CARTEA A PATRA ZEIŢA DIN ERYX.

Fiind obosit, am ieşit afară. Şi am văzut cum se schimbă un an cu altul. Şi am văzut păşunile aurii din vale unduite de vânt şi dealurile vineţii, am văzut depărtata oglindă albastră a lacului meu.

Dar nu m-am dus să privesc locul unde mă voi odihni. Poarta mormântului. Coloanele. Undeva, departe de mine, nişte pietrari au săpat în piatra moale a muntelui ultima mea casă. Pictorii au făcut deja crochiurile pentru imaginile ce vor fi pictate pe pereţi, ca odihna să-mi fie plăcută şi toate bucuriile, de care odinioară am avut parte, să mă înconjoare. Sculptorii au modelat din argilă reliefurile ce vor decora vasele negre. Negustorii mei au alergat prin toate porturile să cumpere cele mai frumoase amfore de Attica ce-mi vor împodobi mormântul.

Sunt fericit. Mulţumesc zeilor că am fost şi eu o fiinţă pe acest pământ! Nici o bogăţie nu înseamnă nimic. Doar un vas ieftin din argilă, doar un pumn de pietre, acestea sunt cele mai de preţ lucruri ale mele.

Contemplându-mi ultimul drum, sunt încercat de îndoieli, simt cum mă domină oboseala. Sunt doar eu, Turms, omul.

L-am chemat în inima mea pe înverşunatul învăţător din tinereţe. A fost încă o dată când el m-a întrebat: „Care este drumul cel mai lung?” A fost încă o dată când el a răspuns: „Chiar de vei umbla prin toate ţările lumii, nu-l vei găsi, ci doar te vei întoarce în tine. În propria fiinţă sălăşluiesc cele mai lungi drumuri. Dar oricât de mult te vei încumeta să peregrinezi în propria-ţi fiinţă, tot nu vei ajunge la nici un hotar. Asemenea apei curgătoare, nu te vei putea împiedica să-ţi urmezi drumul. Un fluviu nu încetează niciodată să curgă”.

Şi mi-a mai spus: „Pythia poate vedea lucruri ce s-au întâmplat cu mii de ani în urmă”.

Abia atunci am simţit că-mi revin puterile. Am simţit în tot trupul înţepături. Cele mai aprige au fost undeva, un pic mai jos de inimă, apoi s-au întins peste tot, până-n firele de păr şi-n vârful unghiilor. Tot părul de pe trupul meu s-a asprit, puterile mi-au crescut, până când nu am mai fost decât o flacără ce arde pătimaş şi am simţit unduirea din mine şi din afara mea.

Şi am văzut lumea ca printr-o perdea transparentă. Sub picioarele mele, pământul era flacără încremenită.

Fiecare piatră a trăit în somnul pietrei. Şi apa s-a ivit din foc, şi aerul. Am putut să văd prin somnul pământului, prin somnul apei, prin somnul aerului, prin somnul trupului omenesc. Dar nesfârşitul joc al strălucitoarelor fiinţe luminoase de pe cerul nemărginit nu l-am mai văzut ca altădată. M-am întors în mine însumi. Cunoştinţele mele s-au întors în mine şi nu am mai avut nici o îndoială.

Uneori mi-a plăcut să mă joc orbeşte de-a nemurirea, cu cruzime şi falsitate. Dar când am început să-mi înţeleg nemurirea, am priceput că doar omul muritor conceptualizează binele şi răul, un nemuritor este în afara acestor noţiuni. Un nemuritor este în afara timpului, în afara spaţiului. Se întoarce în uitare sau în aducerea-aminte cu un zâmbet strălucitor. Deasupra lui sunt doar înaripaţii zei.

Este mai uşor să te întorci etern. Este mai uşor să te întorci ca să trăieşti în trupul unui om muritor, decât să-i întâlneşti pe zei. Simt deja în gât îngrozitoarea sete a celui ce este împiedicat să bea. Sunt conştient că întorcându-mă în nemurire voi sorbi o dată în plus din izvorul uitării. De aceea, eu, Turms, îmi doresc ca măcar o dată, dacă tot mă voi întoarce, să mă regăsesc în cuvintele pe care le scriu acum.

Poate că dorinţa de a-mi aduce aminte este doar o deşertăciune, la fel ca şi şiretlicurile pe care le uneltesc pentru a mă opune uitării. Poate că, atunci când mă voi naşte pentru încă o dată, nici nu voi găsi mormântul în care mă voi duce acum. Dar de-l voi găsi, voi auzi din nou în urechi vuietul puternic al furtunii. Sunt prins în aceste pietre ale vieţii mele pe care le ţin în pumn, mă simt pe mine însumi în ele. Aşa cred sau aşa vreau să cred.

Eu, Turms, cel care călătoream de la Himera la Eryx, eram un altul decât acela care odinioară, pe furtună, dansase pe drumul ce ducea la Delfi.

Puţin câte puţin, în fiecare perioadă a vieţii, omul se transformă, până ce vine o clipă când, cu mare uimire, îşi dă seama că îi este greu să-şi amintească cum era şi să se recunoască în cel care a fost, ca şi cum viaţa ar fi o succesiune de renaşteri şi fiecare început al unei perioade un salt peste o prăpastie, ce odată depăşită, se lărgeşte şi se întinde, nemaipermiţându-i niciodată întoarcerea în el, cel care a fost.

Când am plecat noi din Himera şi ne-am început călătoria spre Eryx, bruma alburie acoperea munţii abrupţi ai Siciliei. Ploaia blândă a primăverii începuse să cadă peste pădurile ei dese şi să umple secatele albii ale râurilor ce urmau apoi să se reverse. Paturile conviviale şi mesele bogate, cu care Tanaquil ne răsfăţase toată iarna ne moleşiseră trupul, de aceea atât eu, cât şi Dorieus şi Micon, ne-am bucurat când, pe drumul nu tocmai uşor de străbătut, am simţit dureri în tot trupul şi muşchii şi-au recăpătat, încetul cu încetul, vigoarea de altădată.

Am mers pe drumul bătătorit deja de călători şi sălbăticiunile pădurilor în care locuiau sicanii nu ne-au ieşit în cale niciodată. Deşi o respectau pe zeiţa din Eryx, sicanii, care susţineau că sunt primii locuitori ai Siciliei, îşi păstraseră obiceiurile păgâne. În pieţele prosperelor oraşe din ţinuturile locuite de elimi, nu se găseau produse artizanale ale sicanilor. Elimii se ocupau doar de cultivarea pământului, de aceea oraşele lor nu erau atât de bogate ca oraşele cartagineze de coastă. Doar oraşul Segest, ale cărui rezerve de cereale ar fi putut îndestula pe toţi grecii şi cartaginezii la un loc, era o excepţie.

După ce am trecut prin munţi greu de străbătut şi prin nesfârşite păduri, ajungând noi în surâzătoarea vale din Segest, am văzut câinii de vânătoare, energici şi supli. Vânătorii, ce făceau parte din aristocraţie, erau înveşmântaţi în straie greceşti şi s-au fălit cu câinii lor, care, spuneau ei, erau descendenţi ai zeului-câine Krimisos şi ai soţiei lui, nimfa Segest. Fără nici o jenă, ei au dat la o parte perdeaua litierei şi, recunoscând-o pe Tanaquil, au spus:

— O! Tanaquil, tu, care eşti cea mai cunoscută şi mai respectabilă văduvă! Oare ce rost are să te mai duci la Eryx? Slavă zeilor, zeiţa a fost generoasă cu tine, poate peste măsură de generoasă. Mai bine-ai rămâne-n Segest, şi l-ai alege pe cel mai bun dintre noi de bărbat, ca să aibă cine-ţi moşteni bogăţiile.

După ce ei s-au depărtat, Micon a spus:

— Sângele multor popoare a curs pe aceste câmpuri. Chiar şi bărbaţi din Foceea au fost îngropaţi aici. Mi-am adus aminte de ce m-a rugat Dionysios, de aceea propun să aducem jertfe la mormintele lor.

Nu a trebuit să o facem în secret, fiindcă locuitorii din Segest ridicaseră ei înşişi altare pentru toţi cei care încercaseră să le cucerească pământul. Mândri, ei ne-au arătat monumentele de la marginea unui lan de grâu şi au spus:

— Mulţi au venit, puţini s-au întors.

— Doar străbunii noştri obişnuiau să-şi îngroape duşmanii căzuţi în luptă, ne-au spus ei. Trăim în vremuri civilizate şi acum nu are nici un rost să ne mai războim cu nimeni pentru a apăra pământurile Eryxului. Iar dacă cineva ar încerca să ne atace, ar fi ca şi cum ar declara război Cartaginei şi nu-i nimeni atât de nebun, încât să caute ceartă cu Cartagina.

În timp ce noi aduceam jertfe la altarul foceean, Dorieus a început să se uite împrejur, ca şi cum ar fi căutat ceva.

— Dacă aici au fost ridicate altare pentru eroi, a spus el, atunci unde poate fi altarul tatălui meu? El ar fi trebuit, pe bună dreptate, să aibă cel mai frumos altar. Fiind descendentul şi moştenitorul lui Herakles, el a venit doar ca să recucerească această ţară, care oricum îi aparţinea.

Din fericire, locuitorii din Segest nu i-au înţeles vorbele. Când i-am întrebat dacă ştiu unde se găseşte altarul lui Dorieus din Sparta, ei au ridicat nedumeriţi din umeri şi au spus că nu au auzit despre acest nume. Şi au mai spus:

— Noi i-am învins şi pe spartanii care ne-au atacat, dar cum niciunul dintre ei nu se remarcase prin ceva deosebit, n-avea nici un rost să le cioplim numele pe vreo piatră. Împreună cu ei era şi Filippos din Crotona, cel mai frumos bărbat din Elada, care fusese învingătorul tuturor probelor Olimpiadei. Chiar şi după ce a murit era nemaipomenit de frumos. În memoria lui a fost înălţat un templu, şi, la fiecare patru ani, au loc pe stadion întreceri.

Şi ei ne-au arătat unde se află templul, precum şi stadionul din spatele lui. Deconcertat, Dorieus nu a reuşit să articuleze nici un cuvânt. Apoi faţa i s-a făcut cenuşie de furie şi, cum era atât de încordat, centura ce-i strângea pieptarul a plesnit.

— Este absurd, a urlat el. Tatăl meu, Dorieus, a obţinut toate cununile de laur ale Olimpiadei şi a fost cel mai frumos bărbat din vremea sa. Cum ar fi fost posibil ca un oarecare bărbat din Crotona să rivalizeze cu el? Numai din invidie pe Herakles, zeii de împrumut ai acestei ţări i-au orbit pe locuitorii din Segest, pentru ca ei să-l îngroape sub un alt nume pe Dorieus, tatăl meu, ca numele lui nemuritor să cadă în uitare.

Când au auzit locuitorii Segestului cât de turbat urla Dorieus, de spaimă, au luat-o la goană. Abia am putut eu şi Micon să-l calmăm puţin. Când i s-a mai risipit din furie şi a putut să respire normal, Dorieus a spus:

— Abia acum înţeleg de ce sufletul tatălui meu nu m-a lăsat în pace şi de ce arşicele de berbec m-au îndemnat întotdeauna să merg spre vest. Pământul tremură de mânie sub picioarele mele, fiindcă aceste dealuri, această vale şi aceste câmpuri sunt patrimoniul lui Herakles, deci al tatălui meu. Dar nu mă mai interesează să stăpânesc acest pământ. Singura mea dorinţă este să repar nedreptatea ce i s-a făcut tatălui meu, ca el să se odihnească în pace.

A început să-mi fie teamă că din cauza acestui incident, continuarea călătoriei noastre ar fi putut să fie amânată. De aceea i-am spus:

— Cu cât vei vorbi mai puţin în oraşul Segest despre tatăl tău şi despre patrimoniul lui Herakles, cu atât mai bine ne va fi. Aminteşte-ţi că noi suntem în drum spre Eryx şi că nu avem nici cea mai mică dorinţă ca locuitorii Segestului să ridice un templu în memoria noastră.

La rândul ei, Tanaquil i-a spus:

— Gândurile tale, Dorieus, sunt măreţe ca ale unui rege. Dar îngăduie-mi mie să te sfătuiesc, aşa după cum noi am convenit. Eu am îngropat deja trei bărbaţi şi am destulă experienţă în acest domeniu. Aşa că, ai răbdare până la Eryx, unde vei primi răspuns pentru toate problemele care te frământă.

Şi Micon i-a dat un sfat:

— Tu eşti mai duşman cu tine însuţi decât cu locuitorii din Segest. De nu-ţi vei înfrânge furia, prea mult nu vei mai trăi, fiindcă oricând se va putea întâmpla să-ţi plesnească o venă. Probabil că lovitura de vâslă pe care ai primit-o în cap la Lade te-a afectat mai mult decât am crezut noi. De altfel, nici nu-i de mirare, fiindcă străbunul tău Herakles, după ce a primit o lovitură straşnică în cap, avea, din când în când, crize de furie şi auzea frecvent în urechi plânsete de copil.

Dar Dorieus a protestat energic şi a spus că lovitura pe care a primit-o el nu a fost nicidecum de la o neînsemnată vâslă, ci de la o onorabilă spadă, mai mult, a susţinut că niciodată nu a fost lovit în cap, ci doar foarte uşor peste coif. Dar discuţia a fost totuşi de un oarecare folos, fiindcă lacedemonianul a încetat să-i mai ameninţe pe oamenii din Segest.

Segest, cu templele, pieţele şi băile lui, era un oraş civilizat şi plăcut, mult mai asemănător cu oraşele greceşti decât Himera, chiar dacă locuitorii lui erau ilionieni. Ei înşişi pretindeau că descind din troieni şi că mamă a tuturor fusese o femeie din Troia, pe care zeul-câine Krimisos o iubise.

În timpul cât am stat noi în oraş, ne-am bucurat de ospitalitatea fiilor, pe care Tanaquil i-a avut de la cel de-al doilea ei soţ. Casa deborda de prosperitate şi avea multe curţi interioare, magazii şi depozite pentru cereale. Noi am fost primiţi cu mult respect, ca nişte oaspeţi de vază, dar Tanaquil a interzis fiilor să mai apară în faţa ei până ce nu-şi vor fi tăiat barba şi-şi vor fi aranjat părul după cum îl poartă, de obicei, tinerii şi copiii. Această exigenţă a mamei lor i-a amărât oarecum, fiindcă ei aveau deja o vârstă respectabilă şi chiar de şi-ar fi tăiat barba sau şi-ar fi ondulat părul, tot nu ar mai fi putut arăta ca nişte copii, după cum voia Tanaquil. Dar, în semn de respect pentru mama lor, au acceptat să plece din casă pentru toată perioada cât am locuit noi în Segest, fiindcă doar simpla lor prezenţă o întrista pe Tanaquil şi-i amintea fără cruţare de vârsta ce o avea.

Nimeni nu ne-a împiedicat să umblăm unde vrem prin oraş şi să-i cunoaştem locurile importante. În staulul împrejmuit al templului zeului râurilor, Krimisos, am văzut câinele sacru căruia, în fiecare an, i se oferea, în cadrul unei ceremonii nupţiale secrete, conform vechilor tradiţii, cea mai frumoasă fecioară din oraş. Dar Dorieus a preferat să se urce pe zidul oraşului, pe jumătate în ruine – de care locuitorilor Segestului prea puţin le păsa, din moment ce-l lăsau să se năruiască – de unde a urmărit cu interes alergările, pugilatul şi luptele, cu care atleţii plătiţi îi amuzau pe aristocraţii oraşului. Dar a trebuit să rabde şi să nu deschidă deloc gura, deşi nu aprecia obiceiurile barbare ale acestui oraş.

În dimineaţa când urma să plecăm din Segest, după ce s-a deşteptat, Dorieus, suspinând şi clătinându-şi trist capul, a spus:

— Toată noaptea am aşteptat ca spiritul tatălui meu să-mi apară în vis şi să mă sfătuiască ce să fac. Dar nu am avut nici un vis, de aceea nu ştiu care-i va fi fost voia.

În ziua când sosisem în Segest, ni se oferiseră veşminte noi, iar cele care le purtasem pe drum au fost spălate şi puse la uscat. Dar tocmai când eram gata de drum, Dorieus a observat că-i lipseşte himationul gros de lână. În timp ce Tanaquil îşi împroşca fiii cu reproşuri, toţi am început să-l căutam. Până la urmă l-am găsit; fiind mai gros şi uscându-se mai greu decât alte lucruri, servitorii uitaseră de el.

Nespus de mânioasă, Tanaquil a spus că nici nu şi-ar fi putut imagina că un astfel de lucru se poate întâmpla în casa fiilor ei. Iar Dorieus a adăugat că, fără îndoială, aceasta este soarta unui om exilat, aflat departe de ai lui: să fie continuu jignit şi umilit. Şi că, în acest oraş, nici n-ai de ce să te aştepţi la ceva mai bun.

Uite-aşa se face că în locul mulţumirilor pe care ar fi trebuit să le primească, fiii lui Tanaquil au fost muştruluiţi pe nedrept.

Servitorii, speriaţi, nici nu mai ştiau ce să facă să-i intre în voie lui Dorieus, care, înfuriat, le-a smuls la un moment dat himationul din mâini şi atunci, spre surprinderea tuturor, dintr-o cută a himationului a ieşit o pasăre micuţă care a început să se rotească deasupra capului lui Dorieus. Imediat după ea a ieşit o a doua, ceva mai arţăgoasă, care s-a rotit în jurul lui şi a ciripit din toate puterile exprimându-şi astfel indignarea. Atunci a scuturat Dorieus himationul şi din el a căzut un cuib, iar cele două ouă ce erau în el s-au rostogolit pe podea şi s-au spart.

Dar Dorieus nu s-a supărat mai tare. Dimpotrivă, a zâmbit şi a spus:

— Vedeţi, aceasta este vestea pe care o aşteptam. Eu pot acum să plec liniştit cu voi, iar himationul mă va aştepta aici. Nici că aş fi putut spera la o mai bună prevestire.

Sărmanele păsărele s-au mai rotit încet un oarecare timp în jurul cuibului, apoi au zburat afară. Micon şi cu mine ne-am uitat unul la altul, şi, niciunul, nici altul, nu am interpretat întâmplarea ca pe o bună prevestire. Dar Tanaquil, pe buzele căreia tocmai răsărea zâmbetul ca un soare, şi-a acoperit timid gura şi a spus:

— Vai, Dorieus! Să nu uiţi cumva această prevestire! Oricum, la Eryx ţi-o voi reaminti.

A doua zi deja, am văzut încă de departe muntele sacru în formă de con al Eryxului. Vârful lui era acoperit de un strat moale de nori, dar mai apoi norii s-au risipit, soarele a început să ne încălzească trupul şi am putut vedea în vârful muntelui străvechiul templu al Afroditei.

Deşi marea încă mai era neliniştită, pământul Eryxului era împodobit în culorile primăverii; tot câmpul era acoperit de flori şi porumbeii uguiau în crânguri. Nerăbdători, am început să urcăm pe cărarea sacră, şerpuitoare şi greu accesibilă a muntelui, şi exact în momentul când soarele care apunea înroşise întunecata suprafaţă a mării şi întregul ţinut al Eryxului, noi am ajuns în micuţul oraş din vârful muntelui. Străjerii ne-au văzut de departe şi au aşteptat să ajungem, abia după aceea au închis porţile oraşului pentru noapte.

Imediat după ce am trecut de porţile oraşului, am fost luaţi cu asalt de o mulţime de bărbaţi gălăgioşi, care se întreceau unul pe altul invitându-ne, în toate limbile pământului, să le fim oaspeţi, şi trăgeau, care cum putea, de veşmintele noastre. Dar Tanaquil, care cunoştea bine oraşul şi obiceiurile bizare ale localnicilor, i-a îndepărtat pe nedoriţii bărbaţi cu cuvinte aspre, apoi ne-a condus, traversând oraşul, la o casă ce avea o grădină mare şi se afla în apropierea templului, unde ea a fost întâmpinată cu mare respect. Caii şi măgarii noştri au fost duşi în grajduri şi slujitorii au aprins un foc cu lemne, fiindcă după apusul soarelui, vremea în acel vârf de munte era destul de răcoroasă.

Stăpânul casei, ce avea o faţă tuciurie, ne-a urat bun venit într-o greacă fără de cusur. Şi a mai spus:

— Încă nu este timpul sărbătorii de primăvară, fiindcă marea este agitată şi zeiţa nu a sosit de dincolo de ape. Nici casa mea nu s-a deşteptat încă din somnul de iarnă, de aceea îmi este teamă că nu vă voi putea oferi ospitalitatea cuvenită rangului vostru. Dar dacă voi vă veţi mulţumi cu încăperile glaciale, cu paturile dure şi cu masa sărăcăcioasă ce vi le pot oferi, fiţi bineveniţi şi încercaţi să vă simţiţi ca în casa voastră atâta timp cât veţi rămâne în Eryx!

Fără a ne întreba nimic despre motivele ce ne-au îndemnat să venim la Eryx, el s-a retras cu o demnitate aristocratică şi ne-a lăsat în grija servitorilor şi sclavilor lui. Felul elegant în care ne-a primit m-a impresionat şi am întrebat-o pe Tanaquil dacă el este cumva dintr-o familie de nobili. Tanaquil a izbucnit într-un râs sarcastic şi a spus:

— El este cel mai cupid şi mai lipsit de scrupule hoţ din oraş; ne va cântări cu aur fiecare îmbucătură, însă casa lui este singura casă din Eryx pe măsura demnităţii noastre, şi, în timpul cât noi vom locui aici, ne va proteja de toţi destrăbălaţii care mişună prin acest oraş sacru. Adevărul este că Eryxul se trezeşte la viaţă o dată cu sărbătoarea de primăvară şi este înfloritor până toamna, când zeiţa îşi începe călătoria în corabia ei de aur. Iar în acel timp de sărbătoare, nu este locuitor al acestui oraş care să nu se ocupe cu şantajul, înşelătoria, hoţia, care să nu încerce să-i vândă te miri ce şi să-l îmbete pe un străin, până ce stoarce de la el şi ultimul obol. Bogaţii sunt scuturaţi de bani de bogaţi, iar săracii, de săraci. Dar nu este nimeni atât de bogat, încât să nu poată fi ademenit cu un obiect preţios şi nici atât de sărac, încât să nu poată ceda insistentelor îndemnuri de a cumpăra o oală de lut sau o cupă cu vin. Numai de templu depinde tot câştigul celor ce locuiesc în acest oraş. Dacă zeiţa nu şi-ar face apariţia în Eryx în timpul sărbătorii de primăvară, ar rămâne doar cu pielea de pe ei locuitorii acestui oraş. Lipsită de prejudecăţi, zeiţa este generoasă şi se face că nu vede toate înşelătoriile şi hoţiile lor asupra străinilor. Însă, chiar de au fost înşelaţi, cei mai mulţi se întorc la zeiţă şi unii sunt ceva mai înţelepţi decât prima dată. Când am venit prima dată aici, eram foarte tânără şi am lăsat mulţi bani să-mi curgă printre degete, fiindcă pe atunci eu încă mai credeam în cinstea oamenilor. Dar acum, cred că ştiu mai bine să mă feresc de greşelile pe care le-am făcut în tinereţe.

Dezamăgit, a întrebat-o:

— Va trebui să aşteptăm în faţa templului gol până ce va veni sărbătoarea de primăvară? Dar noi nu avem timp.

Tanaquil a zâmbit răutăcios şi a spus:

— La fel ca toţi zeii, Afrodita are misterele ei. La începutul sezonului de navigaţie, ea soseşte din Africa cu toată impresionanta ei suită într-o corabie cu pânze de purpură. Dar pentru cei care-i cunosc secretele, templul nu este nicidecum gol în timpul iernii. Dimpotrivă, în sezonul calm, când cete de călători, marinari şi negustori nu vin să tulbure misterele, este momentul când oamenii cei mai importanţi vin la templu şi aduc cele mai bogate ofrande. Şi-apoi, încă din timpuri străvechi izvoarele zeiţei au curs neîntrerupt atât vara, cât şi iarna, şi chiar dacă ea nu se scaldă decât după sărbătoarea de primăvară, Afrodita se poate manifesta destul de bine şi în templu.

M-am cam îndoit eu de vorbele ce le-a rostit, i-am privit mai atent obrajii vopsiţi cu ceruză şi ochii oarecum răutăcioşi şi am întrebat-o:

— Tanaquil, tu chiar crezi în puterea zeiţei?

Ea s-a uitat direct în ochii mei şi a spus cu convingere:

— Turms din Efes, tu nu ştii ce spui. Izvorului zeiţei din Eryx nimeni nu-i ştie vârsta. Este mai vechi decât grecii, decât etruscii, chiar şi decât fenicienii. Izvorul sacru al zeiţei din Eryx exista cu mult înainte ca ea să se fi arătat fenicienilor sub forma zeiţei Astarte şi grecilor sub forma Afroditei. Oare în cine mai poţi tu crede, dacă nici în zeiţă nu crezi?

Faţa îmi dogorea de la jarul încins. Am ieşit afară să respir aerul îngheţat al înălţimilor. M-am uitat la pâlpâitoarele stele ale primăverii şi prin aerul rarefiat am simţit în nări mirosul pământului şi al răşinii de pin. Aşezat pe o terasă, templul puternicei zeiţe se ridica semeţ spre cerul înstelat şi deodată, intuitiv, am avut convingerea că zeiţa cu capriciile ei este mult mai de temut de cum am bănuit eu până atunci.

Dar când m-am deşteptat, în dimineaţa zilei următoare, totul era altfel. Un oraş străin, în care ai ajuns după lăsarea serii, pare întotdeauna mult mai mare şi mai misterios decât în lumina zilei. Când am privit în jurul meu cu ochi limpezi, am observat că în sacrul oraş Eryx nu prea aveai ce vedea, în afară de colibe din buşteni şi de neînsemnate case din piatră. Văzusem Delfi, locuisem mulţi ani în Efes, iar Miletul, acel oraş imens şi modern, cum altul asemenea lui nici nu cred că mai există în lume, mă impresionase în mod deosebit. Acest orăşel străin, cu locuitori şi cu negustori gălăgioşi, mi s-a părut nemaipomenit de jalnic şi de neînsemnat în comparaţie cu oraşele pe care le văzusem. Dar şi mai neînsemnat mi s-a părut când, căţărându-mă eu pe mormanele de pietre murdare de noroi, care ţineau loc de ziduri, am aruncat o privire asupra împrejurimilor lui. Întinderea nesfârşită a mării înconjura aproape în întregime oraşul. Era punctul de la marginea occidentală a lumii civilizate, dincolo de care se afla doar marea pe care navigau fenicienii, ce se întindea până la coloanele lui Herakles, după care nu mai era decât necunoscuta mare a universului. Iar pe pământ, pădurile de castani, plantaţiile de măslini şi câmpurile cultivate, până la munţii abrupţi ai Eryxului.

De vaietul vântului îmi erau urechile pline, ochii obosiseră deja să tot privească la întinderea nesfârşită a mării. Mi-am îndreptat privirea spre zidurile templului şi i-am văzut grosolanele coloane barbare. Oare ce aşteptam de la acest modest sanctuar? Atunci am gândit eu în inima mea că sunt singur în lumea aceasta şi fără de credinţă.

După ce Tanaquil a primit acordul ca să intrăm în templu, ne-am scăldat, ne-am înveşmântat cu câte un hiton imaculat şi ne-am tăiat câte o şuviţă de păr, pe care am ars-o. Apoi, cu ofrandele în mâini, am intrat în templu. Înconjurat de ziduri povârnite, protejate de blocuri de piatră, templul era mai degrabă un alt oraş decât o cetate.

În curtea interioară era înghesuială, fiindcă cea mai mare parte a oamenilor simpli nu puteau să o urmeze pe zeiţă în templu mai înainte de ziua în care cortegiul sărbătorii de primăvară străbătea şerpuitoarele cărări ale muntelui dimprejurul lui. Locuinţele preoţilor şi slujitorilor templului erau simple, şi, la fel ca şi coloanele de aerisire ale templului, din piatră, fuseseră construite de meşteri din Cartagina. Însă graţioasele coloane ce înconjurau fântâna sacră şi se sprijineau pe podeaua mozaicată erau asamblate din module de marmoră de grosimea unui capăt de deget.

Ni s-a permis să intrăm în templu şi să admirăm ofrandele votive din pronaos, precum şi piedestalul gol din odaia zeiţei. Doi preoţi ursuzi ne-au condus şi au luat ofrandele noastre fără să spună nici o vorbă de mulţumire. Cu excepţia câtorva vase vechi din argint, nu am văzut nici o ofrandă nemaipomenit de scumpă, dar preoţii ne-au lămurit că veşmintele şi bijuteriile zeiţei sunt păstrate în trezorerie şi că abia după ce avea să-şi lepede veşmintele de iarnă şi să se scalde în anticul izvor sacru, zeiţa urma să fie înveşmântată încă o dată cu neasemuit de frumoasele-i voaluri brodate cu perle şi cu pietre preţioase.

Parcă vizitam un oarecare obişnuit edificiu public, aşa mi s-a părut la început. Abia când ne-am apropiat de fântâna sacră a zeiţei şi am auzit gânguritul porumbeilor zeiţei, am simţit prezenţa puterii divine. Fântâna era mare şi adâncă, iar pereţii ei concavi se pierdeau undeva, în adâncul muntelui, acolo unde ochii celui ce priveşte nu pot pătrunde. Era pe jumătate plină, şi în nemişcata ei apă neagră de la suprafaţă se oglindeau chipurile noastre. Coloanele unui peristil înconjurau nişte străvechi pietre în formă de con şi preoţii ne-au asigurat că, doar atingând una dintre ele, un bărbat ce şi-a pierdut virilitatea o recapătă imediat.

Nu am văzut nici o fată dintre acelea pe care le întâlneşti de obicei în templele Afroditei. Preoţii mi-au explicat că ele vor sosi împreună cu zeiţa atunci când va începe sărbătoarea de primăvară. Dar n-are rost să-mi fac griji, m-au asigurat preoţii, ele îi vor mulţumi chiar şi pe cei mai exigenţi străini ce vor veni să-i aducă jertfe Afroditei. Iar la toamnă, se înţelege, vor pleca din Eryx împreună cu zeiţa. Printre altele, preoţii ne-au mai spus că Afrodita din Eryx nu recomandă nimănui să aducă jertfe în interiorul zidurilor templului, fiindcă pentru acest lucru, slavă zeilor, este destul loc în oraş. De altfel vara, prostituatele din toată Sicilia vin în Eryx şi se iubesc cu marinarii şi cu bărbaţii din popor în iarba de lângă zidul templului şi prin frunzişul de pe munte.

La un moment dat, unul dintre preoţi m-a întrebat arţăgos dacă mai am şi alte întrebări pe care să i le pun zeiţei, în afara celor la care ei mi-au răspuns.

— Voi, grecii, nu o prea puteţi înţelege pe Afrodita, a spus el cu dispreţ. Puterea Afroditei nu se bazează doar pe o superficială forţă senzuală. Extazul simţurilor şi plăcerea erotică sunt doar o travestire, un veşmânt înşelător al ei; de se împodobeşte cu nouă şiraguri de perle, zeiţa o face doar pentru a pune în valoare strălucirea vie a pielii în raport cu luciul mort al perlelor.

Dar Tanaquil, ca să-l mai îmbuneze, l-a întrebat:

— Oare-ţi mai aduci aminte de mine? Deja de două ori şi-a făcut apariţia zeiţa pentru a mi-l arăta pe viitorul meu bărbat. Pe primul mi l-a arătat în Segest, iar pe al doilea în Himera. Pentru amândoi eu am adus jertfe de mulţumire zeiţei, şi pentru că m-a ajutat să am parte de ei, şi pentru că m-a ajutat să-i îngrop. Foarte mult îmi doresc ca zeiţa să-şi facă apariţia şi pentru o a treia oară.

Preotul s-a uitat mai întâi la ea, apoi la Dorieus, nu şi-a putut ascunde o grimasă de nedumerire şi a spus:

— Bineînţeles că te recunosc, Tanaquil, văduvă inveterată! Zeiţa a fost generoasă cu tine, dar nu uita că şi puterea ei are o limită.

După aceea, preotul s-a uitat întrebător spre noi şi Micon i-a spus:

— Eu sunt iniţiat, şi fiindcă sunt şi medic, aspiram să mă familiarizez cu problemele divine. Dintr-un capriciu al zeiţei, am fost nevoit să mă căsătoresc cu această fată de siculi. După ce am adus împreună sacrificii zeiţei, s-a întâmplat că ea nu a mai fost în stare să vorbească, iar acum, după ce ne-am căsătorit, revenindu-i graiul, vorbeşte mult prea mult, mai cu seamă atunci când vreau şi eu să am o clipă liniştită şi să meditez la probleme divine. De aceea aş dori ca zeiţa să-şi facă apariţia şi să ne ajute într-un fel, ca viaţa noastră conjugală să fie armonioasă.

La rândul meu, am spus:

— Într-o zi, eu am fost protejat de Afrodita şi ea mi-a acoperit trupul gol cu pânză ţesută de fecioarele din Citera. Eu sunt răscolit zi şi noapte de dorinţă. Dar numele celei pe care o doresc nu mă încumet nici să-l rostesc, i-l voi spune doar zeiţei, dacă ea îşi va face apariţia şi pentru mine.

M-am uitat în jurul meu, am văzut curtea murdară de excrementele porumbeilor, dalele pe care nici un cuţit nu le atinsese ca să le cureţe şi să le netezească, capetele taurilor sculptate în piatră, erodate de vreme, am gândit în mine cât de vulgar şi de lipsit de gust este totul în acest templu, de aceea am adăugat:

— Totuşi, nu cred că zeiţa mi se va arăta mie.

Dar preotul nu a spus nimic. Ne-a invitat în locuinţa lui şi, după ce a amestecat cu apă un vin nu prea grozav, ne-a oferit să bem şi ne-a explicat în ce fel trebuie să ne hrănim şi să ne purificăm în aşteptarea apariţiei zeiţei. Şi, agitându-şi mâinile în aer, s-a adresat, rând pe rând, fiecăruia dintre noi.

Lui Micon i-a spus cu tâlc:

— Tu, care eşti medic, trebuie să ţii seama că nu zeiţa pretinde c-ar trebui să te tămăduieşti.

După ce i-a ascultat vorbele, Micon s-a ridicat brusc, s-a dus până la uşă, dar s-a întors imediat şi a spus:

— Trebuia să fac ceva, dar am uitat ce anume aveam de făcut.

În timpul acesta, eu eram dominat de o intensă dorinţă de a merge la izvorul zeiţei şi de a-mi privi chipul în apă. Era atât de puternică această chemare, încât nu m-am putut abţine şi m-am ridicat în timp ce preotul încă nu terminase de vorbit. Am ajuns lângă coloanele ce înconjurau izvorul, am îngenuncheat pe pardoseala de mozaic şi am privit fix înspre suprafaţa întunecată ce-mi oglindea chipul. Dar fără nici un motiv aparent, suprafaţa apei a început să unduiască, imaginea s-a destrămat şi am simţit că mi se învârteşte capul. Parcă aş fi fost într-un vis. Când m-am întors, ceilalţi erau gata de plecare. Preotul şi-a lăsat mâna pe umărul meu şi mi-a spus:

— Să nu te mai îndoieşti niciodată, dar mai ales să nu-ţi pierzi speranţa! Eu cred că zeiţa ţi se va arăta şi te va elibera de ceea ce te apasă.

Când mi-a atins umărul, m-am deşteptat din starea aceea ciudată de vis, mi-am simţit trupul fără vlagă şi ochii mei nu au mai văzut în acel preot un bătrân ursuz, ci doar un distins învăţător, în care poţi avea încredere.

Am simţit nevoia să mă confesez lui şi vorbele mi-au venit fără voie pe buze:

— Eu am fost confruntat cu oracolul din Delfi. Pythia a intrat în transă doar când m-a văzut şi a spus că mă recunoaşte. Dar ea era doar o femeie exaltată şi furioasă. Însă în tine eu mă încred.

Le-a spus celorlalţi că pot pleca, iar când şi-a desprins mâna de pe umărul meu, m-a privit direct în ochi şi a spus:

— Tu ai revenit de departe.

— Este drept, i-am răspuns eu. Am venit de departe şi probabil că voi merge încă şi mai departe.

— Ai fost constrâns? m-a întrebat el.

— Nu înţeleg ce ai vrut să spui, i-am răspuns eu. Dar, un anumit nume, pe care nici nu îndrăznesc să-l rostesc, într-adevăr, m-a împins să vin ca să cer sfatul zeiţei.

— Înţelesul vorbelor ce ţi le-am spus este următorul: zeiţa însăşi te doreşte. Ea ţi se va arăta. Dar fii prudent! În oricât de strânse legături te-ar fi prins, ea poate să le şi desfacă.

Chiar în acea seară, Tanaquil şi Dorieus s-au dus împreună în templu să-şi petreacă noaptea lângă piedestalul gol al zeiţei şi să-i aştepte apariţia. Micon şi cu mine am vegheat până noaptea târziu şi am băut vin ca să ne întărim. Când am început să bem, am ţinut în gură, ca de obicei, o smochină uscată, numai că a trebuit destul de repede să o arunc, fiindcă am început să mă simt rău. Am fost mirat şi nu am înţeles, fiindcă niciodată nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva.

— Hrana recomandată de zei începe să-şi facă efectul, mi-a spus Micon.

Eu l-am asigurat că preotul nu mi-a interzis să mănânc smochine, dar Micon mi-a explicat că ceea ce mi se întâmplă face parte, fără îndoială, dintr-un parcurs secret al iniţierii. Deşi postul înseamnă interdicţia anumitor alimente, la început ele încă îl mai îmbie pe cel ce şi-a propus să îl ţină, dar când cel ce urmează a fi iniţiat este deja pregătit, doar dacă vede acea hrană interzisă, i se face rău. Preotul care conduce un parcurs iniţiatic poate, fără ştiinţa celui pe care-l conduce, să nu-i interzică anumite lucruri, pentru ca el însuşi, prin propria-i experienţă, să ajungă a le cunoaşte.

— Este un foarte bun cunoscător al naturii umane acest preot din Eryx, a mai spus Micon. Ai observat că el nu are nevoie de talismane fermecate, de obiecte magice şi nici nu-şi ascunde chipul sub o mască pentru a ne domina. Îţi spun drept, sunt foarte curios dacă zeiţa mi se va arăta şi, mai ales, sub ce formă mi se va arăta.

Apoi el a izbucnit în râs şi a râs atât de mult, iar de la râsul lui m-am molipsit şi eu şi am râs până nu am mai putut. Am mai pus o dată o smochină în gură, dar am fost scârbit de gustul ei şi am scuipat-o. După aceea, am continuat să bem vin împreună cu meşteşugarul cel priceput, care, când se lăsase seara, luase pe ceară amprentele cavităţii bucale a lui Tanaquil, pentru a-i făuri alţi dinţi în locul celor pe care-i pierduse. El ne-a povestit că a învăţat în Cartagina această artă şi că noii dinţi ai lui Tanaquil îi va face din fildeş şi-i va uni, printr-o punte de aur, cu dinţii pe care ea încă îi mai are.

— Dar, a spus el, după aceea ea nu va mai putea mânca decât mâncare bine fiartă şi tăiată în bucăţele foarte mici.

Şi a mai spus:

— Se zice că etruscii ştiu cum să fixeze dinţi de fildeş în gură, mai bine chiar decât sunt fixaţi cei cu care un om se naşte, dar eu cred că acestea-s doar vorbe goale.

Era un bărbat care călătorise mult şi-i plăcea să povestească despre minunile ce le văzuse prin lume. Printre altele, ne-a povestit că în Cartagina, într-un templu închinat zeului Baal, a văzut cu ochii lui pielea jupuită de pe trei oameni acoperiţi în întregime de păr, cu care fenicienii s-au întors dintr-o expediţie ce au întreprins-o în sud, dincolo de coloanele lui Herakles, acolo unde se termină lumea. Mai departe nu au mai putut merge, fiindcă de acolo, marea este înghiţită de fluvii de foc.

— Dintre toate popoarele, doar cartaginezii cunosc secretele mării, a spus el cu mândrie. Înspre nord, ei au navigat până acolo unde marea devine un bloc nesfârşit de gheaţă, iar înspre vest, până acolo unde marea se transformă într-o întindere nemărginită şi vâscoasă de alge.

Încă despre multe alte asemănătoare lucruri de necrezut el a mai povestit, lăudând iscusinţa fenicienilor din Cartagina, şi am băut vin până ne-am îmbătat şi încă am mai băut, până când stăpânul casei în care eram oaspeţi a chemat slugile şi le-a spus că el nu mai suportă să vadă în casa lui nici un fel de sculptor, fie el chiar şi de dinţi, aşa că bărbatul acela a fost dat cu forţa afară. După aceea, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns zarva de până atunci, Aura a început să plângă în hohote. Ar fi putut stimula vinul apariţia zeiţei sau nu l-ar fi putut stimula, nu ştiu. Ceea ce ştiu sigur este că a doua zi eu nu am mai putut să pun în gură nimic, fiindcă nu-mi pria nici un fel de hrană.

Dorieus şi Tanaquil s-au întors de la templu ţinându-se drăgăstos de mână şi nici nu s-au uitat la noi; nu au răspuns nici la întrebările noastre, erau atât de absenţi şi nu se mai săturau a se privi unul pe altul. Apoi s-au dus să se culce şi au dormit neîntorşi împreună până către seară. După ce Micon şi Aura au plecat la templu, Dorieus s-a deşteptat şi a poruncit să i se aducă de mâncare, apoi, numind-o pe Tanaquil porumbiţa Afroditei, m-a anunţat că se va căsători cu ea.

— În primul rând, a început el să-şi argumenteze hotărârea, pentru că Tanaquil este cea mai frumoasă femeie din lume. Chiar şi mai înainte de a fi ajuns în templu, eu am respectat-o mult. Însă în templu, Afrodita s-a întrupat în ea. Ca soarele a început să-i strălucească faţa, trupul i-a devenit incandescent ca un rug şi am înţeles că pentru mine, ea este singura femeie din lume. În al doilea rând, a continuat Dorieus, ea este o femeie nemaipomenit de bogată. Iar în al treilea rând, datorită strălucitei sale origini, cât şi din cauza căsătoriilor anterioare, ea este înrudită cu cei mai nobili dintre nobilii Eryxului şi Cartaginei. Până acum, nu a folosit niciodată relaţiile pe care le are pentru scopuri politice, fiindcă este femeie. Dar eu am reuşit să-i redeştept amorţitele-i ambiţii.

Am deschis gura să-i spun care-i părerea mea, dar Dorieus m-a împiedicat, spunând:

— Bănuiesc eu ce vrei tu să-mi spui, dar ai puţină răbdare până ce va avea dinţi noi. Eu sunt spartan şi-mi este absolut indiferent dacă ea are sau n-are dinţi. Dar, dacă tu nu crezi în ceea ce-ţi spun eu, crede cel puţin în prevestiri! Acele două păsări care-şi făcuseră cuibul în cutele himationului meu la Segest, sunt, fără îndoială, Tanaquil şi cu mine. Cuibul nostru este în Segest, dar nu va fi cuibul unor micuţe păsărele, ci un cuib de vulturi. Toate aceste lucruri mi le-a explicat Tanaquil abia acum şi mă mir cum de nu am desluşit eu singur înţelesul acelei prevestiri de la Segest.

— Dar acele ouă ce s-au spart după ce au căzut din cuib? l-am întrebat eu. Oare nu-ţi este teamă că sunt o proastă prevestire?

Încruntând din sprâncene, Dorieus s-a uitat spre mine şi a spus:

— În templul lui Leucipide din Sparta am văzut cu ochii mei cojile oului pe care Leda l-a ouat după ce a fost fertilizată de Zeus preschimbat în lebădă. Aşa că nu-ţi mai face tu griji de ouăle sparte când este vorba despre heraclizi. Oare cine mă poate împiedica să-mi iau şi o a doua femeie, pentru a mă asigura cu urmaşi? Numai că, în această privinţă, familia mea a avut parte de nişte istorii înspăimântătoare. Bunicul meu, de exemplu, care şi-a luat o a doua soţie, fiindcă cea adevărată – deşi era fiica surorii lui – era stearpă, a trebuit să aştepte cam multă vreme până ce ea să-i nască un fiu. Dar, fiindcă aşa a fost să fie, în acelaşi timp cu cea de-a doua femeie a născut un fiu şi adevărata lui soţie. Acesta a fost Dorieus, tatăl meu, şi el este deci de două ori heraclid prin naştere. Acest însetat de putere Cleomene, care m-a gonit pe mine din Sparta şi care a pricinuit încă mult rău spartanilor, este doar fiul celei de-a doua soţii a bunicului, deci heraclid doar pe linie paternă.

— Pentru numele zeiţei şi ale tuturor zeilor! am strigat eu enervat. Cred că voi înnebuni dacă nu isprăveşti odată cu istoria soţiilor lui tata-mare şi a ouălor Ledei. Oare tu chiar ai de gând să te căsătoreşti cu această vrăjitoare bătrână din Cartagina, care ţi-ar putea fi bunică? Dacă-i aşa, înseamnă că eşti şi mai nebun decât unchiul tău Cleomene.

Dar Dorieus nu a ripostat violent la vorbele mele, a clătinat comprehensiv din cap şi mi-a spus cu părere de rău în glas:

— Tu eşti nebunul, în nici un caz eu. O putere magică ţi-a orbit ochii, dacă nu vezi ce chip minunat, ce ochi strălucitori şi ce trup înfloritor are Tanaquil.

Ochii lui au început să sclipească asemenea ochilor unui taur fioros, şi-a pipăit muşchii braţelor şi a spus:

— Oare de ce-mi pierd eu timpul trăncănind cu tine? Fără îndoială, porumbiţa mea, Afrodita mea dragă, aşteaptă cu nerăbdare să-mi arate noii ei dinţi.

Văzându-l cât de violent se duce să o caute, mi-a fost oarecum teamă pentru Tanaquil, dar stăpânul casei, care în acel moment desfăcea o amforă de vin, a căzut deodată pe gânduri, după care a spus că n-am de ce să fiu neliniştit, fiindcă, într-adevăr, toţi care-au trecut prin casa lui au avut noroc în dragoste, cu excepţia unui singur bărbat care-a murit. Acesta era un negustor grec peste măsură de gras, pe care alţi negustori din Zankle, ce-i făceau concurenţă, l-au incitat să călătorească la Eryx. După aceea, în semn de recunoştinţă, acei negustori din Zankle i-au trimis în dar Afroditei din Eryx o cunună cu frunze de dafin din aur.

N-am putut să fac nimic în ziua aceea decât să beau vin de unul singur, dar seara târziu, când în casă s-a aşternut liniştea, Tanaquil a venit în vârful picioarelor, ca să nu facă zgomot, şi m-a întrebat fericită:

— Oare a avut curaj Dorieus să-ţi povestească despre hotărârea noastră? Fără îndoială, tu ai văzut că la Himera el a profitat de faptul că sunt văduvă. Dar graţie zeiţei, a promis că va repara greşeala şi se va căsători cu mine, lucru admis atât de legile doriene, cât şi de cele feniciene.

I-am spus că Dorieus este un lacedemonian fără experienţă în domeniul dragostei şi că o femeie ca ea, văduvă a trei bărbaţi, poate că n-ar fi trebuit să-l scoată din minţi pe un băiat atât de naiv.

— Dar Dorieus este cel care m-a sedus, a protestat ea, în nici un caz eu nu am încercat să-l seduc. Când aţi sosit în casa mea, nici prin minte nu mi-a trecut să-l seduc, fiindcă ştiu prea bine că sunt bătrână pentru el. Chiar şi în ultima noapte, de trei ori i-am refuzat cererea în căsătorie, dar până la urmă, insistenţa lui m-a înmuiat.

În glasul ei era atâta sinceritate, încât n-am avut de ales şi am crezut-o. Nu ştiu dacă va fi fost vraja zeiţei, care plutea prin preajma templului, sau dacă de la atâta vin cât băusem în acea zi mi se înceţoşaseră ochii, cert este că la tremurătoarea lumină a torţei, trăsăturile chipului lui Tanaquil mi s-au părut deosebit de frumoase, iar ochii ei negri străluceau, şi m-am gândit că nu este nimic de neînţeles în hotărârea lui Dorieus.

Când a văzut că răceala cu care am întâmpinat-o s-a stins şi că o privesc admirativ, a venit Tanaquil mai aproape de mine, şi-a pus o mână pe genunchii mei şi mi-a explicat:

— Atracţia lui Dorieus pentru mine nu este chiar atât de nenaturală precum gândeşti tu. El mi-a povestit multe lucruri pe care el însuşi nu le înţelege bine, dar, după ce am îngropat trei bărbaţi, eu înţeleg intenţia unui bărbat încă înainte de a termina de rostit un cuvânt. Mi-a povestit, de pildă, că străbunul lui, Herakles, timp de un an, îmbrăcat în veşminte de femeie, a tors lână şi a făcut tot felul de alte treburi femeieşti. De altfel, se pare că acest Herakles al lui era cam scandalagiu. Odată, o parte dintr-o turmă de vite pe care o furase a ajuns înot, prin strâmtoare, din Italia în Sicilia. Printre vitele ce fugiseră, era şi un taur de mare preţ, numit Europa. Lăsându-şi în paza zeilor restul turmei, Herakles a plecat atunci în Sicilia să-şi caute vitele. Aşa se face că a ajuns el în Eryx, unde l-a ucis pe rege, fiindcă acel rege ţinea cu bună ştiinţă taurul cu pricina printre vitele sale, pentru a obţine o rasă mai bună. Totuşi Herakles a promis elimilor că le va restitui ţara Eryxului, dar neavând el timp să o facă atunci, a rămas că va veni altădată unul din descendenţii lui să săvârşească ceea ce el a promis.

Oarecum descumpănită că a pierdut firul poveştii, Tanaquil şi-a acoperit faţa cu mâinile şi mi-a spus:

— Iartă-mă, Turms, sunt atât de fericită, încât mi s-au încurcat toate în minte şi poate că te-am plictisit cu trăncăneala mea. Însă, dacă am înţeles eu bine, ca urmaş al lui Herakles, Dorieus se consideră moştenitor legal al ţării Eryx, deci şi al Segestului. Drept să-ţi spun, pe mine, ca femeie, nu mă interesează câtuşi de puţin activităţile politice. Dar ştiu că aşa este bine, fiindcă un bărbat trebuie să-şi umple timpul cu ceva ca să nu se plictisească. Uite, abia acum mi-am adus aminte ce voiam de fapt să-ţi spun. Am observat că, cel mai mult, lui Dorieus îi place să povestească episodul în care Herakles este înveşmântat în straie de femeie, mi l-a povestit deja de foarte multe ori. El mi-a mai spus că băieţii din Sparta, încă de la vârsta de şapte ani sunt despărţiţi de mamele lor şi începând de atunci trăiesc doar printre bărbaţi. Pentru mine este clar că, în secret, Dorieus tânjeşte după afecţiunea mamei, de care a fost lipsit pe când era copil, bietul băiat. Cred că asta explică înclinaţia pe care o are pentru o femeie de vârsta mea. Eu îi înţeleg dorinţele mai bine decât oricare altă femeie.

— Dar, i-am spus eu, noi i-am promis lui Dionysios că-l vom însoţi în traversarea mării pentru a ajunge la Massilia.

În mintea mea există un destul de confuz gând că Afrodita m-ar fi putut ajuta într-un fel s-o răpesc pe Kydippe şi s-o duc în Massilia. Tanaquil a scuturat din cap şi a spus:

— Dorieus va rămâne liniştit acasă şi nu se va mai aventura niciodată pe un nesigur drum al mării. De altfel, el a fost instruit pentru războiul pe uscat. Şi de ce-ar mai pleca să caute nu se ştie ce în ţări barbare, când aici are de clarificat lucrurile asupra moştenirii la care are dreptul?

I-am spus supărat:

— Deci tu ai de gând să încurajezi visele imaginaţiei lui? Oare nu sunt deja în această ţară destule altare ale celor ce-au vrut s-o cucerească? Tu însăţi ai îngropat trei bărbaţi. De ce să le permiţi celor din Segest să ţi-l îngroape şi pe-al patrulea?

Tanaquil a rămas un oarecare timp cu bărbia sprijinită în mâini, fără să rostească un cuvânt. Apoi a spus:

— Un bărbat trebuie să facă ceea ce vrea. Cinstit să-ţi spun, nu ştiu încă ce voi face. Dar, nu încape îndoială, Dorieus are chip de rege. De ce nu i-ar împodobi oare fruntea coroana câinelui din Segest? Bănuiesc că pentru a stăpâni întreaga Sicilie nu are el destulă abilitate, fiindcă doar a lovi în scuturi şi a crăpa capete nu este destul într-o guvernare. Dar, dacă el aspiră să facă din mine o regină, eu nu îl pot împiedica şi mă voi supune dorinţelor lui.

Apoi ea s-a dus în camera ei şi a închis uşa de lemn. M-am întins în pat, mi-am înfăşurat pătura de lână în jurul capului şi am intrat în lumea somnului în aceeaşi clipă, ca şi cum aş fi căzut într-o fântână.

Micon şi Aura s-au întors dimineaţa de la templu. După acea noapte de veghe, feţele lor erau palide ca ale unui mort, iar în jurul ochilor aveau cearcăne cenuşii. După ce a pus-o pe Aura în pat, a acoperit-o cu o pătură şi a sărutat-o pe frunte, Micon a venit la mine. Îi tremurau genunchii. Şi-a şters fruntea plină de sudoare şi a spus:

— Am promis că-ţi voi povesti despre apariţia zeiţei, ca să ştii cum să te pregăteşti, dar apariţia ei este atât de deconcertantă, încât mie nu îmi ajung cuvintele pentru a ţi-o descrie. Bănuiesc că zeiţa se arată fiecărui om sub o altă înfăţişare, funcţie de temperamentul şi de nevoile lui. Pe lângă asta, eu am promis că nu voi povesti niciodată nimănui sub ce formă ea mi-a apărut mie. Tu ai remarcat, cred, că acum, după ce ne-am întors de la templu, Aura este foarte liniştită. Există o oarecare asemănare între această apariţie tămăduitoare a Afroditei şi terapia somnului, care se practică în templele lui Esculap, din moment ce doar o uşoară atingere cu mâinile o poate cufunda pe ea în tăcere. În felul acesta, voi avea şi eu un pic de timp ca să meditez în tihnă la ceea ce vreau.

Mai târziu, după-amiază, Aura s-a deşteptat şi l-a strigat neliniştită pe Micon. Micon mi-a aruncat o privire cu înţeles, s-a dus imediat lângă patul Aurei, a dat pătura la o parte şi a atins uşor sânii fetei cu degetele. Ea a suspinat profund, faţa i s-a făcut şi mai palidă, ochii ei au privit în gol, trupul i s-a frământat într-un spasm, apoi s-a liniştit.

— Acum vezi cu ochii tăi, Turms, a rostit mândru de el Micon, ce putere mi-a dăruit Afrodita. Întotdeauna, după ce o ating în acest fel, ea se linişteşte. Dar, cei cărora zeiţa le face un astfel de bine, din păcate, mor repede. Despre Aura este vorba, nu despre mine, fiindcă eu nu încerc extazul fizic de care doar ea are parte; satisfacţia mea este pur spirituală şi vine din conştiinţa puterii pe care eu o am asupra trupului ei.

— Dar de unde ştii că doar tu şi numai tu o poţi aduce într-o asemenea stare de extaz? l-am întrebat nedumerit. În fond, această putere s-ar putea ca şi alţi bărbaţi să o aibă, iar ea să fie la fel de fericită de va fi atinsă de un alt bărbat. În orice caz, eu nu te invidiez câtuşi de puţin pentru puterea ce ţi-a dat-o zeiţa.

Micon m-a privit fix, după care a rostit:

— Eu am fost acela pe care ea l-a dorit intens după acea zi în care am iniţiat-o în pătimaşele jocuri ale Afroditei din Akrea; de atunci, ea nu m-a lăsat nici o clipă să respir şi a voit continuu aceleaşi şi aceleaşi jocuri. Acum, Afrodita din Eryx şi-a arătat extraordinar de marea ei putere, ascuţind atât de mult simţurile Aurei, încât doar simpla atingere cu degetele îi generează delirul erotic. Este un lucru bun, fiindcă nu voi mai fi atât de obosit ca până acum şi voi avea puţin timp să cuget asupra divinităţii. Dar cum ar putea alţi bărbaţi să-i producă aceeaşi stare de extaz, asta chiar că nu pot înţelege.

Cred că zeiţa mi-a întunecat mintea, din moment ce i-am sugerat:

— Pentru a fi sigur, tu ai putea verifica. Doar pentru a-ţi spori cunoştinţele tale de medic, se înţelege. Dacă Aura a devenit atât de sensibilă, eu nu pot înţelege ce importanţă mai are cine-o atinge, fiindcă, oricum, ea va reacţiona.

Micon a zâmbit cu superioritate şi mi-a spus:

— O! Turms! Tu nu ştii ce vorbeşti. Tu eşti mult mai tânăr decât mine şi nu ai experienţa pe care o am eu în acest domeniu. Dar de ce nu încerci tu, dacă asta-ţi este dorinţa? Vom vedea ce se întâmplă.

L-am asigurat că nicidecum nu m-am gândit la mine când i-am sugerat să facă această experienţă şi că ar putea foarte bine să încerce, de pildă, cu stăpânul casei în care locuim. Dar Micon mi-a răspuns că, deşi este medic, are, ca şi ceilalţi oameni, destule prejudecăţi, de aceea nu-i face nici o plăcere să vadă pe un bărbat străin că-şi pune degetele pe sânii soţiei lui.

— Tu îmi eşti prieten, mi-a spus el, în tine am încredere şi ştiu că nu te vei apropia de ea pentru a te amuza de spasmul ei erotic, ci doar pentru a-ţi satisface curiozitatea. Curiozitatea oamenilor este mare, însă şi ştiinţa zeilor este multă. Să încercăm deci să aflăm adevărul, deşi ştiu încă de pe acum că nu se va întâmpla nimic.

Cu cât am refuzat mai mult, cu atât mai mult a insistat, umflându-se de el însuşi ca o broască, sigur pe calităţile lui speciale. După un timp, Aura a deschis ochii, s-a ridicat în capul oaselor şi a întrebat cu o voce stinsă ce s-a întâmplat. Micon m-a împins spre ea. Ezitând, am atins-o uşor pe sâni cu vârful degetului arătător.

Rezultatul acestei nefericite experienţe a depăşit toate aşteptările noastre. Din degetul meu a ieşit o scânteie ce a trosnit, şi-n tot braţul am simţit şfichiuiturile unui bici invizibil. Trupul Aurei s-a ridicat într-un spasm, gura i s-a deschis, faţa i s-a înnegrit de la sângele ce i se urca în cap şi trupul i-a căzut înapoi pe pat, cu mâinile şi picioarele zbătându-i-se convulsiv. Apoi, din gât s-a auzit un horcăit profund, ochii şi-au pierdut strălucirea vieţii, inima ei, slăbită de o fericire mult mai mare decât poate duce un om, nu a mai bătut, şi ea s-a stins în faţa noastră încă mai înainte ca noi să înţelegem ce s-a întâmplat.

A rămas cu gura larg deschisă într-un imens strigăt nerostit de extaz, şi ne-am străduit să-i împingem maxilarul mai înainte de a i se înţepeni complet. Însă, chiar moartă fiind, în ochii ei sticloşi şi în surâsul buzelor întredeschise se mai puteau vedea urmele extazului sfâşietor în care se sfârşise, şi această imagine a ei eu am purtat-o tot timpul în mine şi cred că n-aş putea-o niciodată uita. Micon i-a fricţionat un oarecare timp mâinile, în speranţa că o va reînsufleţi, după care, neputincios, a renunţat.

Când au auzit ţipetele noastre disperate, au apărut toţi, şi Tanaquil şi Dorieus, iar servitorii s-au dus să-l anunţe pe stăpân despre nenorocirea ce se abătuse asupra casei lui. El a început să-şi frângă mâinile, să ţipe şi să blesteme că doar el este vinovat, fiindcă n-ar fi trebuit să se fălească cu o zi înainte – când a povestit despre moartea negustorului din Zankle – că în afară de acesta nimeni nu a mai murit în casa lui. Dar după câteva clipe a încetat brusc să se mai jelească şi să blesteme şi, arătând cu degetul înspre faţa Aurei, a rostit:

— O! Zeiţă! Moarte mai fericită ca aceasta eu cred că nimeni nu-şi doreşte. Pe faţa ei se vede prea bine în ce fel a murit.

Pe Micon însă îl rodea părerea de rău că nu a ţinut seama câtuşi de puţin de fragilitatea acestei fete, pe care, fără îndoială, drumul până la Eryx a obosit-o, pregătirile înainte de a aştepta apariţia zeiţei de asemenea, dar mai ales violenta împingere în transa erotică, mult peste puterile trupului ei deja vlăguit de o impetuoasă iubire. Dar stăpânul casei i-a spus că n-are nici un rost să-şi reproşeze nimic, fiindcă doar zeii au hotărât soarta fiecăruia dintre noi şi nimeni nu se poate sustrage destinului lui, chiar de s-ar duce, ca să i se piardă urma, şi până la capătul pământului.

— S-o ducem la templu, a mai spus el, şi să slăvim bucuria de care această tânără femeie a avut parte. Trupul ei incinerat va fi pus într-o urnă de argint, ce va fi îngropată sub pardoseala de mozaic dimprejurul fântânii sacre, iar părul ei va fi păstrat în urna din templu, unde se păstrează părul tuturor celor ce au murit în spasmul dragostei.

Dar pe Micon nu l-au ajutat vorbele lui şi a început să se tânguiască şi mai aprig, fiindcă aceste obiceiuri, care urmau să se împlinească, îl făceau să se simtă şi mai vinovat. În felul ei, Tanaquil a încercat să-l liniştească. Ea i-a spus:

— La drept vorbind, zeiţa a aranjat lucrurile mai bine chiar decât i-ai cerut tu. Oare nu tu i-ai cerut ca Aura să nu mai vorbească atât de mult? Acum ea a încetat pentru totdeauna să vorbească. De fapt, Micon, în afara perioadei cât aţi fost căsătoriţi, pe tine nici nu te-a prea interesat această fată. Şi, dacă nu ai fi fost un bărbat conciliant şi bun, niciodată nu te-ai fi căsătorit cu ea. Cât despre părinţii fetei, nu-ţi face griji, ei se vor făli şi vor fi şi mai mult respectaţi de oamenii Himerei pentru că fata lor a murit în Eryx. Din când în când, sosesc aici, în Eryx, bolnavi incurabili de dragoste şi sunt atât de trişti, încât îşi deschid venele sau beau sucul ciupercilor otrăvitoare, în speranţa că zeiţa va accepta să li se păstreze părul în templu.

Apoi, în timp ce Micon a stat cu capul între mâini rumegându-şi suferinţa, Tanaquil, împreună cu stăpânul casei, s-a ocupat de spălarea trupului Aurei şi de pregătirea pentru templu, cât şi de purificarea patului în care ea murise. Dorieus a fost atât de afectat de cele petrecute, încât şi-a mai tăiat o şuviţă de păr şi i-a dat foc. L-a bătut pe umăr pe Micon şi a încercat şi el, în felul său, să-l consoleze. I-a spus aşa:

— Ceea ce obţii cu uşurinţă, cu uşurinţă pierzi. Pe Aura ai obţinut-o cu prea mare uşurinţă şi, la drept vorbind, cu multă amărăciune în suflet ai luat-o pe ea de soţie. Cu totul altfel a fost în cazul meu, care toată iarna am luptat susţinut ca să înfrâng încăpăţânarea acestei femei mândre, Tanaquil, pentru ca până la urmă să accepte să-mi fie soţie. O astfel de căsătorie durează. Căsătoria aceasta ce a fost să o ai tu o vei uita de îndată ce fumul se va risipi şi cenuşa-i va fi pusă în urnă.

Şi eu am încercat să-l consolez şi i-am spus:

— Crede-mă, Micon, nu din vina mea ea a murit. Tu m-ai împins s-o fac şi, poate că este mai bine aşa. De-ar mai fi trăit, viaţa ta ar fi devenit insuportabilă şi nu are importanţă care alt bărbat, de s-ar fi atins din întâmplare de femeia ta, i-ar fi provocat o stare de extaz erotic. De pildă la plecarea din Eryx vreunul dintre catârgii tot ar fi atins-o când ar fi ajutat-o să încalece pe un măgar, aşa că, intrând ea în transă erotică, ar fi putut cădea de pe măgar şi şi-ar fi rupt spinarea. De unde putem şti dacă sensibilitatea ei – şi aşa mult peste măsură de mare – nu ar fi crescut încă şi mai mult, ajungând până acolo încât doar o privire a unui bărbat să fi fost de ajuns ca să-i stimuleze extazul? Încearcă să te gândeşti şi la acest aspect şi nu mai fi trist.

Micon şi-a şters cu pumnii lacrimile ce i se rostogoleau pe faţă şi a spus:

— Tu ai dreptate, Turms, şi nu încape îndoială că zeiţa ne-a împins să facem ceea ce am făcut. Altfel, cum ar fi putut să ne treacă prin minte aşa ceva? Poate că trupul ei plăpând nici nu ar mai fi putut rezista mult timp plăcerilor pe care cu atâta ardoare şi le dorea. Oare de ce să-i tai unui câine coada bucată cu bucată, când ai putea să i-o tai toată de la început?

Meditativ, el şi-a continuat astfel cugetările:

— Încă înainte de a o fi întâlnit, Aura avea o înclinaţie naturală pentru cultul Afroditei, şi doar dintr-o bună intenţie m-am căsătorit cu ea; după aceea a fost fericită şi şi-a desfătat trupul cum a vrut. Aici, cu sensibilitatea ei sporită peste măsură, nu mai avea nevoie decât de o atingere ca să fie fericită. Poate că mai târziu nici n-ar mai fi avut nevoie de vreun bărbat, ci doar un obiect care să-i amintească de un bărbat i-ar fi fost de ajuns. În această privinţă, unele femei sunt de-a dreptul ciudate. Cineva mi-a povestit mai demult că o femeie din insula Rodos, încă din tinereţe, sau poate că mai târziu – nu-mi mai aduc bine aminte – cădea în extaz doar când se uita la o cană obişnuită din lut. Când s-a căsătorit, l-a dispreţuit pe soţul ei şi făcea tot ceea ce putea ca să se sustragă îmbrăţişărilor lui, până-ntr-o zi când, înţelegând bărbatul despre ce este vorba, a luat şi acea cană în patul lor, iar de atunci, ea i s-a dăruit pătimaş. Au fost fericiţi, li s-au născut optsprezece copii, dintre care paisprezece au trăit şi au ajuns adulţi, aşa că în afară de acea cană, pe care au avut grijă să nu o spargă până la adânci bătrâneţe, nimic nu a fost neobişnuit în căsnicia lor.

După ce a povestit despre acea ciudată femeie din Rodos, Micon a căzut din nou într-o stare de tristeţe amară. Chiar în acea seară, în curtea templului, ne-am strâns în jurul trupului neînsufleţit al Aurei, ce se odihnea într-un sicriu din lemn de plop alb. Era îmbrăcată cu veşminte nemaipomenit de frumoase, buzele şi obrajii îi erau vopsiţi cu ceruză, părul îi era împodobit cu piepteni încrustaţi cu perle şi mi s-a părut că este mai frumoasă ca atunci când era în viaţă. În templu a fost arsă tămâia de jertfă, iar rugul a fost stropit cu apă parfumată. Micon l-a aprins şi a rostit:

— Pentru zeiţă!

Urmând sfaturile preoţilor, nu am angajat bocitoare, dimpotrivă, nişte fete tinere, care, împodobite cu coroniţe, au dansat împrejurul rugului dansul zeiţei şi au cântat în limba elimilor imnuri întru slava ei. Când flăcările rugului se înălţau spre cer şi când mirosul de carne arsă a fost acoperit de cel al apei parfumate, am fost cu toţi atât de mişcaţi, încât am plâns, dar au fost lacrimi de fericire pentru Aura, şi fiecare dintre noi şi-a dorit o moarte atât de rapidă şi de frumoasă, precum şi o înmormântare într-un loc atât de sacru.

— Într-un fel, a spus Micon gânditor, o viaţă lungă nu este întotdeauna cel mai bun dar pe care ţi-l pot da zeii. O viaţă lungă indică mai degrabă că cel care beneficiază de ea este leneş şi încăpăţânat, fiindcă îi trebuie mai mult timp decât altora pentru a-şi duce la capăt misiunea pe care zeii i-au încredinţat-o s-o împlinească pe pământ. O viaţă lungă este însoţită adesea de o slăbire a vederii şi de o creştere progresivă a impresiei că toate erau mai bune altădată. Chiar dacă din oameni nu vor mai rămâne decât umbre când vor trece în regatul subpământean al morţii, până şi-n infern, aşa după cum spun unii, mai bună este o gură tânără decât o gură bătrână. Iar eu, de-aş fi fost mai înţelept decât sunt, m-aş fi aruncat în foc ca să ard împreună cu ea şi să o însoţesc în drumul ce-l are de făcut. Dar, pentru a o face, mi-ar fi trebuit un semn convingător. Cum nici o prevestire nu vine de nicăieri, mă gândesc doar că această căsătorie a fost o greşeală, iar acest gând mă ajută să-mi suport suferinţa.

În tot acest timp, spiritul meu a fost tulburat doar de o întrebare: oare ar fi murit Aura dacă un alt bărbat ar fi atins-o, sau doar din vina mea ea a murit? Mi-am privit degetele şi m-am convins încă o dată că sunt asemănătoare cu degetele oricărui alt bărbat. Însă postul impus de zeiţă şi vinul, pe care, urmând sfaturile preoţilor, de trei zile îl tot beam, îmi slăbise puterea de înţelegere. Şi, aşa, deodată, am fost năpădit de amintiri. Mi-am adus aminte de furtuna ce se dezlănţuise în timp ce călătoream spre Delfi, de marea agitată atunci când am invocat vântul, de locurile sacre ale siculilor, a căror apropiere am simţit-o ca şi cum aş fi fost într-un vis, de ascensiunea în văzduh după ce am luat în mână cupa sacră a etruscilor. Poate că, într-adevăr, Aura murise pentru că eu, dintr-o imprudentă curiozitate, i-am atins sânii cu degetele.

Când a apus soarele, rugul s-a stins şi marea a împrumutat culoarea ametistului. În timp ce Micon îi invita la ospăţul funebru pe cei care asistaseră la ceremonia incinerării, s-a apropiat preotul de mine şi mi-a spus:

— A venit vremea să aştepţi apariţia zeiţei.

Crezusem că din cauza morţii neaşteptate a Aurei veghea mea la templul zeiţei va fi amânată pentru o altă zi. Dar când preotul mi-a atins braţul, am simţit că atunci era momentul prielnic. Căldura rugului funerar, mirosul de tămâie, marea cenuşie şi primele stele ce se năşteau pe cerul acelei nopţi, mi-au amintit parcă de ceva, ca şi cum această clipă o mai trăisem cândva demult. Şi mi-am simţit trupul atât de uşor, încât picioarele mele abia atingeau pământul când l-am urmat pe preot în locuinţa lui.

Acolo el mi-a poruncit să mă dezbrac, după care a început să-mi cerceteze trupul. Mi-a întors cu degetele pleoapele şi s-a uitat în albul ochilor mei, m-a pus să deschid larg gura, apoi, cercetându-mi braţele, m-a întrebat de unde sunt petele albe. I-am răspuns că sunt cicatrice în urma unei arsuri, dar m-am gândit că n-are nici un rost să-i spun că provin de la incendierea templului zeiţei Cybele din Sardes. După ce m-a cercetat cu atenţie, mi-a uns subsuorile, pieptul şi articulaţiile cu o alifie usturătoare şi mi-a turnat în căuşul palmelor un lichid ce mirosea a ierburi, cu care mi-am frecat tălpile şi palmele. Apoi mi-am simţit trupul şi mai uşor, ca şi cum nici nu ar fi fost. In mine totul clocotea de o fericire debordantă şi aş fi vrut în acea clipă să râd din toate puterile. Apoi, pentru ca să nu-mi fie frig când voi veghea în templu, m-a ajutat să pun pe mine un hiton de lână, împodobit cu porumbei, frunze de mirt şi de dafin. După care, indiferent, mi-a arătat uşa templului şi a spus:

— Mergi înăuntru!

— Ce trebuie să fac? l-am întrebat eu.

Iar el mi-a răspuns:

— Este treaba ta. Fă tot ce doreşti! Dar peste o clipă vei fi obosit, apoi şi mai obosit, din ce în ce mai obosit, până ce o moleşeală nemaiîntâlnită îţi va cuprinde tot trupul, pleoapele-ţi vor deveni grele şi nu-ţi vei mai putea deschide ochii oricât de mult te vei strădui, şi te vei odihni, te vei odihni mai bine decât te-ai odihnit vreodată, dar nu vei dormi. După aceea, se va întâmpla ceva, vei deschide ochii şi o vei vedea pe zeiţă.

M-a împins în templu şi s-a întors la locuinţa lui. Am intrat în templul întunecat şi liniştit, am aşteptat o clipă, până ochii mei s-au acomodat, apoi am întrezărit, în lumina puţină a cerului nopţii ce pătrundea printr-o firidă, piedestalul gol al zeiţei. În faţa lui era un pat ale cărui picioare aveau forma labelor de leu, şi, imediat după ce l-am văzut, am simţit o oboseală cumplită în tot trupul. Abia am avut putere să mă întind în pat. Trupul îmi era atât de greu şi m-am gândit că mai bine m-aş fi întins pe pardoseala de piatră, fiindcă am început să mă îndoiesc că patul acela fragil îmi va suporta greutatea. Ochii mi s-au închis, mi-am simţit pleoapele grele şi nu am mai putut să le deschid. Ştiam că nu dorm, dar simţeam cum alunec, cum mă cufund în somn. Însă nu îmi era teamă. Când am simţit lumina arzătoare a zilei, am deschis brusc ochii. Stăteam pe o bancă de piatră, într-o piaţă. Umbrele trecătorilor alunecau pe dalele de piatră.

Mi-am ridicat privirea şi m-am uitat în jur. Nu am recunoscut nici oraşul, nici piaţa unde mă aflam, dar cerul era senin, negustorii zgomotoşi îşi lăudau mărfurile, nimeni nu mă băga în seamă, ţăranii îşi mânau măgarii încărcaţi cu coşuri de legume şi verdeţuri, iar în apropierea mea, o femeie bătrână şi zbârcită îşi înşira bucăţile de brânză pentru vânzare. M-am ridicat de pe bancă şi, imediat, după ce am început să merg, am ştiut sigur că odinioară, cândva, eu am mai fost în acest oraş. Casele erau acoperite cu ţiglă colorată. Paşii m-au purtat pe străzi cu pietre tocite de vreme şi m-am oprit în faţa coloanelor unui templu cu friza decorată cu imagini colorate. Gardianul de la intrarea templului m-a stropit cu câteva picături din apa sacră. Am intrat în templul răcoros şi întunecat şi, în acelaşi moment, auzind un zgomot, am închis instinctiv ochii.

Când i-am deschis, am observat că sunt din nou lungit pe pat, în templul Afroditei din Eryx. Am înţeles că nu a fost decât într-un vis acel oraş în care m-am plimbat, cu toate că aş fi putut jura că totul a fost real; de altfel, am fost sigur că acea piaţă, acele străzi, imaginile de pe friza templului şi feţele oamenilor îmi erau cunoscute.

Un nou zgomot m-a făcut să mă ridic în picioare. Niciodată până atunci nu mi-am simţit trupul atât de odihnit, spiritul atât de treaz şi simţurile atât de ascuţite. Deşi era destul de întuneric, am putut vedea o femeie, cu faţa acoperită, şezând pe marginea piedestalului gol al zeiţei. Purta o rochie strălucitoare încărcată de broderii, iar pe cap o cunună sclipitoare, de care-i era prins vălul ce-i acoperea faţa. Când s-a mişcat, am auzit din nou acel zgomot iscat de multele brăţări ce-i acopereau braţele şi picioarele. Se mişca, era vie, era reală.

— Dacă tu eşti zeiţa, am spus eu tremurând, dezveleşte-ţi faţa ca să te pot cunoaşte.

De după voal s-a auzit râsul ei. S-a aşezat mai confortabil, după care a spus într-o greacă acceptabilă:

— Zeiţa nu are chip propriu. Spune-mi, Turms, incendiatorule de temple, care este chipul ce doreşti să-l vezi?

Am devenit oarecum neîncrezător, fiindcă râsul ei era un râs omenesc, glasul ei era omenesc, dar mai ales pentru că nimeni din Eryx nu ştia că eu am incendiat templul zeiţei Cybele. Doar Micon şi Dorieus fără voia lor ar fi putut-o spune. Mocneam de indignare şi i-am spus răutăcios:

— Oricare chip ar fi, este prea întuneric aici pentru a-l vedea.

— Cât de sceptic eşti, Turms! a spus ea râzând. Oare tu crezi că zeiţei îi este teamă de lumină?

Brăţările ei au zdrăngănit din nou, apoi am auzit un trosnet, am văzut ţâşnind o scânteie, şi în vecinătatea ei s-a aprins un opaiţ. Când ochii s-au obişnuit cu noua lumină, i-am putut vedea clar veşmântul brodat cu perle. Totodată, am simţit în nări parfumul ei fin de ambră.

— Tu eşti o muritoare ca şi mine, am spus eu dezamăgit. Tu eşti o femeie ca oricare altă femeie. Speram că o voi vedea pe zeiţă.

— Ca şi cum zeiţa nu ar fi femeie, mi-a spus ea cu reproş. Dar ea este mai femeie decât oricare femeie pământeană. Ce doreşti de la mine?

— Să-ţi dezveleşti chipul, am spus eu şi am făcut un pas spre ea.

Vocea ei a fost alta când a rostit:

— Nu mă atinge! Nu este permis.

— Oare mă voi transforma în cenuşă de te voi atinge? am întrebat-o eu în bătaie de joc. Sau mă voi prăbuşi fără viaţă pe dalele templului?

— Nu-ţi bate joc de aceste lucruri, mi-a spus ea cu o voce îngrijorată. Nu uita ce i s-a întâmplat astăzi fiinţei pe care tu ai sacrificat-o zeiţei.

Mi-am amintit de Aura şi mi s-a risipit deodată pofta de a mai glumi. Oricine ar fi fost ea, cea din spatele voalurilor, mă avertizase. Am rugat-o încă o dată:

— Dezveleşte-ţi chipul ca să te pot cunoaşte!

— Va fi precum doreşti, a spus ea. Dar să-ţi aduci aminte că zeiţa nu are chip!

Scoţându-şi cununa, voalul a căzut de pe chipul ei, s-a apropiat de lumină şi a strigat cu pasiune:

— O, Turms, îţi mai aminteşti de mine?

Inima mi-a tresărit, am recunoscut vocea zvăpăiată, ochii veseli şi faţa rotundă a tinerei fete ce mă fascinase atât de mult altădată. Am strigat:

— Dione! Dione, oare cum ai ajuns aici?

Pentru o clipă, am gândit că, fără îndoială, Dione fugise din Efes ca să scape de perşii ce ocupaseră Ionia şi că o ciudată meandră a destinului o condusese la templul Afroditei din Eryx. Dar mi-am dat seama imediat că trecuseră atâţia ani. Dione nu ar fi putut rămâne veşnic aceeaşi ca în ziua în care îmi oferise mărul. De altfel, şi eu mă schimbasem mult de atunci.

Femeia şi-a pus din nou voalul pe faţă şi a întrebat:

— Deci, m-ai recunoscut?

Enervat, i-am răspuns:

— Umbrele şi lumina ce dansau pe chipul tău mi-au înşelat ochii. Am crezut că tu eşti acea copilă pe care am întâlnit-o în Efes pe când eram foarte tânăr. Dar nu eşti ea. Tu nu eşti atât de tânără.

Ea a spus:

— Zeiţa nu are vârstă. Zeiţa este în afara timpului, iar chipul i se schimbă în funcţie de cel care o priveşte. Ce vrei de la mine?

— De ai fi fost zeiţă, i-am spus eu hotărât, ai fi ştiut ce vreau.

Şi-a scos brusc cununa sclipitoare şi a mişcat-o în faţa mea. Involuntar, privirea mea a urmărit mişcarea. Cu cealaltă mână îşi ţinea voalul pe faţă. A rostit:

— Întinde-te din nou pe pat! Relaxează-te! Odihneşte-te!

Ea s-a apropiat încet de pat, având grijă ca brăţările de pe glezne să nu se atingă între ele. Nu am putut să-mi sustrag privirea de la cununa pe care o legăna în mână. Simţurile mele şi-au pierdut acuitatea şi am fost dominat de o stare de beatitudine şi siguranţă. Ea s-a aplecat spre mine, şi-a scos voalul şi m-a întrebat cu un glas poruncitor:

— Turms, unde eşti?

Chipul i s-a transformat în faţa ochilor mei. A devenit negru şi strălucitor. Veşmântul i s-a împodobit cu sâni de amazoană. Luna îi împodobea fruntea ca o diademă şi lângă picioarele ei stăteau trântiţi leii. Am simţit cum sacrele veşminte din piele şi lână ale zeiţei m-au înfăşurat ca atunci când zeiţa m-a ajutat să intru în templul ei pentru a scăpa de mulţimea ce voia să mă lapideze. Însăşi zeiţa Artemis era în faţa mea, dar ea nu mai era doar o statuie neagră din lemn. Ea era vie şi ameninţătoare, pe faţa ei neagră avea un zâmbet sever. Simţeam cum mă apasă şi strânge veşmântul ei, şi am vrut să-l înlătur, dar nu era nici un fel de veşmânt, mâinile mele au atins doar un trup gol.

Glasul a repetat:

— Turms, unde eşti?

Din gâtul meu nu ieşea nici un cuvânt ce aş fi vrut să-l rostesc, am făcut un efort imens şi am strigat:

— Artemis, Artemis!

O mână graţioasă mi-a acoperit ochii, tot trupul meu a suspinat şi m-am eliberat de obsesiva magie a lunii. Luna nu mai avea nici o putere asupra mea.

Glasul a rostit:

— Te eliberez din vraja zeiţei străine doar dacă tu însuţi o vrei şi dacă promiţi că-mi vei sluji doar mie. Uită luna, lasă-ţi la o parte melancolia şi bucură-te de lumina soarelui!

Am murmurat, sau poate că numai mi s-a părut că murmur:

— O! zeiţă născută din spuma mării, eu ţi-am fost consacrat ţie mai înainte ca Artemis să mă ţină sub puterea ei. Nu mă părăsi niciodată!

În urechi am auzit un zgomot puternic, patul s-a clătinat sub mine şi glasul, ce venea de departe, a repetat fără încetare:

— Unde eşti, Turms? Trezeşte-te! Deschide ochii!

Era o ameţeală atât de plăcută, mă simţeam bine şi nu mai voiam să deschid ochii. Era un sunet divin ce-mi suna în urechi, în gură aveam un gust metalic. M-am ridicat în capul oaselor şi am scuipat banul ce-l aveam în gură. L-am auzit cum se rostogoleşte pe pietre, am deschis ochii şi am răsuflat uşurat când am văzut cum se cerne din nou din cer lumina zilei. Am strâns-o cu ardoare pe femeia din braţele mele. I-am simţit frământarea trupului gol şi încins de soare; şi eu eram gol, doar o ghirlandă de flori îmi înconjura gâtul.

Un glas mă întreba stăruitor:

— Unde eşti, Turms?

M-am uitat împrejur şi am şoptit:

— Sunt într-o grădină minunată de formă rectangulară. În spatele gardului de marmoră ce o înconjoară sunt chiparoşi. Este plină grădina de flori şi apa ţâşneşte dintr-un izvor. Este miezul zilei. Mă odihnesc pe un podium de marmoră acoperit cu o pătură moale şi strâng în braţe o femeie, care mi-a atârnat la gât o cunună de flori şi-mi zâmbeşte. Nu îmi amintesc să o mai fi văzut. Ceva mai departe de noi, nişte ţărani bronzaţi se întorc de pe câmp şi se uită curioşi doar cu coada ochiului înspre mine. Dar nu mă stânjeneşte privirea lor. Eu trăiesc într-o altă lume. Este o remarcabilă distanţă între lumea lor şi a mea. Dacă aş face un efort puternic, aş putea să-mi amintesc unde sunt şi cine este femeia din braţele mele. În această clipă sunt fericit. Pielea ei este albă, ea este o fiinţă vie, frumoasă.

Glasul mi-a poruncit:

— Închide din nou ochii!

Am închis ochii. Am auzit vâjâitul vântului şi al furtunii. O furtună atemporală ce mă trăgea înapoi. Dar glasul mi-a poruncit din nou:

— Turms, deschide ochii!

Şi m-a întrebat:

— Unde eşti?

Am deschis ochii şi am povestit uimit de ceea ce vedeam:

— Sunt într-o vale minunată, străjuită de munţi care se înalţă până la cer. Vârfurile munţilor sunt acoperite cu zăpadă. Simt în nări puternicul miros al ierbii. Este atât de cald când sunt întins pe poala muntelui. Dar sunt singur. Nu se vede nici o casă, nici un drum, nici un om.

Abia puteam înţelege ce spune glasul, murmurul venea de departe:

— Întoarce-te, Turms, întoarce-te! Trezeşte-te! Unde eşti?

Dar încă nu voiam să mă întorc. Am închis din nou ochii. Era noapte. Stăteam în picioare într-o încăpere străină. Mai întâi i-am auzit respiraţia, apoi am văzut-o pe Kydippe care dormea cu gura întredeschisă şi gemea. S-a deşteptat brusc, s-a speriat când m-a văzut şi a tras o pătură de pe pat să-şi acopere trupul gol. Când m-a recunoscut, a renunţat să se mai învelească şi a zâmbit. M-am întins pe pat lângă ea şi am strâns-o la piept. Nu s-a opus îmbrăţişării mele, a scos doar un ţipăt scurt, apoi s-a strâns şi mai mult în mine. M-am bucurat pe săturate de trupul ei, însă buzele i-au fost reci când am sărutat-o şi inima ei nu a răspuns chemării inimii mele. Iar când am lăsat-o din braţe şi ea şi-a acoperit ochii de ruşine, am ştiut că nu există nimic comun între noi. Îmi era deja străină şi nu am mai simţit nici o dorinţă să o ating. Dimpotrivă, mi-a fost scârbă de indiferenţa cu care s-a abandonat în braţele mele.

Am suspinat dezamăgit şi am deschis ochii. Eram din nou în templul Afroditei din Efes, întins pe pat, şi braţele mele, ridicate, erau rigide. Pe marginea patului era aşezată o femeie străină, care încerca să-mi reanimeze braţele.

— Turms, ce e cu tine? a întrebat ea îngrijorată şi s-a dat la o parte din lumină ca să-mi vadă faţa.

Veşmântul încărcat cu perle brodate, cununa, voalul, colierul de la gât şi brăţările ei zăceau pe pardoseala templului. Era îmbrăcată doar cu un peplu subţire şi bogatul ei păr blond îi era ridicat şi strâns deasupra capului. Sub sprâncenele subţiri, foarte ridicate, ochii ei păreau oblici. Deşi chipul ei îmi era familiar, am fost sigur că nu o mai văzusem niciodată. Într-un sfârşit, braţele mele încremenite s-au destins şi au căzut pe pat. Tot trupul îmi era obosit, ca şi cum aş fi făcut o muncă neobişnuit de grea. Cu vârfurile degetelor, ea mi-a atins sprâncenele, pleoapele, buzele, bărbia, şi cu un aer absent a trasat un cerc pe pieptul meu. Dintr-o dată faţa ei a devenit palidă şi am constatat surprins că plânge.

— Ce ţi s-a întâmplat? am întrebat-o eu speriat.

— Nimic, a răspuns ea fără nici o nuanţă în glas şi şi-a retras mâna de pe pieptul meu.

— De ce plângi? am întrebat-o eu uimit.

Ea a scuturat cu putere din cap şi o lacrimă a alunecat pe pieptul meu. Şi a spus:

— Nu plâng.

M-a lovit pe neaşteptate cu pumnul în obraz şi m-a întrebat furioasă:

— Cine este acea Kydippe al cărei nume l-ai repetat fără încetare?

— Kydippe, am rostit eu încet, din cauza acestei fete am venit aici, la templul Afroditei. Este nepoata tiranului din Himera. Dar acum nu o mai doresc deloc. Am obţinut ceea ce voiam, iar zeiţa m-a dezlegat din vraja ei.

— Atunci, a spus ea cu o voce oarecum iritată, este foarte bine. Dacă tot ai obţinut ceea ce voiai, de ce nu pleci?

Şi a ridicat mâna să mă lovească încă o dată. Am observat-o la timp şi i-am prins-o. Era atât de micuţă şi fină în mâna mea. Am întrebat-o:

— De ce mă loveşti? Doar eu nu ţi-am făcut nici un rău.

— Nu mi-ai făcut nici un rău? a spus ea imitându-mi glasul. Nici un bărbat nu mi-a făcut atâta rău cât mi-ai făcut tu. Dar acum, cel mai bine-ar fi să-ţi vezi de drumul tău. Du-te! Şi niciodată să nu te mai întorci în Eryx!

— N-am cum să plec, i-am răspuns eu, fiindcă te-ai aşezat peste mine. În plus, ţi-ai învelit picioarele în hitonul meu.

Într-adevăr, ea îşi trăsese peste genunchi poala veşmântului meu, fiindcă în templu era frig.

— De fapt, cine eşti tu? am întrebat-o eu şi i-am mângâiat uşor gâtul alb.

A tresărit şi a ţipat:

— Nu mă atinge! Nu-mi face nici o plăcere atingerea ta. Urăsc aceste mâini.

Când am încercat să mă ridic, m-a împiedicat să o fac, s-a aplecat peste faţa mea şi m-a sărutat cu patimă. A fost atât de neaşteptat acest sărut înflăcărat, m-am dumirit când ea era deja din nou aşezată pe marginea patului şi privea nu se ştie unde cu bărbia uşor ridicată. I-am prins mâna în mâna mea şi i-am spus:

— Hai să vorbim ca nişte fiinţe umane. Şi tu eşti o muritoare asemenea mie. Ce s-a întâmplat? De ce ai plâns şi de ce m-ai lovit?

Şi-a încordat pumnul, dar l-a lăsat în mâna mea.

— Tu nu aveai nevoie să vii aici în Eryx, a spus ea supărată, fiindcă tu o cunoşti pe zeiţă mai bine decât o cunosc eu. Eu nu sunt decât un corp în care zeiţa se întrupează, dar tu m-ai dominat şi eu nu am putut să fac nimic în faţa puterii tale. Nu pot înţelege ce s-a întâmplat, a mai spus ea. Dar cred că trebuie să-mi strâng podoabele de pe jos şi să plec. Tu te-ai putut deştepta singur şi nu ai avut nevoie de ajutorul meu pentru a-ţi răspunde întrebărilor pentru care ai venit aici. Spune-mi, eşti într-adevăr treaz?

Mi-am pipăit capul şi trupul.

— Aşa cred, i-am răspuns eu nesigur. Puţin mai înainte, când am fost în alte locuri, tot atât de bine aş fi putut jura că sunt treaz. Niciodată nu am mai trăit acele momente.

— Fără îndoială, a spus ea distrată. Bănuiesc că acea femeie nu ţi-a acordat niciodată atenţie, din moment ce ai cerut ajutorul zeiţei.

Strângându-i pumnul în mâna mea, am privit-o direct în ochi şi i-am spus:

— Buzele tale sunt atât de frumoase. Eu cunosc linia fină a sprâncenelor tale, îţi cunosc ochii şi obrajii. Este atât de ciudat că trăsăturile chipului tău îmi sunt cunoscute. Oare tu eşti dintre cei care s-au întors?

— Cei care s-au întors? m-a întrebat ea mirată. Nu înţeleg ce vrei să spui.

Mi-am înfăşurat mâinile în jurul gâtului ei, am tras-o încet spre mine şi am strâns-o la piept. Trupul ei era încordat şi nu a răspuns îmbrăţişării mele.

— Trupul tău este rece, i-am spus eu. Îţi este frig. Dar aş putea să te încălzesc. Sau poate că este deja dimineaţă?

S-a uitat spre deschiderea din plafonul templului şi a spus:

— Încă mai este timp până dimineaţă. Dar la ce bun să-mi încălzeşti mie trupul? Oare nu ai obţinut deja tot ceea ce ai dorit?

Apoi, deodată, şi-a sprijinit capul pe umărul meu şi a izbucnit într-un plâns disperat.

— Nu fi supărat pe mine, sunt atât de obosită. Când luna este în faza întunecată, eu mă simt foarte ciudat. De obicei, execut corect tot ceea ce mi se porunceşte. Dar tu ai aprins în mine dorinţa de a mă împotrivi poruncilor templului.

Prin pânza subţire a veşmântului, i-am simţit trupul moale. Şi am simţit un fior în tot trupul. Îmi era teamă şi am ezitat ca în faţa unui prag ireversibil de piatră; de l-aş fi trecut, nu m-aş mai fi putut întoarce niciodată.

— Spune-mi care este numele tău, am rugat-o eu, ca să te pot cunoaşte.

A scuturat cu încăpăţânare din cap şi părul ei s-a revărsat peste pieptul meu. Şi-a desprins mâna din mâna mea, şi-a apăsat obrazul de umărul meu înfăşurându-şi braţele în jurul gâtului meu şi mi-a şoptit:

— De-mi vei şti numele, tu mă vei domina. Oare nu înţelegi că eu îi aparţin zeiţei? Nici un bărbat nu poate sau nu trebuie să mă domine.

— Dar tu nu te-ai putut şi nici nu te vei putea sustrage voinţei mele, i-am spus eu. Când un om îşi începe o altă viaţă, i se dă un alt nume. În acest moment eu îţi voi da un alt nume şi tu vei fi a mea. Fie-ţi binecuvântat numele, Arsinoe!

— Arsinoe, a repetat ea încet. De unde ai găsit acest nume? Ai cunoscut pe cineva al cărei nume era Arsinoe?

— Nicidecum, am spus eu. L-am descoperit pe neaşteptate în spiritul meu. Probabil că a ajuns de undeva sau poate că era deja în mine, fiindcă oamenii nu pot crea nume.

— Arsinoe, a mai repetat ea o dată oprindu-i fiecare sunet pe limbă, ca şi cum ar fi vrut să ştie care îi este gustul. Dar dacă eu nu voi accepta acest nume, nici o altă putere tu nu vei avea pentru a mi-l da pe un altul.

Am chibzuit un moment, după care i-am spus:

— Tu nu eşti de origine greacă, te trădează accentul. Nici feniciană nu eşti, fiindcă faţa ta nu este arămie. Pielea ta este albă ca spuma mării. Oare prin vinele tale curge sângele celor care au fugit din Troia?

— Ce importanţă are naţionalitatea unui om? a spus ea. Pentru zeiţă nu există popoare, familii, limbi sau culori diferite ale pielii. Ea îşi alege victimele la întâmplare, ea îl face pe un om frumos încă şi mai frumos, dar şi pe un om urât ea îl poate transforma într-un om frumos. Dar spune-mi, Turms, tu îmi poţi vedea chipul real?

Şi-a întors puţin capul pentru a-i vedea faţa din toate părţile. Am privit-o şi, uimit, am spus:

— Eu nu am mai văzut niciodată până acum un chip atât de viu şi de schimbător ca al tău, Arsinoe. Zeiţa ţi-a dăruit o infinitate de chipuri, de aceea bărbaţii, care sunt cufundaţi în sacrul somn al zeiţei, văd în chipul tău chipul aceleia pe care au iubit-o sau pe care o doresc. Dar bănuiesc că ţi-am văzut şi faţa cea adevărată când te-ai aplecat şi m-ai privit îngrijorată ca oricare altă fiinţă muritoare.

Depărtându-se puţin, s-a uitat la mine cu atenţie, mi-a mângâiat buzele şi faţa şi mi-a spus:

— Turms, jură-mi că nu eşti decât un muritor!

— Pe numele zeiţei îţi jur, am spus eu, că simt foamea, setea, oboseala, pasiunea, dorinţa şi disperarea ca oricare fiinţă muritoare. Dacă sunt sau nu muritor, acest lucru nu îl pot jura, pentru că eu însumi nu îl ştiu. Dar dacă tot veni vorba de jurăminte – ca să stau ceva mai liniştit – ai putea să-mi juri tu că nu vei dispărea pe neaşteptate din braţele mele, sau că nu-ţi vei schimba chipul pe care îl ai acum? Pentru mine, chipul tău de acum este cel mai frumos chip pe care l-am văzut vreodată.

Ea a jurat, după care a spus:

— Uneori, când zeiţa apare, eu nu mă simt pe mine însămi. Dar sunt şi zile când ştiu că doar îi înşel pe bărbaţii care îşi imaginează că o văd în mine pe zeiţă. Turms, alteori eu însămi nu cred în zeiţă şi îmi doresc cu ardoare să fiu liberă şi să trăiesc o viaţă obişnuită, aşa cum trăiesc ceilalţi oameni. Lumea mea se mărgineşte doar la muntele Eryx. Iar când mă voi vesteji, fântâna zeiţei îmi va fi mormântul şi o alta mai tânără îmi va lua locul şi-i va sluji zeiţei.

A pipăit cu piciorul podoabele aruncate pe jos ale zeiţei, a scuturat din cap şi mi-a spus:

— Nu, nu ar fi trebuit să mă confesez astfel unui străin. Eu ar fi trebuit să pun altfel în valoare veşmintele şi bijuteriile zeiţei. Eu ar fi trebuit să dispar când tu te-ai deşteptat şi să-ţi las impresia că sunt o umbră a zeiţei. Spune-mi, nu cumva eşti vrăjitor şi ai anumite puteri asupra altor oameni? Nu-mi explic de ce nu am putut pleca de lângă tine.

Nu i-am răspuns, fiindcă pe mine începuse să mă neliniştească un anumit gând. I-am pipăit umerii, coatele şi genunchii, după care i-am spus:

— În vis – dacă va fi fost doar un vis – printre altele eu am fost şi în Himera, în camera lui Kydippe. M-am distrat cu ea aşa cum se distrează un bărbat cu o femeie şi ea nu mi s-a opus. După ce mi-am împlinit plăcerile, am înţeles că doar din concupiscenţă am dorit-o şi că, de fapt, nu am nimic comun cu ea. Dar, ceea ce s-a întâmplat nu a fost un vis. O ştiu prea bine şi tot atât de bine o ştie şi trupul meu. Atunci, mă întreb eu: cine a fost în braţele mele, dacă trupul meu a rămas aici pe când hoinăream în Himera?

A ocolit răspunsul şi mi s-a adresat mânioasă:

— Încetează să-mi tot vorbeşti despre Kydippe! Cred că-mi ajunge de câte ori te-am auzit rostind acest nume.

Apoi a continuat cu o simulată părere de rău în glas:

— În nici un caz ea nu va fi a ta. Tatăl ei a obţinut deja o profeţie din partea zeiţei. Un atelaj de măgari o va conduce pe această Kydippe în camera nupţială şi înaintea lor va alerga un iepure. Iepurele este emblema oraşului Reggio şi Reggio are controlul coastei italiene a strâmtorii, la fel cum oraşul Zankle îl are asupra coastei siciliene. După cum vezi, zeiţa din Eryx confirmă prin viziuni şi profeţii chiar şi jocurile politice. De aceea eu nu pot avea întotdeauna încredere în ea. La drept vorbind, a continuat ea, templul din Eryx aranjează toate afacerile matrimoniale din spaţiul mării occidentale. Dar cei înţelepţi nu cred decât pe jumătate în puterea zeiţei şi negociază căsătoriile cele mai avantajoase direct cu preoţii templului. Mulţi bărbaţi creduli şi multe femei naive au fost amăgiţi de un semn ce i-a împins spre Eryx şi au avut în somnul sacru viziunea viitoarei soţii sau viitorului bărbat, despre care nici nu mai auziseră până atunci. Şi s-au supus proorocirii zeiţei, fiindcă ce rost are să te împotriveşti unui zeu?

Am întrebat-o neliniştit:

— Dar eu? Oare sunt şi eu victima vreunei capcane proorocite?

Ca şi cum s-ar fi speriat de ceea ce am gândit, ea mi-a spus:

— Nu interpreta greşit vorbele mele! Zeiţa este mai puternică decât credem noi, şi de multe ori ea distruge cele mai abile planuri pentru a-şi impune propriile capricii. Altfel cum ar fi fost posibil să rămân eu aici lângă tine şi să-ţi dezvăluiesc adevăratul meu chip? Nu, Turms, a continuat ea atingându-mi cu teamă buzele. Când mă uit la ochii tăi migdalaţi şi la buzele tale senzuale, mă trec fiori reci sau simt că mă topesc de cald, aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Ceva mai puternic decât voinţa mea mi-a înmuiat genunchii şi mă împiedică să adun de pe jos veşmintele şi bijuteriile zeiţei. Simt că se va întâmpla ceva îngrozitor şi aş prefera mai degrabă să mor decât să se întâmple.

— Eu deja am fost mort, i-am spus. Încă şi acum mai simt în gură gustul metalului. Arsinoe, eu am scuipat din gură banul cu care urma să plătesc vama pentru lumea subpământeană. Şi cred, într-adevăr, că ceva imprevizibil ni se va întâmpla amândurora.

Ea s-a uitat spre deschizătura din plafonul templului şi a exclamat surprinsă:

— Ce scurtă a fost această noapte! Cerul a început să se lumineze. Eu trebuie să plec şi nu ne vom mai revedea niciodată.

Am apucat-o de mână şi i-am spus:

— Arsinoe, nu pleca încă! Noi trebuie să ne revedem. Spune-mi cum pot ajunge aici. Spune-mi ce trebuie să fac.

— Tu nu ştii ce vorbeşti, a spus ea. Oare nu este de ajuns că o femeie a murit doar pentru că tu ai atins-o? Despre acest lucru s-a vorbit mult în templu. Oare tu îmi doreşti moartea?

În acelaşi moment s-a auzit un fâlfâit de aripi. Probabil că cineva traversase curtea templului, de aceea, speriaţi, porumbeii se înălţaseră în zbor. Şi, prin deschiderea din plafon, o pană a căzut în faţa picioarelor noastre. Am ridicat-o de pe dalele de piatră şi am spus fericit:

— Zeiţa ne-a trimis un semn. Ea este de partea noastră. Şi, chiar dacă până acum nu am crezut prea mult în ea, de acum încolo cred, fiindcă această pană este un miracol şi o prevestire.

Trupul ei a tremurat în braţele mele.

— Cineva se plimbă prin curte, a spus ea în şoaptă. O, zei! deja în capul meu forfotesc ca nişte şerpi minciunile pe care le-aş putea inventa. Turms, oare de ce mi-ai făcut asta?

I-am sărutat buzele cu înflăcărare şi ea s-a opus câteva clipe, dar apoi a răspuns sărutului meu cu aceeaşi pasiune.

— Turms, a spus ea cu ochii plini de lacrimi, îmi este groaznic de teamă. După care a spus grăbită:

— Oare îmi vei putea recunoaşte faţa când mă vei vedea la lumina zilei? Lumina opaiţului este amăgitoare. Poate că sunt mai urâtă şi mai bătrână decât crezi tu, poate că vei fi dezamăgit.

— Dar faţa mea, am întrebat-o eu, oare tu o vei recunoaşte?

— Tu nu ai de ce să te temi, a spus ea râzând. Turms, tu eşti frumos ca un zeu.

În acel moment am fost străbătut de un fior de la creştet până-n tălpi şi, alunecat într-un extaz profund, am simţit că eu sunt mai mult decât cel care sunt. Nu există nici un obstacol în lume pe care să nu-l fi putut depăşi. Şi i-am spus:

— Arsinoe, tu te-ai născut pentru mine, nu pentru zeiţă. Şi eu m-am născut pentru tine. De aceea trebuia să vin în Eryx, – cu voia sau fără voia mea – doar pentru a te cunoaşte pe tine. Am ajuns unde trebuia să ajung, sunt liber, sunt puternic. Nu are nici un rost să-ţi fie teamă. Dacă nu ne vom putea întâlni ziua, ne vom întâlni noaptea, ce importanţă are? Nici o putere din lume nu ne poate împiedica.

Am ajutat-o să-şi strângă veşmintele şi bijuteriile împrăştiate pe jos. A stins opaiţul şi l-a luat cu ea, după care a ieşit din templu printr-o uşiţă ascunsă în spatele piedestalului zeiţei. M-am întins din nou pe pat, am strâns pe mine hitonul de lână, am mângâiat porumbeii brodaţi, am ridicat ochii spre cer şi am urmărit cum cerul devenea din ce în ce mai luminos.

Soarele era în înaltul cerului când am fost trezit de un preot ce avea în mână o foarte frumoasă cupă pictată. După atât de multele întâmplări reale şi imaginare ce le trăisem noaptea, când l-am văzut, nu am fost prea sigur dacă visez sau dacă sunt treaz. Dar nedumerirea mi s-a risipit repede şi, amintindu-mi că trebuie să fiu arogant de fericit, pentru a nu-i trezi suspiciuni, am izbucnit în râs şi i-am spus bucuros:

— O! Sacrule preot! Zeiţa m-a eliberat de prosteasca-mi iubire. Am întâlnit-o în această noapte pe fata de care mă credeam îndrăgostit şi am îmbrăţişat-o pătimaş, chiar dacă ea locuieşte atât de departe, în Himera. Dar fata s-a preschimbat într-un iepure şi a reuşit să scape din strânsoarea braţelor mele. Cu toate acestea, n-am nici o părere de rău după ea.

— Bea din această cupă! a spus el şi mi-a întins-o. După faţă, se vede că încă mai eşti în extaz. Această băutură te va linişti.

— Dar nu vreau nicidecum să mă liniştesc, i-am răspuns eu. Dimpotrivă, această stare este extraordinară şi cu mare plăcere aş mai prelungi-o. Totuşi îţi voi urma sfatul, poate voi scăpa de gustul acesta metalic din gură. Fiindcă, mă vei crede sau nu, printre altele, în această noapte eu am şi murit. Noroc că am aruncat la timp banul din gură, altfel nu ţi-aş mai fi putut povesti nimic. Fără îndoială, tu eşti familiarizat cu secretele zeiţei, aşa că n-are nici un rost să-ţi ascund că eu, un refugiat din Ionia, eram topit după nepoata tiranului Himerei, Kydippe. Din fericire, zeiţa m-a eliberat de această nebunie.

Şi pe când mă grozăveam astfel în faţa lui, am sorbit, din cupa ce o ţineam în mâini, vinul amestecat cu miere. M-a privit atent şi a încruntat din sprâncene.

— Chiar ai văzut cum Kydippe s-a transformat în iepure după ce a fugit din braţele tale? a întrebat el oarecum neîncrezător. Dacă-i aşa, înseamnă că zeiţa ţi-a acordat o adevărată favoare, fiindcă proorocirea confirmă o alta în legătură cu această Kydippe.

— Kydippe, am repetat eu, încă şi ieri de-i rosteam numele îmi fremăta tot trupul. Dar astăzi nu-mi mai spune nimic şi pot trăi liniştit, fiindcă nici nu doresc să o mai revăd.

— Ce altceva ai mai văzut? m-a întrebat preotul, care începuse să fie curios. Încearcă să-ţi aminteşti!

Am închis ochii şi m-am prefăcut că încerc să-mi amintesc. I-am spus:

— Cred că am mai văzut un atelaj de măgari ce trăgeau care încrustate cu argint. Măgarii traversau marea prin strâmtoare, dar cum de era posibil aşa ceva, asta nu înţeleg. Acum o clipă încă mai erau clare în memoria mea multe imagini pe care le-am văzut, dar cred că vinul ce mi l-ai dat le-a şters în întregime. Nu, nu îmi mai amintesc deja de nimic. Dar n-are nici o importanţă. Important este că am scăpat de obsesiva Kydippe.

— Fără îndoială, a spus preotul, tu eşti înzestrat cu calităţi divinatorii.

Când am plecat, porumbeii din curtea templului s-au rotit în zbor deasupra capului meu. În casa amfitrionului nostru urmele ospăţului funerar m-au întâmpinat la tot pasul. Croindu-mi drum printre bălţile de vin şi cioburile de amfore sparte, am ajuns lângă patul în care zăcea Micon, dar nu am reuşit să-l trezesc. Tanaquil era în picioare. Meşterul bijutier îi acoperea cu aur dinţii cei noi. Gingiile ei sângerau, dar răbda resemnată şi-şi întărea curajul sorbind, din când în când, cu multă încredere, dintr-o cupă cu vin. În timpul acesta, aurarul umbla cu un fel de cleşte în gura ei şi, ajustându-i firele de aur cu care erau prinşi dinţii cei noi de ceilalţi dinţi, îi lăuda curajul şi se grozăvea, topit de admiraţie pentru frumuseţea lucrării pe care o executase. După ce a reuşit să fixeze bine dinţii cei noi, i-a frecat gingiile sângerânde cu o alifie hemostatică din plante, apoi a aşteptat răsplata muncii sale. Nu a fost câtuşi de puţin mică acea răsplată, dar el s-a gândit că n-ar fi rău să rotunjească suma primită, de aceea a înşirat în faţa lui Tanaquil diferite lucruri, care nu au putut-o lăsa indiferentă: pudră pentru curăţat dinţii, creme pentru faţă, prafuri colorate pentru sprâncene şi pentru buze, precum şi un colorant din Cartagina, care – s-a jurat meşterul aurar pe toţi zeii – înlătură toate ridurile de pe faţă.

Când, într-un sfârşit, el a plecat, i-am prins neliniştit mâinile lui Tanaquil în mâinile mele şi i-am spus:

— Nu mai suntem copii nici tu, nici eu. Ritualurile secrete ce sunt celebrate în Eryx în cinstea zeiţei tu le cunoşti bine. Dar şi în mine sunt puteri pe care tu nu le ştii. Aminteşte-ţi doar ce i s-a întâmplat Aurei după ce eu am atins-o. Cine este acea femeie prin care zeiţa se manifestă în templu adoratorilor săi?

Tanaquil s-a speriat, s-a uitat în jur şi mi-a şoptit:

— Chiar dacă nu-ţi înţeleg spusele, este mai prudent să vorbeşti încet.

I-am spus:

— Dar ea este o femeie din carne şi sânge ca şi noi, ştii prea bine. Şi nu uita că depinde doar de mine dezvăluirea anumitor lucruri care, în ciuda dinţilor noi ce-ţi împodobesc gura, l-ar putea îndepărta pe Dorieus de lângă tine.

A meditat un oarecare timp, după care m-a întrebat:

— De fapt, ce doreşti? Bineînţeles, dacă voi putea, eu te voi ajuta. Doar suntem prieteni.

— Vreau să o revăd pe acea femeie din templu. Cât mai repede cu putinţă şi de preferinţă la lumina zilei.

— Dar este interzis, a rostit Tanaquil. Şi-apoi, ea nu este decât un vas ieftin în care zeiţa îşi toarnă vinul după bunul ei plac. Vasele se schimbă, dar puterea zeiţei este aceeaşi. În această femeie nu este nici o putere. Ea este doar o sclavă crescută la şcoala zeiţei.

— Poate că tu ai dreptate, i-am spus eu, dar tocmai pe acest vas ieftin îl doresc eu, de preferinţă gol, fiindcă intenţionez să torn în el propriul meu vin.

S-a gândit Tanaquil ce s-a gândit, şi-a mai pipăit din când în când dinţii cei noi, apoi m-a privit direct în ochi şi a spus:

— Nu te-ai înşelat, eu sunt iniţiată în misterele Afroditei. La drept vorbind, eu am ajutat-o de câteva ori pe această femeie şi am răspuns cu bine, până la capăt, împreună cu bărbaţii cufundaţi în somnul sacru, exigenţelor zeiţei. De aceea ea m-a ajutat să par în ochii lui Dorieus mai frumoasă decât Elena din Troia. În braţele ei a descoperit Dorieus voluptăţi inimaginabile şi a crezut că este în braţele mele.

— Cine este ea? am întrebat-o eu.

Tanaquil a ridicat din umeri şi a spus:

— De unde-aş putea şti? Astfel de femei sunt cumpărate încă de când sunt copii şi instruite în temple. Bănuiesc că ea a fost crescută şi instruită în Cartagina, după care a călătorit prin multe ţări pentru a-şi desăvârşi măiestria. Templele schimbă deseori între ele pe cele mai talentate femei. Dar o femeie care ajunge la Eryx nu mai pleacă nicăieri, fiindcă nu mai are de învăţat nimic. Ea va duce o viaţă de zeiţă şi va avea parte de toate plăcerile posibile până-ntr-o zi când, fie va înnebuni, fie va fi atât de uzată, încât templul nu va mai voi s-o folosească. Nu te mai gândi la ea, Turms! Îţi vei irosi timpul, doar cu atâta te vei putea alege.

— Tanaquil, i-am spus eu, într-o zi mi-ai spus că tu crezi în zeiţă. Acum, după atâtea semne ce mi le-a trimis, şi eu cred în ea. Ea are puterea să distrugă calculele egoiste ale oamenilor, chiar şi pe acelea ale preoţilor ei. Capricioasele ei dorinţe m-au condus la Eryx, mi-au scos-o în faţa ochilor pe această femeie şi mă împing să o revăd. Cum aş putea eu să mă împotrivesc capriciilor zeiţei? Ajută-mă, Tanaquil! Dacă mă vei ajuta, va fi atât pentru propriul tău interes, cât şi pentru interesul meu şi al acestei femei.

M-a întrebat iritată:

— De ce nu te duci la preot să te sfătuiască? El ţi-ar putea dovedi mai bine decât mine că faci o mare greşeală.

— N-am eu nevoie de sfaturile lui, i-am spus. Dar uite ce, Tanaquil, fiindcă tot ai vorbit despre preot, mai bine te-ai duce tu la el şi i-ai spune că ai nevoie de slujitoarea Afroditei pentru nişte sfaturi pe care doar o femeie ar putea să ţi le dea. În fond, ea nu este închisă acolo şi poate părăsi templul însoţită de o persoană demnă de încredere. Ea apare adoratorilor zeiţei cu diferite chipuri şi s-ar putea ca nici tu, nici chiar preoţii să nu-i cunoaşteţi adevăratul chip. Ea poate oricând să apară asemenea unei femei obişnuite, aşa că nimeni nu o va recunoaşte de va veni aici ziua, chiar dacă noaptea slujeşte în templul zeiţei.

— Bineînţeles, ea este liberă să-şi satisfacă propriile plăceri. Dar tu îmi eşti prieten, Turms, de-aceea trebuie să te avertizez că o mai mare târfă decât ea nu există în toată lumea. Vara, cât este ziua de mare, o tăvălesc pe dealurile Eryxului toţi marinarii, catârgiii şi păstorii. Mai bine-ai face de nu te-ai mai gândi la ea. Ascultă, Turms, eu sunt o femeie bătrână, cunosc viaţa şi tot răul ei, dar ceea ce cunosc eu este nimic pe lângă ceea ce cunoaşte ea.

M-a neliniştit puţin cruzimea vorbelor lui Tanaquil, este drept, dar mi-am spus că le rostise doar ca să mă depărteze de Arsinoe. În mintea mea nu mai era loc pentru altceva, îi vedeam linia prelungă a sprâncenelor, ochii oblici, gura senzuală şi gâtul nemaipomenit de alb. Mai simţeam încă în trup căldura trupului ei şi toate simţurile mă încredinţau că în ea nu era nimic rău.

— Tanaquil, am spus eu, priveşte în ochii mei! Trebuie să mă ajuţi! Pentru tine nu-i atât de greu să mi-o aduci. În numele zeiţei, te rog să-mi împlineşti dorinţa. Altfel zeiţa te va părăsi.

Ca femeie ce era, Tanaquil cunoştea destul de bine cât de capricioasă este zeiţa şi îi era teamă că zeiţa ar fi putut-o părăsi. A oftat şi a spus:

— Fie precum doreşti! Dar o voi putea aduce aici doar dacă ea însăşi vrea să te întâlnească, şi, mai cu seamă, dacă vrea ziua. Eu mă îndoiesc, fiindcă la lumina zilei, pe chipul ei nu prea ai ce vedea.

După ce şi-a aranjat părul, şi-a vopsit buzele, sprâncenele şi obrajii şi şi-a pus la gât colierul, Tanaquil a plecat, într-adevăr, la templu. Dinţii auriţi pe care-i avea îi dădeau mai multă siguranţă, de aceea păşea cu bustul drept şi cu bărbia ridicată. Nu a întârziat mult şi s-a întors împreună cu o femeie învelită din cap până-n picioare în veşminte feniciene. O umbrelă cu franjuri îi proteja faţa de razele soarelui. Traversând casa, ele au ajuns pe terasă, la umbra pomilor înfloriţi. Tanaquil a invitat-o să se aşeze pe o bancă de piatră şi i-a spus că se duce să aducă vin şi gustări.

— Turms, m-a strigat ea, vino şi ai grijă, nu cumva vreunul dintre aceşti servitori obraznici s-o deranjeze pe preoteasa templului. Ca oaspete de seamă ce este, o voi servi cu mâinile mele.

Când numai câţiva paşi mă mai despărţeau de Arsinoe, am simţit cum mi se înmoaie picioarele şi buzele mele au început să tremure. Pomii îşi scuturau florile în faţa picioarelor mele, se auzea vuietul talazurilor mării. Ea a lăsat jos umbrela, şi-a ridicat capul şi m-a privit în ochi. I-am recunoscut sprâncenele prelungi, dar ochii nu i-am recunoscut, nici cruzimea ce se citea pe buzele vopsite nu am recunoscut-o.

— Arsinoe, am şoptit eu şi am întins mâna, dar nu m-am încumetat să o ating.

A încreţit nedumerită din sprâncene şi a spus:

— Mi se zbat tâmplele de la lumina aceasta puternică a soarelui şi sunt obosită fiindcă nu mi-am împlinit somnul. Dacă nu aş preţui-o atât de mult pe Tanaquil, n-aş fi venit eu în vizită la ea atât de dimineaţă. Dar eu nu te cunosc. Oare mie mi te-ai adresat? Ce vrei de la mine?

Fardul îi îngroşa trăsăturile. Când vorbea, în jurul ochilor erau doar riduri adânci. Chipul ei nu părea nicidecum atât de nevinovat pe cât mi se păruse noaptea, şi, pe măsură ce mă uitam la ea, distingeam un alt chip, ce se ascundea sub fard.

— Arsinoe, am spus eu precipitat, oare este adevărat că tu nu mă mai recunoşti?

Colţurile buzelor ei au început să tremure. Ochii i s-au limpezit deodată şi au început să strălucească de bucurie.

— O, Turms! Să fie oare adevărat că tu m-ai recunoscut în lumina aceasta necruţătoare a zilei? Să fie adevărat că te-ai speriat de mine la fel de tare cum se sperie un băieţel în faţa unei porţi interzise? O, Turms! Dac-ai şti ce frică mi-a fost!

S-a ridicat şi s-a aruncat în braţele mele şi i-am simţit fremătarea trupului prin veşmântul subţire ce i-l înfăşură.

— Arsinoe, Arsinoe, am murmurat eu şi glasul mi-a vibrat de emoţie, oare cum aş fi putut să nu te recunosc?

Chipul ei a început să se schimbe, până a devenit atât de frumos, încât mi s-a părut că o strâng în braţe pe zeiţa însăşi. Deasupra capetelor noastre cerul îşi schimbase culoarea într-un albastru intens şi am simţit cum clocoteşte tot sângele în mine.

— Arsinoe, am spus eu, doar pentru a trăi acest moment m-am născut, doar acest moment l-am aşteptat întotdeauna cu nerăbdare. Nu-ţi mai acoperă nici un voal faţa. Tu ţi-ai dezvelit chipul pentru mine, de aceea aş putea chiar şi să mor, fiindcă aş muri fericit.

Arsinoe a spus:

— Timpul se rostogoleşte prea repede, clocotul sângelui se va stinge. Dar şi din cenuşă m-aş ridica, şi de sub iarbă m-aş întoarce, ca să mai fiu o dată strânsă în braţele tale.

— Muntele Eryx este nemuritor, i-am răspuns eu, iar marea îl îmbrăţişează veşnic. Veşnic surâd câmpiile de la poalele muntelui. Eu sunt marea ce te va îmbrăţişa etern.

Şi-a pus mâna pe pieptul meu şi a spus:

— Mi-am mânjit cu roşu buzele şi mi-am răvăşit părul. Nu, nu am dormit deloc, m-am spălat şi m-am împodobit, mi-am schimbat veşmintele şi mi-am aranjat părul în aşa fel încât să par urâtă când ne vom revedea. De aceea mi-a fost teamă. Mi-a mai fost teamă ca nu cumva, după ce te-ai deşteptat, să crezi că tot ceea ce s-a întâmplat a fost doar un vis.

Şi a mai spus:

— Inima mea a fost străpunsă de o săgeată, sângele meu nu mai curge prin vine când te privesc. Când zâmbeşti ca un zeu, simt că mă părăsesc puterile. Trupul tău este atât de frumos şi de puternic. Strânge-mă mai tare, altfel mă prăbuşesc. O zei! Şi mă credeam atât de invulnerabilă!

Mi-a sărutat gâtul, m-a muşcat de piept şi s-a frământat atât de mult până ce veşmântul, ce îi era prins de umăr doar cu o fibulă, a căzut de pe ea. Atunci a început să şuiere vântul şi noi am fost acoperiţi de un vârtej de petale, dar nici o putere din lume nu ar mai fi putut să ne smulgă pe unul din braţele celuilalt, fiindcă eram doar un singur trup. Şi de-ar fi trecut prin amândoi o suliţă, nu am fi simţit-o. Apoi buzele i-au devenit reci, ochii i-au tremurat, a ţipat şi s-a lăsat moale în braţele mele.

Mi-am revenit şi am privit în jur. Vântul urla puternic şi rupea crengile pomilor înfloriţi, iar TanaquiI, cu veşmântul fluturând, ne privea îngrozită.

— Oare v-aţi pierdut amândoi minţile? a strigat ea cu o voce ascuţită. Oare nu mai există în voi nici un pic de pudoare? Cel puţin să vă fi dus după un tufiş ca oamenii decenţi.

Cu mâinile tremurând de indignare, a ajutat-o apoi pe Arsinoe să se îmbrace. Ramuri încărcate de flori, smulse de vânt zburau prin aer şi de la paiele acoperişurilor caselor din Eryx, cerul se întunecase în plină zi. Marea spumega furioasă şi dinspre munte nori întunecaţi de ploaie alunecau spre oraş.

— Destrăbălarea voastră a stârnit mânia zeilor nemuritori, a rostit TanaquiI cu reproş, dar pe chipul ei am desluşit o umbră de invidie. Însă Afrodita v-a binecuvântat şi v-a învăluit în năvodul ei de aur. Chiar şi ochii mei au fost înşelaţi, de mi s-a părut că sunteţi înconjuraţi de ceaţă. Oare cum aţi făcut de s-a stârnit vântul?

— Vântul de vest? am întrebat eu absent. Nu-i nimic de mirare. Furtuna este în mine, furtuna din trupul meu se dezlănţuie peste ţara Eryxului.

Cu ochii în pământ, ca o fetiţă ce fusese descoperită pe când făptuia un lucru interzis, Arsinoe a prins-o de mâini pe TanaquiI şi i-a spus.

— Iartă-ne, TanaquiI, o, tu, cea mai binecuvântată dintre toate femeile! Şi mai ajută-mă o dată, fiindcă eu trebuie să mă spăl.

— Să mergem deci toţi trei în casă, la adăpostul zidurilor de piatră, a spus TanaquiI.

A condus-o pe Arsinoe în camera ei şi acolo era tot ceea ce trebuia, şi prosoape, şi apă caldă, fiindcă TanaquiI, această femeie vicleană şi cu multă experienţă, anticipase, de fapt, ceea ce urma să se întâmple după ce ne vom fi revăzut. Mai întâi s-a spălat Arsinoe, apoi eu. Şi nu ne-am jenat câtuşi de puţin unii de alţii şi am râs toţi trei până n-am mai putut.

Râdea cu lacrimi Tanaquil când a spus:

— Oare nu te-am prevenit eu, Turms, că această femeie este cea mai desfrânată târfă pe care o cunosc? La drept vorbind, când am auzit-o cum urlă de plăcere în braţele tale, am cam invidiat-o, chiar dacă ştiu sigur că a exagerat, doar ca tu să fii şi mai înnebunit după ea.

— O, Turms! a rostit Arsinoe cu un glas cristalin şi şi-a lăsat ochii în jos ca şi cum i-ar fi fost ruşine, nu crede în vorbele invidioase ale acestei femei. Doar tu însuţi ştii cum s-a cutremurat şi pământul când noi ne-am iubit.

Şi-a privit cu atenţie faţa în oglinda de bronz, şi-a masat-o cu cremele scumpe ale lui Tanaquil, apoi, cu o rapiditate nemaipomenită, trecând o clipă printr-o fază în care chipul i-a fost al unei femei debordând de pasiune, s-a oprit la un chip surâzător de copil, doar ochii i-au rămas încremeniţi în aceeaşi strălucire întunecată, subliniată de sprâncenele vopsite în albastru.

— Iarăşi ţi-ai schimbat chipul, Arsinoe, i-am atras eu atenţia. Dar pentru mine acesta este chipul tău adevărat. Ajunge, nu ţi-l mai tot schimba!

Dar ea şi-a scuturat deodată capul şi părul i s-a revărsat pe spatele gol. Era părul de aur al zeiţei născute din spuma mării. În timp ce şi-l admira în oglindă şi strâmba oarecum nemulţumită din nas, fiecare gând ce-l avea se putea citi direct de pe ciudata ei faţă schimbătoare. Până la urmă, gelos pe oglindă, am pus mâna pe umărul ei ca să o determin să se întoarcă spre mine. A lăsat oglinda şi şi-a acoperit faţa cu mâinile.

— În numele zeiţei! a rostit Tanaquil. Asta-i prea mult! Ea a roşit ruşinată că ai atins-o pe umăr. Turms, oare tu eşti sigur? Nu cumva eşti îndrăgostit de o alta? Era de aşteptat să ţi se întâmple aşa ceva, fiindcă întotdeauna ai râs pe ascuns de zeiţă. Până la urmă zeiţa tot te-a vrăjit.

— Tanaquil, am rugat-o eu, du-te şi adu băutura ce ne-ai promis-o şi ceva să gustăm! Iartă-mă, dar nu mă simt în stare în această clipă să te ascult şi să înţeleg ceea ce spui.

Ea a mişcat din bărbie energic, ca o pasăre care se pregăteşte din zbor să coboare şi să ciugulească ceva de pe pământ şi nu a putut să-şi înăbuşe râsul când a spus:

— Să trageţi zăvorul la uşă după ce voi ieşi. Am să bat în uşă când mă voi întoarce.

După ce Tanaquil a plecat, ne-am uitat intens unul în ochii celuilalt. Încetul cu încetul, faţa lui Arsinoe a devenit palidă şi pupilele i s-au dilatat atât de mult, încât privirea mea s-a scufundat în două lacuri negre. Am ridicat braţele, dar ea şi le-a strâns ca şi cum ar fi încercat să se apere.

— Nu mă atinge! m-a implorat ea.

Dar în mine clocotea o dorinţă răscolitoare, ce încă şi mai mult a sporit când ea a încercat să se opună, şi am înţeles că nu avea cum se sustrage puterii mele. Afară furtuna s-a dezlănţuit mai aprigă ca înainte, pereţii s-au cutremurat, ca şi cum o putere dintr-o altă lume ar fi voit să pătrundă în încăpere, apoi au apărut fisuri în piatra lor şi vântul ne-a îmbrăţişat, spiritul văzduhului a fost împrejurul nostru şi ne-a împins, iar noi am plutit ca un nor în mijlocul furtunii.

Am rămas apoi întinşi pe pat fără nici o vlagă, şi Arsinoe, apăsându-şi buzele pe umărul meu, a şoptit:

— Nici un bărbat nu m-a iubit cu atâta furie.

— Arsinoe, am spus eu, pentru mine tu eşti imaculată ca o fecioară neatinsă de bărbat. Chiar de-ar fi să pătrund în tine şi de-o mie de ori, tu încă vei fi proaspătă şi pură.

Vântul sufla prin crăpăturile din pereţi şi smulgea cu furie obloanele de la ferestre, pământul se cutremura. Am auzit strigătele de groază ale oamenilor, plânsul copiilor şi mugetul animalelor speriate de furtună. Dar pe noi nimic nu ne-a tulburat. I-am prins mâinile în mâinile mele, am rămas nemişcat nemaisăturându-mă să o privesc.

— Ca şi cum aş fi băut otravă, aşa mă simt, a rostit Arsinoe. În faţa ochilor mei dansează umbre negre, simt cum îmi îngheaţă picioarele. Când mă priveşti, am impresia că mă risipesc încet, mi se pare că mor.

— Arsinoe, i-am spus eu, niciodată până acum nu mi-a fost teamă de viitor. Întotdeauna i-am ieşit în întâmpinare cu nerăbdare şi pasiune. Dar acum îmi este teamă. Nu pentru mine, ci pentru tine.

A rostit:

— Zeiţa este în mine. Altfel, nimic din ceea ce s-a întâmplat nu s-ar fi putut întâmpla. Eu mă ascult pe mine însămi şi constat că unde de foc îmi străbat trupul. O bucurie de care au parte doar cei nemuritori pătrunde în trupul meu. Zeiţa ne va proteja. Altfel, nu voi mai crede în ea.

Apoi am auzit bătăi în uşă. Am tras zăvorul şi Tanaquil a intrat. Strângea în braţe un burduf de vin şi în mâini avea două cupe. Ne-a întrebat:

— Oare vouă nu va este frică de furtună? Vântul a dărâmat acoperişuri de pe case, multe ziduri s-au prăbuşit şi au fost răniţi mulţi oameni. Poseidon zguduie muntele, iar marea spumegă de furie. Eu trebuie să beau continuu ca să pot prinde curaj.

Şi, uitând pentru moment că este o femeie distinsă, a băut vin direct din burduf. După aceea a umplut cele două cupe şi ni le-a oferit. A mai spus:

— Dorieus, eroul meu, şi-a înfăşurat în jurul capului toate veşmintele de pe el şi se tânguieşte continuu că nu se poate da jos din pat, fiindcă pământu-i fuge de sub picioare. Cât despre medicul Micon, el este pierdut de-a binelea. Susţine cu încăpăţânare că este în regatul subpământean şi-şi smulge părul din cap de disperare. Iar afară este întuneric, deşi suntem în miezul zilei. Nimeni nu-şi aminteşte să mai fi fost o astfel de furtună în Eryx, chiar dacă în fiecare primăvară au mai fost vânturi puternice şi revărsări de ape. Dar se pare că-mi bat gura de pomană, voi sunteţi deja ameţiţi încă înainte de a vă fi atins de vin.

Eram bântuit de o bucurie exaltantă, am aruncat o privire spre Tanaquil care tremura de frică şi spre Arsinoe care şi-a aplecat supusă capul. 0 putere ce era în mine mi-a împins braţele. Picioarele mele au început să danseze frenetic dansul furtunii ce se revărsa din mine. M-am rotit abia atingând pământul, tălpile mele au lovit cu putere pardoseala de piatră, apoi s-au desprins de ea şi trupul meu s-a înălţat cu mâinile întinse, ca şi cum ar fi vrut să atingă norii. Furtuna de afară mi-a acompaniat dansul cu tobele, trompetele şi flautele ei. M-am oprit să o ascult şi, involuntar, împins de un îndemn ce a venit de undeva din mine, am strigat:

— Opreşte-te, vântule! Odihneşte-te, furtună! Nu mai am nevoie de tine.

După câteva clipe urletul vântului s-a domolit, s-a mai auzit doar un geamăt stins, zgomotul furtunii s-a depărtat, lumina zilei a revenit, totul a fost din nou calm. Furtuna se supusese poruncii mele.

Apoi extazul s-a risipit şi am ieşit din transă. Raţiunea îmi spunea că aşa ceva nu poate fi adevărat. M-am gândit că ceva din mine, un simţ ascuns, a recunoscut apogeul furtunii şi mi-a provocat delirul.

Tanaquil m-a privit îngrozită şi a spus:

— Oare tu însuţi ai oprit furtuna, sau cel ce o poate opri s-a manifestat prin trupul tău?

I-am spus cu mândrie:

— Eu sunt Turms, fiul fulgerului şi stăpânul furtunii. Spiritul văzduhului se supune glasului meu.

Dar după ce am rostit aceste vorbe nesăbuite, raţiunea mea a fost mai puternică şi m-a îndemnat să adaug:

— Doar uneori pot porunci furtunii, atunci când puterea se întrupează în mine.

Tanaquil m-a arătat lui Arsinoe cu un deget acuzator şi mi-a spus:

— Ieri ai omorât o tânără femeie nevinovată doar cu o simplă atingere de deget. Astăzi încă şi mai mulţi oameni au avut de suferit din cauza ta. Dacă nu-ţi pasă de viaţa oamenilor, gândeşte-te cel puţin la pagubele ce le-ai produs acestui oraş.

Am ieşit afară şi am văzut dezastrul pe care-l generase furtuna. Pe drumul ce ducea către Segest arborii fuseseră smulşi cu rădăcini cu tot din pământ. Deasupra Eryxului strălucea soarele, însă marea era răvăşită în continuare şi lovea puternic cu valurile ei înspumate faleza, iar muntele tremura. Multe acoperişuri zburaseră de pe case, pereţii multor case se prăbuşiseră şi omorâseră păsările din curţile locuitorilor Eryxului. Pământul era alb de la florile pomilor fructiferi. Din fericire, oamenii reuşiseră să fugă la timp din case. Din fericire, nici un incendiu nu izbucnise.

Micon s-a apropiat şovăind de noi şi ochii lui erau inundaţi de lacrimi ce se rostogoleau pe obraji. Ne-a întrebat:

— Deci sunteţi şi voi morţi? Aţi coborât şi voi în infern? Mi-e teamă că n-am fost prea atent şi am băut din apa uitării, fiindcă nu reuşesc să-mi amintesc ce s-a întâmplat de am ajuns aici. Bănuiesc că cea care vă însoţeşte este Core, dar oare unde-o fi umbra nefericitei mele soţii? Însă de va fi şi aici atât de guralivă ca atunci când trăia, nu-i nici o grabă, bucuria revederii o putem amâna pentru altă dată.

După ce m-a pipăit şi s-a încredinţat că sunt viu şi a tras-o pe Arsinoe de păr, a admis că s-a înşelat când a crezut că se afla în regatul morţii.

— Dar sunteţi vii, a spus el nedumerit, înseamnă că şi eu sunt viu. Fie-ţi milă de mine, Turms, ia o piatră şi crapă-mi capul, să aibă pe unde ieşi roiul de viespi ce mi-l înţeapă şi-mi răvăşeşte gândurile.

Apoi, uimit de dezastrul din jur, a spus:

— Înainte de a mă despărţi pentru totdeauna de iubita mea soţie, am băut vinul sciţilor, uite, de acest lucru îmi amintesc. La ce oare altceva te poţi aştepta într-o ţară barbară decât la obiceiuri barbare? Dar ceea ce mă îngrozeşte cel mai mult este că nu înţeleg când am avut timp să distrug şi să sparg atâtea lucruri. Nu, nu, refuz să cred că acoperişurile de pe case le-am smuls eu, nu încape îndoială că aceasta-i treaba lui Dorieus, fiindcă el este mai puternic.

A început să-şi smulgă părul din cap şi a spus:

— Uită-te la porc! Cât de liniştit este acest animal, tot îşi dezveleşte colţii la mânie. Eu sunt mai rău decât un porc. Ce importanţă are că sunt un bărbat liniştit şi că nu doresc celor de lângă mine decât binele, dacă beau eu la supărare cu şi mai multă furie decât la bucurie?

Abia am reuşit noi să-l liniştim, că a apărut Dorieus. Avea capul înfăşurat cu veşminte mototolite şi murdare de vin. El ne-a întrebat:

— Fraţilor, oare ce s-a întâmplat? Am avut un vis cumplit. Eram pe o corabie ce se clătina împinsă de furtună când înainte, când înapoi. Şi cum puntea îmi fugea de sub picioare, m-am culcat pe burtă şi m-am ţinut cât am putut de tare cu unghiile de tăblia patului până când marea s-a liniştit.

Când a văzut dezastrul din jur, a exclamat:

— Asta-i bună! A început războiul în Eryx şi eu dorm! O, zei! Oare de ce-oi fi fost eu atât de prost de mi-am lăsat scutul în Himera? Aduceţi-mi spada şi arătaţi-mi în cine să lovesc! a strigat el. Veţi vedea îndată cum ştie să lupte un lacedemonian.

Şi-a pipăit muşchii braţelor, a tras cu putere aer în piept şi a strigat:

— Acum a venit momentul! Abia aştept să aud zornăitul armelor şi şuieratul săgeţilor, abia aştept să simt mirosul sângelui, să mă înfrunt cu cei mai de temut bărbaţi şi să-i înving. Atât de puternic, niciodată nu m-am mai simţit.

Când am văzut starea de confuzie în care erau Micon şi Dorieus, am înţeles că nu numai vinul era de vină şi am început să nu mai fiu sigur dacă nu cumva am înnebunit. M-am gândit că poate după acea noapte în care visul şi realitatea au alternat până ce aproape că s-au confundat, simţurile mele erau într-o atât de mare dezordine, încât pierduseră percepţia realului şi deformau tot ceea ce se petrecea în jurul meu.

Dar haosul din oraş era real. Locuitorii Eryxului alergau spre templu transportându-şi răniţii şi ţinându-şi de mână copiii care plângeau. Bogaţi şi săraci, negustori, păstori, stăpâni, sclavi, era o mulţime pestriţă de oameni ce se îndrepta spre templu.

Tanaquil a spus:

— Cel mai înţelept este să punem servitorii să pregătească măgarii şi caii, să lăsăm darurile cuvenite stăpânului casei şi să plecăm în grabă din Eryx. Eu ştiu prea bine, după cum şi tu însuţi ştii, Turms, care este cauza nefericirii ce s-a abătut peste acest oraş. Locuitorii oraşului încă nu o ştiu, dar preoţii templului o vor desluşi repede.

Erau înţelepte vorbele ei, dar când m-am uitat la chipul lui Arsinoe, la buzele ei moi şi la ochii ei strălucitori, am ştiut că nu o pot părăsi.

Am spus cu hotărâre:

— Bun, vom pleca. Dar tu, Arsinoe, ne vei însoţi.

În timp ce Micon şi Dorieus se uitau deconcertaţi când spre mine, când spre Arsinoe, eu am expus planul:

— Te vei îmbrăca cu veşmintele Aurei şi vei lua chipul ei. Trebuie să ştii că nimic nu s-a petrecut din întâmplare. În locul tău, va rămâne în templul din Eryx cenuşa Aurei. În felul acesta, ajutaţi şi de haosul momentului, vom putea trece cu uşurinţă de porţile oraşului.

Dar vorbele mele au înspăimântat-o pe Arsinoe şi ea a spus încreţindu-şi fruntea de mânie:

— Turms, tu nu ştii ce vorbeşti. Oare cum aş putea avea încredere în tine, un bărbat străin? Şi-apoi, ce-mi poţi oferi tu? Ca preoteasă a zeiţei din Eryx, eu am atins cea mai înaltă poziţie la care o femeie poate aspira. Oare de ce să-mi abandonez luxul în care trăiesc, bijuteriile şi veşmintele? Doar pentru că în lâncezeala plictisitoare a iernii m-am iubit cu tine? De tine îmi este frică. Eu vreau să scap de puterea ta care, într-un mod incomprehensibil, mi-a dominat trupul.

Mi-a atins mâna şi a continuat astfel:

— Nu mă mai privi cu reproş! Tu ştii prea bine că după ce vei pleca voi plânge şi voi regreta că nu eşti cu mine. Dar după ce zeiţa se va întoarce şi vor începe procesiunile şi riturile ei secrete, veselia generală – plăcerile şi mulţimea de oameni mă vor sustrage tristeţii şi te voi uita. Încearcă să mă înţelegi şi nu-mi cere imposibilul!

Îmi tremura bărbia de furie şi i-am spus:

— Acum câteva clipe ai plâns de bucurie şi te-ai jurat în numele zeiţei că nu poţi trăi fără mine.

Supărată, Arsinoe a privit în pământ şi a spus:

— Acum câteva clipe a fost acum câteva clipe, iar acum este acum. Şi nici n-am minţit prea mult când ţi-am spus că eu nu-mi pot imagina că pot să mă iubesc cu un alt bărbat în modul în care m-am iubit cu tine. Dar acest mod nu-l mai pot continua şi poate că nici nu mă mai încumet să-l încerc. Fiindcă am nişte dureri cumplite de cap, ochii îmi ard, iar pieptul îmi este amorţit. Ideea în sine mă îmbolnăveşte de frică.

Tanaquil a intervenit cu brutalitate:

— Oare tu nu ai înţeles, bărbat nebun, că ea îi aparţine zeiţei? Dacă o vei răpi templului, toată ţara Eryxului va fi pe urmele tale.

Micon m-a mângâiat pe cap şi a spus:

— Chiar aşa, Turms, n-am înţeles eu prea bine despre ce este vorba, dar nu are nici un rost să te bagi în lucruri ce depăşesc obişnuitul, fiindcă tu nici nu eşti iniţiat.

I-am poruncit să tacă şi am întrebat-o pe Arsinoe:

— Oare tu eşti sclavă sau eşti o femeie liberă?

Evitându-mi privirea, ea mi-a spus:

— Ce importanţă are? Oare m-ai dispreţui de-aş fi sclavă?

Simţeam că mă prăbuşesc, dar i-am spus:

— Depinde. Te poţi naşte sclavă sau poţi fi vândută ca sclavă încă din copilărie. Dar oricum ar fi să fie, chiar şi o sclavă din naştere, care este consacrată unei zeiţe, tot femeie liberă este.

Nemaiputându-şi stăpâni furia, Tanaquil a spus:

— Dorieus, loveşte-l în cap pe Turms să tacă odată, iar tu, femeie, întoarce-te la templu. Cred că deja ar fi trebuit să fii acolo.

Şi Arsinoe a plecat în grabă, dar după ce a făcut câţiva paşi, s-a întors şi a întrebat neliniştită:

— Oare unde-mi este umbrela? Cred că am uitat-o în grădină.

I-am răspuns că probabil furtuna o va fi rostogolit până-n mare, dar ea a izbucnit în plâns şi a spus că este un obiect foarte scump la care ţine nespus de mult. M-am dus s-o caut şi am găsit-o prinsă între nişte crengi, însă când am încercat să o scot, ţesătura i-a fost sfâşiată.

A izbucnit din nou în plâns şi mi-a spus pe un ton acuzator:

— Toate nenorocirile mi se întâmplă din cauza ta. Uită-te şi tu, mânerul de fildeş a crăpat, pânza este sfâşiată. Cât de nefericită sunt!

Atâta meschinărie pentru un lucru lipsit de importanţă, când pentru noi era momentul unei hotărâri decisive, m-a dezorientat de-a binelea. I-am cerut lui Tanaquil să-mi împrumute câteva monede de aur ca să-i pot cumpăra o altă umbrelă, chiar mai frumoasă decât cea ruptă. Încă şi mai dezorientat am fost când Tanaquil, această femeie inimaginabil de bogată, a început să se tânguiască şi să-mi spună că deja cheltuise prea mulţi bani în Eryx. Dar Dorieus a insistat, aşa că ea a deschis lada cu bani şi mi-a dat câteva monede de aur. Arsinoe a zâmbit, a bătut din palme de fericire şi a spus că ea cunoaşte un negustor fenician, care are de vânzare tot felul de umbrele, rotunde, pătrate, cu franjuri, cu ciucuri, în orice caz a vorbit atât de mult despre umbrele, că m-a ameţit.

Nu puteam să-mi cred urechilor şi am întrebat-o:

— Arsinoe, oare cum poţi vorbi despre o banală umbrelă când oraşul din jurul nostru este în ruine şi când noi doi avem de rezolvat o problemă de viaţă şi de moarte?

I s-a stins entuziasmul şi mi-a spus încruntată:

— Vai, Turms, dar eu sunt femeie. Oare încă nu ai înţeles? Dacă n-ai înţeles, înseamnă că tu mai ai multe de învăţat.

Aşa se face că, sărind peste dărâmături şi ocolind zidurile prăbuşite, ne-am îndreptat cu toţii spre negustorul fenician. Casa negustorului era o construcţie solidă şi nu suferise prea mari stricăciuni de pe urma furtunii. Când ne-a văzut, fenicianul a aprins tămâie în faţa statuii lui Baal, protectorul casei lui, şi şi-a frecat bucuros mâinile, gândindu-se că va face o vânzare bună.

În timp ce Tanaquil şi Arsinoe se uitau cu mare interes la umbrele, precum şi la multe alte lucruri pe care fenicianul le avea de vânzare, Micon ne-a spus:

— Prietene Turms, prietene Dorieus, nebunia domneşte în acest oraş. Iar când mă uit la aceste două femei care cercetează cu atâta interes toate fleacurile, mă bate gândul că vom mai avea de aşteptat până la noapte ca ele să se hotărască ce vor să cumpere. Aşa că, n-avem încotro, trebuie să bem ca să nu înnebunim în tot acest timp.

— Adevărul este, a spus Dorieus, că mi-am vărsat şi maţele din mine când m-a zdruncinat fără cruţare acea corabie pe care eram în vis. În pronaosul templului din Delfi am citit o inscripţie, pe care mi-o amintesc şi acum: cunoaşte-te pe tine însuţi! De atunci încolo, am tot încercat să mă cunosc, dar mai ales să-mi cunosc slăbiciunile. Vă spun sincer, în acest moment sunt atât de deprimat şi de dezgustat de acest oraş străin, încât doar vinul mă va mai ajuta să-mi liniştesc cugetul.

Când am văzut cu câtă dezinvoltură se mişcau degetele lui Arsinoe prin mulţimea aceea de obiecte fără importanţă, cu câtă pasiune cerceta ţesăturile umbrelelor şi materialul mânerelor, când am auzit-o cum se tocmea cu negustorul şi râdea, fără să-i pese de nimic, mi-am prins capul între mâini ca să ştiu sigur dacă mai este pe umeri şi am spus:

— Ce rost are să mă neliniştesc pentru ziua de mâine? Cred că mai înţelept este să mă îmbăt cu vin, decât să mi se încurce mintea din cauza capriciilor unei femei. Oricum, mai rău decât acum n-am cum să mă simt, fiindcă tot răul din lume este deja în mine.

Negustorul fenician a trimis îndată un sclav să cumpere vin. Mirosul de tămâie amestecat cu mirosul puternic al celorlalte lucruri din casa lui ne-a determinat să ieşim în stradă. Şi, aşezaţi pe spinarea leilor de piatră de la intrare, am băut cât ai clipi din ochi o foarte scumpă amforă de vin dulce.

— Frumos ne mai stă! am spus eu. Bem vinul ca barbarii. Oamenii civilizaţi amestecă vinul cu apă. Totuşi nu-i vina noastră că nu avem un crater corintian la îndemână.

Dorieus a spus că, după părerea lui, este mai bine ca un bărbat să răstoarne vinul direct în gât, decât vinul să-l răstoarne pe un bărbat. După ce a spus aceste vorbe, a izbucnit în râs şi a strigat-o pe Tanaquil, dar ea era prea ocupată pentru a-i asculta aforismele,

— Vinul acesta este mai gustos, a mai spus el, şi aroma i se păstrează până-n pântece, este drept, dar de acolo mai departe, tot apă se face. În ceea ce mă priveşte, eu mă mulţumesc şi cu un vin mai ieftin.

Aşa că am băut mai departe un vin de burduf cu o uşoară aromă de răşină şi ne-am turnat şi pe cap din vinul acela, ca să ne purificăm de vinul dinainte. Apoi a apărut Arsinoe în pragul uşii şi ne-a întrebat dacă i se potriveşte cercelul de aur ce şi l-a prins de nări. Micon, acoperindu-şi faţa cu mâinile, a spus gemând:

— Eram aproape sigur că femeia mea, Aura, a murit. Dar zeii mi-o aduc înapoi vie.

Dorieus i-a atras atenţia:

— Uite ce-i, Micon, să nu începi iarăşi cu tot felul de viziuni ca-n noaptea trecută, că-nnebunesc. Cea pe care o vezi tu în pragul uşii nu este alta decât zeiţa ce mi s-a arătat mie în templu, ce, tu eşti chior? O recunosc după urechi. Dar ea nu este nici pe departe atât de minunată ca Tanaquil. După ce-ţi lingi mierea de pe degete, nu mai rămâne nimic, cam aşa se-ntâmplă şi cu zeiţa asta. În schimb, când o strâng în braţe pe Tanaquil, este ca şi cum aş cădea la nesfârşit într-o fântână răcoroasă. În curând, eu şi Tanaquil vom fi uniţi atât după legea feniciană, cât şi după cea doriană. Aşa că, dacă voi încă vă mai îndoiţi de ceea ce afirm eu, vă veţi putea convinge că nu mint, fiindcă un spartan nu refuză niciodată prietenilor lui nimic.

Cu ochii tulburi de la vin, a căzut deodată pe gânduri, după care a spus hotărât:

— Dar după aceea va trebui să vă omor. Nu, nu există alternativă, aşa va trebui să fac. De-ar fi fost vorba despre o altă femeie, n-aveam de ce să-mi fac eu griji. Dar în cazul acesta, este cea mai înţeleaptă hotărâre. Fiindcă, după ce o veţi fi strâns în braţe pe Tanaquil, veţi tânji mai degrabă după moarte, decât să nu o mai aveţi din nou în braţe. Când începi să cazi într-o fântână, n-ai cum să te mai întorci.

Apoi prinzându-şi capul în mâini, a început să plângă şi să se tânguiască:

— O, nefericitul de mine! Mama m-a azvârlit printre bărbaţii Spartei când încă nu împlinisem şapte ani, pe tatăl meu l-au omorât oamenii din Segest şi nici măcar un frate nu am! Sunt singur în lumea aceasta şi niciodată nu mă voi mai putea scălda în apele fluviului Eurotas. Apele lui sunt atât de calde vara, dar tot mai bune-s apele lacului sacru din Eryx.

Şi-a ridicat capul şi a răcnit:

— În numele străbunului meu Herakles! Este o adevărată profanare dacă vorbesc despre apă când am în faţa ochilor un burduf cu vin. Voi nu-mi sunteţi prieteni adevăraţi dacă lăsaţi să mă ia apa.

Vorbele lui Dorieus l-au mişcat mult pe Micon şi, fiind el un bărbat sensibil la durerile altora, a început să plângă în hohote şi a spus:

— Noi trei suntem singuri în lumea aceasta şi singuri ne vom întoarce cât o fi lumea lume, chiar dacă acest lucru pare absurd. De aceea, n-are nici un rost să ne certăm, mai bine-i, fraţilor, de vom bea vin împreună cu sârguinţă şi cumpătare. Nu ştiu dacă v-am povestit că noaptea trecută am coborât în lumea subpământeană ca s-o ajut pe răposata mea soţie Aura –sau poate că Ahura o chema, nu mai ţin minte – să se descurce în întunecatul infern. De unde să ştie sărăcuţa de ea, o fată neinstruită de siculi, toate semnele subpământene şi capcanele de care să se ferească? A, mi-am adus aminte, am văzut-o acolo şi pe Core, care avea o cunună de spice şi am mângâiat pe creştet un căţeluş, ce se ţinea după ea. Dar a trebuit să mă întorc, fiindcă nu am avut cu mine nici măcar o monedă de cupru cu care să plătesc vama. Vâslaşul m-a azvârlit în apă, m-a blestemat şi am fost nevoit să înot până la marginea acestei lumi. Apoi totul a fost confuz.

Dorieus a început să mângâie drăgăstos coama leului de piatră. Şi i-a promis el leului:

— Hai, nu mai fi supărat, c-am să te iau cu noi în Segest!

A încercat să-l ridice în braţe, dar n-a izbutit, aşa că i-am sărit în ajutor, şi, deşi ne-am străduit toţi trei să-l împingem, abia l-am putut duce câţiva paşi mai departe de locul în care se încăpăţâna să stea. Atunci a apărut Arsinoe şi ne-a arătat umbrela pe care o cumpărase. Nu era mai mare de două palme, avea formă pătrată şi franjuri pe margini; fără îndoială era un obiect frumos, dar de razele soarelui tot atât de bine te-ai fi putut proteja de te-ai fi aşezat la umbra pe care o lasă o broască.

— O, Turms! a suspinat ea. Cât de fericită sunt că am această umbrelă! Ştii, negustorul mi-a promis că o va repara şi pe cealaltă, aşa că voi avea două umbrele de soare.

Apoi a exclamat speriată:

— O, zei! Cât de târziu este! Eu trebuie să ajung degrabă la templu. Dar nu mai fi atât de trist, Turms! De fiecare dată când mă voi uita la această minunată umbrelă, îmi voi aduce aminte de tine. Drum bun şi încearcă să mă uiţi cât mai repede!

— Arsinoe, i-am spus eu pe un ton ameninţător, nu uita că eu ţi-am dat un nume! Chiar dacă tu nu vrei, acest nume are putere asupra ta.

Mi-a mângâiat obrajii şi a izbucnit într-un râs cristalin ca al unui copil. A spus:

— Chiar aşa şi este, dragul meu Turms, exact cum vrei tu. Numai că în acest moment eşti prea beat ca să-ţi dau un răspuns.

Apoi ea a plecat ţinând delicat cu o mână umbrela, iar cu cealaltă ridicându-şi veşmintele feniciene când sărea peste dărâmături. Am încercat să alerg în urma ei, dar m-au lăsat puterile după primii paşi şi am căzut. Nu am putut să mă ridic decât când Micon şi Dorieus au venit să mă ajute şi ei m-au târât până la casa amfitrionului nostru, fiindcă eu nu puteam să mă mai ţin pe picioare. În urma noastră păşea Tanaquil cu o imensă umbrelă de soare pe umăr.

M-am deşteptat în mijlocul nopţii şi o suferinţă cumplită mocnea în mine, ca şi cum un şarpe m-ar fi muşcat şi şi-ar fi răspândit veninul în trupul meu. Imediat ce am deschis ochii, mi-am amintit despre tot ceea ce mi se întâmplase. Am înţeles că zeiţa îşi bătea joc de mine, că puterea ei era prea mare ca să o pot înfrunta. Mă făcuse să îndrăgesc o femeie uşoară, în ale cărei vorbe nu mă puteam încrede şi al cărei trup, chiar şi în braţele mele, m-ar fi putut înşela.

Cu cât încercam mai mult să mă gândesc la ea dispreţuitor, cu atât mai clare îmi apăreau în faţa ochilor ciudatul ei chip schimbător, linia delicată a sprâncenelor şi ochii ei negri. Poate că se distrase cu mii de bărbaţi. Poate că era o târfă, aşa după cum pretindea Tanaquil. Dar când mă gândeam la ea, de pasiune, dorinţă şi tandreţe îmi era sfâşiat sufletul, şi simţeam că fiecare clipă ce o trăiam departe de ea era mai îngrozitoare decât întunecatul regat al morţii.

Am ieşit afară şi am băut apă rece din vasul de lut de pe pragul de sus al uşii. Oraşul era deja liniştit, luminile torţelor şi opaiţelor fuseseră stinse. Cerul era acoperit de stele şi de undeva, din îndepărtatul orizont, mă ameninţa cruda seceră a lunii celei noi.

Am mers în grajd şi dintr-un coş al lui Tanaquil am luat câţiva ţăruşi de fixat cortul. Apoi protejat de întunericul nopţii, m-am furişat până la poarta templului. Era închisă, dar pe ziduri nu era nici un gardian, nici îndărătul lor nu se auzea vreun zgomot. Am pipăit zidul până am găsit între două pietre o deschizătură destul de bună pentru a fixa un ţăruş, apoi m-am urcat pe el şi am căutat o alta. În felul acesta am ajuns pe zid, după care lumina stelelor m-a ajutat de am găsit, după ce m-am târât pe burtă o oarecare distanţă, scăriţa de lemn pe care am coborât în curtea templului.

Încă nu se făcuse curat în curte după furtună şi mormane de gunoaie m-au întâmpinat din toate părţile. Dar am reuşit să disting vag coloanele de marmoră ale peristilului ce înconjura fântâna, mi-am făcut drum printre crengile şi grămezile de gunoaie şi am ajuns acolo. Am îngenuncheat în faţa fântânii şi m-am rugat:

— Tu, cea pe care fântâna eternă te-a născut din spuma mării, vindecă-mi focul dragostei! Tu l-ai aprins în mine şi doar tu singură poţi să-l stingi!

M-am aplecat peste bordură, am reuşit să ating suprafaţa apei sacre a fântânii şi am sorbit cele câteva picături de pe degete. Am lăsat să cadă încet în fântână un ban de argint. Lumina lunii noi devenise mai clară. Din înaltul cerului, ameninţătoare, Artemis mă privea. Dar nu încercam nici un regret. Nu-mi era teamă că mă va omorî cu o săgeată şi purtam la gât piatra lunii ce mă ferea de nebunie.

— Vino! am chemat-o eu. Arată-mi-te, o, tu, cea mai frumoasă dintre zeiţe! Fără preoţi, fără să te întrupezi într-o altă femeie. Chiar de m-aş transforma în cenuşă, tot vreau să te văd!

Din străfundurile fântânii s-a auzit o bolboroseală, ca şi cum cineva mi-ar fi răspuns. Tot uitându-mă în fântână, la un moment dat am avut impresia că văd nişte unde şi am simţit că ameţesc, de aceea m-am ridicat şi mi-am frecat ochii, fiindcă nu voiam să adorm.

Mult timp am stat eu şi am privit în fântână, dar nimic nu s-a întâmplat. Până când, pe neaşteptate, un trup luminos, un trup subţire ca o umbră, înaripat şi transparent, fiindcă prin el puteam vedea coloanele de marmoră ale peristilului, a prins formă în faţa ochilor mei. Era mai frumoasă decât toate femeile de pe pământ. Mai frumoasă decât Arsinoe. Arsinoe nu era decât replica turnată din argilă pământeană a unui trup de lumină.

— Afrodita, Afrodita, oare eşti chiar tu, zeiţa zeiţelor?

A scuturat din cap, s-a uitat la mine trist şi m-a întrebat:

— Nu mă cunoşti?

Nu am fost în stare să rostesc un cuvânt. Ea a spus:

— Într-adevăr, tu nu mă mai cunoşti. Dar într-o zi te voi îmbrăţişa şi aripile mele puternice te vor duce în afara acestei lumi.

— Cine eşti tu, cea pe care ar fi trebuit să o cunosc? am întrebat eu.

Ea a zâmbit şi am simţit cum zâmbetul ei a străpuns inima mea.

— Sunt spiritul tău protector, mi-a răspuns ea. Te cunosc şi sunt legată de tine. Nu te mai ruga zeilor pământului şi nu te supune voinţei lor! Tu însuţi eşti un nemuritor. Trebuie doar să te încumeţi a începe să te cunoşti pe tine însuţi!

— Sunt doar un om, i-am răspuns eu. Un om din carne şi oase. Sunt aprins de patimă pentru Arsinoe, o femeie din carne şi oase ca şi mine. Altceva nu doresc.

De o tristeţe imensă i-a fost umbrit frumosul chip şi ea mi-a spus:

— Îţi vor ciopli chipul în piatră şi ţi se vor aduce ofrande. Eu sunt în tine şi voi fi împreună cu tine până-n ultima clipă şi voi săruta viaţa ce se va stinge de pe buzele tale când tu mă vei cunoaşte. O, Turms! Nu te încrede şi nu te lăsa legat de zeii pământenilor. Artemis şi Afrodita nu sunt decât nişte spirite invidioase, capricioase şi răuvoitoare ale pământului şi văzduhului. Amândouă îşi folosesc puterea şi farmecul încercând să te supună lor, dar nici luna, nici soarele nu-ţi vor da nemurirea, ci doar te vor împinge într-o uitare şi mai profundă. Apoi tu va trebui din nou să te întorci, din nou voi fi legată eu de tine în durerile naşterii tale, şi va trebui încă o dată să-ţi însoţesc trupul omenesc avid de toate deşertăciunile acestei lumi efemere.

Ochii mei de muritor se desfătau privind-o. Apoi, deodată, am început să mă îndoiesc şi i-am spus:

— Tu nu eşti decât o iluzie, ca oricare altă iluzie născută din imaginaţia mea. Dacă ar fi aşa cum spui, dacă m-ai fi însoţit toată viaţa, oare de ce nu mi te-ai arătat niciodată până acum?

— Tu eşti într-un mare pericol, a rostit ea; niciodată până acum nu ai fost atât de mult dominat de un zeu pământean, încât să nu te poţi smulge din legăturile cu care vrea să te constrângă să-i slujeşti. Ai venit de bunăvoie să te supui Afroditei, chiar dacă tu eşti fiul furtunii şi nimeni nu poate să-ţi poruncească ţie. Turms, dacă vei avea mai multă încredere în tine însuţi, vei putea să-ţi conduci mai bine viaţa.

I-am spus cu încăpăţânare:

— Această femeie – Arsinoe – este sânge din sângele meu. Fără ea eu nu pot şi nici nu vreau să trăiesc. Niciodată până acum nu am dorit pe cineva cu atâta ardoare. De aceea, dacă zeiţa mi-o va da mie pentru tot restul zilelor ce le mai am de trăit în această viaţă, sunt gata să mă supun Afroditei. Nu încerca să mă tentezi, o, zeiţă necunoscută, chiar dacă frumuseţea ta nici o fiinţă nu o are.

— Oare tu gândeşti că eu sunt frumoasă? m-a întrebat diafana făptură şi aripile ei au tremurat.

Dar imediat, furioasă pe propria-i vanitate, mi s-a adresat cu răceală:

— Nu încerca să mă tulburi, Turms! Aş vrea să fiu o clipă una dintre acele exasperante divinităţi terestre şi să mă întrupez într-o femeie pentru a te putea trage de urechi. Eşti atât de obraznic şi de depravat. Îţi spun drept, este dificil să te protejez.

— Atunci de ce nu pleci? i-am spus eu arogant. De fapt, eu am invocat-o pe zeiţa Afrodita, nu pe tine te-am chemat. Din partea mea, eşti liberă să te duci unde vrei. Eu n-am nevoie de tine.

Trupul ei luminos a vibrat de mânie. După aceea, şi-a lăsat ochii în jos şi mi-a spus trist:

— Dacă ai şti de câte ori mi-a venit să te las în voia soartei! Numai că, din cauza nemuririi tale, sunt legată de tine, Turms. Dacă tu trebuie să te întorci, mă întorc şi eu. Ori de câte ori tu vei sorbi din izvorul uitării, tot de atâtea ori va trebui să mă întorc împreună cu tine. Câteodată, de asta sunt supărată pe tine.

— Nu-mi mai vorbi aşa, am rugat-o eu. Mă răscolesc vorbele tale. Chiar dacă ai fi doar o iluzie, aş vrea să cred în tine. Pentru că aş şti că nu sunt singur. Dacă până în acest moment am suferit din cauza singurătăţii, ştiu că supunându-mă Afroditei voi fi încă şi mai singur în suferinţa mea. Chiar atât de prost nu sunt, spiritul meu protector, frumoasă făptură a cerului! Ştiu prea bine că orice aş face, tot singur voi fi când o voi strânge la piept pe acea femeie ce-mi tulbură mintea. Şi sunt aproape sigur că ea mă va chinui şi-şi va bate joc de mine. Însă, întâmple-se ce s-o întâmpla, fii prietena mea, ca să nu fiu singur în clipele când voi fi nefericit.

Înaripata făptură diafană cu trupul gol avea o frumuseţe pentru care nu exista în nici o limbă cuvinte pe măsură. De ar fi fost din lut pământean, dacă mâna mea muritoare ar fi putut-o atinge, poate că aş fi urmat-o oriunde ar fi vrut ea să mă ducă. Dar în trupul meu muritor, patima era cumplită şi nu am putut să mă sustrag mistuitoarei dorinţe.

Ea şi-a aplecat capul şi a spus cu o voce supusă:

— Fie aşa precum doreşti, Turms, dar în numele nemuririi tale te rog, nu te lăsa legat! Tu poţi obţine tot ceea ce doreşti, chiar de nu te vei supune nici unui zeu pământean. Cu propria putere vei avea tot ceea ce doreşti, numai să ai încredere în tine. Tu o vei putea avea chiar şi pe această căţea în călduri, pe Arsinoe. Dar să nu-ţi imaginezi cumva că am să te protejez când vei îmbrăţişa acel trup de argilă pe care îl detest. Artemis ţi s-a arătat şi ţi-a promis toate bogăţiile lumii. Las-o să ţi le dăruiască dacă acest lucru îţi face viaţa mai uşoară, dar nu o lăsa să te domine! De ţi se vor face favoruri şi ţi se vor dărui bogaţii, tu nu trebuie să te simţi îndatorat nimănui. Acceptă tot ceea ce ţi se oferă pe pământ, fiindcă nemuritorilor trebuie să li se aducă ofrande! Să nu uiţi niciodată acest lucru!

Vorbele îi erau din ce în ce mai înflăcărate, aripile îi vibrau şi ea mi-a mai spus:

— Turms, pentru a fi mai mult decât un om, nu trebuie altceva decât să crezi acest lucru. Nu-ţi fie teamă de nimic! Nici în această lume pământească, nici în cealaltă lume. Turms, este cel mai mare curaj dacă tu însuţi te crezi mai mult decât un om. Cât de obosit ai fi, cât de descurajat ai fi, cât de mult ai suferi, nu ceda tentaţiei de a te lega de vreun zeu pământean. Este cel mai rău compromis. Este cea mai de temut patimă. Bucură-ţi desfrânatul tău trup de lut! Nu mă priveşte pe mine ce faci cu trupul tău. Dar nici nu mă va înduioşa suferinţa lui. Însă nu te umili în faţa nici unui zeu pământean! Şi nu-ţi fie teamă niciodată!

Privind-o şi ascultându-i convingătoarele vorbe, am simţit cum prind curaj. Eu puteam prin propria-mi putere să o am pe Arsinoe lângă mine. În mine era puterea. Fulgerul sacru mă binecuvântase. Îmi era de ajuns pentru toată viaţa puterea ce o strecurase în mine.

Ea a văzut ce gândeam, trupul ei de lumină a vibrat ca o flacără, chipul ei a strălucit încă şi mai mult.

— Trebuie să plec, Turms, a rostit ea. Dar să-ţi aminteşti câteodată de mine, fie chiar şi pentru o clipă. Îţi va fi dor de mine în acea clipă şi vei înţelege mai bine de ce mie însămi îmi este dor să-ţi sorb sărutul şi să te îmbrăţişez.

Şi a început să se risipească, din ce în ce mai transparentă şi mai îndepărtată de simţurile mele pământeşti, până ce în faţa ochilor mei nu au mai rămas decât încremeniţii stâlpi de marmoră. Dar de existenţa ei nu m-am mai îndoit. De-o bucurie neasemuită mi-a fost învăluită toată fiinţa. Am ridicat mâinile în semn de rămas-bun şi am strigat:

— Îţi mulţumesc, o, spirit protector, şi cred în tine! Îmi va fi dor de tine, o ştiu încă de pe acum, cum nu mi-a fost şi niciodată nu-mi va fi după o fiinţă omenească. Tu eşti probabil adevărata mea dragoste, în fiinţele după care tânjesc, probabil pe tine te caut. Încearcă să mă înţelegi şi să mă ierţi! Când voi îmbrăţişa un trup de argilă, pentru a nu mă prăbuşi de tristeţe în această lume plină de deşertăciuni, te voi îmbrăţişa şi pe tine.

Şi am rămas din nou singur lângă fântâna Afroditei din Eryx. Am atins cu mâna pardoseala de marmoră rece şi am suspinat. Ştiam că sunt viu, că exist, că nu fusese doar un vis.

În liniştea acelei nopţi, ameninţătoarea seceră a lunii strălucea pe cerul înstelat. M-am aşezat pe dalele de marmoră şi în mine era un gol imens. În aceeaşi clipă am auzit scârţâitul unei uşi, am văzut o lumină şi un preot s-a îndreptat spre mine luminându-şi drumul cu o lampă feniciană. El mi-a cercetat faţa la lumina lămpii, m-a recunoscut şi m-a întrebat furios:

— Cum ai ajuns aici şi de ce mi-ai întrerupt somnul, străin blestemat?

În aceeaşi clipă în care el a apărut, veninul zeiţei s-a strecurat din nou în sângele meu şi, ca un fier încins, patima a muşcat din carnea trupului meu.

— Am venit să o văd pe ea, am spus eu, pe preoteasa templului, pe aceea în care bieţii nebuni neştiutori o văd pe zeiţă.

— Ce doreşti de la ea? m-a întrebat încruntându-şi sprâncenele.

Dar chipul lui ameninţător nu m-a speriat. I-am spus:

— O vreau pe ea. Veninul zeiţei s-a strecurat din trupul ei în mine şi nu mai pot trăi fără ea.

M-a privit intens un moment, ca şi cum ar fi vrut să mă omoare cu privirea, apoi şi-a revenit, şi lampa din mâna lui a început să tremure.

— Tu o insulţi pe zeiţă, străinule! Eu aş putea chema gărzile. Eu te-aş putea omorî ca profanator al templului.

— Cheamă gărzile, dacă aşa vrei, i-am spus eu indiferent. Porunceşte-le gardienilor să mă omoare! Dar mă îndoiesc că prin acest fapt va spori reputaţia templului.

M-a cercetat suspicios cu privirea şi m-a întrebat:

— Care este adevărata ta identitate?

— Tu ar fi trebuit să o ştii deja, i-am răspuns eu cu aroganţă. Oare trupul fetei, ce a fost nu demult incinerat în curtea templului, nu ţi-a povestit nimic despre mine? Nu m-ai recunoscut nici în furtuna ce s-a abătut asupra acestui oraş, care a smuls acoperişurile caselor şi a dărâmat ziduri? Dar generozitatea mea este mare şi-ţi permit să mă cercetezi după cum vei crede de cuviinţă, pentru a mă cunoaşte încă şi mai mult.

El a izbucnit într-un râs cavernos, a aruncat cu o mişcare rapidă ceva în fântână şi mi-a poruncit:

— Priveşte în fântână, străinule! Este prima probă.

În timp ce el a ridicat lampa, m-am aplecat şi am privit contracţia şi dilatarea apei, până ce s-a liniştit, apoi m-am întors spre el şi l-am întrebat:

— Ce trebuie să mai fac?

El m-a privit oarecum nedumerit şi m-a întrebat neîncrezător:

— Oare chiar ai privit în fântână sau ai închis ochii?

— Am văzut doar lampa ce se oglindea în apă şi cercurile pe care apa le-a făcut la impactul cu obiectul ce l-ai aruncat în fântână.

A legănat încet lampa în mână şi după ce a meditat un oarecare timp, mi-a poruncit:

— Urmează-mă în templu!

I-am mulţumit bucuros şi am spus:

— Este ceea ce doream.

El mergea în faţă şi lumina drumul. Era o noapte atât de liniştită şi flacăra lămpii nu tremura. Era rece afară, însă trupul meu încins de dorinţă nu simţea frigul. După ce am intrat în templu, el a pus lampa pe piedestalul gol al zeiţei, s-a aşezat pe un scaun cu picioare de aramă şi m-a întrebat:

— Ce vrei de la mine?

— Pe acea femeie o vreau, oricare-i va fi numele, am spus eu destul de răbdător. Pe femeia cu chipul schimbător o doresc eu. Pentru mine ea este Arsinoe, eu i-am dat acest nume.

— Ai băut mult din vinul sciţilor, mi-a spus el. Du-te de te culcă şi capul ţi se va limpezi. Mâine dimineaţă să vii să-mi ceri iertare pentru că ai intrat noaptea în templu şi mi-ai tulburat somnul! Poate că te voi ierta.

Dar răbdarea mă părăsise şi am strigat:

— Tu eşti cel care încerci să mă ameţeşti, bătrânule! Eu o doresc pe ea şi o voi avea. Cu sau fără îngăduinţa zeiţei, îmi este totuna.

A încruntat atât de mult din sprâncene, încât, la un moment dat, mi s-a părut că i se va frânge capul în două. În lumina lămpii feniciene, privirea lui încremenită mă cerceta cu viclenie.

— Pentru noaptea aceasta? m-a întrebat el scârbit. Se poate aranja doar dacă tu eşti destul de bogat şi poţi să-ţi ţii gura. Am putea cădea de acord. Eu sunt un bărbat bătrân şi prefer să evit scandalurile. Dar nu încape îndoială că zeiţa te-a lovit cu nebunia, dacă nu eşti tu în stare să-ţi stăpâneşti pornirile erotice. Cât oferi?

— Pentru o noapte? am întrebat eu mirat. Nimic. Pentru o noapte eu o pot avea când doresc. Nu, bătrânule, tu nu m-ai înţeles. Eu o vreau pentru totdeauna. Eu intenţionez să o iau cu mine şi să trăiesc împreună cu ea până la sfârşitul vieţii.

A început să tremure de furie, s-a ridicat în picioare şi a urlat:

— Dar tu eşti smintit de-a binelea. Tu nu ştii ce spui. Ai putea să mori mai repede decât gândeşti, m-a ameninţat el.

— Uite ce, i-am spus eu, nu mai face atâta risipă de vorbe! De vrei să te încredinţezi de puterea ce o am, încearcă-mă! Sau poate că puterile îţi sunt pe sfârşite?

El a ridicat brusc mâna ca şi cum ar fi invocat pe cineva, ochii i s-au dilatat până ce au ajuns mari cât două potire. Aş fi putut fi îngrozit dacă nu aş fi simţit în mine acea putere ce-mi dădea atâta siguranţă. Am zâmbit şi l-am privit direct în ochi. El mi-a arătat cu degetul spre podeaua templului şi mi-a poruncit:

— Priveşte!

M-am uitat şi am tresărit. Am făcut fără să vreau un pas înapoi, fiindcă în faţa ochilor mei creştea un şarpe înspăimântător, gros cât trunchiul unui bărbat puternic şi nespus de lung. În timp ce-şi desfăşura monstruoasele inele, pielea îi strălucea. Şi-a înălţat capul plat spre mine.

— Eşti mai puternic decât bănuiam, i-am spus eu preotului. Dar n-are nici un rost să-ţi iroseşti forţele pentru mine. Se spune că în timpuri de demult un astfel de şarpe trăia în prăpastia abisurilor din Delfi şi păzea Omphalosul.

— Fereşte-te! a strigat el cu o voce ameninţătoare.

Mai rapid decât o scânteie, şarpele a început să se încolăcească în jurul meu şi să mă strângă cu putere. Îi simţeam pielea rece ce îmi apăsa trupul, iar capul i se legăna ameninţător în faţa ochilor mei. Greutatea lui devenise deja insuportabilă şi am început să intru în panică. Dar am izbucnit în râs şi i-am spus:

— Dacă acest lucru te amuză, am să joc cu plăcere jocul pe care tu l-ai propus. Dar trebuie să ştii că nu-mi este frică. Mie nu-mi este teamă nici de creaturile infernului, nici de cele ale pământului sau văzduhului. Cu atât mai puţin de acest monstru care nu este real. Dar dacă ţie-ţi place acest joc copilăresc, din respect pentru bătrâneţea ta, îl voi juca. Poate că, la rândul meu, îţi voi arăta şi eu ceva teribil de amuzant.

— Nu, a spus el abia răsuflând.

Apoi şi-a apăsat mâna peste ochi şi şarpele a dispărut. Dar inelele lui încă mă strângeau cu putere şi greutatea lui mă apăsa. Am făcut un efort, m-am scuturat şi nu l-am mai simţit. Mi-am dezmorţit mâinile şi picioarele şi am zâmbit. I-am spus cu admiraţie:

— Eşti un bărbat puternic. Dar nu-ţi mai irosi forţele de pomană cu mine. Mai bine aşază-te şi stai liniştit, şi, pentru că acum este rândul meu să te distrez, îţi voi arăta ceva care, ştiu şi eu, poate că nu-ţi va plăcea să vezi. Atunci ai să mă cunoşti.

— Nu, nu sunt curios! m-a asigurat preotul.

S-a aşezat tremurând pe scaun. Nu era decât un bătrân obosit, cu ochi duri şi cu o cută adâncă între sprâncene. A respirat profund de câteva ori, apoi m-a întrebat cu o voce calmă:

— De fapt, cine eşti tu, străinule?

— Dacă tu nu vrei să mă cunoşti, i-am spus, prefer să rămân un necunoscut.

— Dar trebuie să înţelegi, a spus el, tu îmi ceri imposibilul. Cererea în sine este deja o insultă la adresa zeiţei. Chiar dacă tu te încumeţi să mă provoci pe mine, un preot bătrân şi lipsit de putere, eu nu doresc să stârnesc mânia zeiţei.

— Nu doresc să provoc sau să mânii pe nimeni, i-am răspuns eu amabil. Şi nici să o insult pe zeiţă. Dimpotrivă. Oare nu înţelegi, bătrânule preot, că este o onoare pentru zeiţă, dacă o cer pe preoteasa templului ei să mă însoţească?

A izbucnit în plâns şi şi-a acoperit faţa cu palmele:

— Zeiţa m-a părăsit, s-a tânguit el. Eu mi-am trăit deja timpul, asta este, începe un timp care nu mai este al meu. Dar pe tine nu te cunosc.

Şi-a şters lacrimile de pe barbă şi a spus apăsat:

— Tu nu eşti un om muritor, chiar dacă ai trup de om şi eşti acoperit de veşminte. Un om nu ar fi putut rezista dansului magic al şarpelui. Acel şarpe gigant este simbolul pământului, greutatea şi puterea pământului. Cel ce nu se îndoaie în faţa lui nu poate fi un muritor. Nu, tu nu eşti un muritor, a spus el liniştit şi s-a uitat oarecum umil spre mine. De ai fi fost, ai fi căzut şi te-ai fi zvârcolit. Îmi cer iertare, în mânia de care eram dominat, am crezut că eşti un om obişnuit. Şi nici nu aş fi invocat şarpele, dacă cererea ta nu ar fi fost atât de neobişnuită.

Am profitat de avantajul pe care îl aveam şi i-am spus:

— Să revenim la ceea ce ţi-am cerut. Este doar o cerere prietenească, nicidecum o revendicare. Nici eu nu agreez răfuielile, prefer ca totul să se petreacă în bună înţelegere. Dar sunt oricând gata să îmi impun voinţa dacă este cazul. Uite, dacă vrei, îţi pot dovedi cine sunt.

— Nu, nu, a strigat el cu o voce ascuţită, doar ţi-am spus că nu sunt curios. Chiar dacă tu, cel pe care nu îl cunosc, nu eşti muritor, dorinţa ta este nemaiauzită. Dar de unde ştii că această femeie vrea să te urmeze? Oare ce femeie, de ar fi în locul ei, ar părăsi-o pe zeiţă pentru un străin? Nu, nu, tu nu ştii ce pretinzi de la ea.

— Ea nu doreşte să mă urmeze, i-am răspuns eu vesel. Numai că în cazul de faţă nu este vorba despre ce doreşti tu sau despre ce doreşte ea, ci doar despre ceea ce doresc eu.

Am ridicat braţul să-mi frec ochii obosiţi, dar el a înţeles greşit gestul meu şi s-a temut.

— Nu, nu, a spus el cu o voce sugrumată. Lasă-mă să mă mai gândesc!

Şi a continuat cu o voce disperată:

— Această femeie cu faţa schimbătoare este excepţională. Nu se naşte prea des o femeie ca ea. Ea valorează mai mult decât propria-i greutate în aur.

— Nu mă îndoiesc, i-am răspuns eu vesel. Doar am cântărit-o, şi încă cum!

— Aş! a exclamat oarecum neîncrezător bătrânul. Ea a fost educată la şcoala zeiţei pentru a-şi desăvârşi măiestria. Trupul ei răspunde tuturor exigenţelor zeiţei. Acest lucru este rar, dar şi alte femei îl pot învăţa dacă sunt perseverente şi talentate. Însă mobilitatea chipului şi rapiditatea cu care şi-l poate schimba este o adevărată minune, nimeni din lume nu o poate egala. Ea este cine vreau să fie, ea face ce vreau să facă, ea acceptă tot ceea ce fac. Şi nici nu-i proastă. Încă şi asta este o minune.

— Înţelepciunea ei nu mă prea interesează, am spus eu, încă neştiind în acel moment ce spun. Dar restul este aşa precum ai spus, poate şi mai mult. Ea este asemenea zeiţei.

M-a implorat să renunţ la Arsinoe întinzându-şi spre mine mâinile vânoase. Apoi a mai spus:

— Aici, în templul din Eryx, ea slujeşte tuturor bărbaţilor din oraşele de pe coasta mării occidentale: cartaginezi, sicilieni, tirenieni, greci. Prin intermediul trupului ei, oameni puternici, cu interese contradictorii, pot ajunge la înţelegere. Nu există consilier sau tiran pe care ea să nu-l fi făcut să creadă în zeiţă.

Am scrâşnit din dinţi când m-am gândit câţi bărbaţi trebuie să fi trecut prin braţele lui Arsinoe imaginându-şi că se iubesc cu zeiţa.

— Încetează! i-am spus eu. Vreau să-i uit trecutul. O iau aşa cum este. Deja i-am dat un alt nume.

Ochii i s-au umplut de lacrimi, a început să se tragă furios de barbă şi, în neputinţa lui, a deschis gura să strige, dar eu i-am poruncit:

— Taci! Oare tu crezi că gardienii au vreo putere asupra mea? Nu mă mânia!

Gura i-a rămas întredeschisă, limba înţepenită şi nici un sunet nu a mai putut să scoată. Se vedea că se sforţează, dar nu a reuşit să-şi închidă gura. Am fost surprins şi am înţeles că puterea mea l-a supus, în acelaşi mod în care el mă dominase când am intrat în templu. Am râs şi i-am spus:

— Tu poţi să-ţi închizi gura, bătrânule, şi să vorbeşti!

Gura lui s-a închis cu un clămpănit; apoi şi-a pipăit bărbia cu mâna şi şi-a atins buzele cu limba. A spus:

— Dacă tu o vei lua de aici, eu voi fi vinovatul. Mai degrabă aş fi iertat dacă aş înlesni unor hoţi să fure toate bogăţiile templului. Dar despre dispariţia acestei femei, orice poveste aş inventa, tot nu mă va crede nimeni. Noi trăim în vremuri civilizate şi nu preoţilor, ci prin preoţi, zeiţa îşi face cunoscută voinţa.

A meditat un moment, apoi chipul lui a căpătat o expresie răutăcioasă. A început să râdă şi a spus:

— Singura soluţie este doar dacă o furi şi o duci de aici goală, aşa cum a venit pe lume. Ţine minte, nici cel mai neînsemnat lucru al zeiţei nu va trebui să fie pe ea! O vei răpi cu forţa şi o vei ascunde unde ştii tu. Eu voi închide ochii şi abia peste câteva zile îi voi anunţa dispariţia. Fii atent, chiar dacă nu se va şti cine a răpit-o, fără îndoială, mai întâi vor fi bănuiţi străinii. Iar când va reveni, mai târziu, va şti ea să se apere şi să spună că tu ai luat-o cu forţa.

— Ea nu va reveni niciodată, am spus eu sigur.

— Când ea va reveni, a continuat preotul tot atât de sigur ca şi mine, se va putea împodobi din nou cu bijuteriile zeiţei şi probabil că va fi şi ceva mai înţeleaptă. Poate că acesta a fost chiar planul zeiţei. Altfel de ce ai fi venit aici? Altfel cum ar fi putut zeiţa să te orbească în halul acesta?

Şi a fost cuprins aşa, deodată, de o fericire răutăcioasă şi mi-a spus încântat de-a binelea:

— Dar tu, de-acum încolo, nu vei mai avea nici o zi liniştită toată viaţa. Nu numai pentru că toate oraşele din Sicilia, dar mai ales Cartagina, te vor hărţui. Ci pentru că ea va rămâne ca un ghimpe în carnea trupului tău. Chiar dacă nu eşti un muritor, tu încă ai un trup, din care ea va face un izvor de suferinţe inimaginabile. N-aş vrea să fiu în locul tău.

L-a apucat un râs prostesc, s-a tras de barbă şi de câte ori s-a uitat la mine – cu o oarecare părere de rău, este drept – l-a pufnit râsul şi mai tare. Şi mi-a mai spus:

— Într-adevăr, tu nu ştii ce te aşteaptă. Pentru tine este important acum doar faptul că ai obţinut ceea ce ai dorit. În orice caz, bine te-a mai îmbrobodit zeiţa! Au să te sfâşie de viu amândouă până-ţi vei dori mai degrabă să mori, decât să mai trăieşti un astfel de infern.

Dar vorbele lui mi-au sporit şi mai mult dorinţa, fiindcă zeiţa îmi răscolea trupul cu otrava ei minunată, eram ca o flacără, mă mistuiam de nerăbdare şi am suspinat rostindu-i numele:

— Arsinoe, Arsinoe…

— Numele ei este Istafra, a spus bătrânul. Oare de ce să nu-l ştii? Tot voi muri, acum sau mai târziu. Dar parcă tot mai bine-ar fi de-aş muri mai târziu. Oricum, voi muri, aşa că ce se va întâmpla cu tine sau cu ea, tot nu mai are nici o importanţă pentru mine. Mi-am risipit de pomană forţele, m-am deşteptat degeaba din somn. N-ai decât să faci ce vrei; ce mă interesează pe mine ce faci cu viaţa ta?

Nu am mai stat mult de vorbă. El a luat lampa şi m-a condus. În spatele piedestalului era o uşiţă strâmtă şi după ea o scară ce cobora sub pământ. Coridorul era atât de îngust, încât am mers aproape lipit cu faţa de un perete şi cu spatele de celălalt, apoi am trecut prin sala comorilor zeiţei şi am ajuns, în sfârşit, în camera lui Arsinoe. S-a trezit imediat.

N-avea pe ea decât un epomis foarte scurt şi strângea în mână umbrela cumpărată de la negustorul fenician. Când m-a văzut, a ţipat la mine cu o voce furioasă:

— Oare ce fel de educaţie ai primit tu, Turms, de nu laşi o femeie nici să se odihnească? Trebuie să fii nebun dacă te-ai încumetat să intri în camera secretă a zeiţei!

Era fermecătoare. Turbată de mânie, aproape goală şi cu o umbrelă de soare în mână – simţeam că mă topesc de dragul ei. Abia m-am abţinut să nu o iau în braţe. Dar eram conştient că de aş fi luat-o în braţe atunci, nu m-aş mai fi putut desprinde de ea până în zori şi aş fi pierdut-o pentru totdeauna, poate că şi pe mine m-aş fi pierdut.

— Arsinoe, i-am spus eu sufocat de fericire, bucură-te fiindcă zeiţa mi te-a dăruit! Numai că noi trebuie să plecăm în grabă.

— Aşa este, a adeverit preotul. Puterile acestui străin depăşesc puterile mele. De aceea tu va trebui să-l urmezi. Dar când te vei putea descotorosi de el, întoarce-te! Eu voi confirma că ai fost răpită cu forţa. Şi ascultă sfatul meu, Istafra! Înainte de a te reîntoarce în templul din Eryx, fă viaţa acestui nebun insuportabilă, transformă-i fiecare clipă în disperare, suferinţă şi groază, până ce nu va mai putea să-şi dorească nimic altceva decât moartea! Cred că aceasta este şi dorinţa zeiţei.

Cu ochii încărcaţi încă de somn, Arsinoe a spus:

— Dar eu nu vreau să plec cu el. Nu i-am promis niciodată aşa ceva. Şi-apoi, nici nu ştiu cu ce să mă îmbrac.

I-am spus că n-are rost să-şi bată capul cu alegerea veşmintelor, dimpotrivă, să-şi scoată şi epomisul ce-l are pe ea, fiindcă am promis că nu voi lua nimic din ceea ce aparţine zeiţei. Eu nu sunt un tâlhar care să mă bucur de bogăţiile unui zeu, aşa i-am spus. Şi i-am mai spus că pentru mine, pielea cu care s-a născut este cel mai frumos veşmânt al ei. Încă am asigurat-o că aş scoate eu şi pielea de pe ea, de-aş fi în stare să-i dăruiesc o alta tot atât de uşor precum i-am dăruit un alt nume.

S-a resemnat repede în ceea ce priveşte veşmintele, dar a repetat cu încăpăţânare că fără umbrelă ea nu merge nicăieri şi s-a bucurat mult când i-am spus că o poate lua, fiindcă, oricum, eu i-o dăruisem. Dar imediat după aceea a spus că ea nu este chiar atât de proastă ca o fată naivă, care se aruncă în braţele primului bărbat necunoscut şi este dispusă să meargă cu el pân-la capătul lumii.

— Dacă-i aşa, i-am răspuns eu calm, te voi apuca de ceafă şi te voi târî după mine, chiar şi cu riscul de a ţi se jupui toată pielea de pe picioarele tale frumoase.

Nu s-a mai împotrivit, s-a întors cu spatele la noi şi a început să contempleze peretele. Preotul mi-a întins o cupă şi un cuţit de piatră şi mi-a poruncit:

— Iniţiază-te!

— Să mă iniţiez? l-am întrebat nedumerit. Ce vrei să spui?

— Iniţiindu-te în mistere, te vei lega etern de Afrodita, m-a lămurit el. De eşti sau de nu eşti muritor, este puţin ceea ce pretinde zeiţa de la tine, în schimbul darului ce ţi l-a oferit.

Cum eu am amuţit, fiindcă nu înţelegeam ce trebuie să fac, el a crezut mai întâi că ezit. Apoi mi-a explicat:

— Cuţitul de piatră al zeiţei este la fel de vechi ca şi fântâna, iar cupa este lucrată din lemnul divin. Îţi vei face o tăietură în coapsă, apoi vei lăsa să se scurgă sângele tău în cupă. Picătură cu picătură, repetând cuvintele ce ţi le voi spune. Este tot ceea ce trebuie să faci.

— Dar bine, omule, i-am răspuns, eu nu am nici cea mai mică dorinţă să fiu legat pentru eternitate de Afrodita. Eu voi fi întotdeauna cel ce sunt. Să fie mulţumită zeiţa că îi accept ofranda!

M-a privit atât de mirat, parcă nu-i venea să-şi creadă urechilor. Apoi, de mânie, venele de la tâmple au început să-i bată puternic şi buzele să-i tremure, nu a apucat să mai spună nici o vorbă şi a căzut pe pardoseală, iar cupa şi cuţitul zeiţei i-au alunecat din mâini. Am bănuit că fusese atins de apoplexie, dar nu am avut timp să mă ocup de el.

Încremenită, Arsinoe se uita fix la mine. Mi-a trecut prin minte să ridic cuţitul şi cupa zeiţei şi să le aşez la locul lor, dar mi-am învins tentaţia de a le atinge şi mi-am retras braţul, apoi m-am uitat să văd dacă nu cumva Arsinoe avea pe ea vreo podoabă a zeiţei. Dar când i-am atins părul, am simţit că ameţesc. Am pus hlamida mea peste umerii ei, am luat-o de mână şi am pornit la drum. Supusă, ea m-a urmat şi nu a rostit nici un cuvânt, apoi am ieşit din templu. Am scuturat-o de umeri şi am ameninţat-o:

— Dacă începi să ţipi, îţi crăp capul!

Mi-a făcut semn din cap că mi se va supune. Am traversat curtea cenuşie împiedicându-ne de crengile smulse de furtună, apoi am urcat pe zid, după care am coborât eu mai întâi şi am ajutat-o să-şi sprijine picioarele pe ţăruşii pe care-i fixasem în zid. Apoi m-am căţărat din nou pe zid şi am strâns ţăruşii, pentru a nu lăsa nici o urmă a trecerii mele prin templu. Mi-am înfăşurat braţul în jurul ei, i-am simţit bătăile puternice ale inimii şi am plecat împreună spre casă. Nu a rostit nici o vorbă tot drumul.

Dar abia am ajuns noi între patru pereţi, că atitudinea ei s-a schimbat în întregime. După ce a scuipat din gură un pumn de bijuterii şterpelite din comoara zeiţei, ace de păr, inele şi cercei, s-a aruncat asupra mea ca un animal sălbatic şi a început să mă lovească cu mâinile şi picioarele, să mă zgârie cu unghiile şi să mă insulte. După ce m-a împroşcat cu cele mai grosolane înjurături, nemaicunoscând ea altele în limba greacă, a început să mă spurce în limba fenicienilor, însă cum mie îmi scapă sensul expresiilor ce le folosea, cele mai multe înjurături le-a rostit de pomană. Preocupat în exclusivitate să mă apăr de atacul ei violent şi îngrozit de teama să nu se deştepte toată lumea din casă, până la urmă nici nu am avut timp să-i reproşez că, sfidând promisiunea ce o făcusem, îşi însuşise totuşi câteva bijuterii ale zeiţei.

Apoi mi-am dat seama că, de fapt, nu striga chiar atât de tare şi nu voia nici ea ca cei din casă să se trezească din cauza zgomotelor pe care le făceam noi. Dar în liniştea de mormânt a acelui moment din noapte, glasul ei iritat îmi suna în urechi ca mii de trâmbiţe. Am încercat să o liniştesc şi am risipit ceva forţă pentru a o imobiliza ca să nu mă mai lovească. Dar la atingerea ei, focul Afroditei s-a răspândit în mine mai violent decât oricând şi până la urmă ea s-a înmuiat în braţele mele, şi loviturile de care am avut parte până atunci au fost înlocuite cu mângâieri şi cu păreri de rău.

— O, Turms! a suspinat ea. Oare de ce mi-ai făcut asta? Nu voiam să părăsesc templul. Eu am încercat să mă opun, însă puterea ta este prea mare. Dar am să te urmez până la capătul lumii.

M-a îmbrăţişat cu furie şi mi-a sărutat buzele, gâtul, umerii, mi-a mângâiat rănile ce mi le făcuse cu unghiile.

— Vai, Turms, mi-a şoptit ea afectată, dar nu am vrut să-ţi fac nici un rău. Nu-i aşa că nu ţi-am făcut nici un rău? Îţi jur că nici un bărbat nu este ce eşti tu pentru mine. Voi fi a ta, doar a ta. Strânge-mă cu putere în braţele tale!

Mi-a mângâiat obrajii şi ochii îi străluceau la lumina lămpii ce ardea lângă noi.

— Te voi urma de-o fi să mergi şi până la capătul pământului, mi-a spus ea. Pentru tine, numai pentru tine, voi părăsi-o pentru totdeauna pe zeiţă, voi renunţa la viaţa de lux ce am trăit-o până acum. Şi la iubirea celorlalţi bărbaţi, voi renunţa la tot pentru tine. O, Turms, de-ai fi şi cel mai de pe urmă cerşetor, tot pe tine te-aş dori, iar de te vei mulţumi tu cu un blid de arpacaş şi cu o cană de apă, mă voi mulţumi şi eu tot cu atât şi voi fi fericită. Nu-i aşa că şi tu mă iubeşti? Da, nu încape îndoială, un pic tot mă iubeşti, altfel nu m-ai fi răpit de la templu.

Epuizat de oboseala acelei nopţi, am asigurat-o cu prudenţă că pe ea o iubesc mai mult decât orice altceva din lume. M-a ascultat mulţumită, după aceea a început să se plimbe înainte şi-napoi prin cameră şi să-mi explice ce fel de veşminte are intenţia să poarte, descriind în detaliu cusături şi pliuri, până când căzându-i ei ochii pe piatra lunii ce o purtam la gât, s-a oprit din mişcarea aceea de du-te-vino care începuse să mă ameţească şi, atingând-o cu un aer distrat, a spus:

— E frumoasă. Pot să văd cum îmi stă?

Şi fără să mai aştepte răspunsul, a desprins-o de la gâtul meu şi şi-a atârnat-o pe al ei. Apoi a început să se vaite că în cameră nu este destulă lumină şi nici o oglindă în care să se privească.

— Nu-i aşa că se potriveşte cu pielea mea? m-a întrebat ea şi a adăugat repede: numai că i-ar trebui un lanţ subţire de aur, cum doar de la negustorii etrusci poţi găsi.

I-am atras atenţia că şnurul simplu de care era agăţată piatra era din fibrele ierburilor zeiţei Artemis, care sunt în armonie cu piatra lunii. Şi i-am spus:

— Poţi s-o porţi tu dacă-ţi place. Oricum, nu cred că m-a protejat prea mult împotriva nebuniei, dacă am fost eu atât de nebun şi m-am îndrăgostit de tine.

S-a uitat fix la mine şi a întrebat:

— Ce-ai vrut să spui? Că doar un nebun poate fi îndrăgostit de mine? Nu-i aşa? În cazul acesta, cel mai bine este să ne despărţim. Gata, eu mă întorc la templu! Păstrează-ţi piatra prostiei, de care se pare că eşti legat.

După ce a rupt cu răutate şnurul, mi-a aruncat piatra în obraz. Apoi şi-a prins capul între mâini şi a început să plângă aprig. M-am apropiat de ea şi am încercat s-o liniştesc, i-am pus piatra în mâini şi i-am promis că de îndată ce vom ajunge în Himera, îi voi cumpăra cel mai frumos lanţ de aur de la piaţa etruscă. Şi, pentru că nu aş fi vrut să mă refuze, i-am spus:

— Într-adevăr, eu nu am nevoie de ea. Pentru mine, această piatră nu are nici o valoare.

Dar ea şi-a ridicat capul şi, printre lacrimi, mi-a aruncat o privire acuzatoare. Şi a început să se tânguiască:

— Vai, nefericita de mine, uite unde am ajuns! Să mi se ofere daruri care n-au nici o valoare! Tu mă dispreţuieşti, tu îţi baţi joc de mine. Oare vrei să mă ţii pe lângă tine ca pe un câine? Nu sunt eu oare proastă de-mi tremură inima de iubire pentru tine?

Deja sătul de-atâtea reproşuri, i-am spus:

— Piatra aceasta este frumoasă şi scumpă, dar dacă ţie nu-ţi place, poţi să o arunci pe fereastră. Acum o clipă strălucea pe pieptul tău, era o combinaţie frumoasă de culoare; totuşi, pielea ta este mult mai minunată decât orice piatră preţioasă. Sânii tăi sunt cele mai frumoase bijuterii. Chiar şi dacă nu te-ai împodobi cu nimic, tu încă eşti cea mai frumoasă femeie.

A ţipat enervată:

— Ascultă, Turms! Când ţi-am promis că te voi urma până la capătul pământului, nu ştiam că ai de gând să mă ţii în pielea goală toată viaţa!

Nu m-am pierdut cu firea şi i-am spus calm:

— Arsinoe! Sau poate că preferi să-ţi spun Istafra? Noi mai avem încă destul timp până la sfârşitul vieţii ca să discutăm despre podoabe şi bijuterii. Pentru moment, trebuie însă să întrerupem această plăcută conversaţie şi să vedem ce e de făcut ca să ieşim cu bine din Eryx. Chiar de aş fi atât de bogat încât să-ţi pot cumpăra toate lucrurile de care simţi tu acum că ai nevoie, tot nu aş face-o, fiindcă ar însemna să mai cumpăr şi toate coşurile din piaţa Eryxului – ca să avem unde le pune, şi o herghelie de măgari – care să le transporte până la Himera. Aşa că, până una-alta, te vei îmbrăca tu cu veşmintele Aurei, îţi vei schimba chipul după chipul Aurei şi vom pleca din Eryx. Iar după ce vom ajunge la Himera, am să mă mai gândesc ce pot face pentru tine.

Auzind Arsinoe vorbele mele, a spus cu răceală în glas că bine-ar fi de-aş muri cât mai degrabă. Şi s-a jurat că şi ea ar prefera să moară decât să audă cum este dispreţuită o femeie ca ea.

— Tu-ţi imaginezi că eu aş putea să mă îmbrac vreodată cu veşmintele grosolane ale unei fete de siculi? m-a întrebat ea cu vocea sugrumată de oroare. Oare cum aş putea să apar în faţa bărbaţilor fără bijuteriile ce-mi împodobesc de obicei părul? Dar tu nu ştii ce-mi ceri, Turms. Sunt dispusă, este drept, să mă sacrific pentru iubirea ce ţi-o port, dar nu mi-am putut imagina că tu îmi vei cere să mă şi umilesc.

Faţa ei era destul de palidă, fiindcă luând-o direct din pat, nu a avut timp să şi-o fardeze. Lacrimile i se rostogoleau continuu pe faţă. Am încercat să fiu mai prudent şi i-am explicat că, fiind Aura soţia unui medic grec, acesta îi cumpărase veşminte scumpe, dar că de la un medic n-are rost să te aştepţi să se priceapă prea mult la veşminte. Şi că farmecul Aurei nu stătea în veşminte, fiindcă ea era o fată foarte tânără şi proaspătă, care nici nu avea nevoie să-şi vopsească buzele şi obrajii. Şi i-am mai spus lui Arsinoe că ar putea să folosească fardurile lui Tanaquil, ca să pară puţin mai tânără.

Ştiam prea puţine lucruri despre femei în acea vreme, altfel n-aş fi făcut o astfel de imprudenţă. A urlat ca scoasă din minţi:

— Tu vrei să spui că eu sunt deja o femeie bătrână şi uzată?

Şi cearta noastră a luat din acel moment o întorsătură şi mai violentă decât până atunci.

Începuse deja să se lumineze de zori şi cocoşii Eryxului să cânte, dar eu încă nu reuşisem s-o calmez. Deja nici nu mai îndrăzneam să deschid gura, fiindcă orice i-aş fi spus era rău şi greşit. Şi m-am dus să-i trezesc pe Micon şi Dorieus, dar ei încă nu erau într-o stare prea grozavă, aşa că nu mi-am mai bătut gura să le explic ceva, fiindcă tot nu ar fi înţeles.

Dar Tanaquil, care era o femeie cu multă experienţă, m-a înţeles, mai ales a înţeles că nimic nu se mai poate repara, aşa că până la urmă a convins-o ea pe Arsinoe să se îmbrace cu veşmintele Aurei şi i-a dat propriile ei sandale brodate din perle, pentru că cele ale Aurei erau prea mari, şi i-a îngrijit faţa cu cremele ei scumpe. Apoi, în lovituri de bici, i-a trezit pe servitori şi i-a pus la treabă. Când soarele a început să scalde în lumina lui roşie muntele, noi eram deja pe stradă, şi am ajuns la porţile oraşului când, somnoroşi, gardienii le deschideau.

Tanaquil îi făcuse loc lui Arsinoe în litiera sa. Când am ajuns la jumătatea pantei muntelui, soarele se înălţase, cerul albastru ne zâmbea timid, iar valurile mării chemau corăbiile, pentru că le venise deja vremea să navigheze. A rămas în urma noastră conul muntelui zeiţei. În valea verde şi proaspătă, boii albi şi negri trăgeau plugurile, ţăranii semănau. Câmpul era încărcat de mii şi mii de flori.

Uitându-se la boi, Dorieus a oftat şi a spus melancolic:

— Aceasta este o rasă pură. Nu încape îndoială că s-a păstrat încă de pe când străbunul meu Herakles a domnit în ţara Eryxului.

Suferinţele spartanului se risipiseră, însă Micon încă mai era ameţit de la vinul ce-l băuse şi nu înţelegea bine încotro ne îndreptăm. Când a văzut-o pe Arsinoe, a oftat din greu, i s-a adresat ca şi cum i s-ar fi adresat Aurei şi a întrebat-o cum se mai simte. Părea că a uitat de moartea Aurei, sau poate îşi închipuia că din cauză că este beat o vede, în orice caz părea mai puţin mulţumit decât cu o zi mai înainte.

În ceea ce mă priveşte, cât timp a durat coborârea muntelui, nu m-am mai încumetat să-i spun nici o vorbă lui Arsinoe. Dar când am făcut un popas ca să fie adăpate animalele, înainte de a urma drumul ce ducea spre Segest, a tras perdeaua de la litieră şi m-a strigat cu o voce drăgăstoasă.

— Vai, Turms! a ciripit ea, cât este de minunat aerul, niciodată nu am respirat un aer atât de plăcut. Şi această pâine coaptă în cenuşă are un gust atât de bun. Niciodată nu am fost atât de fericită.

Dar după aceea a adăugat:

— Turms, promite-mi că n-ai să te mai porţi cu atâta cruzime cum te-ai purtat astăzi dimineaţă. Tot timpul m-ai provocat, eu cred că ajunge, nu-i aşa?

După ce am intrat pe drumul spre Segest, am evitat oamenii pe care i-am întâlnit în drum şi până la urmă am ajuns la Himera, într-adevăr nervoşi, dar în viaţă şi fără să ne urmărească nimeni. Imediat după ce am ajuns, la insistenţele lui Dorieus, ne-am dus şi am sacrificat cel mai mare cocoş din Himera la altarul lui Herakles.