

Dionysios a redevenit grav şi a spus:

— Vom naviga spre nord până la Massilia. În acest moment, noi suntem deja în apele tireniene. Este drept, marea este imensă, dar norocul sunt sigur că nu ne va părăsi. Iar de va trebui, îi vom învinge noi şi pe etrusci şi tot vom ajunge la Massilia. Acolo vinul este roşu ca sângele, acolo chiar şi sclavii îşi pot înmuia pâinea în miere, iar o femeie cu pielea albă ca laptele nu costă decât câteva drahme.

Dar Dorieus, care se zbătea să scape de matahalele care-i apăsau mâinile şi picioarele, a strigat:

— Ascultaţi-mă, oameni! În loc de ţinuturi necunoscute şi de zei străini, eu vă ofer o ţară în care templele păstrează obiceiurile grecilor şi în care până şi barbarii sunt nevoiţi să vorbească greceşte. Vă ofer un drum scurt şi un război uşor. Voi înşivă m-aţi văzut în luptă. În fond, eu nu vă ofer decât o viaţă plină de desfătări sub protecţia coroanei ce o voi purta.

Atunci Dionysios a vrut să-l lovească-n cap, dar oamenii lui l-au împiedicat să o facă. Câţiva chiar au luat în serios vorbele lui Dorieus şi au spus:

— Sunt multe adevăruri în vorbele lui Dorieus şi noi n-avem de unde şti cât de bucuroşi ne vor întâmpina compatrioţii din Massilia. Fără îndoială, etruscii au trimis o sută de corăbii negre şi roşii în căutarea noastră, iar noi nu avem decât trei sute de oameni pe trei corăbii.

Dorieus a strigat:

— Trei sute de oameni sub comanda mea valorează cât o adevărată armată. Eu nu vă cer să mă urmaţi. Dar judecaţi voi înşivă în cine puteţi să vă încredeţi mai mult. În fond, acest Dionysios şi-a călcat promisiunea ce mi-a făcut-o.

Dionysios a ridicat mâinile şi a cerut tuturor să facă linişte, după care a spus:

— Daţi-mi voie să vă spun doar câteva vorbe. Este drept că eu am discutat cu Dorieus. Este de asemenea drept că atacând Eryxul nu avem ce pierde, fiindcă oricum, Cartagina nu ne va ierta niciodată pentru tâlhăriile de pe mare. Dar acest lucru l-am fi întreprins dacă zeii nu ne-ar fi fost favorabili şi am fi fost nevoiţi să coborâm pe uscat pentru a scăpa de urmărirea cartaginezilor. Deci numai într-o situaţie disperată am fi trecut noi la atac în Eryx.

Pe mare, Dionysios era mai puternic decât Dorieus, aşa că, după ce-au discutat cât au discutat, oamenii din Foceea au hotărât că cel mai înţelept este să navigăm spre Massilia, aşa după cum fusese, de fapt, planul iniţial.

Însă marea străină era înspăimântătoare, şi atunci când s-au desfăşurat velele, vânturile s-au dovedit a fi capricioase. Apa de băut începuse să se împută şi mulţi s-au îmbolnăvit. Aveau febră şi, în delir, viziunile lor erau înfricoşătoare. Şi nici crizele de furie de care era stăpânit frecvent Dorieus, care stătea legat în cala corabiei, nu ajutau la ameliorarea stării de nelinişte de care era dominat tot echipajul. Arsinoe, la rândul ei, era palidă, îi era nespus de rău, zăcea în împuţitura de cabină şi-şi dorea moartea. Şi în fiecare noapte mă îndemna să-l dezleg pe Dorieus din funiile cu care era strâns legat şi să-i încurajez pe oameni să se revolte împotriva lui Dionysios, fiindcă, spunea ea, orice altceva ar fi mai bun decât această interminabilă călătorie pe mare, unde, în afară de făina în care mişunau deja viermii şi uleiul rânced, nimic nu mai era de mâncare.

Într-un sfârşit, s-a văzut un petec de pământ la orizont. Dionysios a mirosit şi a gustat apa mării, apoi a luat mâl de pe fundul mării cu ajutorul unui vas greu pe care l-a lansat în mare şi l-a privit atent.

— Eu nu cunosc această ţară, a recunoscut el. Atât înspre nord, cât şi înspre sud, ea se întinde atât cât pot cuprinde ochii. Tare îmi este teamă că ne aflăm pe continentul etrusc, probabil că vântul ne-a împins prea mult înspre est.

Şi foarte repede, în faţa noastră au apărut două corăbii comerciale greceşti, iar oamenii de pe ele ne-au asigurat că suntem, într-adevăr, în Etruria. Le-am cerut apă proaspătă şi ulei, dar oamenii din echipaj ne-au privit suspicioşi; bărbile neîngrijite, cicatricele de pe obraji şi feţele noastre prea arse de soare nu le-au inspirat câtuşi de puţină încredere. Ei erau greci din Cumae şi se duceau spre casă. Ne-au spus:

— Nu putem să dăm unor străini apă şi mâncare. Cel mai înţelept este să vă apropiaţi de mal şi să cereţi de la pescari. Pescarii vă vor da tot ceea ce doriţi după ce le veţi fi arătat tăbliţa de navigaţie în apele etruscilor.

Şi fiindcă ei erau greci, Dionysios nu a vrut să-i atacăm şi să-i jefuim. Cum nu aveam de ales, Dionysios a dat ordin să ne apropiem de ţărm. Nu departe de noi se vedeau gura de vărsare a unui râu şi nişte colibe de paie. Era o regiune civilizată, fiindcă oamenii nu au luat-o la fugă atunci când ne-au văzut. Casele lor erau construite din bârne, iar în faţa porţilor aveau vase din fier şi zei din argilă arsă, iar femeile purtau multe podoabe.

Doar vederea acestui ţinut surâzător, cu munţii albăstrii ce se profilau în depărtare, a fost deajuns şi nimeni nu a mai avut nici o dorinţă de înfruntări violente. Cât a durat încărcarea apei pe corăbii, nimeni nu s-a grăbit, fiindcă nimeni nu era bucuros de reîntoarcerea pe mare. Dionysios dăduse ordin să nu ne depărtăm prea mult pe mal. Am mai tras de timp privind la izvorul ce se găsea lângă un copac sacrificial şi atunci a apărut un car de luptă condus de un bărbat înarmat, care a oprit în apropierea noastră şi ni s-a adresat cu o voce hotărâtă. Deşi a vorbit într-o limbă străină, toţi au înţeles că voia să vadă permisul de navigaţie în apele etrusce. Cum noi ne-am prefăcut a nu înţelege ce vrea el, după ce s-a uitat cu atenţie la armele noastre, ne-a făcut semn să nu ne mişcăm de acolo şi a dispărut într-o goană nebună cu carul lui, ale cărui roţi erau din bronz, şi în urma lui s-a văzut doar un nor de praf. Şi, nu după multă vreme, a apărut o trupă de lăncieri, care s-a postat în drumul nostru să ne păzească.

Nu ne-au împiedicat să ajungem pe corăbii, însă când au văzut că ne pregătim de plecare, au lansat câteva săgeţi de avertisment înspre noi. Şi pe când, fără să mai stăm mult pe gânduri, ne-am depărtat rapid de mal, am văzut cum se aprind, rând pe rând, focuri şi apoi, dinspre partea de nord, cum înaintează spre noi un grup de galere uşoare şi rapide. Vâslaşii noştri trăgeau din toate puterile să ajungem în largul mării, dar erau atât de obosiţi, încât foarte repede galerele etrusce au fost în apropierea noastră.

Cum noi nu răspundeam semnalelor lor, o săgeată pe care erau prinse pene însângerate s-a înfipt pe puntea corabiei noastre mari. Dionysios a smuls-o de pe punte şi a privit-o cu atenţie.

— Ştiu ce înseamnă acest semn, a spus el, dar eu sunt un om răbdător şi n-am de gând să mă angajez în nici o luptă dacă nu voi fi atacat.

Navele etruscilor ne-au urmărit îndeaproape până la lăsarea serii. Dar, la un moment dat, s-au desfăşurat ca un evantai şi au pornit la atac. Totul a început rapid şi am auzit cum vâslele au fost sfărâmate, cum pintenii de metal s-au înfipt în cele două penticontere, apoi urletele de agonie ale vâslaşilor împunşi de săgeţi şi de suliţe. După aceea, o galeră etruscă a trecut prin spatele triremei rupându-i cârma. Furios, Dionysios a aruncat atunci un lanţ cu cârlig, care s-a agăţat de pupa corabiei duşmane. În felul acesta, de pe puntea înaltă a triremei, nu a fost greu să fie omorâţi toţi vâslaşii etrusci. Un atac la pupa, pe care ei l-au încercat, a fost ineficient, fiindcă pintenii percutori nu au putut străpunge lemnul de stejar al bordajului.

Chiar dacă lupta nu a durat decât câteva clipe, stricăciunile şi pagubele ce noi le-am avut au fost considerabile, în special la cele două galere uşoare. Oamenii lui Dionysios au putut repara cârma triremei, iar găurile din penticontere au fost astupate cu piei de berbec. Dar era deja noaptea târziu când apa din cala penticonterelor noastre a putut fi scoasă. Apa mării se amestecase cu apa de băut şi înmuiase deja toate proviziile ce reuşiserăm să le cumpărăm.

Însă ceea ce era mai rău, era faptul că încă nu scăpasem de urmărirea navelor etrusce. Chiar dacă cea mai mare parte dintre ele se îndreptase spre ţărm, două galere continuau să ne urmărească şi să ne supravegheze cu încăpăţânare. De două ori am încercat să le atacăm, dar de fiecare dată nu ne-am putut apropia prea mult de ele, fiindcă imediat a început să plouă cu săgeţile pe care etruscii le lansau.

Plin de amărăciune, Dionysios a spus:

— În acest moment, sfaturile bune sunt la mare cinste. Eu parcă şi aud cum se răspândeşte vestea în toate oraşele Etruriei, cum toţi comandanţii de corăbii îşi adună în mare grabă echipajul ca să pornească la vânătoare, sperând fiecare că va fi primul ce ne va avea în mână. La drept vorbind, eu nu am auzit niciodată până acum că etruscii i-ar jupui de vii pe piraţi, aşa cum fac cei din Cartagina, dar are multă cruzime şi acest popor, din moment ce-i pune pe cei ce-au săvârşit fărădelegi să se lupte pe viaţă şi moarte unul cu altul. Dar pe străinii ce le tulbură marea îi pedepsesc straşnic, de acest lucru nu mă îndoiesc.

Pe când spunea aceste lucruri triste ce ar fi putut să ni se întâmple, pisica lui Arsinoe, fără să facă nici un zgomot, s-a strecurat pe lângă noi şi, după ce şi-a frecat spinarea de picioarele lui Dionysios, a plecat să-şi continue plimbarea pe care, noapte de noapte, o făcea pe corabie.

Şi Dionysios a şoptit cu admiraţie:

— Acest animal sacru este mai înţelept decât noi. După cum se poate vedea, şi-a întors capul spre est şi zgârie puntea pentru a chema vântul de vest. Să zgâriem deci şi noi puntea, poate se vor îndura zeii să ne trimită vântul cel bun.

Şi el a poruncit oamenilor să zgârie puntea şi baza catargelor. Unii au încercat să danseze străvechile dansuri din Foceea cu care era chemată odinioară ploaia. Dar până şi briza uşoară ce suflase până atunci a încetat dintr-o dată, aşa că Dionysios a poruncit să fie legate navele între ele ca oamenii să se poată odihni şi ruga zeilor, să-şi aranjeze părul, să se spele şi să se ungă cu ulei pentru a fi gata în zorii zilei să-şi aştepte moartea.

Dionysios mi-a arătat apoi semnul pe care l-a lăsat pe pieptarul lui de bronz spada comandantului navei etrusce, care a încercat să-l omoare în înfruntarea rapidă ce o avusesem în ziua aceea. Se vedea clar tăietura adâncă. Şi Dionysios a spus:

— Ca să vezi cu ce adversari avem noi de-a face! Chiar dacă a rezistat trirema noastră şocului, tirenienii sunt cei mai grozavi prelucrători de fier ai lumii. Până şi vasele în care îşi pregătesc mâncarea le fac din fier. N-aş fi crezut dacă nu aş fi văzut cu ochii mei cum şi un om obişnuit, care este sărac, îşi pregăteşte mâncarea în ceaune de fier. Atâta de bogaţi sunt. În insula din care extrag ei minereul de fier sunt resurse inepuizabile. De aceea un scut obişnuit din bronz nu rezistă loviturii unei spade de fier.

Focul torţelor de pe cele două galere etrusce nu se mai vedea, împrejurul nostru era atât de întuneric, încât nici marea nu se mai vedea. Şi i-am spus bucuros lui Dionysios:

— O, Dionysios foceeanule! Norocul nu ne-a părăsit chiar de tot. Se pare că etruscilor nu le place noaptea pe mare şi că s-au dus înapoi pe pământul lor.

S-a străduit Dionysios să privească prin întunericul greu al nopţii, dar nu a văzut nimic, până când, deodată, dinspre pupa s-a auzit o trosnitură. Am aprins o torţă şi ne-am dus să vedem ce s-a întâmplat. Profitând de întuneric, etruscii se apropiaseră pe furiş şi distruseseră, încă o dată, cârma. După care, întorcându-se pe galerele lor, ce se aflau nu chiar atât de departe, au aprins din nou câteva torţe. Mulţi oameni au strigat că pe marea tirenienilor sunt, fără îndoială, alţi zei, care n-au nici un motiv special să ne protejeze. Iar alţii i-au strigat lui Dionysios:

— Oare unde este acum norocul tău, despre care ne-ai tot vorbit?

Nu a avut încotro Dionysios şi a mers să repare până dimineaţă cârma. Era mânios, îşi smulgea barba şi a spus cu multă amărăciune:

— Nu mi-am imaginat că noaptea pe corabia mea vor arde torţele ca-ntr-o casă de desfrâu.

Mă simţeam vinovat că am răpit-o pe Arsinoe din templul ei, unde era în siguranţă şi ducea o viaţă lipsită de griji, ca s-o aduc pe mare, unde nu avea nimic altceva de aşteptat decât moartea. Am coborât în cală. Ea mă aştepta întinsă pe aşternutul murdar, faţa ei era palidă şi suptă în lumina tremurătoare a opaiţului.

— Arsinoe, i-am spus eu în şoaptă, nu mai avem cum să scăpăm de etrusci. Corabia are stricăciuni ce trebuie reparate până în zori şi s-ar părea că nimic nu ne mai poate salva, fiindcă marea este calmă şi nu suflă nici un pic de vânt.

Îmi era teamă că ea era pierdută de spaimă şi i-am pipăit fruntea, dar fruntea ei nu ardea. I-am spus:

— Arsinoe, am făcut o mare greşeală că te-am luat cu forţa din templu. Dar încă nu este prea târziu. Am putea să le cerem etruscilor, mai înainte de a începe lupta, să te protejeze. Când le vei spune că tu eşti preoteasă a templului din Eryx, etruscii nu-ţi vor face nici un rău, fiindcă sunt un popor care respectă zeii.

Dar Arsinoe nu era atentă la ce-i spuneam eu şi nu a înţeles cât de greu îmi venise mie pentru a hotărî un astfel de lucru. Şi mi-a spus neîncrezătoare:

— Dar oare care este vina mea? Sau poate că tu vrei să găseşti în Massilia o sclavă cu pielea albă ca spuma mării, fiindcă nu-ţi mai place acuma de mine că am slăbit prea mult şi poate că m-am şi urâţit din cauza acestei călătorii nu prea uşor de suportat.

Era o prostie din partea mea să discut ceva serios cu ea. Când am început din nou să-i explic despre ce este vorba, a izbucnit în plâns, şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului meu, s-a strâns mai aproape de mine şi mi-a spus:

— O, Turms! Dar eu nu pot accepta ceea ce spui tu, chiar dacă este o prostie acest lucru. Eu nu pot trăi fără tine, eu te iubesc doar pe tine şi nu cred că am iubit până acum pe nici un bărbat aşa cum te iubesc pe tine. Şi îmi este teamă că am rămas grea de la tine şi voi avea un copil. Acest lucru trebuie să se fi întâmplat atunci, prima dată, când am venit în casa în care locuiaţi voi în Eryx şi am uitat la templu inelul meu fermecat din argint, pentru că nu mi-aş fi imaginat că voi fi în braţele tale ziua-n amiaza mare. Îţi mai aminteşti ce furtună s-a stârnit atunci când noi ne-am iubit?

— Pentru numele zeiţei, am spus eu surprins de-a binelea. Dar este imposibil.

— De ce ar fi imposibil? m-a întrebat ea. Bineînţeles, ar fi fost o adevărată ruşine dacă aş fi fost în continuare preoteasă şi mi s-ar fi întâmplat aşa ceva. Dar în acea zi nu m-am mai gândit la nimic şi am fost atât de fericită în braţele tale, fiindcă aşa ceva nu am mai încercat niciodată până atunci. Poate că ar fi fost mai bine dacă am fi murit imediat după aceea, Turms.

— O, Arsinoe! i-am spus, strângând-o tare la pieptul meu. Acum am înţeles şi probabil că aşa s-a întâmplat. Nici eu nu am mai încercat până în acea zi când s-a dezlănţuit furtuna o atât de intensă bucurie. Cât de fericit sunt, Arsinoe!

— Fericit? a întrebat ea uimită. Eu sunt atât de departe de a fi fericită şi îmi este atât de rău, încât am început să te urăsc. Niciodată nu am crezut că un bărbat îmi va face atâta rău cât ai putut să-mi faci tu. Dacă ai avut intenţia să mă legi de tine, află că ai reuşit deja şi poate chiar mai mult decât ai vrut-o tu însuţi.

Am strâns-o cu putere în braţe, era atât de plăpândă, moale, amară, lipsită de orice putere şi am simţit pentru ea o tandreţe intensă şi am iertat-o pentru orice se va fi petrecut între ea şi Dorieus sau Micon, erau întâmplări fără nici o importanţă pentru dragostea noastră. Atât de mare îmi era încrederea pe care o aveam încă în ea.

Dar mi-am amintit destul de repede unde ne aflam, ce urma să se întâmple nu peste multă vreme, şi am înţeles că nimeni altcineva decât mine nu-i putea salva pe Arsinoe şi pe copilul nostru. Atunci nu m-am gândit deloc la mine. Mâncarea proastă, oboseala drumului pe mare, nopţile nedormite şi gândurile sumbre mă înmuiaseră şi-mi tăiaseră legăturile cu pământul, iar trupul meu pieritor de argilă nu mai era atât de puternic ca atunci când plecasem din Himera. Am simţit că se naşte din nou acea forţă ce o purtam odinioară în mine şi din nou nu am mai fost asemenea celorlalţi oameni şi am crezut în mine însumi şi în puterea mea. Braţele mele voiau să se ridice spre cer şi nu aş fi putut să le cobor nici de-aş fi vrut. Şi am simţit deodată cum se strecoară în mine bucuria. Şi am ieşit afară pe puntea corabiei, mi-am ridicat braţele şi am strigat:

— Vino, vântule! Vino, furtună! Eu, Turms, fiul fulgerului, chem vântul să vină!

Atât de tare am strigat, atât de puternic am simţit că sunt atunci. Tot echipajul s-a trezit din somn şi cei care reparau stricăciunile corabiei şi-au încetat lucrul. Dionysios a venit alături de mine şi a spus:

— Chemi vântul, Turms? Este bine că invoci vântul. Dar dacă tot îl invoci, cheamă vântul de est, fiindcă doar el ne mai poate ajuta.

Am simţit cum picioarele mele încep să bată în puntea corabiei ritmul dansului ce se revărsa din nou din mine ca altădată, era o atâta bucurie în sacrul dans al furtunii şi am strigat:

— Linişte, Dionysios! Nu tulbura dorinţa zeilor! Lasă-i pe ei să hotărască încotro să ne ducă! Eu nu pot face altceva decât să chem furtuna.

Marea a început atunci să clocotească de valuri, corabia a gemut din toate încheieturile, catargele au trosnit şi am fost învăluiţi de furtună. Dionysios a urlat să fie stinse imediat toate torţele şi a fost acest lucru făcut la timpul potrivit, fiindcă vântul bătea cu putere şi de la torţele aprinse una dintre corăbiile etrusce a luat foc şi s-a mistuit. Urletele disperate ale nefericitului echipaj etrusc se amestecau cu vuietul furtunii şi peste puţină vreme s-a auzit cum s-a prăbuşit catargul celei de-a doua galere etrusce.

Dansul meu era din ce în ce mai viguros, invocaţiile îmi erau aprige şi Dionysios a fost speriat de intensitatea furtunii, mi-a tras un pumn puternic, am căzut pe punte şi am încetat să mai chem furtuna. Una dintre penticontere s-a scufundat, fiindcă pieile de berbec ce-i astupau găurile fuseseră smulse de vânt şi Dionysios a strigat oamenilor să o părăsească şi să urce pe corabia noastră şi acest lucru nu a fost chiar aşa de uşor când marea era atât de înfuriată şi unii din oameni au murit atunci înecaţi. Apoi a dispărut în abisuri şi a doua penticonteră.

Dionysios urla la timonieri să dubleze numărul de vâslaşi ca să poată întoarce corabia în direcţia în care bătea vântul şi aceştia au făcut-o sforţându-se din toate puterile, doar acest lucru a împiedicat răsturnarea. Nu pot înţelege cum se puteau mişca şi cum puteau munci oamenii pe corabia care, de la o clipă la alta, îşi schimba poziţia; în ceea ce mă priveşte, eu alunecam dintr-o parte în alta a punţii şi nu reuşeam să mă prind de nimic pentru a mă ridica. Însă Dionysios a reuşit să repună catargele pe poziţie verticală şi să desfăşoare o parte din pânze, aşa că până la urmă corabia s-a redresat şi nu a mai fost nevoie ca oamenii să vâslească. Era şi timpul, fiindcă mulţi vâslaşi erau epuizaţi şi strigau că li se apropie clipa morţii.

După ce s-a domolit agitaţia de pe punte şi corabia a început să înainteze împinsă de vânt, s-a apropiat Dionysios de mine, m-a apucat de gât şi mi-a urlat în urechi:

— Oare de ce ai invocat această înfricoşătoare furtună? Oare nu era îndeajuns doar un vânt? Ai făcut-o doar pentru a te mândri în faţa oamenilor mei cu puterea ce o ai? Ascultă, Turms! Eu însumi am adulmecat văzduhul şi ştiam că vom fi ajutaţi în zorii zilei de un vânt bun, dar după o astfel de furtună nicidecum nu râvneam. S-au dus în mare bogăţiile cu care erau încărcate cele două galere ce au pierit. Şi încă s-a pierdut şi cocoşul din piatră al Himerei, care era cea mai de preţ amintire a noastră pentru când vom fi ajuns la Massilia.

Am înţeles că mă muştruluia doar din invidie, fiindcă invocarea vântului era lucrul pentru care oamenii lui îl respectau cel mai mult. Pentru mine, dacă am invocat furtuna, a fost pentru că aşa am simţit. A fost ceva în mine ce m-a îndemnat să o fac, ceva, într-o oarecare măsură, independent de voinţa mea. Şi atunci când s-a dezlănţuit, mi-am amintit de grădina din Eryx în care m-am iubit cu Arsinoe şi de acoperişurile ce zburau de pe case smulse de vânt. Eu nu mă temeam de furtună, nici pe mare furtuna nu ar fi putut să-mi facă mie vreun rău. Nici de fulgerul ce a strălucit pentru o clipă deasupra corabiei noastre, luminând feţele încordate ale marinarilor nu mi-a fost mie teamă. Am văzut marea răscolită şi înaltele ei valuri înspumate şi m-am gândit că Poseidon se bucura mânându-şi atelajele. Iar fulgerul a fost un salut pentru mine, o promisiune de bine.

După ce şi-a vărsat tot veninul ce-l avea în suflet, Dionysios m-a împins cu atâta putere, încât m-am izbit de capacul tambuchiului şi am căzut acolo, printre amforele sparte şi apă. Apoi, cu mişcări nesigure, m-am strecurat printre lucruri răsturnate de furtună până la locul în care era Arsinoe. Era întinsă şi se ţinea cu mâinile de perete, iar din nas îi curgea sânge.

Era întuneric şi am mângâiat-o. Când mi-a simţit mâinile, a izbucnit în plâns şi mi-a spus:

— Doar pentru a-ţi exprima bucuria că vei fi tată ai dezlănţuit această teribilă furtună? Ai fi putut şi altfel să ne salvezi dacă ai fi avut încredere în tine şi ai fi încercat. Dar scoate-mă de aici ca să pot respira.

Am luat-o în braţe şi am dus-o cu grijă pe punte. Ultimele rafale ale furtunii încetaseră, soarele se înălţa pe cer, marea era liniştită şi limpede, sufla un vânt tocmai cum era mai bine şi corabia noastră înainta spre vest. Oamenii au început să râdă şi au urlat de bucurie. Dionysios a oferit apoi, generos, fiecăruia, câte o cană cu vin şi a vărsat şi în mare, pentru Poseidon, o cantitate convenabilă de vin, deşi mulţi au şuşotit că nu era nevoie de o aşa risipă.

Dar la un moment dat, observatorul care era căţărat pe catarg a urlat că la orizont se vede o pânză de corabie. Ne-am bucurat când am înţeles că erau velele unuia dintre penticonterele dispărute ce plutea în derivă. Abia în miezul zilei l-am ajuns noi din urmă şi am putut vedea că nu suferise prea mari stricăciuni.

Vântul care ne purta era, într-adevăr, vântul de est, însă nu era nicidecum meritul meu acest lucru. Cerul era senin, dar vântul bătea continuu, împingând în pânzele umflate ale celor două corăbii şi am călătorit aşa timp de trei zile, până când la orizont am văzut pământul şi umbrele albastre ale munţilor ce se înălţau până la cer. Dionysios a spus:

— Fără îndoială, aceasta este una dintre cele două mari insule, unde străbunii noştri au dorit să se stabilească. Între ele este o strâmtoare. Dacă ne va ajuta în continuare norocul, vom trece cu bine prin ea, apoi, după ce vom străbate marea, vom ajunge pe ţărmul de nord la Massilia.

Şi a poruncit să fie întoarsă, pe cât de mult era posibil, prora corabiei spre nord ca să putem naviga de-a lungul malului, dar, puţin câte puţin, vântul ne-a împins până atât de aproape de ţărm, încât am putut distinge turnurile de pietre şi gura afumată a unei mine. Vântul ne împingea înapoi spre largul mării şi din nou au început să i se împotrivească vâslaşii, iar curenţii marini ne antrenau într-o perpetuă mişcare circulară. Pentru a evita ca trirema să se izbească de stâncile submarine care, se pare, erau numeroase în apropierea ţărmului, Dionysios a ordonat penticonterei să navigheze în faţa corabiei, fiind ea mai uşoară. A cercetat ţărmul cu atenţie împreună cu timonierii, dar nu se putea hotărî unde să acostăm, fiindcă nu ştia nimic despre ţinutul în care ne aflam şi despre primejdiile ce ne aşteptau. Corabia cu cincizeci de vâsle s-a apropiat de ţărm, şi întâlnindu-ne noi cu o barcă de pescari, care era pe jumătate plină cu peşte, i-am luat ostateci pe cei trei pescari cu feţele arămii întunecate şi cu ochii negri ca smoala, pentru a ne pilota până la ţărm. Ei nu vorbeau o limbă cunoscută şi le era teribil de teamă. Dar şfichiul biciului lui Dionysios i-a stimulat ca să înţeleagă ce se dorea de la ei, şi aşa am aflat că cel mai bine ar fi fost dacă am fi navigat pe lângă insule şi am fi evitat strâmtoarea, care este foarte îngustă şi periculoasă.

Vârfurile uneltelor de pescuit ale acestor pescari erau din fier, de aceea am gândit că erau etrusci sau poate cumpăraseră uneltele lor de la vreo piaţă etruscă. Dionysios s-a dovedit generos cu ei şi nu le-a pricinuit vreun rău, doar le-a plătit cu două monede de argint de-ale Himerei barca cu peşte cu tot.

Ei au cântărit curioşi în mâini argintul şi ne-au condus spre malurile aride ale insulei. Dincolo de dealuri se vedea undeva departe pământul roditor, dar Dionysios ne-a interzis să ne aventurăm mai departe şi am rămas pe malul arid şi ne-am desfătat burţile cu peşte crud şi sărat, fiindcă Dionysios se temea că dacă vom aprinde focuri şi îl vom fierbe sau prăji, s-ar putea să atragem atenţia locuitorilor insulei. Dar şi această hrană a fost bună după lunga perioadă în care nu mâncasem decât uscături şi ulei rânced.

Ne-am întins pe nisipul zgrunţuros de pe mal şi am dormit neîntorşi, fiindcă nisipul era mai grozav decât puntea împuţită a corabiei şi mirosul săracei vegetaţii încă mai bun decât păturile de lână cu care ne înveleam pe mare. Dar unii nu s-au putut odihni, fiindcă, din lăcomie, mâncaseră prea mult peşte crud, şi acest lucru, se pare, nu priise burţilor lor. Arsinoe a dormit cu capul sprijinit de pieptul meu. Dar Dorieus încă nu a fost dezlegat din funii şi a rămas în cala corabiei, fiindcă după furtună el a devenit şi mai agitat şi a promis cu ardoare că, atunci când va scăpa din frânghiile ce-l împiedicau să fie liber, chiar şi cu mâinile goale îl va omori pe Dionysios.

Dimineaţa ne-am trezit înţepeniţi din cauza răcorii. Şi primul lucru ce l-am văzut a fost că sarzii şi-au recuperat barca cu încărcătura ei. Dionysios s-a repezit ca turbat la oamenii de veghe şi a început să-i muştruluiască, însă aceştia i-au răspuns calm că datoria lor a fost doar să păzească corăbiile şi să ne protejeze pe noi în timp ce dormim. Despre sarzi el nu le-a spus nimic, aşa că dacă ei i-au văzut dimineaţa cum au dezlegat barca, s-au gândit că vor merge la pescuit, ca să avem din nou peşte proaspăt pentru a ne putea astâmpăra foamea, mai cu seama că, în timp ce plecau, le-au arătat monedele de argint, aşa că, oamenii de veghe au crezut că ei vor să mai câştige ceva argint de pe urma peştelui. Dar Dionysios le-a spus cuvinte grele şi i-a insultat şi încă a mai spus că astfel de bărbaţi ca ei nu pot fi din Foceea, sau poate că sunt, dar, nu încape îndoială, trebuie să fie odraslele unor prostălăi din Abdera, care din întâmplare au ajuns în paturile mamelor lor, altfel nu se poate explica de unde au moştenit ei atâta prostie.

Eram frământaţi de prevestiri rele şi Dionysios a ordonat reîntoarcerea pe corăbii, deşi toţi am fi vrut să rămânem în acea zi pe pământ, mai înainte de a ne înfrunta cu greaua traversare a strâmtorii sarde.

Şi a spus Dionysios că cel mai regretabil lucru este că nu avem pe cineva care să cunoască locurile şi să ne conducă prin strâmtoare, mai ales în întunericul nopţii. Şi aceasta doar dacă nu cumva sarzii se vor fi dus să-i alarmeze pe etrusci povestindu-le de prezenţa noastră sau dacă acelaşi vânt ce ne-a condus pe noi în Sardinia nu-i va fi împins şi pe etruscii ce ne urmăreau în aceeaşi direcţie. Aşa că, a mai spus Dionysios, doar de ne vom grăbi, vom fi salvaţi. Şi nici n-avem de ales, a mai spus el, va trebui să trecem prin strâmtoare, după care să ne continuăm drumul spre Massilia. Şi încă o dată ne-a îndemnat să ne încredem în norocul lui, care până în acea clipă nu ne părăsise.

Însă, începând din acel moment, în continuare totul a fost greu şi, în ciuda eforturilor pe care vâslaşii le-au făcut, parcă ar fi fost o vrajă care ne împiedica să ne depărtăm de mal. Mulţi dintre marinari au spus că pescarii sarzi ne-au atras special spre acest loc vrăjit, dar Dionysios a spus că nu este decât o urmare a furtunii, care a împins mase imense de apă spre mal şi, din cauza aceasta, retragerea apei nu se mai face normal, şi s-a blestemat pe el însuşi, pentru că ar fi trebuit să se gândească mai înainte la acest lucru, şi a început să se tânguiască spunând că nu se aştepta ca niciunul dintre marinarii lui să nu cunoască semnele fluxului şi refluxului.

Soarele era deja în înaltul cerului când am reuşit noi, în sfârşit, să ne îndepărtăm de mal. Curenţii au început să ne tragă înspre strâmtoare şi să ne împingă mult prea aproape de mal; atunci am văzut noi, la răsărit, pânze, şi, nu după multă vreme, am putut distinge corăbiile etrusce de război, vopsite în roşu şi negru, care se apropiau de noi.

Şi oamenii de pe galera cu cincizeci de vâsle au strigat îngroziţi către Dionysios că nu mai vor să se războiască cu nimeni şi că nu vor mai continua să însoţească trirema de va fi aşa, fiindcă este îndeajuns sacrificiul celor ce s-au înecat în timpul furtunii.

Iar Dionysios le-a strigat la rândul lui:

— Mie îmi vine încă de acum să vă plâng de milă. Oare credeţi că veţi putea să vă strecuraţi mai repede decât noi ca să scăpaţi de urmărirea cartaginezilor? Dar chiar de veţi izbuti, fără mine niciodată nu veţi putea ajunge la Massilia. Doar împreună putem fi noi puternici. De ne vom despărţi, tirenienilor le va fi mai uşor să ne distrugă, atât pe unii, cât şi pe ceilalţi.

Cerul era albastru, senin, dar noi nu îi vedeam frumuseţea în acea zi în care prevestirile ni se păreau din ce în ce mai proaste şi în faţa ochilor noştri era doar apa mării ce ne împingea spre regatul umbrelor. Vântul s-a înteţit şi ne-a răsucit spre nord, aşa că nu am făcut decât să dăm ocol peninsulei. Nici vorbă să fi ajuns la strâmtoare, iar pe mal, în spatele peninsulei, se vedeau corăbiile din port, iar la poalele muntelui, oraşul cu turnurile conice din piatră. Alertate de pescari, navele de gardă se îndreptau spre noi şi sunetele gongurilor, ce dădeau cadenţa, se auzeau din ce în ce mai distinct. Iar dinspre nord se apropiau, ca un nor cenuşiu, alte multe corăbii. Şi am crezut că ne-a venit sfârşitul.

Dar, în ciuda pericolului evident, Dionysios s-a arătat o dată în plus iscusit, şi-a dat pe spate capul de taur şi a scos un strigăt cumplit de război, apoi, încurajându-şi oamenii, a spus:

— Oamenii de pe aceste insule sunt etrusci liniştiţi, iar navele de veghe care păzesc strâmtoarea nu au nimic a face cu navele de război, ci doar pentru plata vămii sunt şi pentru cercetarea permisului de navigaţie în apele etruscilor. Să le dăm un pinten în coaste, fiindcă, în acelaşi timp, îi vom răzbuna pe străbunii noştri, ale căror oase au albit pe aceste maluri.

Au prins din nou curaj oamenii din Foceea şi, strângându-şi armele în mâini, au început să cânte un cântec războinic din ţinuturile lor. Apoi totul a mers de minune, fiindcă atât trirema, cât şi galera cu cincizeci de vâsle a trecut la atac şi nu a fost câtuşi de puţin greu să percuteze cu pintenul două corăbii nu prea solide de pază, ce au făcut imprudenţa de a ne ieşi în cale.

Auzind urletele de groază ale congenerilor lor, nava pe care era comandantul flotei de gardă s-a apropiat. Comandantul era etrusc, se putea vedea acest lucru după scutul lui şi după coif. A fost el mişcat de strigătele de agonie ale celor ce se înecau, dar nebun nu era, fiindcă văzând corabia noastră cu trei rânduri de vâsle, care arăta înspăimântător de mare în comparaţie cu cea pe care era, a făcut cale întoarsă, numai că vâslaşii noştri au tras cu putere şi apa clocotea în jurul vâslelor, iar când am ajuns la o distanţă convenabilă, cu toată viteza, pintenul a intrat şi toţi oamenii ce erau pe acea corabie au căzut în mare.

După ce s-au mai liniştit strigătele agoniei, vâslaşii au tras din apă un bărbat etrusc, care avea aparenţa unei persoane importante. Era un bărbat pântecos, dar, în nici un caz, soldat nu era. Ochii îi erau parcă ieşiţi din orbite. După ce a vărsat apa de mare ce o înghiţise, ne-a asigurat că vorbeşte limba greacă. Prevenitor, ne-a arătat relieful capului Gorgonei ce era turnat pe pieptarul lui, ne-a spus că numele lui este Lars Tular şi ne-a cerut să-l ducem la ţărm, fiindcă el este reprezentant al puterii judecătoreşti.

Oamenii lui Dionysios au râs cu poftă şi şi-au bătut joc de el împingându-l în mijlocul punţii, apoi au început să-l dezbrace. Dar Dionysios i-a oprit şi a spus:

— Fără îndoială tu eşti un aristocrat. De aceea voi porunci să fii omorât fără prea multe chinuri, doar cu o lovitură de spadă, deşi mă îndoiesc că tu ai fi fost tot atât de milos faţă de noi, de am fi căzut în mâinile tale. Dar te-aş putea lăsa în viaţă şi te vei putea întoarce în ţara ta, dacă ne vei arăta cum să trecem prin strâmtoare.

Etruscul a spus:

— Eu ar fi trebuit să cred în prevestiri, fiindcă ieri-noapte am văzut un arici ghemuit şi am mai văzut cum, ieşind din soare, un roi de muşte negre s-a năpustit asupra mea. Muştele m-au înţepat cumplit şi atunci m-am trezit din somn. Poate că mai bine ar fi fost să mă scufund o dată cu corabia, decât să ajung în mâinile voastre. Dar un bărbat care a ajuns la vârsta mea şi s-a bucurat de toate plăcerile vieţii, poate că ar trebui să se gândească şi la moarte. M-am agăţat de vâsla ce mi-aţi întins-o, mai înainte de a chibzui bine ce am de gând să fac.

În timpul acesta, Dionysios era atent la zgomotul pe care-l făceau vâslele şi a urlat la supraveghetorii ritmului să-i atenţioneze pe vâslaşi, iar aceştia au spus că nu este posibil să fie întreţinut ritmul acesta nebun, fiindcă vâslaşii nici nu mai au timp să răsufle. Şi Dionysios s-a blestemat pe el însuşi că a durat atât de mult construirea acestei corăbii în Himera, de nu am putut noi să plecăm ceva mai devreme din acel loc blestemat.

Apoi i-a cerut etruscului iertare că a întrerupt discuţia ce o începuse şi a mai spus:

— În nici un caz nu am vrut să te jignesc. După cum ai văzut, am necazuri cu corabia, dar te voi omorî imediat, n-are nici un rost să te nelinişteşti.

Curgea sudoarea pe faţa acelui bărbat, fiindcă se vedea că-i este frică de moarte şi nu-l mai ajuta la nimic nici capul Gorgonei ce-l avea pe piept. Disperat, a cerut îndurare şi a explicat:

— Dar eu nu sunt nici marinar, nici războinic, eu sunt doar socotitor al supraveghetorilor din mină şi comandant al portului. Mă pricep să-i îndrum pe sclavii ce lucrează în mină şi să apreciez locurile de unde poate fi extras minereul de fier. Am urcat absolut prosteşte pe acea corabie de război pe care voi aţi distrus-o.

Şi-a acoperit ochii cu braţul stâng, şi-a ridicat braţul drept şi a murmurat rugându-se în limba lui. După aceea, fără să mai fie câtuşi de puţin înspăimântat, cum fusese până atunci, a zâmbit spre noi şi a spus liniştit:

— Am văzut deja poarta uitării şi i-am văzut şi pe paznicii ce stau de-o parte şi de alta a ei. În faţa acestei porţi nu mai înseamnă nimic de mori respectabil sau de mori abject. Pentru trup, într-adevăr, ar fi fost mai bine să se odihnească într-un mormânt. Dar şi marea poate fi un mormânt pentru mine, cel care încă mai sunt pentru puţină vreme Lars Tular.

Când au văzut cât de calm este pregătit pentru moarte, oamenilor lui Dionysios le-a pierit cheful să mai râdă de el. În spatele nostru se vedeau valurile înspumate pe care corăbiile de război vopsite în roşu şi negru le împingeau spre noi. Dionysios l-a privit furios pe etrusc, a încercat tăişul spadei, s-a scărpinat în barbă şi a spus:

— Fără îndoială, tu eşti un bărbat curajos, dar nu mi-ai răspuns de vrei sau nu să ne conduci prin strâmtoare. Dacă îţi este teamă că reputaţia ta va avea de suferit în faţa poporului tău, poţi veni cu noi în Massilia.

Dar etruscul a scuturat din cap şi a spus:

— Nu, nu cred că aş putea să vă conduc şi, de altfel, eu nu mă pricep câtuşi de puţin la navigaţie. Mai degrabă aleg drumul cel mai scurt, fiindcă, de fapt, sunt deja sătul de acest trup.

Micon, eu şi chiar şi timonierul i-am spus într-un glas lui Dionysios că este păcat să omoare un bărbat atât de înţelept. Dar Dionysios ne-a arătat corăbiile ce veneau în urma noastră, a început să râdă zgomotos şi a spus:

— Sunteţi nerozi, voi nu ştiţi ce spuneţi. Vorbele pe care acest bărbat le-a rostit sunt o dovadă a ceea ce el însuşi voieşte. El este o jertfă ideală pentru zeii mării. Zeii înşişi au voit să-l ridicăm pe corabia noastră pentru a le aduce lor un sacrificiu uman. Alte păreri nici nu vreau să le aud.

S-a uitat apoi înspre cer, înspre apă şi înspre pământ. Apa mării fremăta, vântul răbufnea din când în când, iar pe cer, undeva, departe, în nord, se vedeau nori negri. Păstrătorul ritmului i-a strigat încă o dată lui Dionysios că vâslaşii sunt prea obosiţi pentru a trage atât de repede cum a poruncit. Dionysios a strigat comandantului galerei cu cincizeci de vâsle să înalţe catargul şi să pregătească pânzele şi acelaşi ordin l-a dat timonierului triremei.

— Nu vom pierde nimic de vom pregăti velele. De vom fi nevoiţi să ne înfruntăm din nou cu duşmanii, le vom strânge repede, ce importanţă mai are? a rostit el.

Apoi i-a poruncit lui Lars Tular să dea jos toate veşmintele de pe el, până şi inelul de pe deget i-a poruncit să-l scoată, i-a pus în mâini faină şi sare, iar pe cap, el însuşi a pus cununa sacrificială. Pe trupul gol al etruscului se prelingea sudoarea, era un bărbat gras şi tremura uşor, deşi pe buze avea un zâmbet mulţumit. A spus:

— Nu îmi este teamă. Doar acestui trup de argilă îi este teamă.

Micon, care îl privea fascinat, s-a apropiat de el şi i-a spus:

— Tu eşti iniţiat, Lars Tular, nu-i aşa? Tu eşti sigur că te vei întoarce.

Lars Tular şi-a ridicat capul, l-a privit cu dispreţ şi i-a spus:

— Am mai auzit deja în urechi zgomotul furtunii întoarcerii, este mai slab ca un piuit depărtat de pasăre. Dar eu sunt un Lars. Eu nu am nevoie de nici o iniţiere, cunoaşterea era deja în mine când m-am născut.

Oarecum invidios, Micon a scuturat din cap şi ar fi vrut să-l întrebe încă ceva, dar Dionysios, care era nerăbdător, l-a condus pe Lars Tular înspre pupa, apoi, apucându-l cu o mână de păr, i-a tăiat beregata de la o ureche la alta, împroşcând sângele pe punte. Şi în acelaşi timp a invocat zeii văzduhului şi ai mării şi le-a strigat numele omului pe care l-a sacrificat pentru ei. Sângele încă mai curgea când a început să sufle cu putere vântul şi corabia noastră cu pânzele orientate a început să înainteze din ce în ce mai repede, până când vâslaşii nu au mai avut nimic de făcut decât să se odihnească după epuizanta muncă de mai înainte. Cerul s-a întunecat, Dionysios a împins în gura sacrificatului un ban de aur, apoi i-a aruncat trupul în mare. Şi trupul a dispărut înghiţit de ape, doar cununa am mai văzut-o un oarecare timp la suprafaţa mării, apoi nu a mai fost nimic.

Am căpătat astfel un avans considerabil faţă de corăbiile care ne urmăreau, fiindcă ei au fost pregătiţi până în clipa în care s-a pornit vântul să ne atace şi înaintarea lor rapidă s-a făcut doar cu ajutorul vâslelor. Dar niciunul dintre noi nu a strigat de bucurie, nici Dionysios nu s-a mândrit cu jertfa umană ce a adus-o zeilor. De altfel, atât el, cât şi ceilalţi aveau destule de făcut, fiindcă era mai şubredă ca niciodată corabia noastră şi din cala vâslaşilor oamenii scoteau apa ce ajunsese deja până la bănci.

Sumbra jertfă nu fusese pe placul nimănui, chiar dacă mai târziu, oamenii au discutat mult despre acest fapt şi au admis ca Dionysios a procedat aşa cum trebuia în acel moment. Ca şi cum am fi încheiat un legământ, fiecare încercam să uităm şi cred că, mai târziu, nimeni dintre cei care au supravieţuit nu a simţit nevoia să povestească cuiva această întâmplare tristă.

Dar nici eu nu mai am puterea şi dorinţa să povestesc în amănunt despre călătoria noastră şi despre suferinţele ce le-am îndurat atunci, tot ceea ce se întâmplase mai înainte fusese doar un joc în comparaţie cu suferinţele de atunci. Şi nu aş mai putea spune că doar calităţile deosebite de navigator ale lui Dionysios ne-au salvat viaţa. Mai degrabă aş fi înclinat să afirm că marea lui putere ne-a dominat, că el doar s-a jucat cu noi în elementul marin, unde era atât de puternic.

Ca prin minune, nu ne-am izbit de stâncile de pe malul Sardiniei, când, împinşi de vântul din nord, am navigat atât de repede, încât corăbiile de război etrusce s-au lăsat păgubaşe şi au întrerupt urmărirea. Când a venit întunericul, eram deja în largul mării, nu mai ştiam în ce parte este ţărmul, iar furtuna ce s-a abătut asupra noastră atunci a distrus tot ceea ce era mobil pe corabia noastră. După acea noapte nu am mai văzut niciodată galera cu cincizeci de vâsle şi nici mai târziu nu am mai auzit nimic, nici despre ea, nici despre bărbaţii ce erau pe galeră.

Mai departe, totul a mers din ce în ce mai greu şi ne-am supus cu umilinţă vântului, care ne-a purtat unde a vrut el. Când a bătut dinspre nord, ne-am temut că în loc de Massilia vom ajunge pe coasta Africii. Când şi-a schimbat direcţia, ne-am temut că vom ajunge pe ţărmuri necunoscute. Foamea şi setea ne chinuiau cumplit şi oamenii culegeau dimineaţa picăturile de rouă. În zadar se holba Dionysios în fiecare noapte la lună şi la stele, în zadar gusta apa sărată a mării şi încerca să vadă ce este pe fundul ei.

Luna era în faza crescătoare şi, într-una din nopţi, vântul a încetat să mai bată şi am văzut plutind pe ape o epavă în apropierea corabiei noastre. Şi am fost cuprinşi de disperare mai mult ca niciodată şi Dionysios a poruncit cu o voce pierdută şi rugoasă să fie împărţite fiecăruia tot ceea ce mai era de mâncat şi apa care fusese strânsă de la ploaie. Pentru că eram sfârşiţi de foame şi de sete, au fost ca o beţie acele ultime îmbucături şi acele ultime picături de apă şi am vorbit ca nişte nebuni între noi şi vorbele fiecăruia nu au avut nici un înţeles pentru alţii. După ce s-a privit într-o oglindă de bronz şi şi-a înroşit cu culoare buzele şi obrajii, Arsinoe s-a urcat cu paşi şovăitori pe punte.

Dionysios a privit-o uimit şi s-a întrebat oare de unde are încă forţă să umble, atât de mult slăbise Arsinoe. Oricare altă femeie ar fi murit deja după atâtea încercări prin care am trecut noi. Pisica venea în urma ei cu paşi săltăreţi şi a început să se caţăre pe parâme şi, când au văzut-o, toţi oamenii au strigat că, într-adevăr, acea pisică era sacră, dacă a reuşit să rămână încă în viaţă. Iar eu voiam să cred în acel moment că apariţia pisicii pe punte, în plină zi, este o prevestire bună.

În timpul nopţii corabia a navigat în derivă purtată de curenţii marini şi observatorul de veghe a anunţat că simte mirosul pământului. Iar în zorii zilei următoare am simţit apropierea pământului şi am văzut la orizont siluetele munţilor. Dionysios a strigat uimit:

— Pentru numele tuturor zeilor mării! Dar aceşti munţi eu îi cunosc, nu cred că poate fi o iluzie. Oare zeii au vrut să râdă de noi? Am ajuns din nou acolo de unde am pornit. Aceşti munţi sunt munţii de coastă ai Siciliei, în faţa noastră se află ţărmul de nord al ţării Eryx, iar în spatele munţilor este oraşul port Panormos.

Încă a mai spus:

— Se pare că zeii nu au dorit să ajungem la Massilia. Dar ei sunt mai puternici decât mine şi nu a ajutat la nimic iscusinţa mea de navigator dacă ei nu au vrut ca noi să ajungem acolo. Dorieus va prelua comanda, fiindcă se pare că asta este voinţa zeilor. Iar eu mă voi supune ordinelor lui.

După care, a trimis câţiva oameni să vadă dacă Dorieus mai este în viaţă şi să-l dezlege. La drept vorbind, eu şi Micon îl desfăcusem deja mai de mult din funiile cu care era legat, fiindcă el nu se simţea câtuşi de puţin bine.

În aşteptarea lui Dorieus, Dionysios adulmeca văzduhul, rotea biciul împletit din frânghii în mână şi discuta cu vâslaşii încotro ar fi mai bine să se îndrepte şi ei au spus că cel mai bine-ar fi de ar ajunge în portul oraşului Panormos.

— Ce să facem în port? a întrebat el.

— Păi, i-au răspuns vâslaşii, nu avem nimic de mâncare, nu avem apă şi deja prin spărturi pătrunde apa în corabie.

Şi vâslaşii şi-au adunat ultimele puteri ca să ajungem în port. In aşteptarea lui Dorieus, Dionysios îşi freca nervos mâinile, apoi a poruncit oamenilor lui să pună la prora corabiei pieptarul lui Lars Tular pe care era capul Gorgonei, pentru a le da la ce să se gândească locuitorilor din Panormos când vom intra în port, aşa a zis.

Într-un sfârşit a apărut şi Dorieus cu părul încâlcit şi îmbâcsit de apa mării, cu barba răvăşită şi obrajii buhăiţi. Trecuse doar o lună de când zăcea el în cala corabiei, dar parcă îmbătrânise cu zece ani, aşa arăta. Îşi strângea ochii ca un liliac la lumina zilei. Dar nimeni nu a râs de starea jalnică în care era. S-a ridicat singur pe punte şi a refuzat ajutorul celor care s-au repezit să i-l dea. A respirat adânc. S-a lăsat o linişte de mormânt şi nimeni nu a îndrăznit să mai spună o vorbă. După ce ochii i s-au obişnuit cu lumina zilei, i-a privit pe rând pe fiecare, apoi, căzându-i privirea pe Dionysios, a scrâşnit din dinţi şi a spus cu o voce stinsă să i se aducă spada şi scutul.

Toţi s-au uitat întrebători la Dionysios, dar el a ridicat indiferent din umeri, aşa că m-am dus eu şi i-am adus spada şi i-am spus că scutul lui fusese aruncat în mare ca ofrandă pentru zei. Nu s-a enervat, dimpotrivă, a spus că înţelege că nu putea fi oferit un obiect lipsit de importanţă pentru salvarea unei corăbii.

— Mulţumiţi-i deci scutului meu că sunteţi încă vii, mizerabili bărbaţi din Foceea! Eu însumi m-am sacrificat zeiţei Thetis, care-mi este favorabilă şi am trăit momente stranii acolo jos în cală, unde probabil voi credeaţi doar că mă odihnesc. Dar despre asta, mai bine este să nu spun nimic.

Ochii lui aveau cenuşiul sării când s-a întors spre Dionysios şi, pipăindu-şi tăişul spadei, a zis:

— Eu ar fi trebuit să te omor, Dionysios, foceeanule. Am gândit mult că aşa voi face, dar când te văd atât de abătut şi umil cum îţi înclini capul în faţa mea, nu mai am nici un chef să o fac. Mai mult, sunt de acord că acea vâslă care m-a lovit în cap la Lade mi-a tulburat într-o oarecare măsură mintea.

A izbucnit apoi în râs, l-a lovit prieteneşte cu cotul pe Dionysios şi a spus:

— Da, o lovitură de vâslă, nu o lovitură de spadă. Nu pot înţelege de ce simţeam că este dezonorant să primeşti o lovitură de vâslă. Când am avut revelaţia zeiţei Thetis, am înţeles că mie nu poate să mi se întâmple nimic dezonorant, că toate faptele mele sunt demne de cele ale unui zeu. Thetis însăşi a hotărât să se întâmple tot ceea ce s-a întâmplat. Iar eu am înfăptuit ceea ce au vrut zeii. De aceea, mai degrabă îţi mulţumesc pentru cele întâmplate între noi, decât să mă răzbun pe tine.

Dar, imediat după acest discurs conciliant, şi-a corectat poziţia în care stătea şi a urlat:

— Ajunge! Destulă vorbărie! În altceva nu cred decât în zeiţa ce ne va proteja în ţara Eryxului. Bravi luptători, înarmaţi-vă şi să pornim la cucerirea oraşului Panormos, aşa după cum ne-a fost învoiala! Dar mai întâi să vedem câţi oameni am mai rămas.

Micon mi-a spus în şoaptă.

— Se pare că şi-a pierdut minţile bietul om acolo, jos, în cala întunecată, dar trebuie să ne încredem în vorbele lui.

Chipul lui încremenit, cenuşiu, m-a făcut să mă gândesc la privirea ucigătoare a zeului războiului. Niciunul dintre oameni nu a ezitat la îndemnul lui şi s-au înarmat imediat cu spade, suliţe şi arcuri, şi-au pus pieptarele de protecţie şi genunchierele. Păstrătorul ritmului vâslaşilor a înteţit bătăile în scut şi Dionysios nu a făcut nimic altceva decât să aprobe acest lucru.

După ce s-a făcut numărătoarea, s-a constatat că mai eram în viaţă doar o sută cincizeci de suflete, fără să le fi pus la socoteală pe Arsinoe şi pisica. Din Himera plecasem trei sute de bărbaţi. Faptul că rămăsesem exact jumătate, i s-a părut fiecăruia un semn bun, de aceea au urlat toţi plini de uimire.

Dar Dorieus le-a ordonat să se abţină şi să nu discute despre lucruri pe care nu le pot înţelege.

— Trei sute noi am fost, a urlat el. Trei sute suntem încă şi trei sute vom fi întotdeauna, chiar dacă unii vor cădea în luptă. Dar voi nu veţi cădea, fiindcă voi sunteţi trei sute de Dorieus. Trei sute de strigăte de război pentru ca trei sute de ani să se povestească încă despre isprăvile noastre!

— Trei sute! Trei sute! au început să urle toţi şi au bătut cu spadele şi suliţele în scuturi.

Şi nu au încetat decât după ce Dionysios le-a ordonat să termine zadarnica bravadă.

Rătăciţi în delirul foamei şi setei, uitând toate nenorocirile prin care trecusem, toţi aşteptam lupta ce urma să vie când vom fi ajuns la Panormos. Nerăbdători, unii alergau de-a lungul punţii înainte şi înapoi, iar vâslaşii, în ciuda oboselii, trăgeau vioi la rame şi cântau. Apa spumega şi au apărut coastele pântecoase ale muntelui, apoi oraşul Panormos. Câteva bărci şi galere erau ancorate în port. Mai departe erau câmpurile, pădurile. În fundal, undeva departe, pantele abrupte ale munţilor Eryxului îşi înălţau semeţe formele albastre.