CARTEA A ŞASEA. DORIEUS.

Surpriza este mama victoriei. Nu cred că vreun cartaginez din Panormos ar fi putut recunoaşte în şubrezită galeră ce intra ziua-n amiaza mare în port, corabia piraţilor ce fugiseră din Himera cu o lună mai înainte. Şi, cum la proră strălucea capul din argint al Gorgonei, gardienii din port au crezut că suntem etrusci. Mai mult, gesturile paşnice ale oamenilor noştri şi discuţia lor degajată într-un limbaj absolut incomprehensibil, le-a sporit şi mai mult nedumerirea, aşa că ei au rămas înmărmuriţi de uimire, fiindcă un astfel de spectacol nu le era dat să vadă în fiecare zi, şi au uitat să bată alarma în gongurile de bronz.

Apoi, de pe o corabie mare de mărfuri, cu flancurile rotunjite, care era ancorată la mal, s-au auzit voci care ne-au atras atenţia că ne apropiem cu prea mare viteză. După aceea, când au văzut zgârieturile de pe cocă şi starea jalnică a corabiei noastre, oamenii de pe acea corabie, care stăteau pe bordul ei şi-şi bălăngăneau picioarele deasupra apei, au râs cu poftă. În acest timp, oamenii din oraş, curioşi, au început să se strângă la mal.

Încă şi atunci când pintenul percutor al galerei noastre a lovit corabia de mărfuri cu atâta forţă, încât a împins-o pe mal cu catargul rupt şi i-a răsturnat pe toţi cei ce se găseau pe punte, marinarii au crezut că a fost vorba de o întâmplare. Iar căpitanul, ameninţându-ne cu pumnul şi înjurând, s-a îndreptat spre noi strigând că va trebui să-i plătim reparaţia stricăciunilor datorate neîndemânării noastre. Dar bărbaţii din Foceea, în frunte cu Dorieus, au sărit pe corabia de mărfuri, i-au masacrat pe toţi cei ce s-au aflat în drumul lor şi au ajuns pe ţărm. După care, făcându-şi loc prin mulţimea care încerca să-i împiedice, au urcat în goană colina şi au reuşit să intre prin poarta oraşului, mai înainte ca cei care o păzeau să apuce să înţeleagă ce se întâmplă.

Şi, în timp ce avangarda se apropia de sfârşitul atacului, din cauza slabei rezistenţe opuse de oamenii înspăimântaţi ai micii garnizoane a oraşului, ariergarda condusă de Dionysios punea stăpânire pe corăbiile ce se aflau la mal, fără nici o dificultate. După ce au văzut ce li se întâmplase oamenilor de pe prima corabie, echipajele celorlalte corăbii nu au mai încercat să opună rezistenţă, doar au implorat, cu mâinile întinse, îndurare. Câţiva marinari au încercat să fugă, dar, după ce Dionysios a ordonat oamenilor lui să-i lovească cu pietre, au renunţat şi s-au întors. Erau nişte marinari liniştiţi din alte ţări, care nu erau obişnuiţi să lupte.

Apoi, Dionysios a pus să fie deschisă imensa magazie, unde locuitorii din Panormos îşi ţineau sclavii care lucrau la încărcarea şi descărcarea corăbiilor, şi i-a închis acolo pe toţi oamenii de pe corăbiile cucerite. Sclavii, care erau cărăuşi de saci şi de amfore, s-au înclinat până la pământ în faţa noastră şi ne-au mulţumit că i-am eliberat. Printre ei erau şi câţiva greci.

Dionysios le-a poruncit să pregătească mâncare pentru noi şi ei au aprins bucuroşi un foc din buştenii, pe care i-au strâns de pe mal şi au sacrificat un bou pe care l-au găsit în apropiere, apoi l-au pus la fript. Dar, până să se frigă boul, mulţi dintre noi şi-au amăgit foamea cu faină crudă înmuiată în ulei.

Cucerirea oraşului Panormos s-a petrecut atât de repede şi cu un atât de mare succes, încât bărbaţii din Foceea au căpătat mare încredere în ei şi curaj, şi i-au spus lui Dorieus că-l vor urma oriunde va voi el să meargă. Bineînţeles, o bună parte a curajului ce-l afişau se datora şi vinului, pe care-l băuseră amestecat cu multă apă pentru a-şi astâmpăra foamea, după ce-l furaseră din casele oamenilor înarmaţi, care, imprudenţi, li s-au opus şi pe care îi omorâseră.

De fapt, toată garnizoana oraşului şi portului era alcătuită doar din cincizeci de bărbaţi înarmaţi. Lunga perioadă de pace îi îndemnase pe locuitorii acestui oraş liniştit să considere inutile armele. Corăbiile lor erau pe mare, fiindcă Panormos era un oraş de navigatori, iar bărbaţii ce locuiau permanent în oraş erau artizani, aşa că nu a fost atât de greu să fie omorâţi. Victoria lui Dorieus nu avea nimic surprinzător, dar foceenii considerau că fusese un miracol, fiindcă nimeni nu fusese nici măcar rănit. De aceea, înfierbântaţi de la vinul ce l-au băut, au început să se creadă invulnerabili. La căderea serii au numărat din nou câţi oameni sunt şi, cum vedeau dublu din cauza vinului, au fost de această dată convinşi că sunt trei sute de bărbaţi.

Întru cinstea bărbaţilor din Foceea, trebuie totuşi spus că, învingându-şi propriile spaime, nu i-au hărţuit inutil pe liniştiţii locuitori ai oraşului. Este drept, mergeau din casă în casă în căutarea prăzii, dar cu forţa nu au luat nimic. Doar arătau cu degetul ce le trebuie. Se înţelege că, după ce le vedeau chipurile aspre şi arse de soare şi de vânt, precum şi mâinile însângerate, proprietarii acelor case, tremurând de teamă, le dădeau de bunăvoie tot ceea ce aveau. Iar dacă unul li se opunea refuzând să le satisfacă dorinţa, oamenii din Foceea râdeau în hohote şi plecau în altă casă. În orice caz, erau tare mulţumiţi, fiindcă găseau de mâncare şi băutură, şi pentru că Dorieus le promisese un viitor strălucit, de aceea erau gata să facă orice pentru a-l înscăuna rege în Eryx.

După ce a organizat o gardă permanentă, Dorieus şi-a ales reşedinţa în casa din bârne, care avea doar portalul din piatră, în care se afla Consiliul Oraşului. Trezoreria nu era închisă, fiindcă, în afară de pielea pe care era însemnată data întemeierii oraşului şi de stuful sacru al zeului râurilor, altceva nu se păstra acolo. Turbat de mânie, Dorieus a convocat atunci membrii Consiliului. Tremurând de teamă sub amplele lor tunici cartagineze, cu părul strâns sub benzile colorate, bătrânii înţelepţi ai Consiliului i-au spus că Panormos este un oraş sărac şi că toate puţinele lui bogăţii sunt trimise la Segest ca impozit. Şi i-au mai spus că, atât de sărac este oraşul, încât dacă ar trebui să fie organizat un ospăţ în cinstea zeilor sau în cinstea unor oaspeţi de vază, ar trebui ca fiecare dintre ei să-şi aducă de acasă propriile blide în care să pună mâncarea şi propriile cupe în care să toarne vinul.

Dorieus i-a întrebat atunci cu un glas ameninţător dacă pe el, descendentul lui Herakles, îl considera un oaspete de vază sau nu. Şi bătrânii i-au răspuns într-un singur glas şi l-au asigurat că femeile şi sclavii lor deja începuseră pregătirile în vederea ospăţului ce aveau să-l dea şi că modestele lor vase de argint chiar în acest moment se lustruiau în cinstea lui Dorieus. Dar că, trebuie să li se acorde un oarecare timp pentru a putea fi pregătit acel strălucitor ospăţ, şi, mai ales, să fie asiguraţi că bunurile lor sunt în siguranţă şi că oamenii lui Dorieus nu se vor atinge de femeile oraşului Panormos.

Dorieus le-a zâmbit trist şi a spus:

— Se pare că ochii vă sunt acoperiţi cu solzi, bătrânilor, de nu mă puteţi recunoaşte. Ar trebui să simţiţi vântul cald ce mă însoţeşte. Puterea mea nu este bazată doar pe drepturile mele ereditare, care nu pot fi contestate, sau pe armele oamenilor care mă însoţesc, ea este sacralizată de confirmarea zeiţei mării, Thetis. Poate că voi nu o cunoaşteţi după numele grecesc, dar, într-o formă sau alta, voi ar trebui s-o adoraţi, fiindcă practicaţi pescuitul şi comerţul marin.

Bătrânii înţelepţi ai Consiliului au fost speriaţi de vorbele lui şi şi-au acoperit ochii cu marginile veşmântului, apoi au spus:

— Divinităţile noastre sunt zeul Baal şi străvechea zeiţă a Eryxului, dar numele zeilor cartaginezi ai mării nu pot fi rostite decât în şoaptă.

— În ceea ce mă priveşte, a spus Dorieus, nimeni nu mă împiedică să vorbesc liber. Eu am încheiat o înţelegere eternă cu Thetis, zeiţa mării, şi, pe de altă parte, în mod pământesc, m-am căsătorit cu o aristocrată, descendentă a întemeietorilor Cartaginei. Dar, pentru că voi, se pare că habar n-aveţi despre zeităţile mării, este inutil să vă povestesc mai în detaliu aventurile mele matrimoniale.

Bătrânii înţelepţi ai Consiliului din Panormos au oferit deci, generoşi, un ospăţ regesc lui Dorieus şi oamenilor lui, etalând bucatele pe splendide platouri de argint şi oamenii lui Dorieus nu le-au furat, fiindcă aşa fusese înţelegerea, dimpotrivă, Dorieus le-a oferit în dar bătrânilor cea mai frumoasă şi mai înaltă cupă feniciană de argint din comorile lui Dionysios, deşi Dionysios s-a împotrivit şi a spus că darul este exagerat de preţios.

Dar Dorieus a ripostat şi i-a spus:

— Am primit tot felul de învăţături amare în cursul vieţii şi, poate că, cea mai amară este aceea că inima omului se află acolo unde-i sunt bogăţiile. Din cauza descendenţei mele divine, eu am fost întotdeauna mai mult decât un om, de aceea împotrivirea ta pentru a oferi cuiva un oarecare obiect, eu nu o pot înţelege. Pot spune doar atât: unde îmi este spada, acolo sunt şi eu. Altfel nu mă identific. Eu nu râvnesc la bogăţiile tale, Dionysios, însă tu trebuie să recunoşti că probabil corabia ta s-ar fi odihnit astăzi pe fundul mării, dacă eu nu aş fi încheiat un pact etern cu zeiţa Thetis.

Dionysios i-a răspuns arţăgos:

— Am ascultat deja de multe ori despre isprăvile ce le-ai făcut cu Thetis şi despre cum ai coborât în fundul mării în timp ce erai legat în funii şi zăceai în cala corabiei mele. Dar bogăţiile ce le-am adunat, nicidecum nu vreau să le risipeşti tu după cum îţi este placul.

Iar Dorieus i-a răspuns şi a surâs înţelegător, ca şi cum i-ar fi fost milă de neputinţa lui Dionysios de a înţelege anumite subtilităţi.

— Mâine dimineaţă, i-a spus el, vom începe marşul spre Segest. Iar comorile tale va trebui să le cărăm cu noi, fiindcă ar fi o prostie să le abandonăm pe corabie. În Panormos noi nu mai putem rămâne multă vreme. Cartaginezii pot apărea aici în orice clipă. Din aceste ţinuturi fertile, vom putea procura cu uşurinţă măgari, cai şi alte animale, cu care să ne putem căra bogăţiile. Eu am dat deja poruncă în acest sens şi proprietarii animalelor ne vor însoţi, fiindcă marinarii tăi nu se pricep la animale şi se tem de cai.

A fost deci rândul lui Dionysios să scrâşnească din dinţi, dar a trebuit să recunoască planul lui Dorieus, ca fiind singura noastră posibilitate de scăpare. Pentru repararea stricăciunilor corabiei ar fi fost nevoie de mult timp, fiindcă era avariată de pe urma tuturor înfruntărilor cu duşmanii, cât şi de pe urma vitregiilor mării. Unui atac al cartaginezilor, era evident că noi nu am mai fi putut rezista. Nu aveam de ales. Trebuia să plecăm cât mai repede cu putinţă. Iar dacă luam cu noi toate bogăţiile, foceenii aveau un motiv în plus pentru a se lupta; altfel, o călătorie terestră nu le făcea câtuşi de puţin plăcere.

Dionysios a scrâşnit din dinţi şi a spus:

— Bun! Mâine dimineaţă vom porni spre Eryx şi vom lua cu noi şi comoara. Tu ai dreptate, unde îmi sunt bogăţiile, acolo este şi inima mea. Dar să ştii că, mai mult decât toate bogăţiile lumii, eu îmi îndrăgesc corabia. Şi în inima mea este o suferinţă cumplită, ca şi cum mi-aş abandona propriul copil aici, în Panormos, să fie sfâşiat de cartaginezi.

Dar Dorieus i-a răspuns cu cinism:

— Copii ai lăsat tu destui prin toate porturile pe unde ai trecut. Vom da deci foc corabiei şi vom incendia, de asemenea, toate celelalte nave din port, pentru ca nimănui să nu-i dea prin cap să fugă.

Doar la gândul că ar putea să-i fie arsă corabia, chipul lui Dionysios s-a crispat de suferinţă. Am încercat să-l îmbunez pe Dorieus şi i-am spus:

— Noi nu am cucerit oraşul Panormos ca piraţi, ci ca săvârşitori ai unui plan politic. Dorieus va fi încoronat rege în Segest şi în felul acesta va intra în drepturile ce le are asupra ţării Eryxului. După cum toată lumea ştie, Consiliul din Cartagina iubeşte mai mult pacea decât războiul, din cauza comerţului, care este pentru cartaginezi singura sursă de bogăţie. Altfel gândeau ei atunci când ne hărţuiau cu corăbiile de război pentru piraterie. In acest moment, mai important este ce se va întâmpla la Segest şi cine va învinge. Nu au vrut ei, cartaginezii, să se amestece niciodată în treburile locuitorilor Eryxului şi în alegerea regilor acestei ţări.

Dorieus a spus contrariat:

— Din spusele tale am înţeles doar că ne vom duce în Segest pentru a fi încoronat cu coroana câinelui regal. De fapt, unde vrei să ajungi cu vorbăria asta?

Am continuat:

— Uite unde vreau să ajung! Cred că cel mai înţelept lucru ar fi să porunceşti Consiliului acestui oraş să se ocupe de reparaţia triremei. Scutul de argint cu capul Gorgonei este un semn protector. Iar dacă vor sosi corăbiile de război ale cartaginezilor, bătrânii sfatului vor spune că această corabie aparţine noului rege încoronat în Segest. Comandanţii navelor cartagineze de luptă nu se amestecă niciodată în afacerile interne ale oraşului Panormos sau ale ţării Eryx. După cum bănuiesc eu, vor merge să primească sfaturi de la Consiliul din Cartagina. În fond, procedând aşa, noi nu vom avea nimic de pierdut.

După ce s-a scărpinat în cap, Dorieus a spus:

— Dionysios se ocupă de toate afacerile în legătură cu marea. Dacă el nu este de acord să dăm foc corabiei, nu o vom face. Şi poate că este mai bine aşa. Ar fi păcat să distrugem o corabie ce a costat atât de scump, mai cu seamă că ţara Eryx va trebui să aibă porturi puternice pentru a fi apărată.

Apoi Dorieus a restituit puterea asupra oraşului Panormos Consiliului de bătrâni şi le-a promis că se va întoarce, după ce va fi încoronat rege în Segest, pentru a distribui fiecăruia, după merite, răsplăţi şi pedepse.

Era o noapte întunecată, luna plină strălucea pe cer şi bărbaţii din Foceea hoinăreau pe străzile oraşului Panormos, cântau şi se numărau, una-două, unii pe alţii, pentru a se convinge că sunt trei sute. Eu eram neliniştit, fiindcă era din nou lună plină. Artemis încă mai avea putere asupra mea. Şi, după atâta sfat cu Dorieus şi Dionysios, nu ştiam unde este Arsinoe şi, în lumina tremurătoare a torţelor, m-am dus să o caut, şi i-am strigat numele.

Şi am găsit-o destul de repede în micul templu al zeiţei Istar, unde se strânseseră toate femeile lipsite de prejudecată ale oraşului, care voiau să-i aducă zeiţei jertfe, în noaptea cu lună plină, iubindu-se cu marinarii şi strângând astfel şi ceva bani, numai că trebuiau, mai întâi, să treacă din casă în casă pentru a-i găsi, fiindcă ei se împrăştiaseră prin oraş. În templu ardea tămâie în faţa zeiţei de lut înveşmântată şi împodobită de sărbătoare. Cum m-a văzut, Arsinoe a venit repede şi mi-a spus:

— Acesta nu-i decât un templu mizerabil, dar preotul a fost prietenos şi m-a ajutat să-mi spăl veşmintele. Să ştii că nu mai am de gând să merg pe nici o mare, cred că-mi ajunge, ci să slujesc undeva, în vreun templu.

— O, Arsinoe! am început eu să mă jelesc. Oare de ce-mi spui astfel de lucruri îngrozitoare în acest moment când mie îmi este atât de greu să te protejez, fiindcă sunt sub puterea lunii? Luna este atât de mare şi de înfricoşătoare şi eu nici nu-ţi mai cunosc chipul, ţi-ai aranjat atât de ciudat părul, te-ai împodobit atât de mult. Gândeşte-te la situaţia în care ne aflăm.

Mi-a aruncat o privire acuzatoare şi mi-a spus povăţuitor:

— Turms, prietenul meu! Când suntem pe pământ, nu trebuie să ai tu grijă de mine. Sunt eu în stare să-mi port singură de grijă. Şi nici nu este cazul să-mi atragi atenţia asupra situaţiei mele acum, după ce singură mi-am suportat deznădejdea şi deprimarea în acea înfricoşătoare şi interminabilă călătorie pe mare. Eu nu sunt nicidecum acea femeie care are nevoie să fie protejată şi să trăiască veşnic între patru pereţi, fie ei căptuşiţi şi cu cele mai fine ţesături, după cum nici tu nu eşti un bărbat care ai putea sta continuu între acei pereţi – despre care am spus – ca să mă protejezi. Aşa că, mai bine nu spune nimic şi nu mă provoca ca să mă cert cu tine. Să fim mulţumiţi că am scăpat de marea aceea teribilă.

Acea lipsă de echitate a vorbelor ei mi-a tulburat spiritul. În timpul călătoriei pe mare, noi ne-am înţeles mai bine decât oricând, fiindcă ea nu a vorbit atât de mult, şi a căutat doar să fie în apropierea mea pentru a se simţi în siguranţă. În acel moment eu aveam nevoie de ea pentru a mă simţi în siguranţă, dar ştiam deja că rugăminţile mele tot nu ar fi ajutat la nimic. Aşa că doar am oftat din greu. S-a uitat la mine, a zâmbit şi mi-a spus:

— O, Turms! Ceva, ceva, tot ai învăţat tu de când m-ai întâlnit. Eu te iubesc mai mult când eşti liniştit, decât atunci când mă provoci să mă cert cu tine. Vino să bei cu mine din vinul zeiţei, pe care preotul ni-l va oferi.

Era un miros ameţitor de tămâie în templu şi eu eram deja uşor ameţit de la vinul ce-l băusem la ospăţul oferit în cinstea lui Dorieus. Dar Arsinoe m-a condus imediat până la tronul zeiţei şi, în faţa lui, mi-a pus în mână o cupă. Am lăsat să curgă câteva picături pentru zeii subpământeni, apoi am sorbit vinul amestecat cu mirt. Preotul castrat al templului a început să-mi vorbească, dar Arsinoe i-a poruncit să-şi vadă de treburile lui şi mi-a spus:

— Cred că acum înţelegi că tu ar fi trebuit să-l dezlegi din funii pe Dorieus şi să instigi oamenii lui Dionysios la revoltă, nu-i aşa? Cât de mult am fi câştigat dacă ai fi ascultat sfaturile mele! Şi câtă suferinţă nu ar mai fi fost îndurată! Dar, cele întâmplate dovedesc că Dorieus este ceva mai mult decât un om.

Am protestat şi i-am spus că, după ultimele întâmplări, Dorieus nu mi-a dovedit nimic nou în afară de o imbecilitate practică, pusă în slujba imaginaţiei şi ideilor lui false. Dar Arsinoe mi-a spus cu convingere:

— Adică tu nu crezi că a fost de o mare utilitate pentru noi toţi legământul ce l-a încheiat cu zeiţa mării în timpul călătoriei noastre pe mare? Această zeiţă Thetis, despre care vorbeşte Dorieus, este doar una dintre înfăţişările marine ale zeiţei Afrodita, dar acest lucru nu-mi va micşora nicidecum puterea ce o voi avea eu în Eryx. Eu sunt preoteasa Afroditei şi-i împlinesc voia atât pe uscat, cât şi pe mare.

— Arsinoe, i-am atras eu atenţia, nu o mânia pe zeiţă! Doar ştii în ce situaţie te afli, pentru că tu ai părăsit templul ei.

Dar Arsinoe a spus cu încă şi mai multă însufleţire:

— Dar nu există nici o prevestire rea. Dimpotrivă, eu o simt pe zeiţă întrupându-se în mine cu o şi mai multă plinătate ca altădată. Şi la drept vorbind, sunt sigură că pruncul nostru, fie el băiat sau fată, este de descendenţă zeiască, iar tu eşti doar un intermediar de care zeiţa avea nevoie pentru ca acest copil să se nască pe pământ.

— Îţi mulţumesc, i-am spus eu, că ţi-ai amintit şi de intermediar când ai pomenit despre viitorul nostru copil. Acum câteva săptămâni uitasei că există şi aşa ceva.

Arsinoe mi-a prins atunci capul între mâini, mi-a sărutat obrajii şi am simţit doar aburii vinului ce-l băuse. Şi a spus:

— Este de necrezut că tu poţi fi invidios chiar şi pe propriul tău copil. Sunt deşarte gândurile, de te opui viitorului urzit pentru acest copil. Hotărârile şi acţiunile zeilor sunt atât de deconcertante şi, uneori, gândindu-mă la ele, simt cum mi se învârte capul. Dar le cunosc ceva mai bine decât le cunoşti tu.

Gândurile îmi erau oarecum amestecate, fiindcă eram deja ameţit de la vin, am trântit cupa pe pardoseala templului şi m-am ridicat.

— Priveşte-mă în ochi, Arsinoe! i-am poruncit.

Propria-mi voce am simţit-o atunci străină în urechi şi i-am mai spus o dată:

— Priveşte-mă în ochi! Şi spune-mi dacă mă cunoşti ori nu.

Şi-a ridicat ochii spre mine, m-a privit şi mi-a spus:

— Bineînţeles că te cunosc, Turms! Te cunosc mai bine decât pe oricare alt bărbat. Dar de ce răcneşti? Oare vinul zeiţei ţi s-a urcat la cap?

Ea nu mă cunoştea. Ea îmi cunoştea doar veşmântul, trupul muritor de argilă. Dar exista ceva ce mă împiedica să mă dezvălui ei. Luna plină strălucea pe cer şi i-am simţit razele cum îmi ardeau trupul după ce trecuseră prin zidurile groase ale templului. După atâtea suferinţe pe mare, după foamea şi setea de care am avut parte, simţurile îmi erau mai ascuţite şi vinul ce se strecurase în sângele meu era asemenea furtunii.

— Arsinoe! am strigat eu triumfător. Cândva m-ai întrebat dacă sunt muritor. Atunci, eu încă nu mă cunoşteam prea bine. Dar acum mă cunosc. Priveşte în ochii mei!

A evitat să mă privească în ochi şi a spus:

— Tu eşti doar un om, simţi foamea, setea, oboseala, pasiunea, dorinţa şi disperarea ca oricare fiinţă muritoare. Aşa mi-ai spus atunci şi, de când te cunosc, eu însămi am constatat că aşa este. Este adevărat că, atunci când te-am cunoscut, tu ai fost în ochii mei asemenea unui zeu. Dar apoi, te-ai micşorat, din ce în ce mai mult, până ce ai ajuns la dimensiunile unui muritor.

O priveam şi nu-mi venea să-mi cred urechilor. Îmi era imposibil să înţeleg cum de fiinţa care îmi era cea mai aproape nu mă poate cunoaşte.

— Sunt nemuritor, Arsinoe! i-am spus. Eu, Turms, am fost binecuvântat de fulger. Soarele şi luna mă doresc deopotrivă, dar eu nu m-am legat încă prin nici un jurământ de zeii văzduhului, pământului şi mării.

M-a privit cu milă Arsinoe, a scuturat din cap, mi-a mângâiat mâinile şi mi-a spus:

— O, zei! Cât de copilăros şi de plin de deşărtăciune eşti, Turms! Dar eu te cunosc pe tine mai bine decât te cunoşti tu însuţi! Marea te-a tulburat şi pe tine la fel cum l-a tulburat pe Dorieus, sau poate că din invidie pentru legăturile lui cu zeiţa mării s-au născut aceste gânduri în capul tău. Nu încape îndoială că pasiunea ta s-a revărsat asupra mea doar pentru că eu cunosc secretele zeiţei. Probabil ai gândit că astfel vei fi mai puternic. Dar nu ai reuşit, Turms! Sunt mai puternică decât tine. Pentru că sunt femeie, de aceea sunt mai puternică decât tine, chiar dacă acest lucru tu nu îl poţi înţelege.

Când am simţit mila ce o are pentru presupusa rătăcire a minţii mele, parcă toată puterea ce o aveam mi s-a scurs din trup. Şi am început să mă îndoiesc de mine însumi şi de forţa mea, m-am aşezat din nou şi am simţit cum mi se învălmăşesc gândurile. Aşa-i eram eu mai pe plac lui Arsinoe. S-a aşezat în genunchi în faţa mea şi mi-a mângâiat umerii.

— N-are nici un rost să fii invidios, a şoptit ea. Bineînţeles că Dorieus va fi întotdeauna mai important decât tine, fiindcă el ştie ce vrea. De fapt, tu nici nu ştii ce vrei. Dar eu te iubesc atât de mult, Turms, aşa cum eşti, de aceea te-am însoţit unde ai vrut tu şi am acceptat să trăiesc viaţa pe care o trăiesc şi ceilalţi oameni. Şi când am înţeles că îţi voi dărui un copil, o, Turms, am simţit, într-adevăr, că mă bucur aşa cum se bucură oricare femeie. Mi-am imaginat deja că avem via noastră, plantaţia noastră de măslini, casa noastră, caprele şi vacile noastre. Şi bineînţeles, că te voi avea şi pe tine în continuare. Încearcă să mă înţelegi! O femeie are nevoie de siguranţă. Tu doar zâmbeşti ironic când îţi vorbesc despre aceste lucruri, deşi ar trebui să înţelegi că doar succesul şi bogăţiile asigură siguranţa unei femei. M-aş fi mulţumit cu foarte puţin, doar să fiu împreună cu tine, Turms, de ai fi avut şi tu cât de cât un plan pentru viitorul nostru. Dar tu încă nu ştii ce vrei.

— Deci tu vrei bijuterii şi veşminte frumoase? am întrebat-o deprimat. Puterea pe care ai avut-o te-a făcut capricioasă şi dornică să-i faci pe bărbaţi să li se răvăşească mintea. Oricât de multe daruri ţi-aş oferi, tu încă vei mai voi. Sunt deja sătul, Arsinoe!

Ea s-a aplecat şi m-a sărutat pe obraji, a mişcat capricioasă din cap şi a spus:

— Poate că ai dreptate. Dar, fie acceptă-mă aşa cum sunt, fie goneşte-mă de lângă tine! Pentru că eu trebuie să mă gândesc, de acum înainte, nu numai la mine, ci şi la viitorul copilului meu. Am nevoie de siguranţă şi protecţie, şi mă voi îngriji singură de acest lucru, dacă tu nu eşti în stare să o faci.

Ea m-a învins şi m-a umilit atunci în templul zeiţei din Panormos, în acea noapte cu lună plină, şi m-a descurajat, fiindcă nu vedea în mine decât un om obişnuit. Dar nu am putut-o goni de lângă mine, chiar dacă atingerea ei îmi provoca suferinţe.

A doua zi dimineaţă, Dorieus i-a organizat pe foceeni pentru un marş reconfortant, ca să-i ajute să uite toate necazurile ce le-au avut pe mare, aşa a spus. În ciuda dificultăţilor de comunicare cu populaţia, bărbaţii din Foceea i-au făcut cunoscut numele şi i-au lăudat vitejia în tot oraşul. Abia înainte de plecare, când au fost aduse ofrande pentru zei în agora, gălăgia de pe străzi a încetat şi toată populaţia oraşului Panormos l-a privit ca sub efectul unei vrăji pe Dorieus, care era mai înalt cu un cap decât oamenii obişnuiţi, şi şi-au şoptit unii altora că este un bărbat invulnerabil, asemenea zeilor.

— Să pornim la drum! a spus el după ce s-a săvârşit ceremonia ofrandelor ce au fost oferite zeilor.

S-a mai uitat o dată în urmă şi a ieşit din oraş îmbrăcat cu armura lui de soldat, în ciuda faptului că era o zi caniculară şi soarele dogorea. Noi, cei trei sute, aşa după cum obişnuia să ne numească, am venit în urma lui şi ultimul era Dionysios, care învârtea în mâini biciul lui împletit din sfoară. Bogăţiile au fost descărcate de pe corabie şi puse pe spinarea animalelor, dar nu a mai fost atât de obositor acest transfer, fiindcă cea mai mare parte a comorii se pierduse în mare, o dată cu cele două penticontere.

Ajungând în câmpie, ne-am uitat în urmă şi am constatat, cu mare uimire, că mulţi bărbaţi din Panormos se alăturaseră armatei noastre. Când amurgul începea să se lase, sute de păstori şi de agricultori, înarmaţi cu ce-au găsit la îndemână, au îngroşat rândurile noastre. Iar când am făcut popasul pentru a înnopta, de-a lungul întregii poale a muntelui se vedeau luminile focurilor de vreascuri. Se pare că toţi oamenii de prin sate erau porniţi împotriva Segestului.

Când Arsinoe s-a dus să se odihnească, a venit Micon lângă mine. Avea ochii umflaţi, era obosit şi răscolit de nelinişte. S-a aşezat lângă mine pe pământul uscat şi m-a întrebat:

— Oare tu poţi înţelege, Turms? Dar este nevoie de o putere nemaipomenită ca aceşti bărbaţi să se alăture lui Dorieus doar după ce l-au văzut o dată. Pentru ei, el este un străin, nici măcar nu le cunoaşte limba. Cu toate acestea, şi-au pus bunurile lor în torbe, au făcut rost de spade şi de praştii şi l-au urmat.

I-am spus:

— Înţelegi singur câtă putere a obţinut el prin mine, prin tine şi prin Dionysios, ca să nu mai vorbim despre marinarii ce l-au urmat fără să protesteze. Dar spune-mi, oare tu crezi în aşa-zisul lui drept de moştenitor al Eryxului sau în povestea aceea cu legământul ce l-ar fi făcut cu zeiţa Thetis?

Micon a spus:

— Din moment ce ne-am decis să-l urmăm, este absolut necesar să credem în ceea ce-a spus, nu există alternativă. Dar sunt deja obosit de tot ceea ce este absolut necesar să cred, nu mai sunt tânăr şi simt acest lucru, iar marea a supt din mine ultimile puteri.

A izbucnit în plâns şi mi-a spus:

— Turms, prietene, nu mai pot. Mâinile şi picioarele mele sunt umflate, pielea de pe coate şi de pe genunchi este complet roasă, stomacului meu nu-i mai prieşte nici un fel de mâncare, iar vinul nu-mi mai aduce nici o bucurie, doar mă face să transpir. Însă ceea ce este mai rău, este că inima mea dă semne de oboseală, şi că, de atâta oboseală şi de atâtea situaţii care generează oboseala, am început să nu mai cred în lumea nevăzută şi în iniţiere. Sacrele taine ale iniţiaţilor au început să mi se pară născociri, iar vorbele sacre bombăneli stupide. Atât de obosit sunt.

M-am gândit un oarecare timp, apoi i-am spus:

— Eu nu râvnesc să fiu iniţiat. Dar, nu încape îndoială, oamenii trebuie să se agaţe de ceva, şi cel mai la îndemână exemplu îl oferă aceşti oameni nemulţumiţi şi nefericiţi, care i s-au alăturat lui Dorieus, fără să ştie ei înşişi de ce. Ca o turmă nătângă de oi, care este ademenită pentru a fi tunsă.

Micon a spus:

— Dar ei nu m-ar urma nicidecum pe mine. Nici pe tine nu te-ar urma, nici chiar pe Dionysios. Nu înţeleg de ce îl urmează pe Dorieus. Dacă el ar fi înţelept, dacă vorbele lui ar fi juste sau dacă le-ar promite, cel puţin, ceva, aş înţelege, dar el nu le-a promis nimic. Dimpotrivă, doar vorbe goale le-a spus şi s-a fălit în faţa lor, iar ei au fost mulţumiţi.

— Trăim vremuri ciudate şi valorile de altădată îşi pierd sensul, am spus eu. Totul este altfel decât odinioară. Dorieus are ambiţii şi planuri ce vrea să le împlinească. De aceea se deosebeşte de ceilalţi oameni, care înclină imediat să creadă că el este asemenea zeilor, din cauză că ei nu îi înţeleg pe zei. Cel înţelept nu este niciodată sigur pe el însuşi şi ştie că totul este inutil, fiindcă nimic nu se întâmplă aşa după cum dorim.

Şi Micon a spus:

— Sunt obosit de spaimele şi de dorinţele mele. Ceea ce am învăţat temeinic este să beau vin şi nu mi-a fost de nici un folos această învăţătură, fiindcă inima mea nu mai rezistă. Ca medic nu mai sunt atât de bun cum am fost, mă amăgesc doar, pentru a nu-mi pierde complet încrederea în cunoştinţele mele. În afară de aceste cunoştinţe, eu nu mai ştiu nimic, repet doar ce am auzit de la alţii. Faptul că trebuie să urmez un drum pe care nu eu l-am ales, mă sufocă, la fel ca un colier de fier strâns peste gât. Din toate punctele de vedere, simt că sunt un om neîmplinit.

După trei zile de marş epuizant, foceenii, neobişnuiţi cu uscatul, au început să murmure şi să-şi arate jupuiturile şi rănile de pe picioare. Dar Dorieus le-a spus:

— Eu am mers în tot acest timp în faţa voastră şi am purtat şi această armură de metal pe mine, totuşi nu am transpirat câtuşi de puţin. Voi nu purtaţi decât armele voastre şi veşmintele vă sunt uşoare.

Iar ei i-au răspuns:

— Ţie îţi vine uşor să vorbeşti astfel, fiindcă nu eşti asemenea cu noi.

În primul râu ce ne-a apărut în cale, s-au aruncat cu toţii în apă şi şi-au turnat apă în cap şi şi-au plâns suferinţele. Vorbele cu care Dorieus i-a încurajat atunci nu i-a ajutat, dar au fost nevoiţi să creadă în şfichiul biciului lui Dionysios, aşa că şi-au continuat de bunăvoie marşul.

Apoi Dorieus i s-a adresat astfel lui Dionysios:

— Tu nu eşti câtuşi de puţin prost şi, după cum văd, ai început deja să înţelegi care sunt responsabilităţile unui comandant de război terestru. Noi ne apropiem de Segest, şi un bun comandant îşi îndeamnă oamenii să mărşăluiască până la epuizare, pentru a nu mai avea putere să fugă din faţa duşmanului. Drumul de la Panormos la Segest este ideal, ca şi cum zeii l-ar fi măsurat, pentru a se săvârşi antrenamentul de care avem nevoie. Cum ajungem la Segest, ne aşezăm în ordine de luptă.

Dionysios i-a răspuns trist:

— Doar tu însuţi îţi înţelegi vorbele. Noi suntem marinari, nu soldaţi. Şi refuzăm să ne desfăşurăm aşa după cum vrei tu în luptă. Este preferabil să rămânem grupaţi şi să ne protejăm unul pe altul, aşa după cum procedăm şi în războaiele navale. Dar, bineînţeles, te vom urma de vei merge tu înainte.

Dar Dorieus s-a enervat şi i-a răspuns că lupta trebuie să se desfăşoare în conformitate cu legile războiului, pentru ca şi generaţiile care vor veni să aibă un model după care să se orienteze. Cearta lor a fost întreruptă de apariţia din pădure a unui grup de sicani, înveşmântaţi în piei de animale. Aveau chipurile şi trupurile pictate în roşu, negru şi galben. Şeful lor, a cărui faţă era ascunsă sub o mască înspăimântătoare din lemn, a dansat mai întâi în faţa lui Dorieus, după care i-a aruncat lângă picioare capetele câtorva nobili din Segest, care începuseră să putrezească deja şi miroseau urât.

Ei au povestit că în pădurile lor au sosit magi, care le-au oferit sare şi le-au prevestit înscăunarea unui rege nou în Segest. Încurajaţi de aceste prevestiri, au plecat din pădurile lor şi au atacat culturile. Dar nobilii Segestului i-au urmărit cu cai şi cu câini, iar ei i-au atras într-o cursă şi au ucis o parte dintre ei.

Însă, temându-se ei de răzbunarea locuitorilor din Segest, au venit să ceară protecţie lui Dorieus. Şi au mai spus că, din timpuri despre care nimeni nu îşi mai aduce aminte, s-a transmis din tată în fiu că, odinioară un străin de aceste meleaguri, un bărbat puternic, a învins în luptă directă pe regele din Segest din acele vremuri, a restituit pământurile primilor locuitori ai Segestului şi a promis că mai târziu, urmaşul lui va veni să-şi revendice moştenirea. Ei l-au numit pe Dorieus Ercle şi au spus că speră că Ercle îi va omorî pe elimi şi va restitui terenurile sicanilor.

Dorieus a acceptat omagiile lor ca pe ceva care i se cuvenea, fiindcă ei au fost cei dintâi ce au recunoscut drepturile lui ereditare. Însă, enervat de felul în care vorbeau, a vrut ca ei să pronunţe corect numele străbunului lui Herakles, dar nu a reuşit şi ei i-au spus în continuare Ercle. Dorieus a scuturat din cap şi a spus că nu poate fi fericit când aude cum vorbesc barbarii.

Barbari erau, fără îndoială. Nu aveau arme din metal. Doar vârfurile suliţelor lor erau din metal, iar şefii aveau câteva cuţite şi spade, fiindcă negustorii din Segest nu aveau voie să vândă arme sicanilor. În pădure, neavând cuţite de metal, doborau copacii cu ajutorul focului.

Dar cunoşteau alte lucruri, diferite de cele ale locuitorilor oraşelor şi respectau legile pădurilor lor, adică nu doborau niciodată un copac în care locuiau nimfele pădurii sau nu se aplecau să bea apă din izvoarele în care locuiau nimfele apei. Iar preotul lor băuse cu o seară înainte băutura ce-i stimula calităţile de prezicător, care era făcută dintr-un decoct de boabe otrăvitoare, ciuperci şi rădăcini de plante, aşa că, fiind el în transă, a văzut sosirea lui Dorieus, de aceea ei au ştiut când să-i iasă în cale.

Însă când Dorieus i-a întrebat dacă vor să se alăture armatei noastre şi să atace împreună cu noi Segestul, ei au refuzat şi au spus că preferă să lupte în păduri şi în munţi dacă este nevoie, dar războiul în câmpie nu le este pe plac, fiindcă lor le este teamă de cai şi, mai cu seamă, de câinii de vânătoare. Dar, l-au asigurat că vor urmări lupta din ascunzişurile pădurii şi-i vor încuraja armata bătând în tobele lor din lemn.

Dorieus i-a privit atent, şi-a frecat bucuros mâinile şi a spus:

— Aceştia vor fi hiloţii regatului meu. Toate merg mai bine decât am sperat, mai bine nici că se poate. Când voi domni eu în Segest, nu va mai fi nici un tânăr atât de neinstruit, încât primul sican ce-i va ieşi în cale să-l poată omorî. Dar acest lucru cred că n-are nici un rost să-l ştie deocamdată sicanii.

După aceea, în timp ce ne continuam drumul, în întâmpinarea noastră au mai ieşit cete de sicani, care ne salutau şi-l aclamau pe Dorieus: Ercle! Ercle! Agricultorii din Panormos, ce se alăturaseră armatei noastre, se minunau şi spuneau că nu au ştiut până atunci că atât de mulţi sicani sunt în Eryx. Şi era de mirare că ne ieşeau în întâmpinare, fiindcă ei se temeau de ceilalţi oameni şi nu obişnuiau să-şi părăsească niciodată pădurile. Când schimbau produse cu negustorii din Segest, le puneau într-un loc cunoscut, apoi, după ce negustorii plecau, se duceau să-şi ia marfa de schimb.

Apoi, în faţa ochilor noştri au apărut câmpiile roditoare ale Segestului cu altarele şi cu monumentele lor. Dorieus a poruncit să nu călcăm peste culturile de cereale, pentru că el se considera deja proprietarul lor. Dar pe câmp nu era nimeni, fiindcă locuitorii Segestului se refugiaseră deja în oraş.

Când am ajuns în dreptul monumentului ridicat în cinstea lui Filipos din Crotona, pe care Dorieus îl considera un impostor, Dorieus s-a oprit şi a spus:

— Aici vom lupta, ca spiritul tatălui meu să fie răzbunat pentru nedreptatea ce i s-a făcut.

Atunci am văzut lângă zidurile oraşului o mulţime agitată de oameni şi Dorieus a poruncit bărbaţilor din Foceea să bată în scuturi, pentru a arăta că nu este în intenţia noastră de a intra în oraş prin surprindere. După care, a trimis un crainic, care a proclamat drepturile lui ereditare asupra coroanei câinelui din Segest şi l-a invitat pe regele în funcţie să poarte o luptă corp la corp cu Dorieus. Şi trupa noastră a făcut un popas şi ne-am aşezat împrejurul altarelor şi monumentelor ca să mâncăm, să bem şi să ne odihnim. Se înţelege că, în ciuda interdicţiei lui Dorieus, multe culturi au fost călcate în picioare, fiindcă armata noastră avea acum câteva mii de oameni, dacă-i puneam la socoteală şi pe sicanii din ariergardă.

Eu cred că locuitorii din Segest au fost mai supăraţi când au văzut cum le sunt distruse culturile, decât a fost Dorieus pentru că nu au putut fi respectate exigenţele sale. Când a văzut culturile iremediabil pierdute şi a înţeles că bătălia este inevitabilă, regele lor i-a convocat pe atleţi şi pe nobili. Şi au fost înhămaţi caii, care de ani de zile nu erau folosiţi decât la curse paşnice, la carele de luptă. Chiar dacă regele din Segest nu avea puterea pe care o aveau regii sacrificiali ai Ioniei, coroana câinelui îi impunea câteva obligaţii, printre care conducerea conflictelor armate. Aşa după cum aveam să aflăm mai târziu, el nu şi-a dorit nicidecum să conducă lupta şi ar fi renunţat fără ezitare la coroana câinelui din Segest, de aceea, pe când erau înhămaţi caii, a întrebat dacă cineva din suita lui doreşte coroana, dar niciunul dintre nobili nu a vrut să o accepte.

Aşa că nu le-a mai rămas nobililor din Segest altceva de făcut, decât să se încurajeze unul pe altul, mângâindu-se cu amintirea poveştilor în care se spunea despre vitejia străbunilor lor şi despre oasele duşmanilor ce au fertilizat din belşug câmpiile Segestului. Şi în timpul acesta, mesagerii regelui mergeau din poartă în poartă prin oraş să-i convoace pe bărbaţii apţi de luptă să se înfrunte cu armata lui Dorieus, dar cetăţenii oraşului au spus că această ceartă politică pentru coroana regală nu-i priveşte. Presupun că nobilii şi proprietarii ştiau prea bine că cetăţenii oraşului nu-i iubesc şi că, mai degrabă i-ar fi omorât pe ei în învălmăşeala luptei, decât să apere zidurile oraşului.

Aşa că, atât nobilii, cât şi proprietarii de pământuri sau de alte bunuri au băut vin şi şi-au făcut libaţiile rituale ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, pentru a avea curajul să moară demni, dacă aceasta era soarta ce le era dată. Şi au preferat să-şi ocupe timpul ungându-şi trupul cu uleiuri şi aranjându-şi părul. Apoi au luat câinele sacru din templul lui şi l-au dus în mijlocul celorlalţi câini.

Dar, până la urmă s-au hotărât să lupte, au deschis larg porţile oraşului şi au trimis mai înainte carele de luptă la care erau înhămaţi caii. Şi carele de luptă s-au aliniat să protejeze porţile oraşului. Era un spectacol încântător, cum nu se mai văzuse într-o bătălie de mai bine de o generaţie. Erau douăzeci şi opt de care de luptă, dintre care trei trase de câte patru cai, celelalte atelaje având doar câte doi cai. Iar caii arătau minunat cu panaşele lor şi cu harnaşamentele brodate cu argint. Locuitorii Segestului erau foarte mândri de caii lor şi se lăudau cu ei, spunând chiar că, dacă grecii ar veni cu atelajele lor de cai la un concurs, elimii ar ieşi învingători. Însă grecii nu au venit niciodată pe stadionul lor.

În spatele carelor înaintau luptătorii îmbrăcaţi în armuri grele, nobilii, mercenarii şi atleţii. După luptători veneau câinii şi stăpânii de haită, după care urmau aruncătorii de pietre cu praştia şi arcaşii.

Îi auzeam deja pe conducătorii atelajelor cum îşi încurajau caii. Când au văzut caii ce se apropiau de noi cu nările fremătând şi cum din copitele lor săreau scântei când alergau peste pietre, bărbaţii din Foceea au început să tremure şi scuturile lor s-au izbit unul de altul. Dar Dorieus le-a spus calm că, atunci când vor ajunge caii la o distanţă convenabilă, ei nu au altceva de făcut decât să le înfigă suliţele în burtă. Dar când carele de luptă au fost aproape de noi, oamenii din Foceea au alergat în goană şi s-au ascuns după monumente şi altare şi au strigat de acolo că asta-i treaba lui Dorieus, să se descurce cum o putea cu caii, fiindcă nu este domeniul lor. Văzând aceasta, restul trupei noastre s-a retras în spatele unui canal săpat în pământ pentru irigarea culturilor, după care au tras înspre ei podeţul pe care au trecut.

În timpul acesta, Dorieus a lansat două suliţe, a rănit unul dintre caii unei cvadrige şi l-a omorât pe conducătorul carului, al cărui cadavru a căzut pe pământ în momentul în care Dorieus şi-a retras spada. Am lansat şi eu una dintre suliţe, absolut la nimereală. Suliţa a atins uşor calul unui atelaj, care, speriat, s-a ridicat pe picioarele din spate, aşa că, cea de-a doua suliţă i-am înfipt-o direct în burtă. Mă hotărâsem, orice-ar fi să fie, să nu îl părăsesc pe Dorieus, pentru a arăta că şi eu pot fi tot atât de curajos precum este el, deşi, în ceea ce priveşte măiestria şi forţa, nu aveam cum să-l egalez. Era o deşertăciune această hotărâre a mea, o ştiam prea bine, şi, mai ales, nu era câtuşi de puţin raţională. Dar mă consolasem gândind că această hotărâre este doar un mijloc de a mă încerca pe mine însumi, poate că un mijloc mai bun decât oricare altul.

Când a văzut Dorieus cât de sprinten şi de degajat m-am încumetat să atac acea cvadrigă, s-a aruncat cu şi mai multă patimă în luptă asupra atelajului cel mai apropiat, a lovit caii cu spada şi atelajul s-a răsturnat. În acest timp, săgeata unui arcaş din trupa noastră a străpuns ochiul unuia dintre caii altui car de luptă. Erau speriaţi de-a binelea caii, şi picioarele lor erau obişnuite doar cu cursele, nicidecum cu războiul.

Dar, când a văzut regele Segestului că frumoşii lui cai sunt răniţi şi sângerează sau se zvârcolesc în spasmele morţii, a strigat deznădăjduit tuturor conducătorilor de atelaje să se întoarcă. Iar mulţi dintre nobilii tineri au izbucnit în plâns şi au strigat că mai bine mor ei, decât să vadă suferinţa acestor animale. Şi au urlat la noi ameninţându-ne. Carele care nu au fost avariate s-au îndreptat de îndată spre oraş, în timp ce conducătorii de care, ale căror cai au fost omorâţi sau răniţi, uitând că sunt în război şi trebuie să fugă, s-au aplecat asupra cailor, i-au sărutat şi mângâiat pe cei în agonie, au plâns şi i-au strigat pe multele nume, cu care îi dezmierdau, pe cei care muriseră.

După ce au ajuns lângă zidurile oraşului, cei ce s-au întors au coborât de pe carele de luptă şi au încercat să liniştească animalele, care nechezau şi erau acoperite de sudoare, şi ei ne-au înjurat şi ne-au ameninţat cu pumnii. Atunci s-au întors şi oamenii din Foceea de după altarele strămoşilor, unde stătuseră ascunşi şi s-au adunat în jurul lui Dorieus, cu scuturile strânse unul lângă altul, ca un zid, cei din spate apărând primul rând. La rândul lor, răsculaţii Eryxului au traversat înapoi şanţul de irigaţie, plini de noroi din creştet până-n tălpi, şi şi-au strâns cu hotărâre măciucile şi spadele în mâini în vederea luptei.

Apoi luptătorii cu echipament greu ai Segestului s-au dat la o parte şi înspăimântătoarele haite de câini, îndemnate de stăpânii lor, au început să alerge spre noi cu burţile aproape lipite de pământ, cu gurile deschise, în care li se vedeau colţii strălucitori. Mi-am pus în grabă armura şi genunchierele de metal, iar oamenii din Foceea s-au strâns sub scuturile lor pentru a se apăra de câini. Dorieus a început apoi să răcnească la câini, aşa cum obişnuiesc să poruncească cei care-i dresează şi nu a omorât nici un câine, ci doar i-a lovit puternic cu pumnii pe cei care au sărit să-l muşte de gât, încât aceştia au căzut schelălăind la pământ. Dar, cu toată gălăgia şi hărţuiala dimprejur, la un moment dat, de departe, din spatele nostru, s-au auzit răcnetele disperate ale sicanilor, care alergau să se ascundă de câini în pădure. Când a auzit urletele de teamă ale sicanilor, Dorieus a izbucnit în râs, şi poate că această dezinvoltură a lui în faţa atacului câinilor i-a ajutat pe foceeni să capete curaj. Însetaţi de sânge, câinii au trecut de oamenii apăraţi cu scuturi şi s-au aruncat cu cruzime asupra revoltaţilor din Eryx, care nu aveau cum să se protejeze şi au rupt cu colţii lor îngrozitori grumazuri, şi le-au sfâşiat braţele şi picioarele. Dar acest lucru s-a întâmplat doar până când oamenii s-au convins că doar cu o lovitură de bâtă pot omorî un astfel de câine. În fond, ei se abţinuseră, pentru că era în firea lor să nu încalce legile Segestului, iar legile din Segest pedepseau aspru pe oricine ar fi avut curajul doar să lovească un câine de rasă. De cele mai multe ori, de erau din întâmplare muşcaţi de un câine, ei sau femeile lor, sau dacă un câine omora o oaie sau un copil, sufereau în tăcere şi nu se osteneau să meargă cu plângeri împotriva stăpânului câinelui sau să se răzbune în vreun alt fel.

Eu nu cred că Krimisos, câinele sacru al Segestului, a fost trimis cu bună ştiinţă la atac. Mai degrabă, înclin să cred că a fost scăpat din lesă sau, poate că, garda lui i-a dat drumul dintr-o rea intenţie. Cert este că, acest animal sacru cu blana cenuşie din cauza bătrâneţii, care a stat liniştit ani de zile în curtea şi în templul său sacru, era împreună cu ceilalţi câini ce ne-au atacat. Gras, de o statură impresionantă, se uita zăpăcit în jurul lui, incapabil să înţeleagă ce se întâmplă. Lătratul, schelălăiala şi agresivitatea congenerilor lui îl făcea să tremure, iar pentru botul şi nasul lui sensibil, mirosul sângelui ce se prelingea pe pământ era o ofensă. Când l-a văzut, Dorieus l-a chemat şi câinele sacru a venit imediat lângă el, s-a aşezat şi l-a privit în ochi, iar Dorieus l-a mângâiat pe cap şi i-a vorbit. I-a promis că după ce va ajunge rege, îi va da de soţie o fată încă şi mai frumoasă decât soţiile ce i-au fost dăruite până atunci. După ce l-a ascultat cu atenţie, câinele sacru s-a culcat la picioarele lui Dorieus. Apoi, întorcând capul înspre luptătorii în armuri ai Segestului, a mişcat din mustăţi şi a mârâit deschizând imensa lui gură şi dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi.

Bărbaţii din Foceea nu au înţeles prevestirea bună ce o adusese câinele sacru, dar nobilii din Segest, nu încape îndoială, au înţeles-o, din moment ce toţi strigau şi fluierau ca să-l determine pe câinele sacru să se întoarcă. Însuşi regele, care vedea cum puterea i se strecoară printre degete, îşi striga şi fluiera câinele. Dar câinele îl privea melancolic pe Dorieus şi îi lingea încălţările placate cu bronz.

M-am aplecat şi eu şi am mângâiat câinele sacru, care mi-a lins cu generozitate şi prietenie mâinile. Dar Dorieus mi-a poruncit să las câinele în pace. Era al lui.

Încă şi mai mult au fost îngroziţi nobilii din Segest când au văzut cum le sunt omorâţi câinii lor de rasă. Şi ei au fluierat şi i-au strigat să se întoarcă, dar câini, ce dăduseră de gustul sângelui, nu s-au întors şi au continuat să muşte şi să sfâşie şi, bineînţeles, mulţi câini au murit de la loviturile de bâtă sau de spadă. După ce l-a întâlnit pe câinele sacru al Segestului, Dorieus a ordonat oamenilor să nu mai omoare nici un câine, dar nimeni nu era chiar atât de nebun să se lase sfâşiat fără a încerca să se apere.

Şi Dorieus i-a vorbit din nou câinelui sacru şi i-a spus să stea de gardă la monumentul ridicat în cinstea tatălui său. Era monumentul ridicat în cinstea lui Filipos din Crotona, cel la care se referea, dar probabil că Dorieus uitase acest lucru, fiindcă dorinţa şi imaginaţia lui erau mai puternice decât realitatea. Iar câinele sacru a mişcat din mustăţile cenuşii şi a rămas întins pe pământ.

Apoi Dorieus a aruncat o privire în spatele lui spre foceeni, l-a strigat pe Dionysios, a bătut cu spada în scut, după care a pornit la atac împotriva luptătorilor în armură ai Segestului. Eu am mers alături de el şi în dreapta lui a apărut Dionysios cu spada în mână.

Dorieus nu s-a mai uitat în spatele lui. Nici Dionysios. Păşeam în acelaşi rând, niciunul mai în faţă sau mai în spate, Dorieus din cauză că ţinea la rangul lui, Dionysios pentru onoarea lui, iar eu din vanitate. Parcă mergeam în trap. Iar în spatele nostru se auzeau strigătele de luptă ale bărbaţilor din Foceea şi zgomotul paşilor lor. Şi, la un moment dat, din spate s-au auzit tobele de lemn, ceea ce proba că sicanii se întorseseră din pădure ca să ne încurajeze.

Doar câteva sute de paşi ne despărţeau de oamenii din Segest, dar mie acea distanţă mi s-a părut atunci cel mai lung drum al vieţii. Din vanitate am parcurs eu acel drum şi m-am uitat tot timpul ca să nu fiu în urmă cu un pas faţă de Dorieus şi am ridicat scutul ca să mă apăr de suliţele ce zburau spre noi, la aceeaşi înălţime la care l-a ridicat Dorieus. Braţul mi se îndoia de greutatea suliţelor înfipte în scut; una dintre ele chiar îl străpunsese, dar acest lucru nu l-am observat decât mai târziu. Dar, aşa după cum a mai făcut o dată, demult, Dorieus a retezat cu o lovitură rapidă de spadă cozile de lemn ale suliţelor ce-mi îngreuiau scutul. Şi acest lucru s-a întâmplat exact când eram în faţa primului rând de oameni cu echipament greu din Segest.

Fiecare luptă are o desfăşurare plină de neprevăzut. Un picior poate să-ţi alunece pe ceva, spada să-ţi zboare din mâini, fiecare clipă este altfel şi, după o clipă de disperare poate veni o clipă în care eşti stăpân pe situaţie. Şi nici victoria noastră nu a putut fi aşa după cum dorise Dorieus mai înainte de a începe lupta. De cele mai multe ori, în luptă se amestecă şi zeii, care, nu se ştie din ce pricini, sunt invidioşi unul pe altul, şi pot distruge într-o clipă o victorie aproape sigură.

Sunt unii oameni – şi din această categorie fac parte toţi înţelepţii Ioniei – care nu cred în nimic altceva decât în pământ şi în mare, în foc şi în văzduh. Astfel de oameni nu cred că zeii s-ar amesteca în vreo luptă şi i-ar putea influenţa desfăşurarea. Dacă se amestecă apă cu noroi, nimic nu este clar mai înainte ca agitaţia amestecului să înceteze; abia după ce nimic nu mai mişcă, apa limpede rămâne la suprafaţă, iar pământul se depune la fund. Spun înţelepţii că apa este viaţa, iar afundarea în noroi este moartea. Dar niciunul nu spune cine tulbură apa şi de ce o tulbură.

Se mai spune că zeii pot aprecia condiţiile favorabile şi pot oferi clipa cea mai bună, dar că de omul însuşi şi de modul în care îşi alege drumul depinde coincidenţa clipei alese de el cu clipa favorabilă oferită de zeul Kairos. Aşa gândesc mulţi oameni care au curaj; unii reuşesc, alţii nu. Dar cei disperaţi gândesc că tot ceea ce se întâmplă doar orbeşte se întâmplă.

Cred că toate acestea sunt doar vorbe fără conţinut. Pentru că, aceleaşi vorbe, unii le interpretează într-un fel, iar alţii într-un alt fel. Aşa că, nu prea complicata idee că zeii s-ar amesteca în războaie, este o explicaţie corectă, în orice caz, mult mai bună decât altele.

În timpul luptei, gâtul ţi se usucă, inima îţi este ameţită, puterea pe care o ai este mai mare decât oricând şi nici rănile nu te dor. Eu mă îndoiesc că cineva, care a participat la o mare bătălie, a putut urmări, în acelaşi timp, modul în care s-a desfăşurat. Pentru că, în orice luptă, fiecare este preocupat doar să-şi apere propria viaţă. În primul rând al celor din Segest, scuturile erau legate între ele cu un soi de agrafă din metal, pentru a fi ca un zid de nestrăpuns, dar tocmai acest lucru a fost spre folosul nostru, fiindcă, după ce a fost doborât unul dintre luptători, toţi au căzut, unul după altul, şi noi am ajuns în foarte scurtă vreme la cel de al doilea rând. Abia atunci a început, de fapt, adevărata luptă, om împotriva altui om, spadă împotriva altei spade.

Oamenii din Segest erau luptători slabi, însă mânia de care au fost cuprinşi după ce şi-au văzut animalele, ce le iubeau, lovite şi omorâte, a făcut din ei adversari de temut. Nobilii luptau pentru bogăţiile lor şi pentru puterea heraldică ce o aveau, fără de care viaţa pentru ei nu mai avea nici un sens. Încă şi mai aprig luptau atleţii, care, toată viaţa lor, se antrenaseră ca să-şi dezvolte forţa şi talentul de luptători, pentru a-i distra pe stăpânii lor. Dar, în lupta corp la corp, atleţii şi-au abandonat spadele şi scuturile, şi, folosind mănuşile de fier, au sfărâmat cu uşurinţă grumazuri, maxilare şi ţeste. Chiar şi cu mâinile goale ei au sugrumat câţiva foceeni, care nici nu au avut timp să-şi folosească spada.

Slăbiţi după peregrinarea noastră pe mare, epuizaţi după lungul marş până la Segest, noi nu puteam susţine o luptă prelungită. Speranţa noastră era bazată pe atacuri prin surprindere şi rapide. De aceea Dorieus a preferat străpungerea primului rând de luptători şi lupta directă chiar în mijlocul armatei lor. Însă lupta nu a fost câtuşi de puţin uşoară, fiindcă, redresându-se, oamenii din primul rând ne-au încercuit.

Dionysios rezista atacurilor datorită nemaipomenitei forţe a trupului său viguros. Dar când luptam alături de Dorieus, aveam o mai mare siguranţă, fiindcă, în ciuda faptului că era în luptă cu un adversar de temut, el observa imediat tot ceea ce se întâmpla în jurul lui. Aşa se face că, atunci când, împiedicându-mă de un cadavru, am căzut în genunchi, el a intervenit exact în clipa în care unul din nobilii Segestului urma să-şi înfigă spada în mine şi l-a ucis. Cât priveşte oamenii revoltaţi ai Segestului, care s-au alăturat armatei noastre, erau neputincioşi în lupta corp la corp şi mulţi dintre ei au fost ucişi. Totuşi, au reuşit, uneori, să doboare din adversari, când au lansat pietre cu praştia sau când au fost mai mulţi împreună. Cei din Segest au omorât atât de mulţi dintre ei, încât pământul a devenit alunecos de la sângele celor răpuşi şi groaza a început să domnească în rândurile oamenilor noştri.

Cu strigăte victorioase, cei din Segest s-au năpustit asupra noastră. Sudoarea şi sângele mă orbeau, trupul îmi era amorţit, braţele obosite, şi, nu ştiu de unde, am găsit forţa să lovesc în continuare, şi am lovit puternic fără să mă opresc o clipă. Cred că atunci era deja prea târziu pentru a mai scăpa cu fuga, aşa că, pentru oamenii noştri nu mai exista altă alternativă, trebuiau să lupte până la capăt.

Iar Dionysios a început să-şi încurajeze oamenii şi le-a strigat:

— Bărbaţi ai Foceei! Străbunii noştri au luptat pe această câmpie, aici sunt mormintele lor. Sunt pământuri foceene aceste morminte pe care noi trebuie să le apărăm, şi, mai ales, trebuie să ne apărăm viaţa!

Şi i-a încurajat şi pe cei ce-şi pierduseră speranţa şi şovăiau să se mai arunce în toiul luptei, strigându-le:

— Amintiţi-vă că voi sunteţi bogaţi şi trebuie să vă bucuraţi de bogăţiile voastre! Lepădăturile Eryxului abia aşteaptă să pună mâna pe bogăţiile noastre, de vom muri.

Un răcnet de ură au scos în acelaşi timp bărbaţii epuizaţi de oboseală din Foceea. Pentru un moment, luptătorii oraşului Segest au lăsat scuturile jos, şi Dorieus a strigat privind înspre înaltul cerului:

— Ascultaţi, oamenii mei, se aude din cer fâlfâitul de aripi al zeiţei victoriei!

El a vorbit în acel răgaz scurt, care se iveşte câteodată în toiul unei lupte aprinse, şi vorbele lui au fost încurajatoare. Eu nu ştiu nici acum dacă va fi fost adevărat fâlfâitul acela de aripi, pe care toţi l-am auzit atunci, sau dacă doar imaginaţia noastră a dat an sens concret vorbelor lui Dorieus.

Ca şi cum ceva supranatural i-ar fi împins, oamenii din Foceea au fost cuprinşi de un entuziasm care a descătuşat din ei forţe neştiute, fiindcă Dorieus s-a avântat în luptă şi mai vijelios decât înainte, iar alături de el, Dionysios, ca un taur furios, a dezlănţuit un adevărat măcel în rândurile apărătorilor oraşului Segest, lovindu-i cu barda. Cu o furie oarbă, bărbaţii Foceei s-au aruncat în luptă, cu acea energie a disperării, care poate distruge orice, şi au rupt liniile hopliţilor Segestului. Cei care erau în spatele lor şi aveau arme uşoare, văzând furtuna ce se stârnise din partea armatei noastre, au rupt-o atunci la goană într-o mare dezordine.

Violenţa acestei răsturnări neaşteptate de situaţie l-a luat prin surprindere pe regele Segestului, aşa că nu a avut timp să scape urmăririi lui Dorieus, care l-a omorât dintr-o lovitură, mai înainte ca acesta să fi avut timp să-şi ridice spada ca să se apere. Coroana câinelui i-a căzut de pe cap şi s-a rostogolit apoi pe pământ, iar Dorieus a ridicat-o şi a pus-o pe capul său.

Adevărul este că, nu acest fapt i-a impresionat pe oamenii din Segest, fiindcă ei nu ţineau nici la rege, nici la coroana câinelui. În schimb, câinele sacru, care a venit atunci şi s-a culcat la picioarele lui Dorieus, le-a lăsat o foarte puternică impresie. Dar acest lucru, oamenii din Foceea l-au ignorat. Ei s-au mulţumit să strige că victoria este a noastră, chiar dacă rândurile apărătorilor Segestului s-au strâns din nou în spatele nostru, şi accesul în oraş încă ne-a fost interzis, fiindcă în faţa porţilor erau mulţi războinici şi cai.

Dar, deodată, dinspre porţile oraşului s-au auzit urlete şi conducătorii de care de luptă, care tocmai se hotărâseră să facă o tentativă de atac împotriva noastră, au întors carele şi s-au apropiat de porţi strigând că totul este pierdut. Poporul Segestului, care a urmărit de pe zidurile oraşului desfăşurarea luptei, a crezut încă după primul atac, atunci când carele de luptă au fugit de pe câmpul de luptă, că victoria este a noastră. Aşa că, după ce a dezarmat prin surprindere pe cei câţiva gardieni, ce încă mai erau la posturile lor, poporul Segestului a luat puterea şi a închis porţile oraşului.

După ce au înţeles că răzvrătitul popor al oraşului pusese mâna pe putere, apărătorii oraşului au încetat lupta şi au început să discute aprins între ei. Şi, în acest timp, nu prea numeroasa noastră armată şi-a croit drum spre porţile oraşului şi nimeni nu ne-a mai împiedicat să ajungem acolo. Dimpotrivă, s-au dat la o parte din calea noastră, iar unii s-au apropiat de ziduri şi şi-au strigat prietenos sclavii sau au încercat să le escaladeze, fiindcă, la drept vorbind, zidurile oraşului nici nu erau prea înalte. Zidurile erau construite din cărămizi de argilă şi întărite cu bolovani şi buşteni de lemn.

De fapt, poporul Segestului, care luase puterea, era alcătuit din negustori bogaţi şi meşteşugari, care aveau lucrătorii lor, sclavi şi ucenici. Până atunci, ei nu se amestecaseră niciodată în problemele guvernării Segestului. Segestul şi, prin intermediul Segestului, toate provinciile ţării Eryx, erau guvernate de nobili şi de proprietari de terenuri, ce-şi transmiteau drepturile din tată în fiu. Dintre aceştia era ales, din când în când, regele ce purta coroana câinelui. Aşa că, orăşenii Segestului nu aveau nimic comun cu răzvrătiţii agricultori şi păstori care ne însoţeau.

După ce am ajuns noi la porţile oraşului, Dorieus a început să lovească cu scutul şi să strige ca să fie deschise, şi a ridicat în mâini coroana câinelui pentru a-şi justifica exigenţa. De altfel, coroana era cam strâmtă pentru capul lui Dorieus, fiindcă nobilii ţării Eryx aveau capetele mai mici decât grecii, ca şi câinii lor de rasă cu boturi ascuţite, care semănau foarte bine cu stăpânii lor.

Şi, spre marea noastră uimire, porţile oraşului s-au deschis scârţâind, iar în întâmpinarea noastră au venit fiii lui Tanaquil, care conduseseră revolta. Ei l-au salutat pe Dorieus şi nu era pe faţa lor nici o urmă de entuziasm, mai degrabă ai fi putut spune că aveau chipurile ursuze. După ce cei patruzeci de supravieţuitori foceeni au intrat în oraş, fiii lui Tanaquil au dat ordin să fie închise porţile. Dintre puţinii foceeni ce mai erau în viaţă, mulţi erau răniţi şi au căzut, nemaiputând să se ţină pe picioare. Ceilalţi, care erau încă în putere, i-au ridicat şi i-au purtat în braţe. Aşezată de-o parte şi de alta a străzii, mulţimea l-a salutat pe Dorieus şi i-a preaslăvit vitejia de luptător. Apoi în întâmpinarea noastră a apărut Tanaquil, care era înveşmântată într-un peplu bogat şi avea părul aranjat şi împodobit aşa cum îl au femeile din Cartagina. O sclavă ţinea deasupra capului ei o umbrelă, pentru a o proteja de soare. Eu nu sunt sigur dacă arborele genealogic al lui Tanaquil era considerat autentic în Cartagina, dar în Segest, toţi oamenii se înclinau în faţa ei cu respect.

Ea şi-a înclinat capul cu respect şi a întins amândouă braţele spre Dorieus. Dorieus i-a pus în mâini coroana câinelui, pentru a-şi elibera propriile mâini, apoi a privit împrejur cu un aer nătâng, neştiind ce să facă în continuare.

Gândeam că el ar fi trebuit să-şi salute mai călduros soţia, chiar dacă în timpul călătoriei pe mare se unise, după cum ne povestise adesea, cu zeiţa Thetis, cea cu pielea atât de albă. Aşa că am salutat-o eu cu mai multă căldură şi i-am spus:

— Tanaquil, te salut din toată inima! În această clipă tu eşti strălucitoare ca soarele, dar Arsinoe a rămas în spatele monumentelor funerare împreună cu bogăţiile noastre şi trebuie să mergem degrabă acolo, mai înainte ca nobilii Segestului să o atace.

Iar Dionysios i-a spus lui Dorieus:

— Pentru orice lucru este o clipă prielnică, Dorieus, şi nu aş fi vrut să te deranjez într-un moment atât de important. Numai că bogăţiile noastre se află în spatele altarelor funerare şi îmi este teamă ca nu cumva agricultorii şi pastorii ce ne-au însoţit să le fure.

Dar Dorieus, ieşind din starea confuză în care era şi regăsindu-şi siguranţa, a spus:

— Aşa este, am uitat de asta. Am răzbunat osemintele tatălui meu şi i-am redat linişte spiritului său. Cât despre numele impostorului Filipos din Crotona, el trebuie şters de pe mausoleu. În locul acestui nume va fi gravat următorul text: În memoria lui Dorieus din Sparta, tatăl regelui Dorieus al Segestului, cel mai frumos bărbat al timpului său, de trei ori învingător al Olimpiadei. Şi se va adăuga lista descendenţilor din Herakles, de acolo de unde eu mi-o amintesc.

Am explicat apoi fiilor lui Tanaquil ce dorea Dorieus şi ei au răsuflat mai întâi uşuraţi, după care, au spus că nu au nimic împotriva îndreptării erorii ce se săvârşise. Dimpotrivă, sunt fericiţi că dorinţele lui Dorieus se mărginesc doar la un lucru atât de neînsemnat.

Apoi Dorieus a spus:

— Prea puţin mă interesează pe mine ce se întâmplă cu bogăţiile, iar Arsinoe ştie ea singură să-şi poarte de grijă, mai cu seamă că-i înconjurată de-o mulţime de bărbaţi. Însă eu l-am lăsat lângă monumentul tatălui meu pe câinele sacru Krimisos, acest lucru mă îngrijorează. Sunt deja epuizat după această luptă şi parcă nu m-aş mai încumeta să merg până acolo. Vrea cineva să mi-l aducă?

Nici un om din Segest nu s-a oferit să o facă, iar bărbaţii din Foceea au spus că şi ei sunt peste măsură de obosiţi, iar de la rănile de pe urma luptei, abia de se mai pot ţine pe picioare.

A oftat din greu Dorieus şi a spus:

— Se pare că pe umerii săi, un rege poartă o încărcătură grea. Eu mă simt deja singur în ceata de muritori a regatului şi nu pot avea încredere în nimeni. Regele este în slujba poporului, deci tot el îşi este primul slujitor. Aşa că nu-mi rămâne decât să mă întorc singur să-mi aduc câinele. Nu îl pot lăsa acolo, fiindcă nu pot uita că el mi s-a supus şi mi-a lins picioarele.

Emoţionată de vorbele lui, Tanaquil a izbucnit în plâns şi l-a implorat să nu meargă. Oamenii din Foceea l-au privit cu ochii holbaţi, iar Dionysios a spus că, fără îndoială, Dorieus îşi pierduse minţile. Dar Dorieus a poruncit să fie deschise porţile şi a pornit-o de unul singur spre altare. Era atât de obosit, încât abia îşi mişca braţele şi scutul i se bălăngănea într-o mână, iar spada o târa pe pământ. Coiful şi-l pierduse în toiul luptei; în rest, echipamentul îi era plin de pete roşii de sânge.

Lângă zidurile oraşului, nobilii Segestului erau strânşi în jurul atelajelor, iar luptătorii cu echipament uşor se certau între ei în gura mare. Cât priveşte ceata de agricultori şi de păstori din ţara Eryx ce ne însoţise, era din nou în spatele şanţului de irigaţie. Iar dacă te uitai cu multă atenţie spre pădure, vedeai feţele pictate ale sicanilor, care încă nu se îndepărtaseră de marginea ei şi, din când în când, loveau în tobele lor de lemn.

Dorieus păşea pe câmpul plin de cadavre. Din când în când se auzeau gemetele disperate ale câte vreunui muribund, care cerea apă. Dorieus privea cu atenţie şi când întâlnea cadavrul unui foceean, se oprea o clipă şi-l saluta spunându-i pe nume.

— Tu nu ai murit! îi striga el fiecărui cadavru cunoscut. Tu eşti invulnerabil şi încă suntem noi trei sute şi trei sute vom fi pentru eternitate.

Când a trecut printre cadavre, doar glasul lui s-a auzit, toate celelalte au fost atunci ca nişte scâncete. Segestanii se uitau neîncrezători la el, dar nimeni nici nu a gândit să-l atace. Norii grei, care fuseseră tot timpul deasupra capetelor noastre cât a ţinut lupta, se destrămaseră, şi razele soarelui făceau ca armura însângerată a lui Dorieus să sclipească.

Oamenii Foceei şuşoteau între ei:

— Este clar că el nu este un muritor obişnuit; el este asemenea zeilor, dar noi ne-am îndoit multă vreme de asta.

Iar Dionysios a completat scârbit:

— Într-adevăr, nu este ca oricare alt muritor, el este un imbecil.

În sfârşit, când a ajuns în apropierea monumentului funerar al lui Filipos din Crotona, l-a strigat pe nume pe câinele sacru. Animalul s-a ridicat imediat, a dat vesel din coadă şi l-a privit în ochi cu dragoste. După aceea, cu o voce puternică, Dorieus a invocat spiritul tatălui său şi, după ce a aşteptat un moment convenabil, cât credea el că îi trebuie unui spirit să ajungă aproape de suprafaţa pământului, i-a spus:

— Eşti oare mulţumit, o, tu, Dorieus, tatăl meu? Odihneşte-te în pace şi nu mă mai tulbura!

Mai târziu, se povestea că din interiorul monumentului s-a auzit o voce cavernoasă care i-ar fi spus:

— Sunt mulţumit, o, fiul meu, Dorieus! De-acum înainte mă voi odihni în pace.

Eu am fost acolo şi nu am auzit nimic şi sunt convins că nimeni nu avea cum să audă vreo vorbă rostită de spiritul tatălui lui Dorieus, din moment ce locuitorii Segestului ridicaseră monumentul în cinstea lui Filipos din Crotona cu câteva zeci de ani în urmă, iar cadavrul tatălui lui Dorieus probabil că fusese îngropat în câmp împreună cu alte sute de cadavre de spartani. Chiar dacă afirm acest lucru, nu ştiu dacă Dorieus a minţit. S-ar putea ca el să fi auzit acea voce din interiorul lui, fiindcă, la drept vorbind, aşa după cum el a povestit, cu spiritul tatălui său mai discutase înainte, atât pe mare, cât şi pe uscat, fiindcă i se arăta uneori în vis. El nu a povestit niciodată despre acest răspuns ce i l-ar fi dat tatăl său, dar nici nu i-a contrazis pe cei care au povestit în prezenţa sa despre aceasta.

Animalele de povară fuseseră mânate de stăpânii lor până la canalul de irigaţie; ei îşi imaginaseră că ar putea să se facă nevăzuţi şi să-şi însuşească bogăţiile noastre. Dar punte nu mai era, aşa că nu au putut să-l depăşească şi nu au riscat să se împotmolească acolo, fiindcă era destul de adânc.

Dorieus i-a strigat şi le-a poruncit să se întoarcă. Atunci i-a răspuns cu o voce cristalină Arsinoe – ce era pe spatele unui măgar – că acei oameni grosolani au vrut să o răpească şi să fure bogăţiile noastre. Şi ea a mai spus că atunci când a văzut ce se petrece pe câmpul de luptă, Micon a început să bea cu furie vin şi a băut până n-a mai fost în stare de nimic, aşa că ea, Arsinoe, l-a închis într-un coş mare de nuiele, ce era gol.

Nu a fost nevoie de prea multe vorbe şi stăpânii măgarilor s-au întors de bunăvoie la porunca lui Dorieus şi au început să se smiorcăie şi au strigat într-un glas că ei nu sunt nicidecum vinovaţi. După aceea, toată ceata de revoltaţi din ţara Eryxului şi-a făcut curaj şi, după ce a trecut prin şanţul de irigaţie, s-a alăturat şovăind grupului nostru.

Însă când Arsinoe s-a apropiat de noi cu colivia în care era pisica, de indignare, câinelui sacru al Segestului i s-a zburlit tot părul de pe spinare şi a început să mârâie. De aceea, Dorieus a socotit că este mai înţelept să se depărteze cât mai mult de Arsinoe pentru a nu obliga sacrul animal să suporte nedoritul miros al pisicii. De data aceasta, când am ajuns aproape de porţile oraşului, nobilii au vrut să se repeadă asupra lui Dorieus şi să-l omoare, dar văzându-l ei pe sacrul câine Krimisos, şi-au întrerupt brusc înaintarea şi s-au ascuns după scuturile lor.

În urma lui Dorieus veneau cei douăzeci de măgari cu spinarea încovoiată sub greutatea ce o cărau, conduşi de stăpânii lor, iar după ei un măgar, pe spinarea căruia era un coş mare în care, generoasă, Arsinoe îl închisese pe Micon. Iar după acesta, păşea nesigur, ţinându-se de coada măgarului, Likymnios, cel pe care toată lumea îl credea mort în cursul luptei şi al cărui nume Dorieus îl menţionase când trecuse printre rândurile celor căzuţi. De fapt, se întâmplase aşa: Arsinoe, care avea o slăbiciune naturală pentru bărbaţii viguroşi, văzându-l încă de departe pe Likymnios, cel despre al cărui mădular viril toată lumea vorbea, i s-a părut că încă mai este în viaţă şi a insistat pe lângă stăpânul măgarului pe spinarea căruia era coşul în care zăcea Micon să-l pună în coş şi pe Likymnios, dar acesta nu a vrut nici în ruptul capului, spunând că se va rupe coşul sub greutatea a doi bărbaţi. După ce toată sporovăiala s-a terminat, Likymnios a făcut un efort şi s-a agăţat cu mâinile de coada măgarului; în felul acesta a reuşit să meargă cu noi până în oraş.

După măgari au intrat pe poartă şi bărbaţii din Segest cu echipament uşor, care, la drept vorbind, se bucuraseră în sinea lor că poporul luase puterea. Iar împreună cu ei erau şi câţiva îngrijitori de câini, care-şi pierduseră câinii în luptă. Oamenii din oraş s-au împotrivit ca ei să intre, dar amândoi fiii lui Tanaquil au insistat spunând că acei oameni sunt cei mai pricepuţi crescători de câini. Până în acel moment, în Segest, creşterea câinilor era un privilegiu al aristocraţiei.

Însă, când au vrut să intre în oraş agricultorii şi păstorii răsculaţi ai ţării Eryx, porţile s-au închis ostentativ în faţa lor. Dorieus şi-a exprimat imediat nemulţumirea, dar fiii lui Tanaquil l-au convins că aşa este mai bine, fiindcă de ar intra în oraş, aceştia din urmă s-ar apuca de furat şi ar provoca multă dezordine. Până la urmă, Dorieus s-a împăcat cu gândul că nu are nici o datorie faţă de acei oameni şi a spus:

— Ce vină am eu că aceşti oameni s-au ţinut după mine? Nu eu i-am îndemnat să vină şi nici nu le-am promis nimic.

După ce a văzut că încă mai suntem câţiva în viaţă, Likymnios a fost tare fericit că a avut atâta putere să se sustragă morţii şi ne-a îmbrăţişat pe fiecare şi i-a repetat fiecăruia numele, dar o oarecare îndoială tot mai era în el, fiindcă de fiecare dată a întrebat:

— Chiar eşti viu? Oare tu respiri? Spune-mi, eşti sigur că şi eu trăiesc?

Şi ne-a povestit:

— Dar eu chiar am fost mort. Zăceam pe pământul năclăit de sânge şi nu respiram, dar, ca într-un vis, am auzit la un moment dat glasul lui Dorieus, şi el m-a strigat şi mi-a spus că eu nu am murit. Aceste vorbe m-au încurajat, şi, pe când încercam să mă ridic, a apărut Arsinoe, care, dacă a văzut că nu reuşeşte să-l convingă pe stăpânul măgarului să mă pună în coşul ce-l purta pe spinare, m-a îndemnat să încerc să mă ţin de coada măgarului. Poate că alţii s-ar simţi dezonoraţi să se ţină de coada unui măgar, dar eu, un om simplu, sunt mulţumit că am scăpat cu viaţă.

Şi Likymnios a mai povestit că în seara dinaintea bătăliei a avut un vis urât. Ce anume a văzut în vis, el nu a povestit nimănui, dar unii au afirmat că ar fi văzut o nimfă. În orice caz, el a socotit acel vis o prevestire rea şi s-a gândit că, probabil, va muri. De aceea, dimineaţă, după ce s-a trezit, şi-a luat rămas-bun de la prietenii lui cei mai buni şi le-a dăruit tot ce avea el mai de preţ în desaga sa. Purtarea lui ciudată i-a deprimat oarecum pe prietenii săi, dar niciunul nu a fost prea mirat, fiindcă încă mulţi alţi bărbaţi au ştiut cu anticipaţie că vor muri.

— Bănuiesc că de va fi ştiut vreunul dintre atleţii Segestului că încă mai respir, a mai spus el, mi-ar fi străpuns burta cu spada fără să stea prea mult pe gânduri.

Dar după ce s-a săturat de pălăvrăgit, a spus prietenilor cărora le dăduse de dimineaţă bunurile sale că drept ar fi ca ei să i le dea înapoi, iar ei i le-au restituit, fiindcă era evident că el încă nu era mort.

Între timp, cei răniţi se tânguiau şi spuneau:

— Oare de ce vom fi cărat tot drumul cu noi un medic atât de renumit? Oare de ce l-am îngrăşat şi plătit? Doar pentru ca acum, când avem nevoie, el să doarmă beat ca un porc?

În numele prieteniei ce ne lega, am răsturnat coşul în care era Micon şi el s-a rostogolit pe pământ, apoi am aruncat cu apă rece, până ce, într-un sfârşit, s-a trezit. S-a ridicat în picioare, dar nu înţelegea nici unde se află, nici ce se petrece împrejurul lui. Însă, experienţa, pe care o avea, se pare că era atât de mare, încât, aşa beat cum era, a trecut de la un rănit la altul şi s-a achitat cu conştiinciozitate de datoria lui de medic – unii au spus că a lucrat mai bine chiar decât atunci când era treaz. Fără nici o ezitare, el a curăţit rănile provocate de arme, a pus la loc în articulaţii oasele deplasate de la loviturile de pumn ale atleţilor Segestului şi a cauterizat rănile provocate de muşcăturile câinilor. Acest lucru nu le-a fost pe plac bărbaţilor Foceei şi ei au spus:

— Nu ne mai face şi asta, medicule Micon! Suntem noi destul de rezistenţi. Dacă nu am murit până acum, nu mai murim noi niciodată.

Dar pe Micon l-a enervat neîncrederea lor şi le-a spus:

— Dacă vă gândiţi că nu este nevoie de ceea ce vă fac eu, vă înşelaţi. În timp ce voi luptaţi eu am fost în transă divină şi am văzut clar chipurile cenuşii ale celor care urmează să piară şi chipurile clare ca soarele ale celorlalţi. Vitalitatea ce o au îi ajută să se refacă pe unii care au cele mai groaznice răni, în timp ce alţii nu rezistă la o rană banală de adâncimea unui deget.

Şi clătinând din cap, a mai spus:

— Din experienţa medicilor care au fost în multe războaie se ştie că în războiul pe un pământ cultivat, rănile sunt mai periculoase decât într-un război pe un pământ sterp. Acest lucru este valabil şi pentru cai, iar cei mai mulţi cai răniţi pe un teren cultivat mor în convulsii după câteva zile de suferinţă.

Dar oamenii din Foceea nu l-au crezut. Totuşi, cei cărora Micon le-a prevăzut moartea au murit şi chinurile morţii au fost atât de cumplite, încât ceilalţi nici nu rezistau să-i privească. Cei care au fost de faţă când ei au murit au afirmat că, în clipa morţii, pe faţa lor s-a putut vedea un zâmbet mai înspăimântător decât grimasa de pe chipul Gorgonei. Likymnios nu a murit, deşi avea răni cumplite şi mulţi au aşteptat în zadar să-şi recupereze darurile pe care deja el le oferise o dată. Şapte dintre cei care au murit au fost cei cărora Micon le-a pus banul în gură, iar doi, cărora Micon nu le-a spus nimic. Dar Micon mi-a mărturisit că, deşi ştia că ei vor muri, nu le-a spus, fiindcă aceştia erau oameni periculoşi, care, la mânie ar fi putut să-l omoare, dacă el le-ar fi vorbit despre lucrurile divine şi le-ar fi pus în gură banul pentru lumea cealaltă.

În ceea ce mă priveşte, aveam genunchii jupuiţi, o rană în braţ de la o lovitură de suliţă şi o rană deschisă la gât de la o săgeată. Cea din urmă a fost mai serioasă şi Micon a tăiat şi a lărgit rana pentru a extrage vârful săgeţii ce rămăsese înfipt în carne. Dar Micon a spus că rănile mele au fost uşoare şi simbolice doar pentru a-mi aminti că am un trup muritor.

Nici nu aş fi vrut să-mi mai amintesc despre rănile ce le-am văzut eu atunci la ceilalţi oameni. Dacă totuşi am amintit de ele, este pentru că, după ce aproape toţi oamenii din Foceea au avut atât de mult de suferit de pe urma acelei lupte, Dorieus nu s-a sfiit să îi adune şi să le vorbească astfel:

— Nu este în intenţia mea să vă supăr, dar nobilii din Segest sunt pe câmpul din faţa porţilor oraşului cu scuturile în mână, gata de atac. Aşa că noi ar trebui să ieşim din oraş şi să continuăm lupta.

Dar pe oamenii din Foceea aceste vorbe i-au enervat peste măsură şi l-au huiduit pe Dorieus şi i-au spus să-i lase în pace şi să fie mulţumit că poartă pe cap coroana câinelui din Segest, pentru care au murit atâţia oameni.

Aveam tot trupul înţepenit şi i-am spus:

— Ascultă, Dorieus! Încetează cu nebunia asta! Până acum te-am urmat, dar de acum încolo, nici vorbă.

Dionysios şi-a numărat oamenii, apoi a început să plângă. Şi i-a spus lui Dorieus:

— Noi am fost trei sute de bărbaţi, iar acum nu mai sunt nici atâţi câţi trebuie să fie pe o galeră cu cincizeci de vâsle. Spiritele celor morţi nici nu pot trage la rame, nici nu pot ridica velele. Niciodată nu mi-am putut imagina că aşa ceva are să mi se întâmple.

Dorieus nu a mai insistat, şi-a scos coiful de pe cap, a oftat din greu şi a spus:

— Poate că am împlinit deja ceea ce trebuia făcut, dar îmi este teamă că, până la urmă, tot va mai trebui să luptăm, fiindcă nobilii Segestului nu se vor lăsa.

Fiii lui Tanaquil i-au spus atunci că deja cursese destul sânge şi că Segestul are, totuşi, nevoie de luptători pentru menţinerea puterii în ţara Eryxului. Şi i-au promis că vor negocia cu nobilii, aşa că n-are de ce să se teamă, fiindcă nimănui nu-i mai prieşte războiul.

— Fiii mei au dreptate, a spus şi Tanaquil. De altfel, cred că este timpul să te odihneşti şi tu puţin. Cred că, cel mai important lucru pe care îl ai tu de făcut în acest moment, este să duci câinele sacru la locul lui. Apoi ne vom retrage ca să discutăm împreună despre evenimentele ce s-au petrecut în ultima vreme.

Dar Dorieus părea dezorientat, ochii lui priveau aiurea şi i-a spus cu o voce stinsă lui Tanaquil:

— Eşti atât de departe de mine, Tanaquil. Parcă ar fi trecut mulţi ani de când ne-am întâlnit în Himera. Chipul tău a îmbătrânit mult şi obrajii îţi sunt mai vestejiţi decât ultima oară când te-am văzut. Dar, bineînţeles, voi duce câinele în templul lui, după aceea mă voi duce la templul lui Herakles. În nici un caz n-am de gând să pălăvrăgesc cu tine, când am atâtea lucruri importante de făptuit.

Nu i-au fost prea agreabile vorbele lui, dar Tanaquil a încercat să zâmbească dezvelindu-şi dinţii strălucitori de fildeş. A spus:

— Într-adevăr, am slăbit fiindcă am fost neliniştită pentru tine. Dar îmi voi reveni acum, că eşti cu mine. Şi nu mă îndoiesc că altfel ţi se vor părea toate după ce te vei fi odihnit.

La rândul lor, fiii lui Tanaquil au spus că primul lucru care trebuie făcut, cât mai degrabă, este construirea unui nou templu, fiindcă grânele de pe câmp au fost călcate în picioare şi pământul a fost năclăit de sânge. Suferinţa pământului trebuie răscumpărată, aşa au spus prevestirile clarvăzătorilor şi socotitorilor anilor.

Descurajat de-a binelea, Dorieus s-a lăsat pe mâna slujitorilor, care i-au desfăcut armura şi l-au înveşmântat într-o robă feniciană, împodobită cu imaginile nimfei din Segest şi a câinelui sacru, ce aveau deasupra capetelor luna şi stelele. Populaţia Segestului l-a urmat în procesiune de sărbătoare spre templul lui Krimisos, dar ajungând acolo, câinele sacru s-a împotrivit să intre în locul bine cunoscut de ani de zile. I-a aruncat priviri rugătoare lui Dorieus şi s-a opus, dar Dorieus era mai puternic şi l-a târât până în curtea sacră a templului. După aceea, câinele sacru s-a aşezat pe picioarele din spate şi a început să urle. Şi a refuzat cu demnitate să mănânce hrana ce i-a fost adusă şi nici apă nu a băut.

Îndreptându-şi coroana de rege de pe cap, care era simbolul legăturii cu sacrul zeu-câine al râurilor şi nu avea o altă valoare decât faptul că era foarte veche, Dorieus, care îşi pierduse deja răbdarea, a spus:

— Urletele acestui câine îmi distrug urechile şi-mi înceţoşează gândirea. Dacă nu-l veţi face să tacă, am să-l biciuiesc pe acest animal.

Din fericire, mulţimea nu i-a înţeles vorbele. Dar şi eu eram deprimat, pentru că în urletele lui erau prevestiri proaste. M-am întors spre Tanaquil şi i-am spus:

— Oare îmi amintesc eu bine? Ştiam că în obiceiul acestui oraş este ca în fiecare an să fie căsătorită cea mai frumoasă fecioară a Segestului cu câinele sacru. De ce nu este aici soţia lui ca să-i poarte de grijă?

— Este doar o tradiţie, care nu implică nici o responsabilitate, mi-a răspuns Tanaquil. De fapt, fecioara împarte doar tortul de nuntă împreună cu câinele sacru, după care pleacă. Dar, în onoarea lui Dorieus, am putea să-i găsim o altă fecioară pentru a-l consola.

Pe faţa lui Dorieus se putea citi nerăbdarea pentru a se împlini cât mai repede propunerea lui Tanaquil. Tanaquil a strigat apoi spre mulţime şi după o clipă a apărut, alergând, o fetiţă, a intrat în îngrăditură unde se găsea câinele, a înfăşurat mâinile împrejurul gâtului lui şi a început să-i şoptească ceva la ureche. Surprins, câinele a vrut la început să se sustragă, dar fetiţa îl ţinea puternic. Până la urmă, animalul a încetat să mai urle şi a privit-o cu recunoştinţă pe copila ce-l mângâia. Invidioasă, mulţimea a început apoi să strige că nu ar fi trebuit să-i fie îngăduit unei cerşetoare să se apropie de câinele sacru şi că, acest lucru fiind unul dintre prerogativele nobililor, a fost încălcat unul dintre cele mai importante obiceiuri vechi. Dar Tanaquil le-a răspuns:

— Mult mai multe obiceiuri străvechi au fost violate în această zi. Dar dacă însuşi Krimisos, câinele sacru, a acceptat-o pe fata aceasta şi este mulţumit, nimeni nu poate reproşa nimănui nimic.

Locul împrejmuit unde trăia câinele sacru făcea parte din reşedinţa regală. Tanaquil dăduse deja poruncă să fie pregătită mâncarea pentru a ne ospăta. Palatul nu fusese locuit multă vreme şi, din cauză că în el se găseau multe relicve sacre, provenind, în parte, de la diverse animale, mirosea îngrozitor. Era vechi, dar nu fusese construit după arhitectura grecească, după cum fuseseră construite casele nobililor. Dar lui Dorieus i-a plăcut şi a dat poruncă să fie evacuată locuinţa vecină cu palatul regal, pentru a se instala acolo oamenii din Foceea. Şi a mai poruncit ca locuitorii Segestului să-i îngrijească pe răniţi.

Tanaquil s-a agitat şi a vegheat ca Dorieus să se poată restabili. A fost spălat, uns cu uleiuri şi masat, bineînţeles că doar pe părţile nerănite ale trupului, apoi slujitorii l-au purtat pe braţe până în sala banchetului. Când a încercat să mănânce, a dat totul afară, fiindcă nu putea să înghită nimic, şi-a cerut iertare comesenilor şi a spus:

— Se pare ca hrana terestră nu mai este pe plac trupului meu de când, în sala din adâncul mării, zeiţa Thetis mi l-a făcut invulnerabil. Aşa după cum vedeţi – şi voi puteţi să pipăiţi cu mâinile voastre de vă îndoiţi – niciuna dintre rănile mele nu este prea gravă. Bănuiesc că suliţele şi spadele s-ar fi împiedicat de pielea mea chiar şi de-aş fi luptat neechipat cu armuri.

Tanaquil a fost puternic mirată, s-a uitat la noi cu răutate şi i-a spus tăios:

— Ce vrei să spui, nobilul meu soţ? Ai cumva dureri de cap? Probabil că eşti prea obosit de nu poţi mânca, fiindcă altădată mâncarea ce ţi-o dădeam îţi plăcea nespus de mult.

Dorieus a zâmbit descurajat, apoi a vărsat din nou un lichid verzui, deşi nu mâncase nimic. Trist, din cauza stării în care era, a spus:

— Eu nu înţeleg ce mi se întâmplă. De când mi-am atins ţelul, mă simt teribil de slăbit, fiindcă nu am pentru ce să mai lupt. Să nu mai văd această coroană a câinelui! Pute îngrozitor. De altfel, totu-i împuţit în casa asta şi miroase a câine. Cred că de la mirosul acesta îmi este atât de rău.

Tanaquil i-a spus:

— Vino mai aproape şi respiră parfumul meu. Aşteptându-te pe tine, am pus sclavele să-mi ungă trupul cu cele mai fine esenţe de flori, iar pe frunte încă mai sunt urmele uleiului parfumat.

Dorieus i-a mirosit fruntea, după care şi-a retras capul scârbit şi, încruntând din sprâncene, a spus mânios:

— Şi tu miroşi a câine, Tanaquil!

Apoi s-a aplecat şi şi-a apăsat pântecele cu mâna şi a început să se I tânguiască.

— Ca şi cum aş fi din nou pe corabie, a spus el. Şi mă clatin în acest pat convivial cum mă legănam în braţele dragostei mele. Ea mi-a dăruit desfătări divine şi m-a hrănit cu hrana zeilor. O, Thetis, Thetis! Aici, pe pământ, te voi regreta etern. Sper că mă înţelegi şi-mi dai iertare, Tanaquil, fiindcă eşti femeia mea, chiar dacă miroşi a câine.

Tanaquil a privit cu răceală spre noi şi, în special, spre Arsinoe, care şi-a lăsat privirea în pământ. I-am explicat repede lui Tanaquil ce se întâmplase cu Dorieus pe mare, iar Micon s-a dus lângă ea şi i-a spus în şoaptă, mai clar, despre ce este vorba.

Tanaquil s-a uitat încă o dată, bănuitoare, spre Arsinoe, după aceea a alungat gândul şi a scuturat din cap. Mângâind buzele lui Dorieus, i-a spus:

— Eu îţi înţeleg pactul ce l-ai săvârşit cu această Thetis a ta şi nu sunt câtuşi de puţin geloasă pe ea. Însă cred că cel mai bine ar fi să nu ieşi câteva zile din casă. Este mai respectat un rege care nu se arată mulţimii şi nu se amestecă în treburile lipsite de importanţă ale oamenilor de rând. Am ales pentru tine câteva veşminte de fecioară, sunt în camera noastră de dormit. Asemenea străbunului tău Herakles, te vei îmbrăca şi tu câteva zile în veşminte de femeie şi vei face toate treburile pe care doar femeile le fac. Pentru a curma indignarea zeilor că te-ai iubit cu Thetis.

Oamenii din Foceea au ascultat vorbele lui Tanaquil cu gurile căscate de uimire, dar niciunul dintre ei nu a râs. Dionysios a spus că, într-adevăr, Dorieus făcuse exces de virilitate în ultima vreme, aşa că nu este rău de se va păzi de invidia zeilor în veşminte de femeie.

Amabilitatea lui Tanaquil şi prietenoasa înţelegere a lui Dionysios l-au calmat pe Dorieus. A închis ochii şi capul i-a căzut într-o parte, pe perne. L-am dus pe braţe până în camera de odihnă şi l-am lăsat acolo pe pat. Tanaquil s-a aşezat alături şi i-a pus drăgăstoasă capul pe pieptul ei. Pe jumătate adormit, el a început să sugă de la sânul ei ca un copil, apoi a adormit profund. Eu nu am văzut nimic deosebit în asta, dar bărbaţii Foceei au afirmat că ei nu au văzut până atunci un semn mai important decât acesta. Şi au spus că ei sunt convinşi de originea divină a lui Dorieus. După ei, nu există în lume bărbat asemenea lui.

L-am lăsat pe Dorieus şi ne-am întors să bem vin în cinstea victoriei noastre, şi, pe când beam vin, au început bărbaţii din Foceea să se întrebe unii pe alţii: Iar acum ce vom face? Şi, de fapt, ce-am câştigat? Bogăţii încă nu avem. Dimpotrivă, comoara noastră s-a micşorat vizibil din cauza războiului. În oraş nu putem merge să furăm, pentru că este oraşul lui. Dorieus a promis că vom domni peste Eryx, dar am văzut atâţia agricultori răzvrătiţi împotriva celor ce domnesc peste ei şi nici de lucrat pământul nu suntem noi obişnuiţi. Câmpul nostru este marea, doar pe mare suntem noi iscusiţi.

Dionysios a spus:

— Bărbaţi ai Foceei! Am rămas în viaţă a zecea parte din câţi am fost, iar bogăţiile noastre s-au înjumătăţit. Deci, ne putem consola că noi, cei care mai suntem încă în viaţă, nu am pierdut nimic, dimpotrivă, suntem încă şi mai bogaţi. Dar aici, noi suntem doar nişte străini şi niciodată nu vom ajunge să simţim că aici suntem acasă. Şi poate că au şi cartaginezii un cuvânt de spus în această ţară a Eryxului. Atunci ce vom face?

Astfel au discutat ei multă vreme şi i-au enumerat pe toţi cei care au murit. Şi pentru fiecare nume pomenit au adus jertfă de vin, să aibă linişte mortul în întunecatul regat subpământean, şi cel mai harnic băutor a fost Likymnios, care, din când în când, spunea că niciodată până în acea seară, vinul nu i s-a părut că are un gust atât de bun. De aceea, toţi au început să bea mai pătimaş spunând că nu se ştie ce aduce ziua de mâine, aşa că cel mai înţelept ar fi să-şi bea şi minţile. Apoi, când ei nu s-au mai ostenit să amestece vinul cu apa, i-am spus lui Arsinoe să se ducă la culcare.

Timp de douăsprezece zile, Dorieus nu şi-a făcut apariţia. În acest timp, în Segest s-a restabilit ordinea. Nobilii i-au atacat prin surprindere pe răzvrătiţii din Eryx, care, până la urmă, s-au declarat învinşi şi s-au întors să lucreze pentru stăpânii lor. Cât despre sicani, locuitorii Segestului le-au oferit sare şi vase din argilă şi ei au plecat să trăiască în pădurile lor, la fel ca şi până atunci.

Apoi poporul s-a împăcat cu nobilii şi ei s-au întors la casele lor împreună cu caii, câinii şi atleţii, convinşi că, încredinţând poporului responsabilitatea afacerilor publice, dar păstrând în continuare simbolurile rangurilor lor, vor avea şi mai mult timp să se ocupe de creşterea cailor şi dresarea câinilor, precum şi să privească competiţiile atletice. Şi-au dat acordul nobilii şi în ceea ce priveşte căsătoriile fiicelor lor cu negustorii cei mai bogaţi sau cu artizanii cei mai talentaţi, care puteau astfel moşteni terenuri şi creşte haite de câini, chiar dacă nu erau nobili prin naştere.

În cea de-a treisprezecea zi, şi-a făcut apariţia şi Dorieus. După ce şi-a agăţat spada pe unul din pereţii sălii banchetului, mi s-a adresat prietenos:

— Te respect, Turms, chiar dacă nu întotdeauna ai fost alături de mine în luptă. Am fost o dată sau de două ori fericit că ţi-am putut salva viaţa, dar despre asta n-are nici un rost să mai vorbim. Vreau să fac din tine regele Eryxului, fiindcă i-am promis lui Arsinoe că va fi deasupra tuturor preoţilor şi preoteselor zeiţei.

Dar eu nu aveam nici un chef să plătesc oameni dispuşi să meargă ca să cucerim Eryxul. Chiar şi Arsinoe, în starea în care era, s-a arătat înţeleaptă şi i-a spus:

— Dar nu este nici o grabă. Bineînţeles, pentru mine, cel mai bine ar fi să ajung din nou slujitoarea zeiţei, dar este mai bine ca aceasta să se întâmple abia peste un an.

Iar Tanaquil a spus:

— Într-adevăr, tu nu ai nici un motiv să te grăbeşti ca să ajungi la templul din Eryx, Istafra, prietena mea. Dar eu nu sunt chiar atât de proastă, de aceea îţi spun să-ţi aminteşti să rămâi în pielea ta, aici, în Segest.

Dorieus era neliniştit şi ar fi vrut să-şi trimită emisari în oraşele greceşti ale Siciliei, în Selinus, Gela, Akragas şi Siracuza, care să anunţe înscăunarea lui ca rege în Segest, dar Tanaquil s-a opus vehement şi a spus:

— Aşa ceva nu poţi face! Dacă va auzi un astfel de lucru, Consiliul Cartaginei va bănui că tu ai făcut alianţă cu oraşele greceşti. Cel mai bine pentru tine, până ce situaţia va fi mai clară, Dorieus, este să-ţi ţii bine limba-n gură. În timp ce rătăceai pe mare, s-au întâmplat multe lucruri. Astă-primăvară, pentru a nu cădea în mâinile perşilor, în Sicilia s-au refugiat toţi locuitorii insulei Samos. Cu ajutorul lor, autocratul oraşului Reggio, Anaxilaos, a cucerit oraşul Zankle. Când, la Himera, Krinippos a aflat vestea, s-a grăbit să-şi căsătorească nepoata cu Anaxilaos, care, după ce a schimbat numele oraşului Zankle în Messina, a încheiat un pact de prietenie cu Cartagina şi este rege peste amândouă părţile strâmtorii. Aşa că, prin această căsătorie, tot ţărmul septentrional al Siciliei este controlat de cartaginezi. Înainte de a te recunoaşte Cartagina rege în Segest, fiii mei vor trebui să aducă multe argumente Consiliului.

După seceriş, au sosit, prin Eryx, doi emisari din Cartagina, care urmau să cerceteze asupra schimbărilor întâmplate în Segest. Erau doi, deoarece Consiliul considerase chestiunea prea importantă pentru a o încredinţa doar unui emisar, dar nici trei nu se cădea să trimită, fiindcă erau prea mulţi. Bineînţeles, aceştia erau însoţiţi de o suită considerabilă de servitori, scribi, socotitori şi experţi în probleme militare.

Dorieus a lăsat în grija lui Tanaquil organizarea banchetului în onoarea lor. Tanaquil a adus tăbliţa cu arborele ei genealogic, a dat-o oaspeţilor să o privească, apoi a spus că ea îl va reprezenta pe Dorieus în discuţii, asigurându-i că, în puţină vreme, Dorieus va cunoaşte limba şi obiceiurile elinilor. La rândul lui, Dorieus i-a dus să le arate câinele sacru. De fapt, nici nu mai avea altceva de arătat.

După multe discuţii, la care Dorieus a autorizat Consiliul Oraşului să-l reprezinte, cartaginezii l-au recunoscut rege al Segestului şi al întregii ţări Eryx. Cum, pentru distrugerile făptuite în oraşul Panormos, Dorieus trebuia să plătească, ei deja confiscaseră trirema lui Dionysios. În cursul acestor discuţii, oraşul Eryx a fost recunoscut ca oraş cartaginez. Cartagina, rezidenţa de iarnă a zeiţei, urma să primească, ca şi până atunci, o parte din câştigurile provenite din pelerinajul la templul zeiţei din Eryx. În ceea ce priveşte pacea şi războiul, Segestul urma să ceară sfatul Cartaginei, iar legile interne şi înţelegerile comerciale cu oraşele greceşti ale Siciliei trebuiau să fie concordante cu cele ale Cartaginei. Continuu soseau oameni din Sicilia, care fugiseră din calea perşilor, dar asta nu însemna că Sicilia este patria lor.

Ultima exigenţă a reprezentanţilor Cartaginei a fost următoarea: Dorieus trebuie să-i predea pe Dionysios şi pe oamenii lui Cartaginei, ca să fie judecaţi pentru piraterie.

Dorieus a fost de acord cu toate condiţiile cartaginezilor, fiindcă, de fapt, nu era nimic nou în ele. Era doar o recunoaştere formală a unui pact deja existent. Dar a refuzat categoric să-i predea Cartaginei pe oamenii din Foceea. A rezistat chiar şi în faţa lui Tanaquil, care a încercat să-l convingă că nu-i datorează nimic lui Dionysios şi că, fără îndoială, în locul lui, Dionysios nu ar fi ezitat să-l dea pe mâna oricui, numai să-şi vadă împlinit interesul lui.

Dar Dorieus i-a spus:

— Ceea ce s-a întâmplat pe mare este doar un aspect al relaţiei cu aceşti oameni, însă legătura de frăţie, pe care am pecetluit-o cu sângele nostru pe pământ, mă împiedică să le fac lor vreun rău.

Când a aflat că discuţiile cu cartaginezii sunt amânate de la o zi la alta din cauza lui şi a oamenilor din Foceea, Dionysios a venit la palat şi i-a spus lui Dorieus:

— Eu nu doresc câtuşi de puţin să-ţi pierzi coroana, pentru obţinerea căreia noi am luptat cu generozitate. Mai degrabă ne vedem de drumul nostru şi ne întoarcem pe mare. Dar sper că la despărţire îţi vei aminti să ne oferi o răsplată importantă pentru suferinţele ce le-am pătimit în război şi pentru umilinţa de care am avut parte în acest oraş duşmănos.

Lui Dorieus i-a plăcut hotărârea lui Dionysios de a pleca din Segest şi i-a spus:

— Ai grăit drept. Poate că aşa este mai bine, deşi voisem să fac din voi stăpânii acestor pământuri, aşa după cum v-am promis. Dar ce pot face eu când Cartagina refuză să-mi recunoască încoronarea? Cât despre daruri, nu pot spune nimic, fiindcă, la drept vorbind, sunt sărac şi nu am nimic altceva în afară de amintirea luptei, care mă reconfortează, şi ceea ce a obţinut femeia mea, Tanaquil, după ce şi-a vândut casa din Himera. De câte ori cer câte ceva de la aceşti negustori ai oraşului, ei mă refuză spunând că legile nu autorizează regele să obţină ceva fără să plătească. Aşa că, vezi şi tu în ce situaţie îngrozitoare mă găsesc, Dionysios. Înţelege-mă şi înfrânează-ţi lăcomia!

Dionysios a fost surprins de nerecunoştinţa lui Dorieus şi i-a spus:

— Să-ţi spun drept, eu nu te invidiez pentru poziţia de rege pe care o ai. Dar sunt sigur că un rege are multe posibilităţi de a împlini ceva dacă doreşte. Eu nu ţi-am cerut altceva decât să răsplăteşti în vreun fel suferinţele şi umilinţele de care au avut parte aceşti oameni curajoşi ai mei.

Dorieus a încercat să vorbească cu reprezentanţii poporului din Segest despre răsplata cuvenită oamenilor lui Dionysios, dar ei, care ştiau cât de porniţi erau elinii împotriva foceenilor, i-au spus cu răceală:

— Dacă regele nostru nu vrea să-i predea pe aceşti piraţi cartaginezilor, mai bine îi plătim pe atleţi să-i omoare într-o noapte potrivită.

După părerea lui Dorieus, această soluţie ar fi fost mai onorabilă decât dacă el i-ar fi predat autorităţilor Cartaginei. Mai cu seamă că, după aceea, el le-ar fi moştenit bogăţiile, pe care bărbaţii din Foceea le păzeau cu mai mare străşnicie decât înainte. Nu le scăpau nici o clipă din ochi şi le purtau în spate oriunde mergeau şi stăteau pe saci sau pe coşuri când opreau undeva. Numai că Dorieus nu tânjea prea mult după bogăţiile lor, şi-apoi, în ciuda afirmaţiilor pe care le făcuse în faţa lui Dionysios, Tanaquil era cea mai bogată persoană din Segest, chiar dacă risipise mult aur pentru a-i determina pe locuitorii Segestului să se revolte.

Dar bărbaţilor din Foceea, într-adevăr, nu le era bine în Segest. Cea mai mare parte din timp stăteau în casă, fiindcă nimeni nu-i agrea. Trebuiau să-şi plătească mâncarea şi băutura, iar seara, gărzile cartagineze îi supravegheau, nu cumva să repete figura ce o făcuseră în Himera şi să dispară. Dar în Himera fusese cu totul altceva, fiindcă oraşul era lângă mare şi corăbiile noastre erau pregătite de plecare în orice clipă.

Când a venit toamna, au început să simtă că funia s-a strâns prea mult în jurul gâtului lor. Se simţeau din ce în ce mai rău în acest oraş unde nici măcar femeile nu păreau interesate de ei şi-i ocoleau. Au început să fie din ce în ce mai mult apăsaţi de povara acelui semn albastru, care nu putea fi şters cu nimic de pe spatele lor, şi să se întrebe mai des decât altă dată ce simte un om când este jupuit de viu. În fiecare zi treceau pe lângă casa în care locuiau foceenii emisari ai cartaginezilor, cu feţele lor de culoarea aramei şi cu bărbile ondulate, în care firele de păr erau împletite împreună cu fire de aur. Gărzile care îi însoţeau îi blestemau şi-i ameninţau pe foceeni. Dar, urmând sfaturile lui Dionysios, oamenii din Foceea suportau totul în tăcere. În fond, înjurăturile nu le înţelegeau, fiindcă erau rostite într-o altă limbă, de aceea spuneau că au auzit ei în viaţa lor destule înjurături murdare, dar cel puţin erau rostite în greceşte. Însă această hărţuială cotidiană, până la urmă, a reuşit să-i destabilizeze.

Încă mai sufereau şi din cauza lipsei de activitate; ar fi făcut orice muncă, numai să le treacă timpul mai uşor, dar nimeni din Segest nu voia să-i primească în slujba sa. Nici când au trebuit să fie secerate grânele, proprietarii de terenuri nu i-au vrut şi toţi au spus că, fiind străini, ar putea să le otrăvească recolta. Şi-apoi, pe câmp, foceenilor le-ar fi fost mai uşor să-i atace. Dar pe cine ar mai fi putut ei să atace? Nu mai rămăseseră decât treizeci de oameni; dintre aceştia, doi nici nu erau din Foceea, ci din Cipru, din oraşul Salamina, iar unul era comandantul lor, Dionysios. Cât j despre mine, Arsinoe şi Micon, nu ştiu din ce cauză emisarii Cartaginei nu au spus nimic şi nici nu i-au cerut lui Dorieus să ne predea autorităţilor cartagineze. Locuiam în casa regală a lui Dorieus şi ne bucuram de ospitalitatea lui Tanaquil, la fel ca în Himera.

Cu timpul, bărbaţii din Foceea nu au mai putut ieşi din locuinţa lor şi erau păziţi zi şi noapte de câţiva gardieni. La început şi-au curăţat cu grijă armele, dar cum nu aveau nimic de făcut, au desfăcut sacii şi coşurile şi se uitau în fiecare zi la bijuterii, cântăreau argintul şi aurul în mâini şi ştergeau de praf statuetele din fildeş. Dionysios le interzisese să bea vin, deşi locuitorii Segestului nu le cereau bani pe burdufurile cu vin. Doar pentru hrană trebuiau foceenii să plătească. Până la urmă, nu le-a mai rămas altceva de făcut decât să joace zaruri şi să se certe unii cu alţii.

Este de înţeles că Dorieus începuse să se sature de ei, pentru că erau un adevărat obstacol în calea sa. Şi emisarii din Cartagina îşi pierduseră răbdarea şi cereau ca foceenii să fie predaţi Cartaginei înainte de începerea sezonului de navigaţie. Şi ei au mai spus că sunt doar vorbe goale poveştile despre jupuirea de viu, cu care cartaginezii i-ar pedepsi pe piraţi. Bineînţeles, legile navigaţiei sunt severe, dar nu neroade. Cartagina avea mare nevoie de sclavi pentru minele ei din Iberia. Acolo erau trimişi, de obicei, cei care încălcau legea. Dacă se răzvrăteau împotriva hotărârii judecătoreşti, li se scoteau doar ochii sau le erau dezarticulaţi genunchii, pentru a nu putea să fugă, dar în rest, nimic rău nu li se putea întâmpla.

Când i-am povestit lui Dionysios despre aceste grozăvii ce le-am auzit, după ce şi-a scărpinat îndelung barba, Dionysios mi-a spus trist că oamenii lui nu au nici cea mai mică dorinţă să-şi sfârşească zilele ca sclavi în aerul otrăvitor al minelor din Iberia, sau, cu ochii scoşi, ca să învârtă până or crăpa roţile morilor din Cartagina, doar de dragul nebuniei lui Dorieus. Dorieus s-a dus la ei de trei ori pentru a-şi lua rămas-bun şi i-a îmbrăţişat cu ipocrizie pe fiecare, după care a plecat repede pretextând treburi urgente în oraş. Ultima oară le-a adus în dar un săculeţ mic cu monede de argint, pe care le şterpelise din lada cu bijuterii a lui Tanaquil. Ar fi plecat Dionysios şi oamenii lui de s-ar fi încrezut în spusele lui Dorieus. Dar ei ştiau prea bine că, de se vor încumeta să plece, locuitorii Segestului, fie pe stradă, fie într-un alt loc, se vor năpusti asupra lor şi-i vor omorî.

Dionysios nu a avut încredere în mine şi nu mi-a dezvăluit planurile sale, chiar dacă am rămas prieteni în continuare. Într-o zi, văzând eu fumul gros ce se ridica din curtea locuinţei lor, am alergat în goană să văd ce s-a întâmplat. Săpaseră o groapă în pământ şi topeau frumoasele vase de argint din comoara lor. De pe cutiile decorate desprindeau pietrele preţioase, iar statuetele din fildeş le tăiau în bucăţi.

— Dacă te va întreba cineva ce facem, au spus ei, explică-i că, mai înainte de a fi duşi în faţa judecătorilor Cartaginei, ne-am hotărât să aducem jertfe zeilor. Şi este un adevăr că, atât de scumpe jertfe, rar li se aduc zeilor. Negustorii Segestului nu vor să cumpere lucrurile noastre de preţ. Dar nici noi nu vrem ca de pe urma trudei noastre să se bucure altcineva. De aceea, cel mai bine este să le distrugem.

Nu am crezut eu în spusele lor şi am văzut că, după ce au topit toate vasele de argint, au tăiat metalul în bucăţi şi l-au împărţit între ei. Am fost indignat şi le-am spus:

— Ochii mei nu mai pot suporta o astfel de barbarie. Aţi distrus opere de artă nepreţuite. Observ că argintul l-aţi împărţit între voi, iar pentru pietrele preţioase şi pentru perle, care sunt de diferite mărimi, daţi cu zarul pentru a desemna cine cu ce se alege. Eu nu spun despre Dorieus că ar avea dreptul la o parte din aceste bogăţii, fiindcă el şi-a luat cu prisosinţă partea, dar mie şi lui Micon cred că ni se cuvine partea noastră.

Dar Dionysios a râs cu gura până la urechi de i s-au văzut sclipind dinţii şi mi-a spus în bătaie de joc:

— O, Turms! Tu ţi-ai luat partea ta de mult, încă din Himera. Oare nu-ţi aminteşti că, mai înainte de a călători la Eryx, ai împrumutat destul de mulţi bani de la mine? Iar după ce te-ai întors din Eryx, ai împrumutat din nou, pentru a satisface dorinţele capricioasei femei cu care ai venit de acolo. În ceea ce-l priveşte pe Dorieus, cred că este mult mai dator faţă de noi, decât i-am fi noi lui dator. Însă să ştii că medicului Micon îi vom da partea ce i se cuvine, dar numai dacă ne va însoţi în Cartagina, ca să fie jupuit de viu împreună cu noi. Cine ştie? Poate că, iscusit cum este, va reuşi să ne coase pielea la loc.

Cu şiroaiele de transpiraţie ce le alunecau pe feţe, oamenii din Foceea au râs cu poftă şi mi-au spus:

— Chiar aşa, Turms! Adu-i aici pe Dorieus şi pe Micon, şi-o să vedeţi voi ce parte vă dăm. Dar, fiindcă s-ar putea să nu vă convină, puteţi veni înarmaţi, că tot partea aceea o veţi primi.

Văzând atitudinea lor ostilă, m-am gândit că-i mai bine să-i spun lui Dorieus că ei s-au hotărât să se predea cartaginezilor şi că, în vederea acestui autosacrificiu, aduc jertfe zeilor. Nu mi-am putut imagina că Dorieus va reacţiona în felul în care a reacţionat. A scos un suspin de uşurare şi a rostit:

— O, ce oameni de ispravă! Acesta este cel mai bun serviciu ce mi-l pot face, ca să pot, în sfârşit, să mă ocup în linişte de treburile regatului.

Tot oraşul s-a veselit când a început să se şoptească din gură în gură că această insurmontabilă problemă este pe punctul de a fi rezolvată cu uşurinţă. Pentru că întotdeauna oamenii cred mai cu uşurinţă ceea ce ei înşişi doresc să creadă. Şi auzind ei în acea noapte zgomote şi veselie în casa foceenilor, s-au gândit că aceştia chefuiesc şi beau vin ca să prindă curaj pentru ceea ce îi aşteaptă. A doua zi, emisarii Cartaginei au spus cu un aer mulţumit:

— A trecut deja destul de multă vreme de când corabia noastră aşteaptă la Eryx. Dar piraţii ăştia sunt mult mai dobitoci decât ne imaginam noi, din moment ce se încred în legile Cartaginei!

Apoi ei au adus jertfe de mulţumire zeului Baal, precum şi altor zei şi au dat poruncă meseriaşilor să pregătească odgoane şi piedici cu care să lege picioarele foceenilor pentru marşul ce urmau să-l facă până la Eryx. În ziua următoare au apărut în faţa casei în care era Dionysios şi au aşteptat. Dionysios şi bărbaţii Foceei au ieşit deodată afară, şi, mai repede decât reuşesc eu să povestesc, i-au omorât pe oamenii din garda emisarilor Cartaginei şi i-au tras în interiorul casei pe emisarii împietriţi de spaimă. Nu au omorât nici un om din Segest şi i-au sfătuit pe gardienii oraşului să nu se amestece în chestiuni care nu-i privesc.

Dorieus a urlat de furie, iar pe consilierii Segestului, de frică, i-a apucat subit durerea de burtă. Dionysios a ieşit cu securea în mâini şi i-a explicat liniştit lui Dorieus:

— Noi ne-am predat de bunăvoie emisarilor din Cartagina ca să ne conducă până la Eryx, unde, dacă am înţeles bine, ne aşteaptă de multă vreme o corabie. Ne pare nespus de rău pentru nefericitul incident care s-a întâmplat, dar nu este vina noastră că, pe când noi încercam să discutăm paşnic cu emisarii, acei sălbatici de cartaginezi din gardă s-au repezit spre noi şi, de prostălăi ce erau, s-au împiedicat în scuturile lor şi s-au străpuns cu propriile lor spade. Dar nu este exclus ca şi noi, de mâniaţi ce am fost că ne-au deranjat tocmai când voiam să discutăm cu emisarii, neîndemânatici cum suntem la mânuirea armelor de metal, îi vom fi atins pe unii fără să vrem. Dar emisarii Cartaginei ne-au acceptat deja scuzele, ne-au asigurat că nu-i nici o pierdere şi că n-are rost să ne facem atâta sânge rău, fiindcă nu-i nicidecum vina noastră. Iar dacă vă îndoiţi de cele ce vi le spun, intraţi în casă şi întrebaţi-i pe ei ca să vă convingeţi că nu mint!

Însă consilierii Segestului nu păreau câtuşi de puţin interesaţi să intre în casa oamenilor din Foceea şi Dorieus le-a spus că, de fapt, ei nu mai au nimic de făcut, din moment ce Dionysios şi oamenii lui s-au predat de bunăvoie emisarilor Cartaginei. Şi Dionysios a spus în continuare:

— Voi trebuie să vă stăpâniţi pornirile duşmănoase, locuitori ai Segestului! Sacrilor emisari ai Cartaginei, care împărtăşesc aceleaşi gânduri cu noi în acest moment, le este teamă ca nu cumva să săriţi asupra noastră în timp ce vom pleca, împiedicându-i în felul acesta să-şi împlinească nobila lor misiune şi să ajungă cu noi vii în faţa judecătorilor Cartaginei. Dacă voi nu vă veţi stăpâni şi ne veţi ataca, ei sunt dispuşi să-şi curme viaţa cu propriile lor mâini, aşa că sângele lor asupra capetelor voastre se va abate, pentru că niciodată Cartagina nu vă va ierta pentru moartea lor.

În timp ce consilierii Segestului rumegau vorbele lui şi nu le cădeau prea bine în pântece, zâmbind vesel, Dionysios a mai spus:

— Nouă, oamenilor din Foceea, ne convine mai mult ca drumul spre Cartagina să-l facem prin Panormos, fiindcă îl cunoaştem mai bine. Însă emisarii Cartaginei ţin morţiş să mergem prin Eryx. Uite, doar în această privinţă opiniile noastre nu coincid, dar noi suntem oameni înţelegători şi ne vom supune vrerii lor. Dar, chiar dacă noi vom face drumul pe jos, fiindcă suntem ostatici, nu se cuvine ca aşa nişte persoane onorabile cum sunt preasacrii emisari să meargă pe jos. De aceea, voi trebuie să ne aduceţi măgari şi o călăuză, care să ne conducă până la Eryx.

Oamenii mai de vază ai Segestului au înţeles că nu pot face nimic, fiindcă nu încăpea îndoială, Dionysios i-ar fi omorât pe emisarii Cartaginei în cazul în care cineva s-ar fi încumetat să atace oamenii Foceei. Urmările ar fi fost catastrofale pentru Segest. De aceea, au spus amărâţi:

— Ia-ţi măgari şi catâri şi vezi-ţi de drum, Dionysios foceeanule! Dar de urat drum bun, nicidecum nu-ţi urăm, dimpotrivă, îţi dorim din toată inima să-ţi plesnească ficatul pe drum şi viermii să te mănânce, după cum, acelaşi lucru îl urăm şi oamenilor tăi!

Dar, cu o ipocrizie nedisimulată, Dionysios şi-a ridicat braţele spre cer şi a strigat:

— O, voi bărbaţi ai Segestului! Compasiunea emisarilor Cartaginei am câştigat-o fără prea multă trudă, dar duşmănia de care sunteţi voi animaţi, nimeni nu v-o poate risipi! Să vă apere zeii ca urările de rău ce le-aţi făcut să nu se împlinească, fiindcă îi veţi pune pe aceşti sacri bărbaţi ai Cartaginei într-o mare încurcătură. Ei au promis deja şi s-au fălit că pielea pe care o vor jupui de pe mine o vor atârna chiar la intrarea dinspre mare în portul Cartagina. Oare care bărbat nu-şi doreşte o aşa de mare cinste?

Oamenii din Segest au înţeles că n-au de ales şi trebuie să-i facă jocul lui Dionysios prefăcându-se că îi cred promisiunile. Au alcătuit un cortegiu de onoare şi l-au condus până la poarta de vest a oraşului. Bineînţeles, au văzut toţi că emisarii Cartaginei erau legaţi cu frânghii pe spatele măgarilor şi că peste gura lor era pus un căluş, dar fiecare s-a prefăcut că nu vede.

Micon şi cu mine i-am condus pe oamenii din Foceea până la poarta vestică a oraşului, uimiţi de viclenia şi de nemaipomenita isteţime a lui Dionysios.

Şi, fiindcă nu avea nimic de pierdut, cu o aroganţă de care cred că s-au speriat şi zeii, Dionysios a spus:

— Am uitat că aurul, documentele şi tăbliţele acestor onorabili au rămas acolo unde au fost găzduiţi. Mergeţi iute şi aduceţi-le, şi nu uitaţi să aduceţi cu voi şi carne proaspătă din abundenţă, burdufuri cu vin şi două fecioare, care să-i încălzească la noapte pe respectabilii voştri oaspeţi, fiindcă noaptea nu-i prea uşor să dormi pe pământul gol.

Oamenii Segestului au simţit atunci că pocneşte ceva în ei de furie şi şi-au spus unul altuia:

— Să mergem şi să-i omorâm, chiar dacă acest lucru va fi ultima noastră faptă pe acest pământ!

Dar Dionysios şi timonierul său, ajutaţi de Likymnios, au apropiat tăişul spadelor lor de gâturile emisarilor din Cartagina şi au spus oamenilor din Segest:

— Dacă voi ţineţi cu tot dinadinsul ca aceşti oameni atât de sensibili să-şi piardă răbdarea şi să-şi pună capăt zilelor văzând încăpăţânarea cu care vă împotriviţi călătoriei pe care ei de atâta timp o plănuiesc, treaba voastră! Dar ei ne-au promis că ne vor ajuta să ajungem cu bine în Cartagina. Ce vom face oare noi acolo fără sprijinul lor?

Lăzile de călătorie ale emisarilor au fost aduse. După ce a cotrobăit prin ele, Dionysios a scos un veşmânt cartaginez de ceremonie şi l-a îmbrăcat. Dar sulul de papirus, după ce l-a deschis, nu a reuşit să-l înţeleagă, fiindcă nu ştia să citească şi nici de pe tăbliţele de ceară nu a înţeles nimic, aşa că le-a dat oamenilor lui. Unii au luat tăbliţele de ceară şi au acoperit textul cu desene obscene. Ceilalţi, care au luat ruloul de papirus, şi-au deşertat burţile în văzul mulţimii înmărmurite a Segestului, după care şi-au şters curul cu pactul sacru încheiat între emisarii Cartaginei şi regele Segestului. Când au văzut aceasta, consilierii Segestului au spus mulţimii să plece, fiindcă ceremonia s-a terminat.

Înnebunit de furie, unul dintre demnitarii Segestului, a încercat să se repeadă spre Dionysios. Dar faţa i s-a înnegrit deodată şi el s-a ţinut de gât pentru că nu mai putea respira, apoi a căzut mort la pământ. Un prieten l-a ridicat şi a început să-i frecţioneze mâinile şi picioarele, dar nu a reuşit să-l reanimeze. Oamenii Foceei au spus că este o proastă prevestire. Atunci Dionysios a crezut că este deja timpul să pornească. Şi au plecat toţi pe drumul care ducea la Eryx.

Nu au pierdut timpul, au mers cât au putut de repede, aşa că a doua zi, înainte de a se însera, au ajuns la Eryx. Acolo, emisarii le-au arătat corabia care îi aştepta. S-au urcat ei pe corabie şi, după ce i-au azvârlit în mare pe toţi oamenii echipajului, au aruncat cu torţe aprinse în ambarcaţiunile ce erau în apropiere. În haosul care a fost atunci în port, le-a fost uşor să se strecoare printre alte corăbii până au ajuns în largul mării. Pe unul din emisarii Cartaginei l-au legat la prora ca să le poarte noroc, iar pe celălalt l-au sacrificat zeului Baal după ce au trecut de coloanele lui Herakles, pe când urmăreau o corabie încărcată cu bogăţii, pe care urmau s-o jefuiască, fiindcă vântul îi purtase până la ţărmul Africii, în apropiere de Cartagina. N-a mai ajuns niciodată Dionysios în Massilia, fiindcă zeii hotărâseră că meseria lui este pirateria. Dar corăbii greceşti nu a atacat niciodată. De aceea oraşele greceşti ale Siciliei l-au protejat. Aşa se face că, până la urmă, a reuşit să adune o adevărată flotilă în jurul lui. La drept vorbind, în cursul următorilor ani, incursiunile maritime ale lui Dionysios au ajutat mult la deteriorarea relaţiilor şi aşa proaste pe care Cartagina le întreţinea cu coloniile greceşti din Sicilia. Dar este o prostie să crezi că altfel ar fi fost mai bune.

Am povestit despre Dionysios din Foceea şi despre oamenii lui, fiindcă ei au rămas vii în memoria mea. Dionysios a fost un bărbat extraordinar. Aş fi pomenit cu plăcere numele tuturor celor treizeci. Din păcate, nu pe toate mi le amintesc.

În timpul acelei ierni petrecute la Segest, am început să fiu neliniştit. Această senzaţie a crescut o dată cu timpul şi, în nici o situaţie, nu mă mai simţeam bine. Nu ştiu cum a început. Cert este că mă simţeam ca închis între nişte ziduri ce creşteau în jurul meu. Dar cred, mai degrabă, că nu erau ziduri în jurul fiinţei mele exterioare, ci că în fiinţa mea erau zidurile ce mă ţineau prizonier. Era ca şi cum ceva se înnodase în mine şi nu reuşeam să dezleg acel nod.

Şi, pentru că tot am pomenit de noduri, aveam, în plus, senzaţia concretă, continuă, că am un nod în gât. Nu exista nici un motiv exterior. Fiind prietenul lui Dorieus, mă bucuram de un foarte mare respect. Arsinoe nu a fost în acea vreme atât de capricioasă ca altădată şi a preferat să nu-şi facă apariţia în public în perioada mai avansată a sarcinii. Se îngrăşase, era mai liniştită şi uneori, în momentele când era înspăimântată, prezenţa mea îi dădea o mai mare siguranţă şi era mai caldă cu mine decât de obicei. Dar prea multe nu vorbea, iar când vorbea, spunea lucruri absolut neinteresante. Această nelinişte mă determina să gândesc mai mult decât oricând că trăiesc lângă o femeie pe care nu o cunosc. Chiar şi copilul care urma să se nască era ca un străin pentru mine. Ca şi cum o greutate sufocantă m-ar fi apăsat spre pământ. De aceea, doar în lucrurile pământeşti găseam un înţeles. Tot ceea ce era în mine devenise fără nici un sens.

Dar nu numai eu sufeream, cred că Dorieus suferea şi mai mult decât mine. El se apropiase de ţelul urmărit, dar după ce şi l-a împlinit, a constatat că nu ştie ce să facă în continuare. Încercările prin care trecuse în timpul periplului nostru pe mare îi răvăşiseră mintea, şi melancolia de altădată, ce se putea citi deseori în ochii lui, fusese înlocuită cu un aer nătâng, ca şi cum totul în el ar fi fost cenuşiu şi confuz. Iar după ce Tanaquil a încetat să-l mai intereseze, a început să i se adreseze de cele mai multe ori brutal.

De creşterea câinilor nu era câtuşi de puţin interesat, şi nici după cursele de cai nu se prea omora. De aceea, a încercat să-i incite pe tinerii din Segest să practice atletismul în modul în care îl făceau grecii. Bărbaţii Segestului l-au privit cu respect pe când le-a arătat cum se face o gimnastică corectă, dar apoi au încercat să-l convingă că obosirea trupului nu este de nici un folos şi este mult mai agreabil de privit cum atleţii se întrec între ei, mai cu seamă că un amator nu va atinge niciodată performanţele unui atlet de meserie.

De obişnuitele incursiuni de vânătoare ale nobililor, Dorieus a fost interesat, dar a doua oară nu a mai vrut să meargă, fiindcă nobilii cu care a fost, l-au lăsat, în mod voit, singur, în mijlocul unei turme de porci sălbatici, de unde cu multă greutate a reuşit să scape viu. În schimb, Dorieus a convocat toţi bărbaţii care se puteau ţine pe picioare, indiferent de rang sau de meserie, pentru exerciţii militare regulate. Mulţi au fost aceia care s-au plâns de dureri ori s-au prefăcut că sunt bolnavi, dar, în ansamblu, poporul a înţeles că, dacă vrea să-şi păstreze puterea, trebuie să ştie să folosească o armă. De altfel, Dorieus le-a spus de multe ori că un oraş bine înarmat este mai respectat în cursul negocierilor şi, fără îndoială, în prima primăvară, Consiliul Cartaginei urma să ceară explicaţii Segestului pentru dispariţia celor doi emisari. Oamenii din Segest au socotit că toată vinovăţia va cădea pe umerii piratului Dionysios, dar, în acelaşi timp, un sentiment de culpabilitate îi împingea să-şi obosească trupul şi să transpire executând exerciţiile impuse de Dorieus, în ciuda faptului că le era scârbă de război.

După un oarecare timp, ei au acceptat neconstrânşi de nimeni propunerea lui Dorieus de înfiinţare a unei garnizoane permanente cu o mie de tineri, aleşi dintre aceia ce aveau aptitudini militare şi nu se hotărâseră ce meserie să înveţe. Au gândit că, în felul acesta, tinerii vor fi mai disciplinaţi şi au dorit să fie continuate exerciţiile militare regulate ale populaţiei.

Dorieus a împărţit tinerii în grupe de câte o sută şi i-a găzduit în case în care nu locuiau decât bărbaţi şi a dormit şi el de multe ori împreună cu ei, pentru a evita patul matrimonial, fiindcă cu Tanaquil nu-i mai făcea nici o plăcere să-l împartă. Dorieus a impus tinerilor o disciplină severă. Ei trebuiau să se supună unui şef desemnat de Dorieus. Cu toate acestea, furturile şi scandalurile au fost şi mai frecvente decât înainte. Singura diferenţă era că cel vinovat putea fi descoperit mai uşor. Dacă vreunul dintre tinerii războinici ai lui Dorieus era dovedit a fi făptuitorul vreunui delict, era biciuit cu cruzime.

— Eu nu te pedepsesc pentru fapta ta, îi explica Dorieus, ci doar pentru că ai fost atât de prost, încât te-ai lăsat prins.

O astfel de morală a plăcut foarte mult tinerilor războinici, care îl priveau pe Dorieus cu mai multă admiraţie decât îl privea Consiliul Oraşului, care plătea soldele.

Astfel îşi petrecea timpul Dorieus, dar când era bântuit de melancolie, se retrăgea zile întregi refuzând să vorbească cu cineva, nici chiar cu Tanaquil. Îi auzeam urletele ce se răspândeau dincolo de pereţii camerei lui în toată casa. Îl invoca pe străbunul lui Herakles, sau se ruga să-şi facă din nou apariţia zeiţa Thetis, cea cu braţe albe.

Când se liniştea, ne chema pe mine şi pe Micon ca să bem vin împreună şi ne spunea:

— Voi n-aveţi idee cât este de greu să fii rege. Să porţi responsabilitatea bunăstării unui oraş întreg! Originea mea divină complică şi mai mult poziţia pe care o am şi mă înstrăinează de toţi ceilalţi oameni. Sunt nemaipomenit de singur. Am liniştit spiritul tatălui meu şi am obţinut dreptul ce-l aveam ca urmaş al lui Herakles. Dar când mă gândesc că în urma mea nu va rămâne nimic, în afară de amintirea gloriei mele, mă apucă durerea de cap. Pentru a da un sens tuturor lucrurilor măreţe ce le-am făptuit, mi-ar trebui un moştenitor. Dar Tanaquil nu mai este în stare, iar eu nu am nici cea mă mică dorinţă să-i adopt fiii, aşa după cum mi-a sugerat de nenumărate ori. După ce că sunt nişte bărbaţi urâţi, au şi o meserie vulgară, sunt negustori.

I-am spus că este normal să-l doară capul dacă are atâtea probleme. Dar l-am consolat şi i-am mai spus:

— Cu toate acestea, din noi trei, tu eşti singurul care ar trebui să priveşti viitorul cu mai multă încredere. Fiindcă zeii ţi-au trasat o linie atât de clară a destinului, că nici nu a trebuit să faci prea mare lucru, decât să o urmezi. A început cu arşicele de berbec, care au indicat cu încăpăţânare vestul şi, chiar dacă noi am pornit în direcţie opusă, tot aici ai ajuns. Chiar dacă Dionysios s-a străduit să ajungem la Massilia, am ajuns la Panormos. Şi dacă noi am ajuns la Himera, a fost pentru că trebuia să o întâlneşti pe Tanaquil, iar pana de porumbel ne-a arătat poarta pe care trebuie s-o deschidem, probabil că-ţi aminteşti. Aşa că tu nu trebuie să fii atât de preocupat de lipsa moştenitorilor, fiindcă, la timpul potrivit, îi vei avea, dacă această etapă este înscrisă în linia destinului tău.

Nu m-am gândit atunci că toate aceste semne poate că aveau mai multă legătură cu mine decât cu Dorieus. Şi am crezut că acela este momentul potrivit pentru a-i anunţa despre sarcina lui Arsinoe, care, orice s-ar spune, multă vreme nu mai putea fi secretă privirilor lor. N-am înţeles de ce Micon, care era un medic iscusit, încă nu o observase. Mi-am frecat mâinile şi am spus:

— Destinul altora nu este atât de generos, Dorieus! Eu nu am câştigat nimic din toată aventura noastră atât de complicată. Sunt în continuare dependent de tine şi nu am nici măcar un loc al meu. Cu toate acestea, sărmana mea femeie, Arsinoe, îmi va dărui un copil. Ea va naşte în cea mai întunecată perioadă a anului; până atunci nu mai sunt decât două luni.

Nu am observat că faţa lui Dorieus s-a întristat şi am continuat entuziast:

— Tu, Dorieus, nu te pricepi prea mult la problemele femeilor, însă Micon ar fi trebuit să-şi dea seama mai demult că Arsinoe a rămas grea, aşa gândesc. Aşa că, felicitaţi-mă şi să bem pentru acest lucru! Tu ai tot ceea ce vrei, Dorieus, dar, din păcate, acest lucru nu îl vei avea, bineînţeles dacă imprevizibilul nu va schimba situaţia.

Dorieus s-a ridicat brusc, răsturnând craterul corintian, şi a strigat:

— Oare-i adevărat ce ai spus? Dar cum poate o preoteasă să aibă copii?

Micon mi-a aruncat o privire jenată şi mi-a spus:

— Eşti sigur? Nu aş fi vrut să ţi se întâmple aşa ceva.

Eram prea bucuros şi prea plin de mine pentru a-i înţelege. M-am dus imediat s-o aduc pe Arsinoe ca să confirme adevărul spuselor mele. Tanaquil, care avea ceva răutăcios în privire, a venit după noi.

Arsinoe, cu ochii visători, stătea în faţa noastră, oarecum încurcată. Umilă, ea a confirmat spusele mele.

— Aşa este. Aştept un copil şi el se va naşte în perioada cea mai întunecată a anului. Dar vă asigur că sunt în continuare sub protecţia zeiţei. Visele şi prevestirile mi-au confirmat aceasta.

De invidie, chipul lui Tanaquil se întunecase. A privit cu ură, mai întâi spre Arsinoe, apoi spre Dorieus şi a strigat cu vocea tremurându-i de indignare:

— De aceasta m-am temut, dar nu am vrut să mă încred în ceea ce vedeam cu ochii mei. Până în acest moment, am tot încercat eu să mă amăgesc şi am refuzat să văd adevăratul tău chip. Tu îmi dezonorezi casa. Dar nu avea obrăznicia să o amesteci şi pe zeiţă în această afacere, care nu este altceva decât fructul propriei tale răutăţi în încercarea de a mă depăşi în agerime şi iscusinţă.

Dar Dorieus, privind-o fascinat pe Arsinoe, a întrerupt-o pe Tanaquil şi a spus:

— Ţine-ţi gura, babă din Cartagina, dacă nu vrei să-mi fie şi mai scârbă de tine decât îmi este în acest moment! Aceasta nu este casa ta, ci reşedinţa mea regală, pe care am câştigat-o cu propria-mi spadă. Tu nu ar trebui să fii invidioasă pe Arsinoe, dimpotrivă, ar trebui să vezi în starea ei de acum doar o bună prevestire.

Şi-a acoperit ochii şi a început să mediteze, apoi faţa lui încordată a început să se destindă, a zâmbit şi i-a spus lui Arsinoe:

— Nu-ţi fie teamă, Arsinoe. Te iau sub protecţia mea şi toate se vor aranja aşa după cum trebuie. Copilul nu este nicidecum o dezonoare pentru tine, aşa după cum crede Tanaquil, dimpotrivă, este ceva demn de cinste. Vei naşte un băiat sau o fată?

Arsinoe i-a răspuns timidă că nu este în putinţa oamenilor să cunoască sexul copilului mai înainte de a se naşte, dar că ea, interpretând anumite semne, este aproape sigură că va fi băiat.

Tanaquil a izbucnit în plâns şi a început, să se tânguiască:

— Fericirea nu durează prea mult. Eu ar fi trebuit să ştiu acest lucru, fiindcă deja am îngropat trei bărbaţi. Dar tu eşti un bărbat nerecunoscător, Dorieus. Chiar dacă n-aş mai fi pentru ochii tăi decât o babă urâtă, tot nu ar trebui să te porţi aşa cu mine.

Arsinoe a întrerupt-o şi a spus, ca să-i risipească amarul, că Tanaquil încă mai este o femeie frumoasă, a încercat chiar s-o mângâie şi s-o îmbrăţişeze, dar Tanaquil a îmbrâncit-o şi i-a spus:

— Nu mă atinge! Îmbrăţişează-l mai degrabă pe Dorieus, care te-a luat sub protecţia lui! N-ai decât să-i laşi şi nişte semne pe obraji, poate că atunci va înţelege. Pentru că mintea lui judecă mai greoi.

Atât de invidioasă era Tanaquil, deşi avea deja doi băieţi maturi. Iar Arsinoe, făcând abstracţie de prezenţa mea, a îngenuncheat în faţa lui Dorieus şi i-a sărutat mâna, mulţumindu-i astfel pentru protecţia acordată. Micon privea totul buimac, ca şi cum ar fi fost lovit cu ceva în cap. M-am apropiat de el şi i-am spus:

— Femeile sunt femei. Un bărbat întreg la minte nu va putea niciodată înţelege pe deplin modul în care o femeie se exteriorizează. Dar, crede-mă, într-un bărbat se trezesc sentimente răscolitoare şi contradictorii după ce ştie că va deveni tată.

Dar Micon, care o privea intens pe Arsinoe, era preocupat doar să golească, una după alta, cupele cu vin.

Din cauza invidiei ce i-o purta, Tanaquil o jignea deseori pe Arsinoe, şi după ce o astfel de înfruntare se petrecea, Arsinoe venea în braţele mele, plângea şi-mi spunea că o urăşte pe Tanaquil. Dacă se întâmpla ca Dorieus să asiste la astfel de scene, îi lua apărarea lui Arsinoe, dar tocmai din această cauză, Tanaquil suferea cel mai mult, de aceea era din ce în ce mai agresivă faţă de Arsinoe.

De când se obişnuise să locuiască împreună cu tinerii războinici în casele pentru bărbaţi, Dorieus devenise mai exigent şi, amestecându-se în lucruri pe care nu le înţelegea, reuşise să-i zăpăcească pe cei din Consiliul Oraşului. Ei ar fi fost mulţumiţi dacă el şi-ar fi văzut în continuare doar de atletism şi de gimnastică şi i-ar fi instruit pe cei o mie de tineri. Dar el începuse să se bage în chestiuni absolut imposibile pentru mintea lui, cum ar fi strângerea dărilor şi măsurătorile terenurilor. Lui nu-i erau de ajuns răspunsuri de tipul: aşa este obiceiul sau în felul acesta s-a făcut dintotdeauna. Când primea astfel de explicaţii, spunea:

— Am să creez eu noi obiceiuri. Urmaşul lui Herakles nu poate depinde de nici un obicei.

Mi-am bătut capul încercând să armonizez dorinţele lui cu dorinţele celor din Consiliul Oraşului. Cei care făceau parte din consiliu au vrut să-mi ofere daruri ca să-l liniştesc pe Dorieus. Dar el nu avea linişte până nu împlinea tot ceea ce-şi punea în gând. De aceea nu am vrut să primesc darurile lor.

Nu-mi mai amintesc prea multe despre naşterea băiatului. S-a întâmplat în cea mai întunecată şi urâtă zi a acelui an. S-a născut în zori, iar afară ploua cumplit şi era frig. Micon i-a dat calmante lui Arsinoe, dar a trimis şi după o moaşă a elinilor din oraş. Mie mi s-a spus că a fost o naştere uşoară, dar am auzit ţipetele lui Arsinoe, iar după aceea am văzut paloarea chipului ei şi sângele de pe buze, fiindcă şi le muşcase încercând să se abţină ca să nu urle, de aceea cred că naşterea nu a fost chiar atât de uşoară.

În ciuda fragilităţii aparente, Arsinoe a avut destulă putere să-l alăpteze. Băiatul era viguros şi ţipa tot timpul. Mă simţeam uşurat şi voiam să dau un nume copilului. Însă Dorieus mi-a spus:

— Dar nu-i nici o grabă! Să aşteptăm un semn.

Şi Arsinoe a fost de aceeaşi părere. Mi-a spus:

— Nu are nici un rost să-l jignim pe Dorieus. Dacă el vrea să dea un nume băiatului, cu atât mai bine pentru noi, dar, mai ales, pentru copil.

Pe mine mă enerva că Dorieus se amesteca în probleme care nu-l priveau. Nici nu apucam să mă uit şi eu la copil, că apărea el; era foarte amuzat şi îl privea cu un viu interes. Nemaiştiind ce să facă pentru copil, s-a dus până şi la templul lui Herakles şi a adus zeului o ofrandă de mulţumire. Iniţial, templul fusese dedicat zeului cartaginez al focului, dar el îl transformase în templul lui Herakles, lăsându-i oarecum descumpăniţi pe adoratorii din Segest ai zeului focului.

Iar când ploile dese şi furtunile puternice, care au smuls arbori din pădurile ţării Eryx, au anunţat primăvara, Dorieus a devenit deja insuportabil. Se uita la mine cu un aer ciudat. Stătea tot timpul lângă copil şi-l contempla sau discuta cu Arsinoe. Când mă vedeau, întrerupeau brusc conversaţia şi Arsinoe începea să trăncănească despre tot felul de fleacuri fără importanţă. Tanaquil ne privea cu ochi răi, iar Arsinoe se temea nu cumva să-i facă vreun rău copilului. Dar eu nu gândeam aşa. Eram mândru că eram tată, eram orb şi nu vedeam prea bine ce se petrece în jurul meu, şi-apoi, gândeam eu, nimeni nu poate dori unui copil răul.

Apoi, când era deja primăvară, într-o dimineaţă, în faţa reşedinţei regale au fost găsite nişte veşminte năclăite de sânge, un hoit de câine, o grămadă de săgeţi rupte şi alta de cărămizi sparte. Acest fapt nici nu a putut fi ascuns, fiindcă mulţi trecuseră deja pe stradă încă înainte ca porţile să fi fost deschise. Tremurând de groază, Tanaquil a spus:

— Consiliul Cartaginei nu va mai trimite nici un emisar. Ne-a comunicat deja care îi este hotărârea. Ca barbarilor care nu cunosc nici o limbă.

Întunecându-se la faţă, Dorieus a spus:

— Nu vin aceste lucruri din Cartagina. Acestea sunt intrigile tale, femeie, şi ale fiilor tăi, pentru ca poporul, îngrozit, să se ridice împotriva mea. De multă vreme am început eu să mă îndoiesc de tine.

Nu ştiu dacă era vinovată, dar o înţelegeam pe Tanaquil, îi înţelegeam neliniştea şi nesiguranţa alături de un bărbat care nu mai ţinea la ea, pentru care ea făcuse destul de mult. A ridicat braţul şi a spus:

— Dorieus, aminteşte-ţi că eu sunt descendentă a întemeietorilor Cartaginei. Nu sunt zeii Cartaginei mai răi decât zeii grecilor. Crede-mă, tu nu mai eşti acelaşi bărbat care erai înainte. Bănuieli nedemne îţi umbresc mintea. Aminteşte-ţi că prin mine ai ajuns rege, şi am făcut-o doar pentru că am vrut să fii fericit împlinindu-ţi copilăreasca-ţi dorinţă. Oare cum poţi gândi că eu ţi-aş putea dori răul?

Dorieus a lovit cu piciorul în hoitul de câine şi a strigat:

— Destinul, zeii şi străbunul meu Herakles, dar mai înainte de toate, spada mea, m-au făcut rege al ţării Eryx, în nici un caz tu, Tanaquil! Iar dacă m-ai ajutat, ai fost doar o intermediară a zeilor, de aceea nu îţi datorez ţie nimic. Dimpotrivă, tu îmi eşti datoare. M-ai ameţit şi ai făcut vrăji ca să te iau de soţie, pentru că-ţi doreai puterea, pentru că doreai să ajungi regină.

L-a săgetat cu privirea Tanaquil, a făcut un gest de scârbă şi i-a spus:

— Dacă, într-adevăr, mi-am dorit ceva, află că pe tine te-am dorit, nicidecum puterea sau jalnica-ţi coroană. De altfel, tu mi-ai zgândărit sentimentele când eram deja ca un sac rupt şi sătulă de toate celea. Însă, să nu-ţi închipui că îţi voi permite să mă împingi cu piciorul ca pe o cârpă uzată.

S-a strâns o mulţime de lume, care privea cu gura căscată la schimbul lor de vorbe. A apărut şi Arsinoe cu copilul plângând în braţe. Tanaquil a arătat înspre ea cu degetul şi, cu ochii plini de lacrimi, şi-a vărsat toată mânia asupra ei:

— Nu mă înşeli tu pe mine! Această târfă a zeiţei este cauza tuturor relelor. Dar tu eşti turbat, Dorieus, dacă te încrezi în vorbele acestei femei.

Am sărit în apărarea lui Arsinoe şi i-am spus:

— Nu amesteca o femeie nevinovată în certurile şi neînţelegerile voastre! Nici Arsinoe, nici eu, nu ţi-am făcut ţie vreun rău. Tu însăţi eşti o babă perseverentă şi cauţi sămânţă de scandal din orice.

A pufnit-o râsul pe Tanaquil, a arătat cu degetul înspre mine şi m-a întrebat:

— Oare tu chiar eşti orb, de nu vezi ce se petrece în faţa ochilor tăi?

De-a dreptul indignat, i-am spus:

— Ce să văd? Văd cum o familie nobilă se ceartă şi se sfâşie în mijlocul străzii, fără să ţină seama că mulţimea priveşte.

După cearta aceea de pe stradă, m-am simţit şi mai mult persecutat de soartă, ca un peşte prins într-un năvod. Nopţi de-a rândul, Arsinoe a vegheat lângă mine, m-a mângâiat şi m-a sărutat, mi-a udat cu lacrimile ei obrajii şi m-a rugat să nu am gânduri rele în legătura cu ea. Am încercat să o întreb ce motive m-ar putea determina să gândesc rău despre ea. Era mama copilului meu şi îl îngrijea cu dragoste. Nici măcar nu mai era vanitoasă ca altădată. Ce i-aş fi putut reproşa? Dar ea a plâns încă şi mai amar şi mi-a spus:

— Turms, mă simt ca şi cum m-aş fi rătăcit într-o pădure. Este atât de întuneric, din toate părţile mă încolţesc fiarele sălbatice şi nu ştiu încotro s-o apuc.

Încă mi-a mai spus:

— Toate ar fi mai uşor de depăşit şi mai simple, dacă nu te-aş iubi atât de mult, Turms. Dar când îţi privesc ochii migdalaţi, buzele senzuale, când simt atingerea degetelor tale lungi, mă simt neputincioasă.

Bântuit de nelinişte, i-am spus:

— Câteodată, şi eu mă gândesc că poate nu ar trebui să fiu atât de îndrăgostit de tine precum sunt. Înainte de a te întâlni, râdeam mult şi nu mă gândeam niciodată la ziua de mâine. De când sunt cu tine, grija pentru ziua de mâine a crescut şi nici nu cred că mai sunt în stare să râd. Iar de la o vreme încoace, presimt că ceva îngrozitor se va petrece.

Şi-a petrecut braţele în jurul umerilor mei şi m-a sărutat cu pasiune şi tocmai când o strângeam în braţe a început copilul să plângă şi ea s-a sculat şi s-a dus lângă el să-l liniştească.

Mai erau câteva zile până să se împlinească luna şi eu am început să fiu mai neliniştit decât niciodată. Niciodată până atunci nu mi se întâmplase să umblu în timp ce dormeam. Încercam prin toate mijloacele să nu ies noaptea din cameră, dar în zadar. Încă şi mai neliniştitor era faptul că pisica lui Arsinoe mă însoţea peste tot în plimbările mele nocturne, strecurându-se liniştită în urma paşilor mei. Mă trezeam brusc în mijlocul străzii şi simţeam spinarea animalului gâdilându-mi picioarele. De când născuse, Arsinoe se cam săturase de pisică şi o alunga din preajma ei. De aceea ciudatul animal îmi căuta prietenia. Bănuiesc că această pisică se simţea, la fel ca şi mine, persecutată în Segest, şi avea dreptate, fiindcă doar simţindu-i mirosul, câinii începeau să mârâie şi se repezeau înspre ea cu o furie oarbă.

Într-o noapte, când m-am deşteptat, am văzut că sunt în faţa ocolului în care locuia Krimisos, câinele sacru din Segest. Pe pragul de piatră al porţii stătea micuţa cerşetoare, care venise la chemarea lui Tanaquil să îl liniştească pe câinele sacru. Cu bărbia sprijinită în mâini, ea contempla luna, ca şi cum ar fi fost atrasă de farmecu-i irezistibil. Am fost emoţionat când am constatat că luna nelinişteşte şi pe altcineva în afară de mine. În cursul festivităţii tradiţionale, ea fusese oficial căsătorită cu câinele sacru şi împărţise cu el tortul de nuntă. De atunci, trăia în apropierea ocolului câinelui sacru, fiindcă era o fată săracă şi nici părinţi nu avea. Mâncare primea la fel ca şi servitorii care slujeau casei regale.

— De ce nu dormi, fetiţo, şi stai pe pragul acesta de piatră? am întrebat-o.

— Eu nu sunt fetiţă mică, a răspuns ea. Am împlinit deja zece ani. De altfel, eu sunt soţia câinelui Krimisos, deci o femeie sacră.

— Care îţi este numele, femeie sacră? am întrebat-o.

— Egesta, mi-a spus ea cu un ton atotştiutor. Dar tu ar fi trebuit să ştii cum mă cheamă, Turms, străinule! Însă adevăratul meu nume este Hanna. De aceea, pe stradă, oamenii aruncă cu pietre după mine şi mă insultă cu vorbe murdare.

Am întrebat-o încă o dată:

— De ce nu dormi?

M-a privit îngrijorată şi mi-a spus:

— Câinele Krimisos este bolnav. Stă tot timpul culcat, răsuflă greu şi refuză orice fel de mâncare. Cred că este foarte bătrân şi nu-şi mai doreşte să trăiască. Dar dacă el va muri, eu voi fi blestemată.

Mi-a arătat urmele de la muşcături, ce le avea pe braţe, a oftat şi mi-a spus:

— Nu mai doreşte nici să-l mângâi, chiar dacă înainte am fost atât de buni prieteni. Cred că îl dor urechile, fiindcă scutură deseori din cap. Dar, când îl ating, mă muşcă.

Apoi fetiţa a deschis poarta şi mi l-a arătat pe câinele sacru, care era întins pe pământ şi respira greu. A deschis ochii şi s-a uitat la noi, dar nu a avut putere să deschidă gura şi să mârâie când pisica lui Arsinoe s-a furişat după noi ca o umbră, cu paşi neauziţi, şi a început să-i dea târcoale. Hanna s-a temut şi mi-a spus să gonesc pisica de acolo, iar eu am asigurat-o că o voi face doar dacă voi vedea că pisica are vreo intenţie rea.

Apoi pisica a lipăit apa din vasul de argilă din faţa câinelui sacru şi, prinzând curaj, şi-a frecat spinarea de el, ca după aceea să înceapă să-i lingă urechile.

— Dar acesta este un adevărat miracol! am rostit eu surprins. Este clar că animalele sacre se recunosc între ele. Fiindcă această pisică este, fără îndoială, un animal sacru. În Egipt, un om care o insultă poate fi ucis. Dar de ce o fi sacră, nu ştiu.

— Soţul meu, câinele Krimisos, este bolnav şi eu nu pot să-l ajut cu nimic. Dar această pisică se pricepe să-l mângâie şi să-i micşoreze durerea mai bine decât mine. Este pisica ta?

— Nu, i-am răspuns. Este a femeii mele, Arsinoe.

Hanna a întrebat:

— Vrei să spui Istafra, preoteasa care a fugit din templul din Eryx, nu-i aşa? Ea este deci femeia ta?

— Bineînţeles. Noi avem şi un copil. Probabil că tu deja l-ai văzut.

Pe fetiţă a pufnit-o mai întâi râsul, apoi şi-a acoperit gura cu mâna şi, redevenind serioasă, m-a întrebat mirată:

— Este, într-adevăr, fiul tău? L-am văzut de multe ori. Dorieus îl purta în braţe, iar femeia ta, Arsinoe, venea după ei, ţinându-se de mantia lui regală. Dar este o femeie foarte frumoasă, acest lucru nu-l pot nega.

Am râs binevoitor şi i-am spus:

— Dorieus este prietenul nostru. Îl iubeşte pe băiat, fiindcă el însuşi nu are un urmaş. Dar copilul şi femeia sunt ai mei.

Fata a scuturat din cap neîncrezătoare, s-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat:

— Dacă aş fi mai frumoasă, oare m-ai lua în braţe şi m-ai mângâia? Îmi vine să plâng.

Trupul ei plăpând m-a înduioşat şi i-am mângâiat obrajii. I-am spus:

— Bineînţeles că te voi lua în braţe şi te voi mângâia, biet copil, dacă te poate linişti acest lucru. Eu însumi sunt deseori nefericit, cu toate că am o femeie şi un copil, sau poate că, tocmai din această cauză sunt nefericit.

Am luat-o pe genunchi şi ea şi-a lipit faţa de pieptul meu, a suspinat şi a spus:

— Cât de bine este! Nimeni nu m-a mai luat în braţe şi nu m-a mângâiat de când mama mea a murit. Îmi place mai mult de tine decât de Dorieus sau decât de buhăitul acela de Micon. Când l-am chemat să vadă ce are câinele, mi-a răspuns că el nu îngrijeşte decât oameni şi m-a întrebat cine-i plăteşte lui dacă se va ocupa de câine. Dar de tine îmi place foarte mult, fiindcă eşti un om bun. Oare acest lucru nu te pune pe gânduri?

— Nu, i-am răspuns eu distrat.

Deodată ea s-a lipit strâns de mine şi mi-a spus dintr-o singură suflare:

— Turms, eu sunt o fată harnică, ştiu să muncesc şi pot învăţa repede să fac orice fel de treabă. Dacă acest câine sacru va muri, ia-mă sub ocrotirea ta şi îţi voi îngriji copilul!

Am privit-o surprins şi i-am spus:

— Trebuie să discut mai întâi cu Arsinoe despre acest lucru. Dar te pricepi tu să îngrijeşti copii mici?

Ea mi-a răspuns:

— Am îngrijit un copil născut prematur şi l-am ţinut în viaţă dându-i să bea lapte de capră, fiindcă propria lui mamă l-a abandonat. Ştiu să ţes, să cos, să spăl rufe, să pregătesc mâncare. Suport fără să crâcnesc orice pedeapsă şi mănânc foarte puţin. Aş fi putut să-ţi fiu încă şi de mai mult folos dacă aş fi fost frumoasă.

M-am uitat la faţa întunecată, pe care străluceau ochii ei înflăcăraţi şi i-am spus:

— Oricare om tânăr este frumos, doar dacă el însuşi doreşte să fie. Tu va trebui doar să te obişnuieşti să te speli după obiceiurile greceşti, să porţi întotdeauna veşminte curate şi să-ţi piepteni zilnic părul. După aceea, gata, eşti o fată foarte frumoasă.

Ea mi-a spus:

— Dar eu nici nu am pieptene, iar acestea de pe mine sunt singurele mele veşminte. Când s-a petrecut sacra ceremonie nupţială, am fost spălată, pieptănată, mi s-a uns trupul cu tot felul de uleiuri frumos mirositoare şi am fost îmbrăcată în veşminte foarte frumoase, însă imediat după încheierea ceremoniei, mai precis după ce am mâncat împreună cu câinele Krimisos tortul sacru, mi-au fost luate veşmintele frumoase şi a trebuit să mă îmbrac din nou cu aceste lucruri uzate şi murdare ce le am pe mine. Iar la izvor, nu pot merge în pielea goală ca să le spăl.

— Mâine îţi voi aduce un pieptene şi un hiton mai vechi de-al femeii mele. Ea are o mulţime de veşminte.

Dar am uitat de promisiunea făcută. În ziua următoare, încă de cum au apărut zorii, cei o mie de tineri războinici ai lui Dorieus s-au revărsat alergând pe străzi, fiindcă Dorieus hotărâse că acea zi va fi ziua alergătorilor. Şiruri de tineri alergau printre alte şiruri de tineri, care alergau cu spadele ridicate. Toţi purtau echipamentul greu de război al hopliţilor, arme şi coifuri strălucitoare. La sfârşit, s-au adunat în agora şi Dorieus li s-a adresat astfel:

— Astăzi am făcut acest lucru, iar mâine vom face altceva. Însă, la noapte, vom aduce jertfe pe altarul zeiţei Artemis din Sparta, fiindcă este lună plină. Aveţi deci încredere în mine!

Dorieus nu se ostenise să înveţe nici un cuvânt în limba elinilor, de aceea comandantul garnizoanei le-a tălmăcit tinerilor vorbele lui Dorieus aşa cum s-a priceput:

— Astăzi am alergat bine, însă mâine vom alerga şi mai bine, aşa a spus regele. Stăpânul nostru se gândeşte la nişte jertfe şi nici nu vă trece prin cap ce repede se va întâmpla.

Apoi Dorieus a controlat arbitrar armele câtorva tineri, după care i-a lovit până la sânge cu vergile pe cei care nu aveau armele destul de curate şi îngrijite. Dacă unul începea să ţipe, îl lovea încă cu mai multă furie, dar dacă se abţinea muşcându-şi buzele, acel tânăr era răsplătit, adică avea voie să-l lovească pe cel din faţa lui cât voia de tare. Şi Dorieus le-a spus:

— Astfel este respectată zeiţa Spartei. Iar în această seară o veţi vedea. Zeiţa îşi va face apariţia în toată splendoarea ei. Câinele care o însoţeşte îşi sfâşie victimele cu cruzime, săgeţile ei, mai iuţi decât gândul, îi omoară pe duşmani.

Iar comandantul tălmaci al garnizoanei le-a spus în limba elină celor o mie de tineri:

— Stăpânul nostru va aduce o jertfă însângerată. Zeiţa i se va arăta. Noi trebuie doar să-i sfâşiem cu cruzime câinele cu care ea se plimbă şi să-l omorâm într-un timp mai scurt decât gândim.

Mult zgomot au mai făcut în acea zi prin oraş cei o mie de tineri războinici ai lui Dorieus, mulţimea a fost neliniştită şi s-a temut de ei, fiindcă erau înarmaţi şi mulţi au spus atunci că i s-a dat prea multă putere lui Dorieus permiţându-i-se să instruiască nişte tineri care oricând pot să se ridice împotriva poporului lor. Nu bătea nici un pic de vânt şi soarele ardea ca-ntr-o zi toridă din miezul verii. Câinii din Segest urlau şi încercau să iasă din ţarcurile lor, şi mulţi chiar au rupt ostreţele din lemn şi au alergat afară din oraş. Fiii lui Tanaquil, care veniseră să se sfătuiască cu mama lor, s-au retras împreună cu ea între patru pereţi. Înainte de timpul de odihnă al după-amiezii, Dorieus a chemat-o pe Arsinoe şi i-a spus să-l aducă şi pe băiat. Apoi i-a spus:

— Ar cam fi fost timpul ca zeiţa Thetis să-şi facă apariţia. Răbdarea mea este deja la limită. Aşa că, dovedeşte tu că încă mai eşti preoteasă a zeiţei Afrodita şi arată-ţi iscusinţa. De tine depinde dacă mâine voi începe sau nu expediţia de război împotriva Eryxului.

Am fost enervat şi i-am spus:

— Dar tu eşti nebun, sau poate că ai băut prea mult, de-ţi trec prin cap asemenea nerozii. Doar n-ai de gând să porneşti la război împotriva Cartaginei!

— Aha! Turms! a rostit el încrâncenat. Deci şi tu eşti dintre aceia ce doresc să mă înspăimânte cu hoituri de câini şi veşminte însângerate. Dar n-ai să mă poţi tu împiedica, şi nimeni din lumea aceasta nu mă poate împiedica să-mi urmez drumul pe care zeiţa mi-l va arăta.

Arsinoe mi-a şoptit atunci la ureche:

— Nu-l mai întărâta şi nu-i mai vorbi cu atâta duritate! Eu voi încerca să-l calmez, fiindcă în mine el are încredere.

Cu trupul plin de transpiraţie din cauza căldurii înăbuşitoare, dezgustat de viaţă, am ieşit afară şi m-am aşezat în spatele uşii să-i aud despre ce discută. Glasurile lor se auzeau ca un murmur confuz, în orice caz, ca şi cum s-ar fi certat. Apoi nu s-a mai auzit nimic. Nu se mai auzea nici un zgomot de nicăieri. Ca şi cum toţi câinii ce lătraseră şi urlaseră până atunci se hotărâseră dintr-o dată să tacă. Soarele era roşu ca sângele, iar lumina estompată, deşi era miezul zilei.

Într-un sfârşit, uşa s-a deschis scârţâind şi Arsinoe a apărut strângând la piept copilul, care dormea. Faţa îi era inundată de lacrimi. Cu o voce disperată, a murmurat:

— Turms! Turms, dragostea mea! Dorieus şi-a pierdut minţile, el este nebun de-a binelea! Se crede zeu şi afirmă că zeiţa Thetis s-a îmbrăcat cu trupul meu pământean. Mi-am folosit puterile de altădată şi l-am adormit. Sforăie cu gura deschisă şi este cufundat într-un somn profund, dar când se va trezi, va încerca să vă omoare, pe tine şi pe Tanaquil, numai acest gând îl mai reconfortează.

Necrezându-mi urechilor, am spus:

— Poate că tu ţi-ai pierdut minţile, Arsinoe! Cred că de vină este căldura de afară. Că vrea s-o omoare pe Tanaquil, încă ar mai fi de înţeles. Dar din ce cauză să mă omoare pe mine? Asta chiar că nu o înţeleg.

Arsinoe şi-a acoperit ochii cu mâna şi a spus:

— O, Turms! Deşi nu am avut nici o intenţie rea, greşeala este a mea, Dar nu mi-am imaginat că are să i se întunece mintea în felul acesta. El este convins că băiatul tău este al lui şi că-i va moşteni regatul. De aceea a spus că vă va da la o parte din drumul lui, atât pe tine, cât şi pe Tanaquil, ca să se căsătorească cu mine. Dar poate că nu este nimic greşit în asta, fiindcă el se crede zeu, iar zeii nu pot fi judecaţi, oricât de capricioşi ar fi. Numai că aşa ceva, niciodată nu a fost în intenţia mea. Pentru că, cine poate avea încredere într-un nebun, care-şi imaginează că ar putea învinge Cartagina în război? Planul meu a fost cu totul altul.

Am rămas cu ochii pironiţi pe ea, neştiind ce să mai cred şi i-am spus mânios:

— Oare ce plan ai mai născocit tu, femeie, şi cum se face de şi-a vârât în cap nebunul că fiul nostru este al lui?

— Nu urla, Turms! a spus Arsinoe. Nu pot înţelege cum întotdeauna te poticneşti şi începi să analizezi detalii neimportante când viaţa ta este în joc! Doar tu îl cunoşti pe Dorieus şi ştii cât este de încăpăţânat dacă-i intră lui în cap ceva! Încă de la început, imaginaţia lui bolnavă l-a îndemnat să creadă că băiatul îi seamănă. Şi, ca să mă amuz, că şi-aşa mă plictisesc de mor în casa asta, am desenat pe coapsa copilului un mic semn, asemănător cu acela pe care Dorieus pretinde că l-ar avea toţi descendenţii din Herakles. Nici prin minte nu mi-a trecut că de-aici încolo lucrurile se vor complica atât de mult şi că tu vei fi ameninţat cu moartea. Planul meu era să-l determin pe Dorieus să încheie acte de moştenitor al lui pentru fiul nostru, şi nu cred că era rău ce-am gândit, fiindcă şi-aşa, noi nu-i putem oferi nimic băiatului.

Când a văzut faţa mea răvăşită, şi-a smuls braţul din mâna mea şi a început să strige:

— Dacă mă loveşti, Turms, mă duc şi-l deştept pe Dorieus. Îl credeam mai puţin nebun şi în stare să-şi ascundă sentimentele nedemne. Dar el te-a urât atât de mult în momentul când s-a născut copilul nostru, încât până la urmă a ajuns să nu mai suporte ideea că respiră acelaşi aer cu tine.

Alergau gândurile în capul meu ca o trupă de soldaţi furioşi. Înţelegeam că sub aparenţa liniştită din ultima perioadă, Arsinoe fusese încă şi mai turbată decât înainte, când mă obosea cu strategii complicate, pentru că voia să obţină nu ştiu ce veşmânt sau bijuterie.

— În orice caz, i-am spus eu ceva mai liniştit, nu te speria! Nu mă voi duce să-i retez beregata în timp ce doarme. Dar spune-mi, cum ai făcut de ai reuşit să-l adormi?

Şi-a ridicat ochii spre mine şi, cu un aer inocent, a spus:

— I-am ţinut mâinile în mâinile mele şi l-am asigurat că în somn o va întâlni pe zeiţă. De fapt, ce te nelinişteşte, Turms? Ştii prea bine că Dorieus nu mai valorează nici un ban ca bărbat. El nu se mai înfierbântă decât în imaginar, când este vorba doar de propriile lui fapte.

Faţa i s-a făcut deodată palidă, ochii mai negri, şi ea mi-a spus:

— Turms, dacă niciodată nu te-ai îndoit de dragostea mea, cu atât mai puţin te poţi îndoi acum. Pentru că, dacă nu te-aş iubi, aş fi putut să nu te avertizez că el vrea să te omoare. Prefer să mă despart de tine dacă tu te arăţi atât de suspicios, dar, în nici un caz, nu aş suporta să mai trăiesc dacă tu ai muri. Nici lui Tanaquil nu îi doresc să i se întâmple vreun rău, chiar dacă m-a jignit de multe ori.

Aceste din urmă vorbe, fără îndoială, le-a spus pentru că a simţit când Tanaquil s-a apropiat de noi. Eram atât de confuz, încât nici nu am ştiut că Tanaquil este lângă noi decât în momentul când a spus:

— Ţie, Istafra, trebuie să-ţi mulţumesc, nu numai pentru căsătorie, ci şi pentru nefericirea mea. Tu ai încercat să muşti mai mult decât puteai înghiţi, dar sper să-ţi rămână-n gât. Eu cred că ţi-ai etalat măiestria pe mare cât ai putut, altfel de unde să-i intre-n cap prostănacului toată povestea asta cu zeiţa Thetis?

— Tanaquil, ura pe care o ai în acest moment faţă de Arsinoe, te îndeamnă să o acuzi pe nedrept. Arsinoe a fost atât de bolnavă şi s-a simţit rău în timpul acelui periplu pe mare, încât nici nu avea putere să-şi îngrijească frumuseţea. Nu are ea nici o responsabilitate pentru viziunile lui Dorieus.

Însă vorbele mele au zgândărit vanitatea lui Arsinoe şi ea a spus:

— Oare ce ştii tu, Turms, despre miracolele zeiţei?

Apoi i s-a adresat lui Tanaquil:

— Tu, Tanaquil, eşti mai înţeleaptă. Confirm că toate s-au petrecut aşa după cum trebuiau să se petreacă, fiindcă întotdeauna zeiţa a dorit să se manifeste şi într-o formă marină.

Tanaquil m-a privit scrutător, cu un aer răutăcios, şi mi-a spus:

— Turms, dacă tu ai fi un bărbat înţelept, ar trebui să iei thymiaterionul de bronz şi să-i crapi capul acestei femei. În felul acesta vei scăpa de multele suferinţe pe care ea ţi le va pricinui de-acum înainte. Dar este în zadar să mai vorbim atâta. Ce ai de gând să faci, Turms?

— Chiar aşa, ce ai de gând să faci, Turms? a întrebat şi Arsinoe.

Eram încă şi mai uimit decât înainte şi am spus:

— Oare eu trebuie să făptuiesc ceva pentru a descâlci o încurcătură pe care doar tu ai creat-o? Deci, asta vreţi voi? Să-mi iau spada şi să-i tai gâtul, că tot doarme. Dar eu nu pot face o astfel de crimă, fiindcă Dorieus este prietenul meu.

— Asta trebuie să faci, Turms, a rostit Arsinoe cu înflăcărare. Să mergi şi să-l omori, apoi să iei coroana câinelui din Segest şi să o pui pe capul tău, să îi atragi de partea ta pe oamenii înarmaţi ai oraşului, să îi convingi pe cei din Consiliul Cartaginei de bunele tale intenţii, pentru ca eu să fiu din nou preoteasă în Eryx, dar cu mijloace paşnice. Mai mult decât atât nu-ţi cer. De altfel, aşa va fi cel mai bine şi pentru băiatul nostru.

— Chiar că n-are pic de minte femeia asta, a rostit scârbită Tanaquil. Sărmanule Turms, lucrurile vor lua o întorsătură teribil de nefavorabilă pentru tine de-i vei tăia gâtul lui Dorieus. Dar, nu-ţi fie teamă! Eu am îngropat deja trei bărbaţi şi, nimic de zis, mi-a rămas încă destulă forţă să-l înmormântez şi pe al patrulea. Este o datorie să-i fac acest ultim serviciu, mai înainte de a apuca să dezlănţuie un dezastru în toată ţara Eryxului. Vedeţi-vă deci de drumul vostru, luaţi-vă şi bastardul cu voi şi prefaceţi-vă că nu ştiţi şi n-aţi văzut nimic!

Ne-a trimis în camera noastră şi noi am stat cu mâinile încrucişate, fără să ne spunem nimic. M-am uitat cu atenţie la băiat, ca să înţeleg ce îl va fi determinat pe Dorieus să recunoască în copil trăsăturile lui. Dar nu am văzut nimic deosebit. Gura copilului mi s-a părut că seamănă cu a mea, iar nasul cu nasul lui Arsinoe.

Şi, deodată, pământul s-a cutremurat şi s-a auzit un zgomot atât de puternic, cum niciodată până atunci nu am mai auzit. Pământul a început să crape sub picioarele noastre şi bucăţi din tavan au început să cadă. Arsinoe a luat imediat copilul din leagăn. Protejându-l amândoi cu trupurile noastre, am reuşit să ajungem în stradă. Pisica lui Arsinoe a trecut ca un fulger printre picioarele mele. Şi încă o dată pământul s-a cutremurat şi pereţii caselor din împrejurimi au început să se prăbuşească.

— Dorieus a murit, am rostit eu încet. Acest pământ era al lui. Aşa s-a întâmplat şi atunci când ne-am apropiat prima dată de Eryx. Cine ştie? Poate că, într-adevăr, era descendent al zeilor, deşi îmi este greu să cred aşa ceva, pentru că transpira şi sângera la fel ca şi ceilalţi oameni.

Arsinoe a repetat:

— Dorieus a murit.

Dar imediat după aceea a spus:

— Oare ce se va alege din noi, Turms?

Pe stradă era mare agitaţie. Speriaţi, oamenii îşi scoteau lucrurile din casă, de teamă să nu se cutremure din nou pământul. Sufla vântul şi aerul a devenit din nou proaspăt, iar eu m-am simţit eliberat.

Apoi a ieşit Tanaquil din casa regală. Îşi sfâşiase veşmintele de pe ea în semn de doliu, iar în păr avea bucăţi din tencuială, ce căzuseră din plafon. În spatele ei veneau cei doi fii, care o încurajau şi se tânguiau în gura mare, ca lumea să vadă cât de mult regretă ei moartea lui Dorieus. Dar oamenii de pe stradă erau prea îngrijoraţi de propria lor soartă pentru a le da vreo importanţă.

Arsinoe şi cu mine i-am urmat în camera unde se afla trupul neînsufleţit al lui Dorieus. Micon era deja acolo şi examina cadavrul cu un aer nedumerit. Dorieus era întins pe pat. Avea faţa neagră, limba umflată şi buzele băşicate. Micon a spus încet:

— Dacă ar fi în miezul verii, când roiesc viespile, aş putea jura că o viespe i-a înţepat limba. Astfel de lucruri li se pot întâmpla doar beţivilor care adorm cu gura deschisă sau copiilor care, din greşeală, mănâncă un fruct pe care s-a aşezat o viespe. Dar, în orice caz, de la limbă i se trage moartea.

Fiii lui Tanaquil au rostit într-un glas:

— Acesta i-a fost destinul. Dar ce coincidenţă! Tatăl nostru a murit la fel, cu faţa înnegrită şi limba umflată.

— Însă, au adăugat ei repede, mai bine nici că se putea întâmpla. Război cu Cartagina nu se face, iar regele ce va purta coroana câinelui va fi ales dintre nobilii Segestului. Împărtăşim tristeţea mamei noastre, dar Dorieus, ca străin ce era, începuse să schimbe obiceiurile poporului nostru, moştenite din negura vremurilor.

S-au uitat apoi întrebători spre mine şi au spus:

— Cineva ar trebui să se ducă la cazarmă să-i înştiinţeze pe tinerii războinici ce s-a întâmplat şi să le spună că, în semn de doliu, ei trebuie să predea armele Consiliului Oraşului şi să se întoarcă la casele lor.

Le-am spus:

— Nu aşteptaţi de la mine să o fac pe mesagerul! În astfel de afaceri eu nu mă amestec. De altfel, cred că, după ce trupul lui Dorieus va fi pus în mormânt, voi pleca din Segest, fiindcă acesta nu este oraşul meu.

S-au uitat unul la altul şi amândoi m-au privit cu răutate şi au spus:

— Într-adevăr, Turms, şi tu eşti un străin. De la străini vine tot răul. Cu cât mai degrabă ne vom despărţi, cu atât mai bine ne va fi.

Contemplându-i faţa tuciurie şi trupul puternic, pe care, moartea încă nu-l schimbase cu nimic, Tanaquil a spus:

— De-acum încolo, totul îmi este indiferent. Dar lui Turms, nimeni să nu-i facă vreun rău!

Şi-a întors faţa îmbătrânită şi plină de riduri spre Arsinoe şi a spus:

— Să fie lăsat Turms să plece în pace unde-o vrea! Însă pe târfa asta o vom trimite înapoi la templul din Eryx să-şi primească pedeapsa pentru faptele-i nedemne. Ea este o sclavă a templului, şi fiul ei tot un sclav este. Fiind al ei, aparţine templului. Aşa că, acest copil va fi castrat şi educat pentru a fi preot sau dansator. Dar, mai înainte de orice, această femeie va fi pedepsită aşa cum sunt pedepsiţi toţi sclavii care fug de la stăpânii lor.

Am privit-o pe Tanaquil mai atent. Cu părul murdar de praful tencuielii căzute în timpul cutremurului, cu veşmintele sfâşiate, cu faţa îmbătrânită pe neaşteptate şi răscolită de furie, părea întruchiparea uneia dintre bizarele zeităţi ale barbarilor.

Înspăimântată, Arsinoe şi-a strâns copilul la piept şi a strigat:

— Nu poţi face asta, Tanaquil! Mânia zeiţei va fi asupra ta!

Pe faţa răvăşită a lui Tanaquil a apărut un surâs sinistru, ce aducea cu un rânjet. Alungând muştele, care începuseră să roiască în jurul ochilor şi gurii cadavrului lui Dorieus, a spus:

— Mânia zeiţei am cunoscut-o deja când voi aţi apărut în casa mea. Pierzându-l pe Dorieus, cel pe care l-am iubit mai mult decât pe oricare alt bărbat pe care l-am avut, nu mai am nimic de pierdut. Nu mă mai tem eu de nimic, nici de mânia zeilor, nici de mânia oamenilor.

După aceea, pierzându-şi orice stăpânire de sine, a început să urle şi s-a izbit cu furie peste gură, iar legătura dinţilor ei din fildeş s-a rupt şi din gură a început să-i curgă sânge. Zgâriindu-şi sânii cu unghiile, a strigat:

— Voi nu ştiţi cât de mult poate iubi o femeie bătrână! Un astfel de blestem nu i-l doresc nimănui. I-am dorit moartea, fiindcă nu puteam trăi fără iubirea lui.

Fiii ei o priveau cu teamă, crezând că îşi pierduse minţile.

Am petrecut o mână împrejurul lui Arsinoe şi am spus:

— Arsinoe nu are nici o datorie faţă de templul din Eryx. Ea este legată de mine şi o voi lua cu mine. La fel, şi pe copilul nostru. Încearcă doar să mi te opui, Tanaquil, şi vei vedea ce se va întâmpla!

Eram hotărât să iau din nou spada în mână şi să-i apăr pe Arsinoe şi pe fiul nostru, fără de care viaţa mi se părea fără nici un sens. Deşi era buhăit şi ameţit de băutură, Micon încă mai avea spiritul treaz şi a spus cu o voce fermă:

— Şi eu sunt un străin în această ţară, iar dezvăluirile pe care le-aş putea face asupra acestei morţi ciudate cred că nu convin nimănui. În numele prieteniei noastre, Turms, sunt pregătit să lupt din toate puterile mele ca Arsinoe şi băiatul să nu cadă în mâinile preoţilor răzbunători.

Fiii lui Tanaquil şi-au întrebat mama:

— Ce hotărăşti să facem cu aceşti bărbaţi? Vrei să poruncim gărzilor să-i omoare? Poate că aşa ar fi mai bine, fiindcă scăpăm pentru totdeauna de ei. Cât despre femeie, treaba ta ce vrei să faci cu ea.

Şi-a fixat privirea pe Arsinoe, a arătat înspre ea cu degetul şi le-a spus Tanaquil fiilor ei:

— Priviţi-i chipul schimbător! În acest moment este peste măsură de frumos, fiindcă vrea să vă ademenească. Nu, ar fi o prostie s-o trimit la templul din Eryx, fiindcă, fără îndoială, ea ştie cum să-i amăgească pe preoţii templului şi să-i înduplece să fie înţelegători cu ea. O mai mare pedeapsă decât să-l urmeze pe Turms nici că există pentru ea, fiindcă Turms nu-i asigură altceva decât existenţa precară a fugarului. Să-i înnegrească soarele chipul şi trupul ei alb! Să-i fleşcăiască foamea formele atât de rotunde!

Apoi i-a spus lui Arsinoe:

— Iar veşmintele şi bijuteriile tale nu le vei lua din această casă, Istafra! Nici măcar un bănuţ de argint.

După chipul împietrit al lui Tanaquil, Arsinoe a înţeles că hotărârea-i este de nestrămutat. Bănuiesc că, pentru un scurt moment, ea a gândit care-i sunt şansele de a recâştiga poziţia ce o avusese ca preoteasă a templului Afroditei din Eryx, prea puţin păsându-i de mine. Dar, fiindcă tot nu avea de ales, şi-a ridicat bărbia cu demnitate şi a rostit apăsat:

— Eu pot să obţin când vreau veşminte şi bijuterii, dar de-l voi abandona pe Turms, niciodată nu voi mai putea găsi un bărbat ca el. Tu ar fi trebuit să-mi mulţumeşti, Tanaquil. Dacă nu te-aş fi prevenit asupra intenţiilor lui Dorieus, în acest moment în jurul chipului tău urât ar fi roit muştele, nu pe faţa lui. Dar eu nu voiam să-l pierd pe Turms. În plus, nu ezit să-l urmez, fiindcă Turms mă iubeşte şi fără bijuteriile şi veşmintele bogate pe care mi le-ai şterpelit fără nici o jenă.

Pentru mine se anunţau vremuri rele dacă Tanaquil furase toate bijuteriile la care Arsinoe ţinea atât de mult. Nici nu am apucat să spun două vorbe ca să încerc să îi mai potolesc mânia, că Tanaquil mi-a tăiat intenţia şi a spus cu sarcasm:

— Nu te amesteca, Turms! Ce înseamnă bogăţiile şi bijuteriile pentru mine? Eu îmi pot cumpăra oricând orice bijuterie, fie ea oricât de scumpă, dar eu nu-mi mai doresc nimic. Tu ai fi fost mult mai înţelept dacă ai fi dat curs îndemnului meu prietenesc şi ai fi omorât-o pe această târfă, din cauza căreia vei mai avea încă multe de îndurat.

În acel moment am simţit ceva ciudat, ca şi cum eu însumi aş fi fost transferat undeva, în afara fiinţei mele, şi aş fi asistat la întâmplări fără importanţă. Şi am zâmbit. Şi nu m-am mai uitat nici la Tanaquil, nici la fiii ei, nici la Micon, nici măcar la Arsinoe sau la copilul meu. Privirea mea indiferentă s-a oprit asupra unei pietre care era în faţa mea pe podea, m-am aplecat şi am ridicat-o, fără să ştiu de ce o ridic. Era o piatră obişnuită, pe care probabil că cineva o adusese de afară lovind-o distrat cu piciorul. De ce am ridicat-o, în acel moment nu am ştiut. Abia mai târziu am înţeles că acea piatră trebuia ridicată, fiindcă marcase sfârşitul unei perioade din viaţa mea şi începutul unei noi perioade.

În acest moment ţin în mâini piatra pe care am ridicat-o atunci când am părăsit casa lui Tanaquil. Chiar dacă din cărţile pe care le scriu nu se va mai alege decât pulberea, această piatră, la fel ca şi celelalte pietre ale vieţii mele, va învinge timpul. Peste o mie de ani, cineva va lua în mână piatra aceasta şi o va citi mai uşor decât pe o carte.

Aşadar, eu, Turms, nemuritorul, strâng încă o dată această piatră în mână, şi în faţa ochilor mei văd locul de unde am luat-o, camera în care zăcea cadavrul lui Dorieus. Fac abstracţie de cutremurul ce a fost atunci şi contemplu încă o dată tavanul pictat al camerei lui Dorieus. Sunt mulţumit că în faţa mea nu mai există ceva pe care să-l pot numi spaţiu gol. Nimic nu este atât de gol precum cred cei mai mulţi dintre oameni. Doar legăturile terestre ale simţurilor ne împiedică să vedem lumile dimprejurul nostru.

Am ridicat piatra fără să mă mişte câtuşi de puţin că Tanaquil bătea cu piciorul în podea şi striga:

— Plecaţi! Dispăreţi din faţa ochilor mei acum, până nu apuc să mă răzgândesc! Aşa cum sunteţi! Nu mă impresionează dacă veţi crăpa de foame! Nici un colţ de pânză, nici o bucată de pâine nu vor ieşi din această casă împreună cu voi!

A vrut s-o umilească pe Arsinoe şi ar fi fost fericită dacă Arsinoe ar fi început să plângă şi s-ar fi prăbuşit în faţa ei cerându-i îndurare. Dar mândria a absolvit-o pe Arsinoe de o umilinţă în plus, de pe urma căreia nu s-ar fi ales cu nimic. Aşa că Tanaquil nu s-a putut nicicum bucura de victoria ei, care, de fapt, nici n-a fost victorie.

Astfel ne-a alungat Tanaquil din casa ei, dar de atins nu ne-a atins cu nimic şi nici nu a poruncit gărzilor să ne facă vreun rău. Totuşi, în timp ce ieşeam din casă, Arsinoe a luat din vestibul o piele îmblănită de oaie cu care a învelit copilul, iar eu, în mare grabă, spada, scutul şi imensul himation din lână al lui Dorieus. Micon avea deja cu el caduceul şi lada cu leacuri şi nu s-a sfiit să şterpelească, cu destulă îndemânare, un burduf cu vin, pe care l-a strâns cu dragoste în braţe.

Toate acestea s-au întâmplat în câteva clipe şi, din poartă, Tanaquil ne-a împroşcat cu blesteme şi vorbe de ocară.

În confuzia generală ce era în oraş, nimeni nu a observat plecarea noastră. Toţi oamenii alergau, care încotro, iar cei mai mulţi îşi cărau bunurile în afara oraşului, pe câmp, fiindcă le era teamă că va mai veni un alt cutremur, încă şi mai puternic decât cel dinainte. Adevărul este că nu fusese un cutremur prea puternic. Nici mari pagube nu au fost. Fusese doar un suspin al pământului, un suspin de uşurare, cu care ţara Eryxului a salutat moartea lui Dorieus, pentru că el ar fi pângărit-o de ar mai fi trăit.

Pe când ne strecuram printre oamenii agitaţi, încercând să ne îndreptăm spre nord, a alergat spre noi micuţa cerşetoare, soţia câinelui sacru din Segest. M-a apucat de veşminte şi, plângând, mi-a spus:

— Câinele Krimisos a murit. Astăzi-dimineaţă s-a retras în cel mai întunecat colţ al curţii. Când a fost cutremurul, m-am dus lângă el, dar era deja mort. În schimb, pisica ta a apărut pe neaşteptate şi mi-a sărit în braţe tremurând de frică.

Învelise animalul cu partea de jos a veşmântului, care, ridicat, lăsa să se vadă că altceva nu mai avea pe ea. Îmi era greu să-mi fac loc printre oameni cu copilul în braţe, cu Arsinoe ţinându-mă de un braţ şi cu micuţa copilă agăţată de veşmântul meu. Nici lui Micon nu-i era uşor să care lada de leacuri şi burduful de vin. Fuga noastră din Segest era lipsită de demnitate.

După ce am trecut de porţile oraşului şi am oprit ca să ne hotărâm încotro să plecăm, i-am spus fetei să arunce pisica şi să se întoarcă în oraş.

— Dorieus a murit, i-am spus eu. Când se va afla, vor fi tulburări în oraş. Noi suntem străini şi trebuie să fugim de-aici, pentru că orice nebun ne poate omorî. Însă tu trebuie să te întorci!

Dar Hanna a izbucnit în plâns şi a spus:

— Câinele Krimisos a murit. Oamenii vor spune că eu sunt vinovată de moartea lui. Ei mă vor lovi cu pietre şi mă vor jertfi spiritului câinelui sacru. Turms, lasă-mă să vin cu voi! Eu nu am pe nimeni. Tu eşti singurul om care m-a luat în braţe, m-a mângâiat şi mi-a vorbit prietenos.

Arsinoe a examinat-o cu atenţie pe fetiţă, apoi s-a uitat la mine şi mi-a spus ironic:

— Nu încape îndoială că zeiţa îţi face tot felul de favoruri, din moment ce fata aceasta aleargă după tine.

Apoi, dojenitor, i-a spus Hannei:

— Acoperă-ţi goliciunea, fetiţo! Nu e frumos ca bărbaţii să te vadă aşa. Iar dacă doreşti, vino cu noi! În favoarea ta este pisica mea, care te-a ales. Este o pisică mai înţeleaptă decât oamenii.

Am protestat:

— Dar noi încă nici nu ştim încotro mergem. S-ar putea ca, în această seară, oamenii din Segest să asmută câinii împotriva noastră. De ce să sufere şi acest copil?

Dar Arsinoe a spus:

— De o slujitoare este nevoie, iar dacă nu vom reuşi să ne descurcăm în nici un fel, o vom putea vinde, fiindcă şi-aşa, altceva n-avem.

Micon a destupat burduful şi, pretextând că i s-a uscat gâtul, a băut o gură de vin, apoi a spus:

— Este acelaşi lucru dacă vine sau dacă nu vine cu noi, aşa că n-are nici un rost cearta. Uitaţi-vă mai bine la animalele acestea zăpăcite de pe câmp, care au scăpat de sub supraveghere şi nu ştiu încotro să se ducă. Cai şi măgari. Cred că nu greşim cu nimic dacă reparăm puţin soarta şi împrumutăm un măgar. Mă îndoiesc că Arsinoe va putea străbate lungul drum prin pădure cu aceste încălţări, care sunt doar frumoase la privit.

— Prin pădure, am spus eu. Dar tu ai dreptate, Micon. Prin pădure trebuie să mergem noi, printre animale sălbatice şi sicani. Este singura noastră salvare.

Chiar atunci a trecut pe lângă noi un măgar bătrân cu urechile mari şi ciulite. Micon l-a oprit şi a început să-i vorbească prieteneşte, iar măgarul n-a spus nici da, nici ba, aşa că Arsinoe a încălecat pe el şi a luat copilul în braţe. Micon conducea măgarul, eu mergeam în spate ţinând-o de mână pe fetiţă, iar după noi alerga cu paşi mărunţi pisica lui Arsinoe.

Nimeni nu ne-a oprit. Am traversat cât am putut de repede câmpurile, după aceea am început să urcăm muntele străbătându-i pădurile dese. Noaptea am dormit sub un arbore, strâns lipiţi unul de altul pentru a ne încălzi. Nu ne-am încumetat să aprindem focul mai înainte de a ajunge la stânca sacră, unde i-am întâlnit pe sicani. Sicanii ne-au întâmpinat cu prietenie şi am trăit împreună cu ei, în pădure, vreme de cinci ani. În timpul acestei perioade, Micon a dispărut, Arsinoe a născut o fetiţă, iar Hanna a crescut şi s-a făcut o fată frumoasă.

Dar, mai înainte de a începe istoria vieţii noastre din pădure, trebuie să povestesc ce s-a mai întâmplat cu Tanaquil după moartea lui Dorieus. Cei doi fii ai lui Tanaquil şi-au consolidat puterea în oraş cu sprijinul şefilor militari formaţi de Dorieus, pe care i-au răsplătit cu daruri bogate, aşa că membrii Consiliului Oraşului nu au avut nimic de spus împotriva lor. Pentru a salva aparenţele, au înălţat un bogat rug funerar din lemn de stejar, ceremonia incinerării lui Dorieus urmând să se facă cu mult fast. Dar, mai înainte de ceremonia funebră, au spus mamei lor că s-au săturat să tot fie conduşi de ea şi că cel mai bine ar fi să se întoarcă la Himera. Iar Tanaquil le-a răspuns că pentru ea, fără Dorieus, viaţa nu mai are nici un rost. De aceea, a spus ea, cel mai înţelept lucru pe care îl are de făcut este să fie incinerată o dată cu Dorieus, asigurându-se, cel puţin, că va ajunge în acelaşi timp cu el în regatul subpământean.

Fiii ei nu s-au împotrivit acestei dorinţe a mamei lor. Aşa că Tanaquil s-a dus de bunăvoie la rug, îmbrăcată în veşminte de sărbătoare, l-a sărutat încă o dată pe Dorieus, apoi a dat cu mâna ei foc rugului şi a ars de vie împreună cu cadavrul lui Dorieus.

Despre sfârşitul lui Tanaquil aveam să aud mai târziu de la sicani, aşa că mai multe despre ea nu am de povestit şi nici despre moartea lui Dorieus.