CARTEA A ŞAPTEA. SICANII.

I-am întâlnit pe sicani în apropiere de stânca lor sacră. Ei au spus că ne aşteptaseră, fiindcă ştiuseră dinainte că vom veni. Un spirit sceptic ar fi tentat să se îndoiască de această afirmaţie şi să creadă, mai degrabă, că vreun tânăr sican i-ar fi urmărit mişcările, fiindcă sicanii se deplasează cu o sprinteneală nemaipomenită prin pădurile din munţi, reuşind să nu fie văzuţi de nimeni, şi îşi fac apariţia doar atunci când ei înşişi vor. De aceea nobilii Segestului au nevoie de ajutorul câinilor când sunt în urmărirea lor.

Dar este un adevăr că sicanii au capacitatea de a presimţi dacă vreun grup de oameni urmează să intre în ţinutul locuit de ei şi chiar să spună cu exactitate numărul oamenilor din grup. De altfel, în orice moment, ei ştiu unde se găseşte cutare sau cutare membru al comunităţii şi cu ce se ocupă una sau alta dintre căpeteniile lor. În acest domeniu, puterea lor este la fel de mare ca puterea unui oracol. La sicani, premoniţia nu este o calitate ce aparţine în exclusivitate preoţilor, dimpotrivă, oricare sican are acest dar, mai puţin sau mai mult dezvoltat – de la caz la caz – de a anticipa evenimentele ce urmează să se întâmple, dar niciunul nu îl poate explica. Foarte rar se înşală ei în ceea ce priveşte prevestirile, dar oare care oracol din lume nu se înşală niciodată?

Dar ei nu se fălesc cu această putere ce o au şi nu văd în ea nimic extraordinar, fiindcă ei cred că şi ceilalţi oameni ai altor popoare au această calitate şi, mai mult decât oamenii, afirmă că la animale premoniţia este mai puternică, în special la câini. Dar, la fel cum un om care vede nu poate explica unui orb ce vede, un om înzestrat cu darul premoniţiei nu poate explica viziunile ce le are.

Lustruiseră stânca sacră cu grăsime şi, în aşteptarea noastră, dansau în jurul ei dansurile puterilor subpământene. Preoţii aveau feţele acoperite cu măşti sculptate în lemn, pe frunte coarnele sacre şi, legate de coapse, purtau cozile rituale. Focul era aprins şi deasupra lui aşteptau vasele de argilă arsă în care urmau să fie puse bucăţile de carne de măgar, pe care aveau să-l sacrifice la sosirea noastră. Măgarul era animalul lor sacru, şi, cum noi am ajuns la ei însoţiţi de un măgar, acest fapt i-a făcut să ne privească cu un şi mai mare respect. Erau vânători îndemânatici şi nu le lipsea carnea, fiindcă în pădurile lor vieţuiau multe animale, dar ceremoniile şi ocaziile deosebite erau însoţite de sacrificiul măgarului, de la a cărui carne, spuneau ei, obţin forţă şi răbdare. Din măgarul sacrificat ei păstrează capul animalului, pe care, după ce-l prepară cu anumite răşini ca să nu se altereze, îl înfig într-un băţ şi îl folosesc ca talisman, a cărui prezenţă este favorabilă în riturile secrete. Ei cred, de asemenea, că, ţeasta de măgar înfiptă-ntr-un băţ îi protejează împotriva trăsnetelor şi fulgerelor.

Înainte de a fi sacrificat, măgarul nu a opus nici o rezistenţă, acceptându-şi cu umilinţă destinul. Acest fapt a fost interpretat de sicani ca o bună prevestire.

Pisica lui Arsinoe i-a cam neliniştit la început, fiindcă nici un sican nu mai văzuse până atunci un astfel de animal. Şi, după ce s-au sfătuit îndelung, nereuşind ei să-i găsească un nume potrivit în limba lor, au spus că trebuie s-o omoare, dar Arsinoe a mângâiat-o şi le-a dat-o s-o ţină în braţe, pentru a se convinge că este un animal prietenos. Ei o respectau în mod deosebit pe Arsinoe, fiindcă venise călare pe spinarea unui măgar şi, mai ales, pentru că copilul ce-l purta în braţe era băiat. În timpul sacrificiului, preotul sacrificator a ţopăit, executând în faţa băiatului aşa-zisa săritură a triumfului, l-a aşezat pe poalele stâncii sacre, ce era unsă cu grăsime de animal, şi i-a pictat faţa cu sângele cald al măgarului sacrificat. Apoi toţi au strigat: Ercle! Ercle!

Pe fundul unui burduf din piele, Micon păstrase puţin vin. Eu mă îndoiesc că el ar mai fi putut suporta greutăţile unui drum, mai ales al acestui drum epuizant pe împăduritele povârnişuri ale muntelui, fără ajutorul băuturii. Aşa că le-a oferit sicanilor vin, dar după ce au gustat din băutura roşie, oamenii pădurii au fost dezamăgiţi, iar câţiva nu s-au putut împiedica să nu-l scuipe din gură. Râzând, preoţii au pus în mâinile lui Micon o strachină scobită într-o bucată de lemn noduros şi l-au îndemnat să guste din băutura ce era în ea. După ce a băut, Micon a spus că acel lichid n-are nici o legătură cu vinul. Dar, după o clipă, privind fix înainte, ne-a spus că-şi simte picioarele înţepenite ca nişte butuci de lemn, că are înţepături până şi-n rădăcinile părului de pe cap şi că poate vedea prin trunchiurile copacilor până departe, ba chiar şi în adâncurile pământului.

În timpul ceremoniilor sacre, preoţii şi căpeteniile sicanilor preparau –repetând în şoaptă cuvinte magice – o fiertură din boabe otrăvitoare, ciuperci şi rădăcini, culese în timpul unor anumite faze favorabile ale lunii. Foloseau această băutură de fiecare dată când invocau spiritele subpământene, pentru a obţine de la acestea sfaturi. Dar eu cred că beau şi pentru a se simţi bine, pentru că, neavând viţă-de-vie, nu puteau prepara vin. Cu timpul, Micon s-a obişnuit atât de bine cu această băutură a sicanilor, încât nu se mai putea lipsi de ea.

În timp ce ritualul sacrificiului continua, oboseala drumului, faptul că eram atât de aproape de stânca sacră şi siguranţa ce mi-o dădea acest popor – care în loc de ostilitatea la care poate că ne aşteptasem, ne întâmpinase cu multă prietenie –, mă făceau să mă simt undeva, în afara fiinţei mele. Era linişte şi, fiecare din noi aştepta un semn. Atunci a fost spartă tăcerea de ţipătul repetat al unei bufniţe, ce venea din întunericul pădurii.

— Arsinoe! am rostit eu. Băiatul nostru n-are încă un nume. Să-i dăm numele Hiuls, după ţipătul bufniţei.

Când a auzit numele, Micon a izbucnit în râs, şi-a lovit genunchii cu palmele şi a spus:

— Oare cine eşti tu, Turms, ca să-i dai un nume? să-i dea bufniţa din pădure ce nume-o vrea, cât despre numele tatălui, este o prostie să fie menţionat.

Arsinoe nici nu s-a mai obosit să răspundă. Pe când mâneam carnea tare de măgar, a încercat să alăpteze băiatul, dar probabil că de la drumul istovitor şi, mai ales, din cauza morţii lui Dorieus, care a tulburat-o puternic, îi secaseră sânii. Hanna i-a luat copilul din braţe şi, cu ajutorul unui corn de cerb, a reuşit să-l hrănească cu lapte cald de capră, apoi l-a învelit într-o piele de miel şi l-a legănat până ce a adormit. După ce copilul a adormit, sicanii ne-au condus printr-o trecere secretă până la o peşteră, a cărei intrare era ascunsă după tufe mari de mure. Podeaua de piatră era acoperită cu un strat gros de trestie uscată.

În zori, după ce m-am deşteptat, am înţeles mai bine unde mă aflu şi ce s-a întâmplat; prima întrebare care a început să se învârtească în cap a fost: încotro vom merge? Când am ieşit din peşteră, am văzut un arici care se rostogolea prin iarbă şi nu înţeleg de ce, în aceeaşi clipă, mi-am adus aminte de Lars Tular, etruscul care a consimţit fără nici o ezitare să fie sacrificat, şi de vorbele lui despre ariciul ghemuit. De aceea, am văzut în apariţia acelui arici o avertizare şi am hotărât imediat că noi trebuie să rămânem un oarecare timp cu sicanii, fiindcă suntem în siguranţă, şi că, de plecat vom pleca doar atunci când vom şti sigur încotro vrem să mergem.

După ce am luat această hotărâre, am simţit o mare uşurare, ca şi cum m-aş fi regăsit pe mine însumi după o lungă perioadă de rătăcire. M-am dus până la izvor şi apa ce am băut-o a avut un gust foarte bun. Încă mai eram tânăr, încă mai eram puternic. În trupul şi în inima mea vibra bucuria vieţii.

Dar când s-a deşteptat, Arsinoe nu a fost câtuşi de puţin încântată când şi-a aruncat privirea spre tavanul de piatră şi spre vasele din argilă cu forme ciudate. Şi, abia reuşind să acopere cu glasul ei sforăiturile puternice ale lui Micon, mi-a spus:

— Priveşte, Turms, ce-ai reuşit să faci tu din mine! O femeie săracă, pe deasupra şi hărţuită de lege. N-aş putea spune, în acest moment, când trestia aceasta mă înţeapă, dacă încă te mai iubesc sau dacă doar te urăsc.

Fremăta în mine o bucurie fără de margini şi vorbele ei nu m-au supărat. I-am spus entuziast:

— Arsinoe, dragostea mea! De multe ori ai dorit să ai o siguranţă şi o locuinţă stabilă în care să trăieşti. O locuinţă este o locuinţă, chiar dacă este din piatră în inima unui munte. Ai o servitoare şi un medic, care vor avea grijă de copilul nostru. Ajutat de sicani, eu voi învăţa repede să vânez şi să agonisesc hrana pentru noi şi pentru copilul nostru. Pentru prima dată în viaţă mă simt atât de fericit.

Când a înţeles că vorbesc serios, Arsinoe s-a aruncat asupra mea şi a început să mă zgârie cu unghiile şi m-a scuipat pe faţă şi a spus că la aşa ceva, într-adevăr, nu s-a aşteptat că îi voi face, şi a urlat să o duc imediat în Sicilia, într-un oraş grecesc, unde să poată trăi civilizat.

Nu aş putea povesti cât timp a durat această furie a ei, care uneori a atins limite incomprehensibile, fiindcă despre suferinţele ce le-am îndurat în acea perioadă nu-mi amintesc nimic, s-au şters complet din memoria mea. Cert este că, spre sfârşitul verii, când Arsinoe a văzut cât de sănătos şi de bine s-a dezvoltat băiatul, în ciuda traiului nostru simplu şi lipsit de confortul oraşelor civilizate, nu i s-a mai părut soarta atât de îngrozitoare şi a început să se bucure şi ea de aspectele bune ale acestei vieţi simple.

Mult timp, zi şi noapte, ea şi-a ascuns părul sub un voal, în semn de doliu pentru viaţa fericită pe care a pierdut-o din cauza mea, aşa a spus. Dar eu gândeam că şi-l ascunde sub voal doar pentru a mă enerva, fiindcă ştia cât de mult îmi plăcea părul ei minunat. Dar într-o zi, pe când ne iubeam, şi l-a desfăcut pentru a-mi arăta că de când am ajuns noi să trăim printre sicani, minunatul ei păr blond devenise complet negru.

— Priveşte ce mi-ai făcut! a spus ea acuzator. Oare nici acum nu îmi înţelegi suferinţa? Altădată fruntea îmi era împodobită cu părul de aur al zeiţei, dar tu m-ai forţat să trăiesc într-un mediu ostil şi din frumosul meu păr nu a mai rămas decât acest păr negru şi aspru ca al sicanilor.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor şi i-am pipăit părul. Era la fel de moale şi mătăsos, fiindcă şi-l îngrijise şi îl pieptănase ca întotdeauna, chiar dacă o făcuse pe ascuns, ca eu să nu o văd. Dar, fără îndoială, era negru.

La început am fost tentat să cred că s-a întâmplat un miracol. Mi-am amintit de ciudata ei calitate de a-şi schimba chipul şi mi-am spus că, poate, în penumbra pădurii şi în întunecatele nopţi ce le-am petrecut în ţara sicanilor, părul ei se înnegrise. Dar raţiunea mea nu putea accepta un astfel de miracol. Am izbucnit în râs şi i-am spus:

— O, cât eşti de vanitoasă, Arsinoe! Fiind tu preoteasă a zeiţei Afrodita, ţi-ai vopsit părul, şi era firesc să o faci, pentru că părul zeiţei este aurit ca soarele. Şi nu mă mai mir deloc că ai suferit şi ai plâns atât de mult pierderea lăzii cu farduri. Dar acesta este părul tău adevărat, este nemaipomenit de frumos şi îl iubesc aşa după cum iubesc tot ceea ce face parte din fiinţa ta. Chiar şi vanitatea ta o iubesc, fiindcă este o dovadă că vrei să pari în ochii mei încă şi mai frumoasă decât eşti.

Dar Arsinoe a început să mă blesteme, m-a lovit cu furie peste obraji, a început să plângă şi a urlat la mine:

— Oare este posibil, Turms, ca tu să nu crezi niciodată în ceea ce spun eu? Nici chiar în acest lucru, care, la urma urmelor, nu este chiar atât de important. Dar eu mi-am distrus viaţa ca să te urmez pe tine prin păduri sălbatice. Eşti cel mai nerecunoscător bărbat din lume. Nici nu îmi ajung vorbele ca să-ţi spun cât de mult m-am săturat de tine şi nici nu mă mai pot înţelege pe mine însămi de ce vreau, totuşi, ca tu să mă placi.

— Arsinoe! i-am spus eu. Oare ce rost are ipocrizia? Şi de ce încerci să mă faci să cred că s-ar fi întâmplat un miracol, când lucrurile sunt atât de simplu de înţeles? Fireşte, se pot întâmpla şi minuni, nu mă îndoiesc. Dar, oricât de capricioşi ar fi zeii, nu văd ce interes ar fi avut vreunul să-ţi schimbe ţie părul blond în negru.

Cu ochii sclipind de mânie, ea a spus:

— Sunt preoteasa zeiţei Afrodita. Ea este cea mai capricioasă zeiţă din toate câte sunt. Tu ar trebui să ştii acest lucru, Turms, şi să crezi în puterea zeiţei. Este un semn, care dovedeşte cât de rău te-ai purtat tu cu mine. Dacă zeiţa mă va ierta vreodată, poate că îmi va restitui părul de aur ce l-am avut.

— Chiar aşa! i-am spus eu în bătaie de joc. Dacă vreodată vom mai ajunge într-un oraş civilizat şi vei avea bani destui, îţi vei putea cumpăra toate fardurile pe care le doreşti. Dar n-are nici un rost să încerci să mă faci să cred într-o poveste absurdă.

Degetele ei lungi şi fine s-au înfipt în umerii mei şi ochii ei au devenit cele două lacuri de un negru intens, în care m-am pierdut de atâtea ori în momentele noastre cele mai pătimaşe.

— Turms, în numele zeiţei şi în numele fiului nostru, îţi jur că ceea ce ţi-am spus în privinţa părului meu este adevărat. Este drept, eu sunt femeie şi uneori te mint, dar numai când este vorba de lucruri mai puţin importante, pe care un bărbat nu le poate înţelege. Dar oare de ce te-aş minţi asupra unui lucru care îmi schimbă înfăţişarea, mai mult, îmi schimbă viaţa. Fiind eu acum o femeie cu părul negru, se înţelege că sunt o altă femeie. Tu trebuie să mă crezi.

Tot uitându-mă eu în ochii ei negri, am început, aşa, deodată, să mă îndoiesc. Dacă ar fi jurat doar în numele zeiţei, nu aş fi crezut-o, fiindcă ea deja mai jurase strâmb în numele Afroditei. Chiar dacă este cea mai mincinoasă zeiţă, pe Afrodita toată lumea o adoră. Dar dacă a jurat în numele băiatului nostru, nu puteam să o mai bănuiesc că minte. Supravegheat de Hanna, micuţul Hiuls umbla de-a buşilea prin peşteră. L-am luat în braţe şi i-am pus în mâini un os cu grăsime să-l sugă.

— Pune mâna pe capul fiului nostru, i-am spus lui Arsinoe, şi repetă jurământul pe care l-ai spus! Te voi crede, chiar dacă îmi este imposibil să înţeleg.

Fără nici o ezitare, Arsinoe a pus mâna arămie de la soare pe creştetul băiatului, l-a mângâiat şi a repetat jurământul ce-l făcuse înainte. Nu aveam încotro, trebuia să o cred. Cu vârsta, părul unei femei se schimbă în cenuşiu. De ce nu s-ar schimba părul femeilor mai capricioase în negru? Desigur, nu este un fapt obişnuit, dar nici Arsinoe nu este o femeie obişnuită. Aşa mi-am spus.

Când a văzut că o cred, s-a înseninat, şi-a şters lacrimile, şi-a înfăşurat mâinile în jurul grumazului meu, m-a sărutat şi a spus:

— O, Turms! Oare cum de poţi fi atât de rău cu mine, de faci să mi se tulbure mintea? Doar cu câteva momente mai înainte de această ceartă ne-am simţit atât de minunat şi am plutit până în nori, chiar dacă ne-am îmbrăţişat pe această mizerabilă saltea de paie. Am crezut că te pierd pentru totdeauna când mi-ai pus vorbele la îndoială. Acum am siguranţă, fiindcă ştiu că-mi apariţii în întregime.

Şi-a mângâiat părul şi m-a întrebat timidă:

— Spune drept, sunt mult mai urâtă decât înainte?

Am contemplat-o o clipă. Umerii goi. Părul ei negru îi sublinia încă şi mai mult albul trupului. Era mai frumoasă decât oricând. Îşi făcuse un colier din boabe roşii culese din pădure. Iar mai jos, între sâni, strălucea piatra lunii. Inima se agita în pieptul meu, eram tulburat de frumuseţea ei fără de asemănare.

— Arsinoe, i-am spus eu, eşti mai frumoasă decât ai fost vreodată. Dar nu eşti aceeaşi cu cea de până acum. De fiecare dată când te strâng în braţe am impresia că eşti altă femeie, încă şi mai frumoasă ca cea pe care am strâns-o în braţe cu o zi înainte, fiindcă te iubesc mult.

A zâmbit visătoare şi a spus cu un glas cristalin:

— Şi eu te iubesc mult, bărbat insuportabil ce eşti! Dar am văzut că multe femei ale sicanilor îşi împodobesc gâtul cu şiraguri de colţi albi de animale sălbatice. Cred că voi fi şi mai drăgăstoasă dacă într-o seară îmi vei dărui un astfel de şirag.

I-am promis că va avea o astfel de podoabă. După aceea a apărut pisica şi a început să-şi mângâie spinarea de picioarele mele. Eram atât de fericit.

Începând din acea zi, Arsinoe a acceptat modul de viaţă al sicanilor şi s-a împodobit ca şi femeile sicanilor cu pietre şi cu pene colorate, cu corali şi talismane în formă de animale. Şi a folosit mineralele pe care ele le foloseau pentru a-şi accentua linia sprâncenelor şi conturul gurii. Sicanii obişnuiau să tatueze pe obrajii femeilor lor cercuri şi pe trup dungi şerpuitoare, dar aceste tatuaje nu mai puteau fi şterse niciodată. Deşi le admira, Arsinoe nu şi le-a dorit. Am înţeles că nu avea de gând să-şi trăiască toată viaţa printre oamenii poporului pădurii.

Nu are nici un rost să povestesc despre felul în care sicanii vânează animalele pădurii sau pescuiesc în apele repezi ale râurilor, fiindcă vânătoarea şi pescuitul nu se deosebesc prea mult în diferite ţări. Doar instrumentele pe care diferite popoare le folosesc pentru vânătoare şi pescuit sunt diferite; ale unora sunt mai bune, ale altora mai proaste. După ce i-am cunoscut mai bine pe sicani, am înţeles că nu sunt nicidecum un popor barbar, aşa cum crezusem la început. Ei au tradiţiile şi obiceiurile lor proprii, ritualurile lor secrete şi legile lor, la fel cum oricare alt popor civilizat le are. Poate că, văzuţi din afară, par a fi barbari, însă dacă ar fi fost lăsaţi să trăiască în pace, bănuiesc că şi ei ar fi început să crească animale şi să cultive pământul, să-şi construiască locuinţe şi temple. Dar, încă de la începuturi, atât elimii din ţara Eryx, cât şi grecii, i-au înspăimântat, iar fenicienii din Cartagina i-au hărţuit fără încetare, încât, până la urmă, şi-au găsit refugiul şi liniştea în păduri. Ei nu dispreţuiesc alte rase în afară de siculi. Şi afirmă că nu ar fi siculii primii locuitori ai ţării, fiindcă au sosit mai târziu decât sicanii în aceste ţinuturi.

Sicanii creşteau totuşi capre şi construiau din crengi şi coarne de animale locuinţe pentru familiile lor, dar dacă vreun pericol îi ameninţa, erau pregătiţi în orice moment să le părăsească. De teamă ca nu cumva un străin să le supună spiritele şi zeii lor să-i părăsească, nu însemnau în nici un fel locurile sacre. De aceea, cele mai străvechi locuri sacre ei nu mi le-au arătat, deşi în rest au avut multă încredere în mine.

Încă de la început mi-a fost destul de uşor să mă înţeleg cu sicanii. Imediat după ce ne-am aranjat peştera în care urma să locuim, au venit pe neaşteptate doi sicani, însoţiţi de un bărbat, care era înveşmântat la fel ca şi ei, dar care vorbea foarte bine greceşte. El a povestit că locuieşte împreună cu sicanii de când au fost alungaţi pitagoricienii din oraşele Eryxului şi că în colectivitatea sicanilor mai trăiesc temporar greci, elimi şi fenicieni, care dintr-un motiv sau altul au fost nevoiţi să fugă în pădure, unde au fost întâmpinaţi cu prietenie de către sicani.

— Dar, a mai spus el, sicanii îi transformă în sclavi sacri pe unii străini, pe care pun mâna într-o împrejurare conflictuală. După un timp, îi eliberează; îi omoară doar pe aceia de care sunt scârbiţi sau de care le este teamă că se vor răzbuna când vor fi liberi.

El a povestit că între diferite familii de sicani nu există deosebiri esenţiale. Se deosebesc doar după animalul pe care fiecare îl consideră sacru. Altfel, ei vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi obiceiuri. Şi a mai spus că sicanii sunt mai sălbatici decât s-ar crede. Nu doresc să înveţe nici o alta limbă, fiindcă se tem că, de ar cunoaşte alte limbi, ar putea fi luaţi mai lesne în sclavie. Dar, în cursul timpului, vrând-nevrând, s-au întâlnit cu elimi, greci sau cartaginezi, fie doar pentru a schimba produse, fie pentru a se război. De aceea îi respectă atât pe sclavii sacri, cât şi pe străinii ce se refugiază în pădurile lor, acest lucru făcând parte din obiceiurile lor.

Pitagoricianul a venit de multe ori în peştera noastră şi m-a învăţat limba sicanilor. În timpul acesta, noi am fost supravegheaţi de un sican. Pitagoricianul mi-a povestit că viaţa colectivităţii şicane este fericită, fiindcă ei nu cunosc noţiunea timp. De sunt plecaţi în vizită la alte comunităţi de sicani sau, pur şi simplu la o altă familie, pot rămâne în vizită o săptămână, o lună, un an, zece ani, tot aia-i, fiindcă nimeni nu se miră şi nici nu se supără. Iar de plecat pot pleca oricând, chiar imediat după ce au sosit, fiindcă nimeni nu va încerca să-l reţină. Între ei, fiecare se consideră egal cu ceilalţi şi nu este la mai mare cinste cel care vânează sau pescuieşte, decât altul care se ocupă cu strângerea vreascurilor sau a plantelor de pădure sau decât o femeie, care, de obicei, culege fructe de pădure şi ciuperci şi are grijă de copii. Îşi împart cu generozitate toate bunurile şi hrana, iar dacă cineva este leneş din fire şi nu face nimic, primeşte şi el aceeaşi hrană, fiindcă sicanii spun că, probabil, are alte calităţi, neştiute de nimeni, dar, fără îndoială, avantajoase comunităţii sicanilor.

Multe alte lucruri mi-a mai povestit pitagoricianul, dar fiindcă i-am promis că voi păstra secretul, nu le pot dezvălui aici. El nu a vrut să spună care este numele lui, numele tatălui sau numele oraşului de unde a venit. Totuşi eu sunt sigur că s-a născut în unul dintre oraşele greceşti ale Italiei şi că încă foarte tânăr s-a alăturat societăţii secrete a pitagoricienilor. Însă mantie albă nu purta şi nici nu se abţinea să mănânce carne.

Din prietenie, el i-a atras atenţia lui Micon şi i-a povestit că băutura sicanilor este periculoasă, fiindcă de o foloseşti atât de des pe cât se obişnuise Micon s-o folosească, vine un moment când nu mai poţi face distincţie între realitate şi imaginar şi nu mai eşti stăpân pe raţiunea ta.

— Dar, i-a spus el, fă aşa după cum vrei şi după cum crezi tu că este mai bine! Nu sunt sfătuitorul tău. Eşti un bărbat învăţat şi iniţiat.

Printre altele, el ne-a explicat, cu ajutorul ţiterei, că sunete diferite pot fi obţinute prin înălţarea diferită a corzilor instrumentului şi că există o corelaţie între sunete şi numere. De altfel, ne-a oferit acest exemplu muzical, pentru susţinerea teoriei pitagoricienilor, care spune că universul este în esenţa sa o armonie geometrică şi că important este doar principiul formal, guvernat de proporţii aritmetice. Aş fi preferat să-şi susţină afirmaţiile folosind fluierul. De aceea nu am dat o prea mare importanţă teoriei sale. Şi fiind el un entuziast din fire, ne-a mai demonstrat şi uimitoarea relaţie în care se afla unghiul drept al unui triunghi dreptunghic în raport cu celelalte două unghiuri. Apoi a desenat pe pământ un triunghi dreptunghic, folosindu-se de degetul mare de la picior şi a construit pe fiecare latură a lui câte un pătrat exterior, explicând şi demonstrând că suma suprafeţelor pătratelor construite pe catetele triunghiului este egală cu suprafaţa pătratului construit pe ipotenuză. Lucrul acesta se putea vedea destul de clar dacă te uitai pe desen, aşa că demonstraţia ce a făcut-o nu m-a uimit câtuşi de puţin. Eu am avut impresia că ştiinţa lui semăna mai degrabă cu abilitatea unui prestidigitator decât cu adevărata cunoaştere.

O dată a spus:

— Această lume în care trăim şi existăm nu este singura lume, există încă multe alte lumi.

A zâmbit şi a adăugat:

— Se spune că sunt o sută optzeci şi trei de lumi, care sunt aşezate pe catetele unui triunghi echilateral, câte şaizeci de lumi pe fiecare latură, diferenţa de trei reprezentând cele aşezate în vârfurile triunghiului, câte o lume pe un vârf.

Dar Micon a protestat când a auzit povestea cu lumile.

— Nu, nu, a spus Micon. Dacă există mai multe lumi, atunci ele trebuie să fie într-un interior, la fel cum văzul, auzul, pipăitul, gustul şi mirosul, care sunt lumi diferite, există toate în fiecare om.

Pitagoricianul l-a ascultat uimit, apoi l-a întrebat provocator:

— Şi care-i numărul lor?

Micon a gustat puţin din băutura sacră a sicanilor, a privit o clipă în interiorul lui, aşa cred, şi, zâmbind enigmatic, a spus:

— Nu prea cred eu în numere, dar chiar acum, când am făcut o sumară introspecţie, am văzut două stele. Aceste două stele sunt doi zei, totuşi acelaşi zeu. Dar de ce este aşa, nu aş putea explica. Doar văd şi ştiu că aşa este.

Eu am spus:

— Fără îndoială numerele, relaţiile dintre ele şi poligoanele cu laturi egale sunt frumoase, dar o femeie al cărei chip să îl poţi exprima printr-un număr sau printr-o relaţie de numere ce determină o figură geometrică perfectă trebuie să fie îngrozitor de plictisitoare şi monotonă. O femeie are mai mult farmec dacă este o excepţie, nicidecum dacă se încadrează într-o regulă determinată de relaţii numerice.

Pitagoricianul şi-a acoperit faţa cu braţele ca să nu-i vedem lacrimile de care-i erau plini ochii. După ce s-a liniştit, a spus:

— Dacă, într-adevăr, toate ar fi fost atât de simple, perfecte şi frumoase după cum i-a învăţat Pitagora pe discipolii lui mai înainte de a muri, viaţa ar fi fost mai uşoară şi înţelepciunea mai lesne de dobândit. Din păcate, nu este aşa. Eu nu am făcut nici o crimă, nici pitagoricienii nu m-au izgonit, am plecat singur de la ei când am constatat cât de absurd este totul. Frumos este triunghiul echilateral. Dar încă şi mai frumos s-ar părea că este pătratul. Numai că această formă simplă este blestemată, fiindcă între diagonală şi latură nu există o relaţie cu numere întregi. Şi-apoi, poţi să calculezi toată viaţa raportul dintre diagonala şi latura pătratului, tot nu-ţi va ajunge timpul ca să afli ultima cifra. Învăţătura simplă şi frumoasă a numerelor a condus la această teribilă constatare. Nu societăţile secrete i-au distrus pe pitagoricieni, după cum cred tiranii, ci teribilele concluzii la care au ajuns. Fiindcă sunt relaţii ce se exprimă printr-o serie nesfârşită de numere.

S-a ridicat de pe piatra netedă pe care stătuse până atunci, şi-a ridicat pumnii spre faţa lui Micon şi a strigat:

— De aceea unu şi trei sunt în continuare numere sacre, dar doi şi patru nu-s bune de nimic, pentru că nu pot fi folosite. Aşa că amândouă stelele tale sunt stele rele şi amândoi zeii, zei răi.

Ameţit şi fără de putere de la băutura sacră a sicanilor, Micon nu s-a mâniat. Învârtea în mâini nişte arşice de pasăre. I-a propus:

— Hai să aruncăm oasele de pasăre, ca să vedem care dintre noi are dreptate!

Dar pitagoricianul nu a vrut. A spus că toată viaţa a căutat doar regulile cărora li se supun numerele.

— Dar armonie şi perfecţiune nu există, a rostit el scârbit. Doar dezordine şi excepţie. Nu cred că mai rezist mult, a mai spus el şi a luat-o la fugă prin pădure.

Când a plecat, avea o privire rătăcită, la fel ca a lui Micon, pe care băutura sacră a sicanilor îl doborâse.

— Turms, prietene! a rostit el. Din această întâmplare se poate vedea cât de mult îi sperie numerele pe oameni. În liniştea acestei păduri, ajutat de această băutură sacră a sicanilor, am deşirat anii ce s-au scurs din viaţa mea, ca să găsesc unde a fost greşeala. O, Turms, stai în faţa mea ca o umbră pe insula Cos şi mă chemi să vin cu tine. Dar cine eşti tu, încă nu ştiu. De parc-aş şti cine sunt eu, Micon! Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât am înţeles mai mult cât de plăcută este uitarea.

— Mângâietoarea, plăcuta uitare, binecuvântata uitare, a murmurat încă o dată. Nu este nicidecum otrăvitoare această băutură a sicanilor, dimpotrivă, este cel mai bun leac pentru un om. Poporul sican este un popor vechi, mult mai apropiat decât noi de lumea subpământeană şi ştie ce face. Gustul băuturii lor este asemenea apei din izvorul uitării, pe care l-am întâlnit când am trecut odată, mai demult, prin lumea subpământeană.

Era o noapte întunecată şi din pădure s-a auzit ţipătul bufniţei. Micon a clătinat din cap, s-a uitat la mine şi a spus:

— Fiul tău te cheamă. Poate că este deja timpul de odihnă. Dar am încredere în tine şi-ţi împărtăşesc ceea ce cunosc, ceea ce a crescut şi s-a copt în mine, pentru a se sparge odată şi-odată ca un abces. Ascultă, Turms! Când un om nu cunoaşte ce este adevăr şi ce este minciună, adevărul şi minciuna sunt acelaşi lucru. De te încumeţi, ia această înţelepciune între dinţi şi macin-o în timp ce o strângi pe frumoasa-ţi Arsinoe în braţe!

Era obosit şi, în numele prieteniei noastre, l-am ajutat să meargă la culcare. Cât despre pitagorician, nu mi-am făcut multe griji, fiindcă trăia de mulţi ani printre sicani şi ştiam că nu are cum să se rătăcească prin pădure. Şi am avut dreptate, el s-a întors după două zile şi a mai bântuit un oarecare timp prin preajma peşterii noastre până când am reuşit să cunosc bine limba sicanilor. Cât despre raportul dintre diagonala şi latura unui pătrat, care-l frământa până la prăbuşire, pentru mine a continuat să fie ceva obscur. De aceea pitagoricianul a început să-mi explice divizibilitatea numerelor întregi. Şi am fost de acord că sunt minunate relaţiile dintre numere. Dar pe mine, această ştiinţă nu m-a zdrobit şi nici nu am încercat suferinţele prin care el trecea.

Într-o dimineaţa, înainte de revărsatul zorilor, pitagoricianul a plecat fără să spună o vorbă, şi, de atunci, nici nu l-am mai văzut, nici nu am mai auzit nimic despre el. Nu fugise din oraşul lui pentru că ar fi comis o crimă sau pentru cine ştie ce motiv politic. Doar suferinţele lui aritmetice îl împinseseră să locuiască în liniştea pădurii împreună cu sicanii. De la el am învăţat că oamenii sunt în stare să sufere chiar şi din cauza celor mai neimportante lucruri.

Micon era abătut. Cufundat zile întregi în gândurile sale, stătea descurajat, sprijinindu-şi capul în mâini. Într-un sfârşit, a rostit:

— Să vii nepoftit, să pleci fără să-ţi iei rămas-bun, să fii străin în orice loc ai trăi, ce înţelepciune mai este şi asta? Oare acesta să fie înţelesul vieţii? Dar este o parte din viaţă, pe care nici un om nu o poate evita în această lume străină.

Micon a locuit împreună cu noi un an. Veneau sicani bolnavi din ţinuturi îndepărtate ca să-i vindece. Îşi practica meseria de medic fără nici un entuziasm. Spunea că preoţii sicanilor sunt la fel de pricepuţi ca şi el şi ştiu să vindece răni, să fixeze atele pentru redresarea oaselor rupte sau zdrobite, sau să cufunde bolnavul într-un îndelungat somn tămăduitor, bătând într-un anume fel în tobele lor de lemn.

— Eu nu-i pot învăţa nimic nou, după cum nici ei nu mă pot învăţa nimic nou pe mine, îmi spunea el adesea. Toţi ştiu aceleaşi lucruri. Poate este bine că unele suferinţe ale trupului pot fi vindecate, dar oare cine poate vindeca suferinţele sufletului, dacă nici chiar un iniţiat nu poate găsi pentru el însuşi linişte în inima lui?

Nu am reuşit să-l sustrag stării de disperare în care era; nici Arsinoe nu a reuşit, deşi i-a zâmbit şi a încercat de multe ori să-i demonstreze că, în ciuda aparenţelor, viaţa este frumoasă.

Într-o dimineaţă, când ne-am deşteptat mai târziu, l-am văzut pe Micon privind înspre vârfurile albăstrii ale munţilor. Lumina soarelui se plimba prin iarbă, o adiere caldă venea dinspre pădure. Micon m-a strâns de mână cu mâna lui ce-i tremura şi a spus:

— Turms, în această clipă sunt lucid. Sunt medic şi ştiu că sunt foarte bolnav; poate că băutura sacră a sicanilor, încetul cu încetul, mi-a otrăvit trupul. Trăiesc învăluit de ceaţă şi nu mai pot deja distinge realitatea de imaginar. Dar, ştiu şi eu, poate că două lumi se întrepătrund sau poate că sunt în interiorul meu şi, de aceea, pot trăi pentru o clipă simultan în amândouă lumile.

Şi el a continuat:

— În clipa de luciditate înţeleg şi ştiu că în raţiunea omului nu te poţi încrede; gândirea omenească este înşelătoare, la fel după cum şi simţurile sunt. Poate că totul este doar imaginar, poate că nu este adevărat că tot ceea ce se întâmplă este succesiv. Poate că totul se întâmplă în acelaşi timp, dar noi nu suntem în stare să înţelegem acest lucru.

A afişat un surâs sceptic, m-a privit cu căldură şi a spus:

— Dar luciditatea nu-mi permite să merg prea departe, fiindcă, de pildă, pe tine te văd de o mărime supranaturală şi dincolo de veşmintele ce le ai pe tine văd trupul tău incandescent ca focul. Încă din momentul când am început să gândesc am fost uimit de înţelesul lucrurilor. De aceea m-am iniţiat şi am asimilat multe cunoştinţe secrete, până am ajuns să trec în afara realităţii. Dar şi aceste cunoştinţe secrete au o limită. Doar băutura sacră a sicanilor mă mai ajută să înţeleg de ce m-am născut şi care este sensul vieţii.

Şi-a strâns amândouă mâinile în mâna mea şi a spus cu convingere:

— Aceasta este marea cunoaştere, Turms. Mă încred în tine, de aceea îţi vorbesc. Scopul învăţăturii este să înşele gândirea. Gândurile noastre sunt ca o armură ce ne strânge şi ne ţine legaţi de imaginea acestei lumi. Sensul vieţii este să ne imaginăm doar că ne depărtăm de pământul de care suntem legaţi. Oare de ce-ar trebui să aibă viaţa un sens? Raţiunea doar ne înşală asupra faptului că există un sens al vieţii. Când vei înţelege acest lucru, zeii nu vor mai avea nici o putere asupra ta.

Şi-a retras mâinile din mâna mea, a mângâiat iarba verde şi a privit intens înspre vârfurile albăstrii ale munţilor.

— Eu ar trebui să mă bucur de ştiinţa ce am dobândit-o, a spus el trist, dar eu nu mai reuşesc să mă bucur de nimic. Sunt obosit, ca şi cum aş fi alergat de-a lungul unui drum lung. Nu mă mai consolează nici gândul că într-o zi mă voi întoarce în aceasta lume, unde pământul acoperit de verdeaţă este atât de frumos, unde aş putea fi fericit. Eu ar fi trebuit să fiu fericit chiar şi în această dimineaţă când te-am văzut şi mi s-a părut ca eşti de o mărime supranaturală, eu ar fi trebuit să fiu fericit că te-am recunoscut înainte de a te vedea.

Îmi era milă de el. Când m-am uitat cu atenţie la el, dincolo de obrajii buhăiţi, dincolo de învelişul uzat de piele, am văzut un craniu de mort, i-am văzut dinţii înfipţi în alveolele maxilarelor lipsite de învelişurile cărnoase. I-am dorit din tot sufletul doar bine, fiindcă el era prietenul meu, dar privirea mea l-a tulburat şi mai mult şi el mi-a spus ursuz:

— Nu, Turms, tu nu trebuie să ai milă de mine. Ţie nu ar trebui să-ţi fie milă de nimeni, fiindcă tu eşti cine eşti. Mila ta mă ofensează, fiindcă eu nu sunt altceva pentru tine decât mesagerul. Ceea ce îţi cer este doar să mă recunoşti atunci când ne vom mai întâlni. Atâta îmi este de ajuns.

În acel moment, chipul lui mi s-a părut îngrozitor şi peste privirea-i stinsă am putut vedea cum alunecau razele de soare. Şi-a acoperit ochii şi s-a depărtat cu paşi hotărâţi. Am încercat să-l reţin, dar el s-a opus şi mi-a spus:

— Îmi este sete, gâtul îmi este uscat. Mă duc să beau apă din râul uitării.

Am vrut să-l însoţesc, dar el m-a respins cu furie. A plecat şi de atunci nu l-am mai văzut niciodată. L-am căutat multe zile împreună cu sicanii, mai cu seamă în preajma râului şi ei au mers până la gura râului, dar nu l-au găsit. Iar când am înţeles că, de fapt, el despre alt râu vorbise, am încetat să-l mai caut.

Eu nu i-am condamnat fapta, el era prietenul meu. El avea dreptul să trăiască, dar şi să-şi curme existenţa, dacă viaţa devenise o povara insuportabilă. L-am plâns şi am adus un sacrificiu zeilor pentru el. După aceea m-am simţit mai uşurat, fiindcă melancolia şi nefericirea lui aruncaseră şi peste viaţa noastră un val cenuşiu de nelinişte. Însă Hiuls a simţit lipsa lui mai mult decât noi, fiindcă Micon îl învăţase să meargă şi să rostească primele cuvinte, şi-i meşterea cu ajutorul cuţitului lui de medic diferite animale din lemn.

Arsinoe a fost indignată şi m-a acuzat că doar eu sunt de vină că Micon şi-a curmat viaţa, că eu ar fi trebuit să-l supraveghez şi să-l împiedic pe bietul om cu mintea rătăcită să o facă. Şi ea a mai spus mânioasă:

— Prea puţin îmi pasă mie că a murit. Dar el ar fi putut să aibă răbdare până ce-mi va fi venit sorocul şi să mă ajute să nasc, după aceea n-avea decât să se omoare. El ştia că am rămas grea şi că doresc foarte mult să nasc în condiţii civilizate, nu cu ajutorul vrăjitorilor din neamul sicanilor.

Nu am vrut s-o mustru pe Arsinoe pentru vorbele ce le-a spus, fiindcă şi aşa îi era tare greu în acea vreme, şi, din cauza sarcinii, era mai capricioasă ca de obicei. Şi m-am gândit că, de fapt, are dreptate; în numele prieteniei noastre, Micon ar fi putut să mai aştepte puţin. Când a venit vremea, Arsinoe a născut o fetiţă în modestul pat din trestii uscate, fără nici o dificultate şi fără ajutorul nici unei femei şicane sau al vreunui vrăjitor, chiar dacă mai înainte de ziua în care a născut a reuşit să întoarcă pe dos tot tribul de sicani, care nici nu mai ştiau ce să facă pentru ea ca să-i uşureze suferinţa. Nu s-a arătat câtuşi de puţin atrasă de scaunul găurit pe care-l foloseau femeile sicanilor, a preferat să nască după obiceiurile lumii civilizate.

De la sicani am învăţat să mă retrag uneori pe vârful muntelui, unde să nu mănânc nimic câteva zile, doar să mă ascult pe mine însumi până când îmi voi simţi fiinţa atât de uşoară încât să mi se pară că zbor. De la ei am învăţat, de asemenea, că la un drum lung, cel puternic îi poate salva viaţa celui epuizat de oboseală dacă îşi deschide o venă a braţului şi-i dă să sugă din sângele lui, cu condiţia ca amândoi să aparţină aceluiaşi trib. O singură dată am făcut acest lucru şi a fost de folos, chiar dacă prin venele mele curgea sângele altui popor decât al lor. M-au privit după aceea ca pe unul dintre ai lor, fiindcă mă unisem prin sânge cu sângele poporului lor.

Slăvesc pădurile nesfârşite ale sicanilor, slăvesc stejarii lor eterni, slăvesc munţii lor cu creste albastre şi râurile lor limpezi. Însă, tot timpul în care am locuit printre ei, am ştiut sigur ca ţara lor nu va putea fi niciodată ţara mea. A fost tot timpul o ţară străină, după cum sicanii înşişi au fost în continuare nişte oameni străini pentru mine.

Cinci ani am locuit printre sicani şi Arsinoe a fost fericită împreună cu mine, fiindcă ne iubeam, în ciuda faptului că deseori ea mă ameninţa că va fugi cu vreunul dintre negustorii care se aventurau să vină în pădure. Aceşti bărbaţi, pe care pasiunea pentru comerţ îi împingea până şi-n pădurile greu de străbătut, erau, de cele mai multe ori, locuitori ai Eryxului, dar erau şi dintre aceia care veneau tocmai din oraşele greceşti ale Siciliei, chiar din cele mai depărtate, Selinont sau Agrigento. Din când în când, venea un negustor etrusc, care le aducea sicanilor saci de sare, în care, pentru a face un schimb bun, erau ascunse cuţite din fier şi lame pentru topor. În schimb, oamenii pădurii le dădeau piei de animale, pene strălucitoare, scoarţă colorată de copaci, miere de pădure şi ceară. Sicanii stăteau ascunşi, după cum le era obiceiul, în timp ce negustorul lua de la locul ştiut marfa şi punea în schimb marfa lui. După ce am ajuns eu în pădurile lor, am început să-i ajut pe sicani la schimburile ce le făceau discutând direct cu negustorii. Unii veniseră de multe ori din ţinuturile lor depărtate, dar nu văzuseră încă niciodată un sican.

În felul acesta am aflat ce se mai întâmplă prin lume şi am înţeles că vremurile erau tulburi. Grecii se răspândeau tot mai mult în teritoriile siculilor. La rândul lor, cei din Segest se extindeau din ce în ce mai mult înspre păduri împreună cu câinii şi caii lor. De multe ori, am fost nevoiţi să ne refugiem înspre vârfurile munţilor pentru a nu ne întâlni cu ei. Dar sicanii lăsau în urma lor capcane şi-i persecutau cu răpăituri îngrozitoare de tobe.

Nu mi-am dezvăluit niciodată identitatea atunci când am discutat cu negustorii călători şi ei au fost convinşi că sunt sican şi că, nu se ştie din ce cauză, am învăţat să vorbesc şi alte limbi. Nu erau ei bărbaţi prea cultivaţi, aşa că nu mă puteam încrede în tot ceea ce povesteau. Totuşi, de la ei am auzit că perşii au cucerit toate insulele greceşti, chiar şi sacra insulă Delos. Locuitorii insulelor au fost transformaţi în sclavi, cele mai frumoase fecioare au fost dăruite regelui regilor, iar cei mai arătoşi băieţi au fost castraţi, pentru a deveni servitori la perşi. Au jefuit şi au ars templele ca să se răzbune pentru incendierea templului zeiţei Cybele din Sardes şi se pare că marele rege nu a uitat nici de Atena.

Amintirea nebuniei ce odinioară o făptuisem revenea ca să mă tulbure până şi-n inima pădurilor siciliene. Am strâns în mână piatra lunii a lui Arsinoe şi am invocato pe zeiţa Artemis. I-am spus: O, tu sacră şi eternă fecioară cu picioare sprintene, pentru care amazoanele îşi sacrifică sânul drept, pentru tine am dat foc templului Cybelei din Sardes! Dacă alţi zei mă vor persecuta din cauză că perşii au distrus templele lor, adu-ţi aminte de mine!

Tulburarea care era în inima mea mă îndemna să conciliez cu zeii. Sicanii adorau divinităţile subpământene. De aceea o adorau şi pe zeiţa Demetra, care nu este doar zeiţa grânelor, recoltelor şi jerbelor, cum cred mulţi. Fiindcă fiica noastră se născuse printre sicani, m-am gândit că cel mai potrivit nume ar fi Misme, după numele acelei femei, care i-a dat să bea apă Demetrei, când, însetată, îşi căuta fiica în lumea morţilor. Lui Arsinoe nu i-a plăcut numele. Ea ar fi vrut să dea un nume elim fetei, ca s-o împace pe zeiţa Afrodita a Eryxului. Dar după ce i-am spus povestea zeiţei Demetra, a fost de acord cu numele ales. N-am mai apucat să-i povestesc şi despre ce s-a întâmplat cu băiatul lui Misme, fiindcă pe ea a apucat-o râsul, de nu se mai putea opri, când a auzit că, de însetată ce era, zeiţa şi-a turnat apă şi pe cap.

Câteva zile mai târziu, preotul sicanilor a venit la mine şi a spus:

— Undeva este un mare război şi mulţi oameni mor.

După care s-a uitat împrejur, înspre cele patru zări, şi a ciulit urechile să audă mai bine, apoi a arătat cu degetul spre est.

— Departe de aici, a rostit el. Dincolo de mare.

— Dar de unde ştii? l-am întrebat eu neîncrezător.

El m-a privit mirat şi a întrebat:

— Oare tu nu auzi zgomotele luptei şi ţipetele de agonie ale celor care mor? Trebuie să fie un război mare, dacă se aude până aici.

Apoi, în jurul nostru s-au strâns mulţi sicani, care au ascultat atenţi şi au aruncat priviri neliniştite înspre partea de est. Am ascultat şi eu, însă nu am auzit decât obişnuitele zgomote ale pădurii. Dar toţi au confirmat vorbele preotului şi ne-am dus în mare grabă până la stânca sacră pentru săvârşirea unei ceremonii mijlocitoare pentru zeii subpământeni, ca nenumăratele suflete ale celor morţi în luptă să nu intre cumva în animalele pădurii sau în nou-născuţii sicanilor, fiindcă sicanii nu doreau să se strecoare spirite străine în pădurile lor. Cu multă răbdare, ei mi-au explicat că atunci când pe un câmp de luptă mor mulţi oameni, spiritele se răspândesc în lume şi nu este imposibil ca vreun spirit să ajungă în pădurile sicanilor dacă nu a mai găsit loc în altă parte. Dar cine împotriva cui se războieşte, aceasta nu mi-au putut-o explica. Ştiam că dincolo de mare este leagănul Greciei şi Atena. Am bănuit că, până la urmă, perşii s-au hotărât să distrugă Atena, pentru ca puterea lor să se întindă de la răsărit până la apus.

Când am văzut că preotul sicanilor soarbe din băutura sacră, în tulburarea de care eram bântuit, deşi ştiam că este otrăvitoare, i-am cerut să-mi dea şi mie să beau, fiindcă speram că simţurile mele îşi vor spori acuitatea şi voi auzi zgomotele luptei, pe care sicanii le puteau auzi. Chiar dacă l-am văzut pe preot cu ochii ieşiţi din orbite, prăbuşit pe pământ cu membrele înţepenite, am înghiţit băutura. Dar nu am auzit zgomotul luptei. Lumea înconjurătoare a devenit deodată transparentă, arborii şi pietrele, păstrându-şi forma, erau ca o ceaţă subţire şi puteam vedea chiar şi prin mâinile mele. Şi când mi-am aruncat privirea spre pământ, am putut vedea până în adânc, departe, printre rădăcinile noduroase şi încolăcite ale arborilor şi, în transa în care eram, am văzut aur şi argint sub stânca sacră.

M-am trezit şi am vărsat până dimineaţă. Am fost ameţit câteva zile, şi, atât de rău cât mi-a fost atunci, nu mi-a mai fost niciodată când m-am îmbătat cu vin. În starea proastă în care eram, mi-am spus că toată acea poveste cu războiul nu a fost decât un delir al sicanilor. Altfel, totul îmi era indiferent, aşa că am înţeles de ce Micon, după ce a băut atât de mult din licoarea sacră a sicanilor, şi-a dorit să moară.

Dar în toamnă, a venit un negustor grec din Akragas, pe care-l mai întâlnisem la malul râului. El a povestit pe larg despre victoria atenienilor împotriva perşilor în luptele de pe câmpia de la Maraton. A fost, a spus el, cea mai mare şi glorioasă bătălie din toate timpurile, mai cu seamă că atenienii i-au învins pe perşi, fără să mai aştepte ajutorul promis de lacedemonienii Spartei.

Şi el a mai povestit că atenienii nu se aşteptaseră la atacul perşilor, care erau într-un număr impresionant de mare. Dar, cu toate că erau atât de mulţi, cu toate că erau bărbaţi viteji, strategia lor a lăsat de dorit, aşa că atenienii i-au învins, iar pe câmpia de la Maraton nu aveai unde să pui un picior după luptă, fiindcă era toată plină de cadavrele perşilor.

Mie mi s-a părut de necrezut ceea ce a povestit negustorul grec, fiindcă mi-am amintit când, urmăriţi de sarzi, atenienii au fugit la întrecere cu noi până la Efes, unde s-au dus în grabă pe corăbiile lor să-şi găsească scăpare. Poate că perşii au fost învinşi când au încercat să debarce în Attica. Sau poate că nu transportaseră ei cu corăbiile prea mulţi luptători şi faptul că pentru navigaţie erau deja mulţi oameni, nu le-a permis să aducă la Maraton o armata adevărată. Aşa gândeam. Dar, oricum ar fi fost, o înfrângere, fie şi de proporţiile pomenite de negustorul grec, nu diminua considerabil resursele militare ale regelui regilor. Dimpotrivă, îl incita să lanseze, cu prima ocazie, o adevărată expediţie de război împotriva Greciei.

Dar bărbatul din Akragas s-a umflat ca o broască trufaşă şi a spus:

— Să-şi vadă mai bine Darius de poporul lui, care se umilise şi săruta praful din faţa picioarelor sale! Doar pe bogătaşii lipsiţi de vlagă şi de avânt ai Ioniei îi poate el învinge. Dar adevăraţilor greci, ageri şi puternici, nu li se pot împotrivi barbarii călăreţi şi arcaşi ai lui Darius. O hoardă de barbari, asta-i armata lui Darius. De-ar fi fost şi lacedemonienii acolo, la Maraton, doar văzându-le cuirasele şi armele, perşii ar fi luat-o la goană.

Încă a mai spus:

— Habar n-aveau barbarii despre puterea Atenei. Atunci când tiranul Hippas, refugiat la curtea lui Darius după ce a fost alungat din Atena, s-a apucat să-l întărâte pe marele rege contra propriei patrii, Darius i-a răspuns: Dar cine sunt şi atenienii ăştia? Şi a ajuns comandant în armata lui Darius javra asta de Hippas, dar, înainte de a urca pe corabie, şi-a îngropat dinţii în nisipul de pe malul Maratonului. După aceea şi-a acoperit capul şi a spus: Poate că de data aceasta a învins, însă aşa ceva nu se va mai întâmpla.

Povestirea lui mi-a întărit convingerea că la mijloc nu a fost decât o încercare politică de răsturnare a puterii. Hippas ar fi vrut să domnească în Atena protejat de perşi. Dar deja dorinţa perşilor de a stăpâni Attica este o dovadă a intenţiilor lui Darius. Este, desigur, un paradox, dar un om peste măsură de bogat, căruia nu îi mai trebuie nimic, se ambiţionează să-şi sporească şi mai mult bogăţiile. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cel care are o putere peste măsură de mare, simte continuu nevoia să şi-o sporească. De aceea distrugerea independenţei Greciei nu era decât o chestiune de timp. În loc să mă bucure, victoria de la Maraton a deşteptat în mine presimţiri sumbre. Pentru mine, incendiatorul templului zeiţei Cybele din Sardes, nici Sicilia nu mai urma să fie mult timp un loc sigur de refugiu.

Într-o dimineaţă, pe când mă aplecam să beau apă din izvor, o frunză de salcie ce a căzut uşor în faţa mea m-a făcut să ridic capul spre cer şi am văzut atunci un cârd de păsări îndreptându-se spre nord. Păsările zburau la o foarte mare înălţime, de aceea am ştiut că se pregătesc să traverseze marea. Deşi atât de departe, urechile mele auzeau fâlfâitul aripilor lor şi, în acelaşi timp, mi s-a părut că aud o chemare. Tot trupul a început să-mi tremure, ca şi cum aş fi avut febră şi am ştiut că se apropie momentul plecării.

Nu am mai băut apă, nu am mai mâncat. Fără să mai pierd vremea, am traversat pădurea până ce am ajuns pe panta muntelui, apoi m-am căţărat pe o creastă periculoasă de stâncă să mă ascult pe mine însumi şi să-mi înţeleg presimţirile. Plecasem brusc, aşa că nu aveam cu mine nimic altceva decât un cuţit cu o lamă subţire şi ascuţită. Când am coborât în vale, am simţit în nări un miros puternic de sălbătăciune şi am auzit scâncete. Strecurându-mă atent printre tufele înalte, am descoperit o vizuină de lup, în pragul căreia erau câteva oase roase şi un pui de lup care tremura şi scâncea. Lupul este un animal curajos atunci când trebuie să-şi apere progenitura. M-am ascuns între tufe şi am aşteptat. Dacă am văzut că nu apare nici un lup, am luat puiul flămând în braţe şi am plecat spre peştera noastră.

Hiuls şi Misme au fost încântaţi când au văzut puiul de lup, dar pisica şi-a arcuit furioasă spinarea şi, provocator, a început să se învârtească în jurul lui. Am alungat pisica cu o lovitură de picior şi i-am spus Hannei să mulgă capra pe care sicanii ne-o împrumutaseră ca să avem lapte pentru copii. Puiul de lup era atât de flămând, că a băut cu lăcomie tot laptele, şi, din când în când, a supt şi degetele cu care Hanna ţinea blidul. Copiii erau fascinaţi, râdeau şi băteau din palme şi am râs şi eu împreună cu ei. Abia atunci am observat eu cât de frumoasă se făcuse Hanna. Trup arămiu, armonios, cu pielea extraordinar de netedă, ochi mari şi limpezi, buze surâzătoare. Părul îi era împodobit cu flori. Poate că acest lucru mi-a atras mai întâi privirea; oricum, m-am uitat la ea altfel decât până atunci.

Urmărindu-mi privirea, Arsinoe a clătinat din cap şi a spus:

— Dacă o vom vinde când vom pleca de aici, vom obţine un preţ bun.

Vorbele ei m-au rănit. Eu nu doream s-o vindem pe Hanna în vreun oraş de la malul mării, ca să ne asigurăm cu bani pentru a ne continua drumul, nici de-aş fi ştiut că va avea o viaţă bună împlinind plăcerile vreunui negustor bogat. Dar ştiam că era mai înţelept să nu-i las lui Arsinoe impresia că o simpatizez pe această fată, care de bunăvoie ne-a slujit şi ne-a îngrijit copiii.

Arsinoe era atât de sigură de puterea ce o are asupra mea şi tot atât de sigură de frumuseţea ei, încât i-a poruncit să se dezbrace din cap până-n picioare şi să se întoarcă în faţa mea ca s-o pot vedea şi din faţă, şi din spate şi să mă conving că ea are dreptate când afirmă că putem obţine un preţ bun vânzând-o.

— După cum vezi, mi-a spus ea, am avut grijă să nu-i urâţească sicanii pielea cu tatuajele lor şerpuitoare. Am învăţat-o să-şi epileze părul de pe trup după obiceiul grecesc şi trupul ei este curat. Am învăţat-o să se spele în fiecare zi şi apa rece i-a modelat cum se cuvine sânii şi i-a făcut tari ca piatra. Poţi să verifici tu însuti, Turms, dacă nu mă crezi. Poţi să vezi, de asemenea, ce mâini fine are, în ciuda faptului că munceşte atât de mult. După cum ştii, în fiecare seară îi dau să-şi ungă pielea cu un amestec din miere, ouă de pasăre şi lapte de capră. Am învăţat-o, de asemenea, să păşească elegant şi să danseze.

Copleşită de ruşine, Hanna a evitat privirea mea, dar şi-a ţinut totuşi, cu demnitate, bărbia dreaptă. Dar, deodată, şi-a acoperit faţa cu mâinile, a izbucnit în plâns şi a ieşit în fugă din peşteră. Plânsul ei i-a înspăimântat pe copii şi ei au încetat să se mai joace. Profitând de neatenţia noastră, pisica s-a apropiat tiptil de puiul de lup, l-a înşfăcat de ceafă cu dinţii şi s-a furişat afară. Am ieşit şi eu. Când, într-un sfârşit am găsit-o, bietul animal fără apărare era deja mort şi pisica îl devora. Orbit de furie, am luat o piatră şi i-am crăpat capul. După ce am omorât-o, am înţeles că întotdeauna am urât acea pisică a lui Arsinoe. Şi m-am simţit deodată eliberat de tot răul ce mă măcina.

M-am uitat în jurul meu pentru a mă asigura că nu m-a văzut nimeni, după aceea am găsit o crăpătură mai largă în pământ şi am aruncat acolo cadavrul pisicii, după care am acoperit deschiderea cu pietre. Când abia începusem să strâng muşchi de pădure, cu care să acopăr suprafaţa pietrelor, pentru a nu lăsa nici o urmă a crimei făptuite, am văzut-o pe Hanna, care se apropiase de mine fără să facă nici cel mai mic zgomot.

Am aruncat spre ea o privire plină de vinovăţie şi i-am explicat:

— Eram atât de furios, încât, fără să vreau, am omorât pisica.

După ce şi-a rotit capul şi a privit în jur, Hanna a spus în şoaptă:

— Ai făcut bine. Era un animal rău. Îi chinuia pe şoareci şi se bucura de suferinţa lor mai înainte de a-i omorî. Tot timpul mi-a fost teamă să nu-şi vâre ghearele în ochii copiilor, de aceea nu m-am încumetat niciodată să-i las singuri. Era atât de geloasă pe copii când stăpâna îi mângâia.

S-a apucat şi ea, cu mare zel, să acopere urmele neplăcutei întâmplări. Am pus împreună muşchi şi ramuri peste pietrele mormântului pisicii şi uneori mâinile noastre s-au atins din întâmplare. Atingându-mă de mâinile acestei fete frumoase, am avut o senzaţie atât de plăcută. I-am spus:

— Nici nu îndrăznesc să-i spun lui Arsinoe că am omorât pisica.

Hanna s-a uitat la mine şi a spus ca şi cum ar fi rostit un jurământ:

— Nu-i nevoie să-i spui. Pisica a dispărut de multe ori în pădure noaptea şi stăpânei i-a fost întotdeauna teamă, dacă nu cumva vreo sălbătăciune o va fi omorât.

Am întrebat-o:

— Hanna, te-ai gândit bine mai înainte de a te lega cu mine printr-un secret?

S-a uitat hotărâtă în ochii mei şi a spus:

— Turms, eu sunt legată de tine încă de pe vremea când eram copil şi, sub razele lunii, tu m-ai luat în braţe în faţa templului câinelui Krimisos.

— Bineînţeles, acest secret nu are o prea mare importanţă, am spus eu referindu-mă la moartea pisicii. Vreau doar să evit o ceartă inutilă, mă înţelegi? Eu nu am mai minţit-o niciodată până acum pe Arsinoe.

Am văzut în ochii ei o strălucire specială şi le-am înţeles mesajul, dar eu nu o doream. Adevărul este că nu-mi trecuse prin minte că aş putea dori vreodată o altă femeie în afară de Arsinoe. Hanna mi-a înţeles imediat gândul, fiindcă şi-a lăsat cu umilinţă capul în jos, dar imediat şi l-a ridicat cu o mişcare atât de rapidă, încât cununa de pe cap i-a alunecat şi a căzut lângă picioarele ei.

— Turms! a spus ea jucându-se cu florile cununii. Este oare minciună dacă ţii un anume secret în inima ta?

— Depinde de însuşi păstrătorul secretului. Eu aş minţi dacă aş lăsa-o pe Arsinoe să înţeleagă că pisica a dispărut. De fapt, eu nici nu am vrut să o omor, am făcut-o doar într-o clipă de furie. Dar câteodată, poate că este o dovadă de mare prietenie dacă nu dezvălui un secret aceluia care ştii că va suferi de îl va afla, chiar dacă secretul va rămâne în tine şi-ţi va arde dureros inima.

Şi-a pipăit pieptul, ca şi cum ar fi vrut să-şi asculte inima şi a spus:

— Aşa este. Secretul ce-l am în inima mea mă doare.

Dar, auzindu-şi vorbele, a avut un surâs ciudat, a tresărit şi a spus:

— Cât este de plăcută arsura minciunii, când ştiu că este pentru tine, Turms.

Şi, pe neaşteptate, ea a luat-o la fugă. Am ajuns la peşteră pe drumuri diferite.

Arsinoe a fost multe zile tristă din cauza dispariţiei pisicii. Dar era destul de ocupată cu copiii. De fapt, nu a întristat-o pierderea în sine a animalului, ci doar vanitatea ei a fost atinsă, fiindcă nici un sican nu avea o pisică, în timp ce ea avea. De aceea, moartea pisicii nu m-a prea mişcat, şi nici după gudurăturile şi mieunăturile ei nu am plâns.

Eram din ce în ce mai mult tulburat de neliniştea ce-mi măcina sufletul şi de presimţiri, pe care nu le puteam nicicum interpreta şi înţelege. Ceea ce ştiam era că trebuia să plecăm cât mai repede cu putinţă, dar nu ştiam încotro. Eram sărac şi nu mă puteam întoarce în lumea civilizată, unde să fi găsit ospitalitate, chiar şi din cauză că nu cunoşteam pe nimeni. Singurul meu prieten era Lars Alsir, care probabil că mai locuia încă în Himera. Dar întoarcerea în oraşul lui Krinippos ar fi însemnat atât pentru mine, cât şi pentru Arsinoe, moarte sigură. În afară de asta, îi eram dator lui Lars Alsir cu mulţi bani şi, numai când mă gândeam la acest lucru, deveneam încă şi mai neliniştit.

Eram atât de sărac, pentru că atunci când Tanaquil ne-a alungat din Segest nu am plecat decât cu armele şi cu veşmintele de pe mine. Nici Arsinoe nu mai avea nimic în afară de piatra lunii şi câteva bijuterii din argint. Sicanii nu foloseau banii. Dacă în incursiunile de jaf, pe care le întreprindeau din când în când în Segest, puneau mâna pe monede de argint, le băteau până ce ajungeau plate, şi femeile lor le purtau la gât ca bijuterii. Singura noastră bogăţie era Hanna, dar pe ea nu aş fi vrut s-o vând pentru nici un preţ.

Eram îngrozit din cauza situaţiei nesigure în care ne aflam noi atunci, şi m-am adresat din nou zeiţei Artemis: Amazoanele îşi sacrifică sânul drept şi-l agaţă de veşmintele tale, o, zeiţă fecioară! Este drept, tu ne-ai protejat pe mine şi pe familia mea şi noi am avut ce mânca şi am găsit un adăpost. Dar, atunci când tu mi-ai apărut la Efes sub înfăţişarea zeiţei Hecate, mi-ai promis că niciodată nu voi fi lipsit de bogăţii. Aminteşte-ţi de promisiunea pe care mi-ai făcut-o, o, zeiţă, fiindcă acum, într-adevăr, şi aurul şi argintul îmi lipsesc!

Peste câteva zile, când era lună plină, zeiţa mi-a apărut în vis sub înfăţişarea zeiţei Hecate. I-am văzut cele trei feţe înspăimântătoare, avea tridentul în mână şi câinele era culcat lângă picioarele ei. Când m-am deşteptat, tot trupul îmi era scăldat în sudoare rece. Chiar şi atunci când este binevoitoare, apariţia zeiţei este înfricoşătoare. Dar fiindcă a ţinut tridentul în mână, am fost convins ca va trebui să traversăm marea.

Am fost atât de uşurat când m-am deşteptat, aş putea spune – chiar într-o stare de exaltare. Nu am putut să adorm din nou, aşa că am mers în puterea nopţii să hoinăresc prin pădure. În apropiere de stânca sacră am văzut un grup de sicani, care se uitau, oarecum nesiguri, în toate părţile şi ascultau pădurea. Ei au spus că lângă râu sunt nişte oameni străini. Le-am propus:

— Să mergem în întâmpinarea lor! Poate că ei au venit cu sare şi cu ţesături de lână.

Au stat mai întâi într-un picior şi au chibzuit, apoi m-au anunţat că sunt de acord cu propunerea mea, aşa că am pornit toţi spre locul unde străinii poposiseră pentru noapte. Pe drum, ei mi-au povestit că oaia pe care unul dintre sicani a furat-o cu multă trudă din oraşul Entela al elimilor a născut patru miei. Noutatea de necrezut mi-a întărit încrederea că voi obţine tot ceea ce-mi trebuie pentru drum.

Pe malul râului poposise un negustor etrusc, care ajunsese mai întâi în Panormos pe o mică ambarcaţiune cu pânze şi, după ce a plătit vama cerută, a încărcat marfa pe spinarea măgarilor închiriaţi şi a străbătut drumul până ce a ajuns în pădurile sicanilor. Era însoţit de trei sclavi şi de servitori. Ei aprinseseră un foc mare, atât pentru a nu fi atacaţi în timpul nopţii de fiarele sălbatice, cât şi pentru a dovedi că intenţiile lor sunt paşnice. Îşi împodobiseră măgarii şi sacii cu crenguţe verzi din copaci; şi ei ţineau strâns în mâini crengi cu frunze. Chiar dacă sicanii nu atacaseră şi nu omorâseră niciodată vreun negustor, pădurea sicanilor avea un prost renume şi tuturor străinilor li se părea înspăimântătoare.

Nu le-am stricat somnul, ne-am apropiat de foc fără să facem nici cel mai mic zgomot şi ne-am aşezat pe pământ ca să ne odihnim până în zori. În ciuda faptului că se grozăvesc – când li se iveşte ocazia – cu vitejia lor, ca şi oamenii altor popoare, sicanii au în ei o spaimă ancestrală, de aceea o iau la goană cu o iuţeală nebună când întâlnesc un străin.

Când au apărut zorii şi peştii au început să se zbenguie, tulburând uşor suprafaţa apei râului, mi-a fost greu să-mi înfrâng neliniştea, fiindcă atunci am observat că alături de negustorul etrusc dormea, înfăşurat într-un imens mantou din lână ţesută, un străin. Avea barba ondulată şi am simţit în nări un miros de uleiuri rare ce venea dinspre el. Nu puteam înţelege ce caută un astfel de bărbat în pădurile sicanilor în compania unui modest negustor.

El s-a deşteptat primul, a deschis ochii şi deodată a scos un ţipăt de groază şi s-a ridicat în capul oaselor. Când i-a văzut pe sicanii cu feţele pictate, bărbatul străin a răcnit încă o dată şi s-a aplecat să-şi caute armele. Din cauza ţipetelor lui, s-a deşteptat şi negustorul etrusc şi l-a liniştit, spunându-i că nu are de ce să se teamă. Dar nici sicanii nu ar fi putut rezista să stea prea mult timp în faţa unui străin, aşa că s-au ridicat şi s-au retras liniştiţi în pădure, iar după un moment nu s-au mai văzut, ca şi cum i-ar fi înghiţit pământul. Ştiam că sunt aproape, că ne privesc şi ne ascultă. Dar, având ei feţele pictate şi stând nemişcaţi, nu puteau fi văzuţi, fiindcă se confundau cu pădurea.

Când străinul s-a ridicat frecându-şi ochii, am observat că are veşminte ciudate, printre altele pantaloni largi. Am înţeles că vine de undeva de departe, din Persia. Era încă un bărbat tânăr, avea pielea albă. Pe cap avea o pălărie din paie împletite, cu boruri foarte largi, pentru a se proteja de soare. Era copleşit de mirare şi a întrebat:

— Oare voi fi visat, sau a fost adevărat? Pădurea era lângă foc, apoi s-a depărtat până a ajuns la locul ei, unde am văzut-o şi ieri seară. Am mai văzut în vis un zeu necunoscut, care m-a înspăimântat atât de tare, încât am ţipat şi m-am trezit speriat de propriul meu glas.

Spre marea mea mirare, el a vorbit în greceşte, dar etruscul nu a înţeles ce a spus. Voiam să creadă că sunt sican, aşa că i-am vorbit într-o limbă greacă aproximativă, colorând-o, din când în când, cu cuvinte din limbile elimilor şi sicanilor. L-am întrebat:

— Din ce ţară depărtată vii tu, străinule? Eşti îmbrăcat cu un veşmânt foarte ciudat. Şi oare ce cauţi în pădurile noastre? Pentru că, fără îndoială, negustor nu eşti. Eşti cumva preot ori vrăjitor? Sau poate că împlineşti un legământ.

— Într-adevăr, împlinesc un legământ, a răspuns el imediat, foarte bucuros că vorbeam greceşte.

A mai spus că etruscul nu înţelegea decât foarte puţine cuvinte din alte limbi, de aceea a acceptat, după ce a primit nişte bani, ca el să-l însoţească. Apoi, pentru a lăsa impresia că nu mă interesează persoana lui, am început să discut cu etruscul despre marfa ce o avea de vânzare şi am gustat din sare şi am pipăit ţesăturile. A clipit din ochi pentru a mă face să înţeleg că în sacii cu sare a ascuns obiecte din fier. Presupun că el plătise vameşului din Panormos, ca acesta să închidă ochii, fiindcă strângătorilor cartaginezi de impozite prea puţin le pasă dacă elimii vând sau nu vând obiecte metalice sicanilor.

I-am vorbit etruscului în dialectul oamenilor mării, care este un amestec de cuvinte greceşti, feniciene şi etrusce. De aceea, el a bănuit că în copilărie voi fi fost îmbarcat ca sclav pe o galeră şi că, găsind un prilej oportun, am reuşit să scap şi să ajung din nou în pădurile sicanilor. Într-un sfârşit, l-am întrebat despre străin. El a clătinat din cap, oarecum dispreţuitor, şi mi-a spus:

— Nu-i decât un grec nebun care n-are cu ce să-şi ocupe timpul; călătoreşte din orient spre occident pentru a cunoaşte ţări şi popoare diferite. Cumpără tot felul de obiecte inutile şi cred că-i interesat de cuţitele de silex ale sicanilor şi de străchinile lor din lemn. N-ai decât să-i vinzi toate lucrurile ciobite şi stricate, fiindcă el de-astea cumpără, dar nu uita că eu te-am sfătuit, aşa că dacă i le vinzi bine, îmi dai şi mie darul. Este răsfăţat de soartă şi nu ştie ce să facă cu banii. Bogăţia l-a viciat, asta-i.

Străinul se uita la noi cu un aer bănuitor şi, când a reuşit să-mi întâlnească privirea, mi-a explicat:

— Eu nu sunt nicidecum un om de nimic. Tu ai avea mai mult de câştigat dacă m-ai asculta, decât dacă ai fura de la mine.

Şi voind să mă tenteze, a scuturat punga cu bani, aşa cum se ademeneşte un barbar pentru a i se câştiga încrederea. Mi-a zâmbit şi a spus:

— Este doar un cuib micuţ din piele, dar în el sunt pasări de aur. Doar câteva, fiindcă restul le-am lăsat pe corabie.

De bucurie mi-am sărutat mâna, nu din respect pentru el, ci pentru a-i mulţumi zeiţei că nu m-a abandonat. Dar am scuturat cu ipocrizie din cap în semn de refuz şi i-am spus:

— Noi, sicanii, nu folosim banii.

A spus:

— Atunci, alege din mărfurile lui tot ceea ce-ţi trebuie şi eu îi voi plăti lui în monede de aur, fiindcă el ştie să le preţuiască.

I-am spus:

— Nu pot accepta darurile tale mai înainte de a şti despre ce este vorba. Eu nu am încredere în tine din cauza veşmintelor ciudate pe care le porţi. Nu am mai văzut astfel de veşminte până acum.

El mi-a explicat:

— Eu sunt un slujitor al marelui rege al Persiei. De aceea sunt înveşmântat cu pantaloni. Vin din Susa, oraşul regelui meu. Am călătorit din Ionia împreună cu fostul tiran al Messinei, Skythos. Se pare că locuitorii Messinei nu au mai vrut ca Skythos să se întoarcă şi l-au preferat pe Anaxilaos din Reggio. De aceea călătoresc prin Sicilia, pentru a-mi spori ştiinţa şi pentru a cunoaşte o parte din popoarele acestei lumi.

Nu am spus nimic. M-a cercetat cu privirea, a scuturat din cap şi m-a întrebat descurajat:

— Oare ai înţeles tot ce ţi-am spus?

I-am răspuns:

— Am înţeles mai mult decât bănuieşti tu. Skythos însuşi şi-a săpat groapa când a invitat imigranţii din Samos să întemeieze o nouă colonie. Ce mare câştig gândeşte că va avea regele regilor de pe urma lui Skythos?

I-au stârnit un real interes cunoştinţele mele politice. A spus:

— Numele meu este Xenodot. Sunt ionian, elev al celebrului Hecataios din Milet, dar în timpul războiului am ajuns sclav al regelui perşilor.

Observând expresia de dezgust de pe faţa mea, a spus repede:

— Nu înţelege greşit! Doar cu numele sunt sclav. Dacă Skythos şi-ar fi redobândit puterea în Messina, eu aş fi fost consilierul lui. El s-a refugiat la Susa pentru că regele este prietenul tuturor celor exilaţi. Marele rege este, de asemenea, prietenul oamenilor învăţaţi, iar medicul lui, un grec din Crotona, a deşteptat în el interesul pentru oraşele greceşti ale Italiei şi Siciliei. Însă regele este interesat de toate popoarele, fie chiar şi mai puţin cunoscute. Este dispus să trimită daruri conducătorilor acestor popoare pentru a afla amănunte despre locul în care trăiesc şi cum trăiesc.

S-a uitat la mine şi şi-a mângâiat barba, apoi a mai spus:

— Pentru a-şi spori cunoştinţele despre fiecare popor, regele regilor trimite în fiecare ţară observatori. Printre comorile sale se găseşte şi o copie gravată după harta lumii a lui Hecataios din Milet. Dar el nu se mulţumeşte doar cu atât. În setea de cunoaştere ce-l animă, el vrea să ştie care este conturul coastelor mării şi fluviilor, poziţia pădurilor şi munţilor din toate ţările. Nimic din ceea ce se poate cunoaşte nu îl lasă indiferent, fiindcă zeii au hotărât că el va fi tatăl tuturor popoarelor.

— Fără îndoială, i-am spus eu ironic, s-a purtat părinteşte faţă de oraşele Ioniei, dar mai ales faţă de cel mai talentat copil, Miletul.

Această replică sarcastică i-a trezit bănuieli lui Xenodot şi el m-a întrebat:

— Oare unde ai învăţat tu, un sican cu faţa pictată, îmbrăcat ca un cal, să vorbeşti greceşte? Ce ştii tu despre Ionia?

I-am spus:

— Eu ştiu să scriu şi să citesc şi am călătorit mult. De ce şi cum, nu doresc să-ţi spun ţie, străinule, dar ştiu mai multe decât bănuieşti că aş şti.

Interesul pe care i-l trezeam a devenit şi mai mare şi el a spus:

— Dacă este aşa, dacă tu cunoşti şi înţelegi aceste lucruri, trebuie să ţii seamă de faptul că până şi un tată îngăduitor este nevoit să-şi pedepsească copiii, dacă ei perseverează în greşeală. Iar câteodată trebuie să fie chiar şi foarte sever, aşa cum a fost Darius cu Miletul. Dar, trebuie să ştii că regele este foarte generos, echitabil şi înţelept cu prietenii săi. El a obţinut puterea pe care o are printr-o organizare riguroasă a ţărilor supuse şi sfetnicii săi trebuie să vegheze ca să nu fie nicăieri nedreptăţiţi. Altfel spus, el este arborele la umbra căruia toate ţările lumii cresc; la umbra acestui arbore viaţa este bună.

— Tu uiţi că zeii ar putea fi invidioşi, Xenodot, i-am spus.

— Dar trăim într-o epocă nouă, a spus el. Să lăsăm poveştile vechi în seama celor care au chef să trăncănească! Înţelepţii Ioniei o ştiu mai bine. Singurul zeu pe care regele regilor îl respectă este focul. Toate s-au născut din foc şi în foc urmează să se întoarcă. Dar, bineînţeles, Darius respectă zeii popoarelor supuse şi trimite ofrande la templele lor.

I-am spus:

— Oare nu un mare înţelept al Ioniei a spus că totul este doar mişcare, curgere şi vibraţie a focului? El se numea Heraclit din Efes şi eu mi-l amintesc încă bine. Oare nu crezi că perşii de la el şi-au împrumutat doctrina?

S-a uitat atunci Xenodot la mine cu respect şi a spus:

— Dar tu eşti un om învăţat. Eu aş fi vrut să-l cunosc pe Heraclit din Efes, dar nu l-am putut găsi, fiindcă, scârbit de toate deşertăciunile lumii, el s-a retras undeva în munţi, unde trăieşte singur şi se hrăneşte cu iarbă. Marele rege Darius i-a trimis un mesaj, prin care îi cerea să-i dea detalii despre doctrina sa, dar Heraclit nici nu a vrut să citească epistola, cât despre daruri, le-a aruncat fără să le desfacă, apoi l-a alungat cu pietre pe mesager. Dar regele nu s-a supărat pe Heraclit. A spus că, pe măsură ce îmbătrâneşte, începe să-i înţeleagă mai bine pe oameni şi că, el însuşi, din ce în ce mai mult, simte nevoia să behăie şi să se hrănească cu iarbă.

Am râs şi i-am spus:

— Se povestesc multe despre regele regilor, dar niciodată nu am auzit o istorie atât de frumoasă. Poate că, dacă nu aş fi trăit în pădure, înveşmântat în piei de animale, aş fi putut să-i fiu prieten.

Xenodot şi-a mângâiat barba şi a spus:

— Noi ne vom înţelege. Dar, mai întâi, vezi-ţi de treburi şi negociază cu etruscul! Aş vrea să mă bucur de ospitalitatea ta, să-ţi văd casa, să îl cunosc pe conducătorul comunităţii de sicani şi să discut mai pe îndelete cu tine.

Am scuturat din cap şi i-am explicat:

— Dacă ai apucat să atingi cu mâna vatra plină de funingine a unei familii de sicani, poţi să rămâi până la sfârşitul zilelor tale şi să te bucuri de ospitalitatea sicanilor. Află că sicanii nu se arată niciodată străinilor. Doar când sunt nevoiţi să lupte, dar şi atunci comandanţii poartă măşti cioplite din lemn, iar luptătorii îşi pictează faţa în aşa fel încât nici o trăsătură a chipului lor să nu fie de recunoscut.

Iar Xenodot m-a întrebat repede:

— Sunt luptători buni? Ce arme folosesc? Câte triburi şi câte familii are poporul lor?

Simţindu-mi toate mişcările urmărite de sicanii din pădure, am început să cercetez ţesăturile aduse de etrusc şi am lovit cu piciorul sacul de sare. I-am spus lui Xenodot:

— Ei nu ştiu să lupte în câmpie şi doar dacă văd câini sau cai sunt îngroziţi. Însă, în pădurile lor, sunt luptători invincibili, şi, de sute de ani, deşi elimii din câmpie au încercat să-i supună, nu au reuşit niciodată să-i învingă. Ca luptători, ei sunt asemenea sciţilor, încă şi mai independenţi, fiindcă nu au turme de vite ca sciţii şi sunt în orice clipă gata să-şi schimbe locul, acomodându-se imediat în nu are importanţă care altă pădure. Vârfurile săgeţilor lor sunt din silex, iar al suliţelor de lemn, din metal topit. Pentru sicani, fierul este cel mai preţios metal, iar dacă şi-l pot procura, ei se pricep destul de bine să-l forjeze.

Şi, pentru a-i arăta ce am vrut să spun, am deschis unul din sacii cu sare şi am scos de acolo un cuţit etrusc cu un tăiş foarte ascuţit. Toată pădurea a fremătat când am examinat cuţitul etrusc, iar Xenodot, neştiind ce să creadă, s-a uitat deconcertat în jurul său. În timpul acesta, negustorul etrusc, lovindu-i peste urechi pe sclavi, i-a pus să se trântească cu faţa la pământ. Abia după aceea el a deschis toţi sacii cu sare şi a scos de acolo obiectele de fier ascunse. Apoi le-a înşirat pe pământ ca să le poată vedea mai bine sicanii. Ne-am aşezat pe jos şi am început să ne târguim, până când etruscul s-a întristat şi a spus:

— Credeam că o dată cu trecerea vremii negoţul cu sicanii se va îmbunătăţi, mai cu seamă că acum pot vorbi cu un om învăţat, dar bag de seamă că înainte era mai uşor să cad de acord cu ei, chiar dacă nici nu-i vedeam.

Nepăsător în ceea ce priveşte banii, fiindcă era un om bogat, Xenodot ardea de nerăbdare să isprăvim odată cu tocmeala, aşa că a întrebat:

— Cât costă aceste lucruri? Le cumpăr pe toate şi le dăruiesc sicanilor, ca să ajungem odată la ceea ce mă interesează.

Nu mi-a plăcut lipsa lui de respect. Atât pentru negustorul etrusc, cât mai ales pentru sicani, schimbul de mărfuri era un lucru important, care se desfăşura fără nici o grabă, asemenea unui ritual. Se prelungea oarecum voit, pentru ca bucuria obţinerii obiectelor dorite să fie mai mare. Am acceptat punga cu aur şi i-am spus:

— Mergi spre râu şi priveşte zborul pasărilor împreună cu etruscul! Luaţi şi slujitorii cu voi! Întoarceţi-vă la amiază şi atunci vei afla mai multe despre sicani.

A început să bombănească şi m-a numit hoţ, dar negustorul etrusc l-a apucat de braţ şi l-a convins să plece. Când ei nu s-au mai văzut, au ieşit sicanii din ascunzişurile pădurii. Împreună cu sicanii din tribul meu erau şi alţii din alte triburi, care aveau spatele încărcat cu mărfuri pe care să le dea în schimb negustorului. Când au văzut multele obiecte de fier, au lăsat jos poverile lor şi, de bucurie, au început să danseze dansul închinat soarelui. Până la prânz, peste o sută de oameni au venit şi au lăsat obiectele pe care să le dea în schimb negustorului şi, în plus, vânat, raţe sălbatice şi peşte proaspăt pescuit. Dar nimeni nu s-a atins de mărfurile etruscului, fiindcă tuturor le era teamă că poate lucrurile ce le dădeau în schimb nu vor fi de-ajuns. Negustorul etrusc urma să hotărască dacă schimbul îi convenea.

Pentru a-mi dovedi onestitatea, am arătat sicanilor punga cu monede de aur, dar nimeni nu a fost câtuşi de puţin interesat. La sicani, lăcomia se deştepta doar când vedeau obiecte din fier. Dintre mărfurile negustorului etrusc am ales pentru mine o lamă în formă de semilună, foarte ascuţită, cu care să-mi tai şi să-mi aranjez barba. Acest lucru îmi era necesar pentru a recâştiga o aparenţă civilizată când urma să plecăm. Era din cel mai pur fier etrusc şi putea tăia şi cea mai aspră barbă fără să jupoaie şi pielea.

Tare s-a mai mirat Xenodot când a văzut tot pământul plin de obiectele pe care sicanii le ofereau în schimb negustorului etrusc pentru mărfurile sale. Şi nu s-a mai mirat când i-am spus că doar un singur semn să dau şi se pot aduna în acel loc o sută sau chiar o mie de sicani. Şi i-am mai spus că nimeni, nici ei înşişi, nu cunoaşte numărul lor, dar că, dacă ar trebui să apere pădurea lor de cotropitori, fiecare arbore se va schimba într-un sican.

— Sicanii evită câmpurile cultivate, satele şi oraşele, i-am mai spus eu. Primăvara fac mici incursiuni în câmpie, pe pământurile elimilor sau siculilor, şi fură câteva capre, dar evită încăierările sau omorul. În schimb, dacă soldaţii din Segest intră în pădure cu câinii lor, sicanii îi omoară în cel mai brutal mod pe cei care-i întâlnesc. Acelaşi lucru fac şi elimii cu sicanii, de aceea nu există sclavi sicani. De altfel, sicanii dispreţuiesc toate celelalte popoare din Sicilia, chiar şi pe siculi. Chiar şi pe greci sunt ei supăraţi, deşi despre isprăvile lui Herakles povestesc şi legendele lor. Ei îl numesc Ercle şi îl respectă pomenindu-i numele, însă jertfe nu îi aduc şi nici altare pentru Herakles nu au.

L-am lăsat un timp să reflecteze la cele ce i le-am povestit despre sicani, apoi i-am restituit punga cu bani şi i-am spus.

— Ţi-am numărat banii. Tu ai optzeci şi trei de monede din aur cu efigia lui Darius, în rest monede de argint din diferite oraşe greceşti. După cum se vede, cupru nu te prea osteneşti să cari cu tine, fiindcă eşti mai degrabă un nobil decât un sclav, chiar dacă ai afirmat că eşti sclavul perşilor. Dar ţine-ţi banii! Tu nu mă poţi cumpăra cu o sumă atât de mică de aur. Informaţiile despre sicani ţi le-am dăruit şi sper că le vei folosi pentru binele lor, fiindcă ei sunt oameni drepţi şi paşnici. Iar monedelor din aur sau din argint ei nu le cunosc valoarea; le folosesc doar femeile lor ca bijuterii, deşi preferă aurului penele sclipitoare şi pietrele colorate.

Avariţia ioniană şi generozitatea cu care se deprinsese de când era la curtea regelui Persiei se războiau în fiinţa lui. Până la urmă, cea de-a doua a fost mai puternică şi el mi-a întins pentru a doua oară punga cu bani şi mi-a spus:

— Păstrează-i ca pe o amintire de la mine şi un dar din partea regelui regilor.

Iar eu i-am spus că, dacă accept punga cu bani, o fac doar pentru că nu vreau să-l jignesc şi să mă port necivilizat, dar l-am rugat să o păstreze deocamdată la el, pentru că nu vreau să împart cu tot tribul monedele de aur. De la etrusc am luat pentru tribul de sicani, cu care convieţuiam, o parte din obiectele din fier, toţi sacii cu sare şi nişte pânză colorată, sfătuindu-l să păstreze restul de lucruri pentru alte triburi de sicani. Se înşelaseră sicanii din tribul meu când estimaseră valoarea lucrurilor ce voiau să le cumpere. În orice caz, târgul ce l-am încheiat cu negustorul etrusc le-a fost neaşteptat de favorabil.

Etruscul şi-a depus toate mărfurile obţinute într-o scorbură a unui arbore, pe care l-a însemnat pentru a-şi putea aminti care este, fără să-şi facă vreun gând rău, fiindcă ştia că sicanii nu se vor atinge de nimic. Apoi a poruncit servitorilor să frigă vânatul – pe care l-a sărat mai întâi puternic – într-un vas din fier. A sacrificat o mică parte din vânat zeului lui, Turnus, iar ce-a mai rămas a atârnat de acele unui pin. Când a terminat, era deja seară. Apoi a plecat lângă malul apei împreună cu Xenodot şi cu servitorii, de data aceasta înarmaţi. Seara obişnuiau să vină animalele ca să bea apă din pârâu, dar, pe lângă animale paşnice, erau şi destule animale periculoase. Ca toţi oamenii civilizaţi, lui Xenodot îi era frică de întunericul nopţii şi tresărea la fiecare zgomot al pădurii, dar negustorul i-a promis că-l va proteja de spiritele răufăcătoare ale pădurii sicanilor şi i-a arătat, ca să se liniştească, amuletele pe care le purta la gât şi pe braţe. Cea mai importantă amuletă era un hipocamp din bronz, care avea culoarea verde din cauza coclelii.

Când l-am văzut, m-a scuturat un fior. Călătorii s-au ridicat şi au plecat spre râu, au venit sicanii şi au mâncat restul de carne friptă şi sărată şi şi-au împărţit lucrurile obţinute. Preotul tribului, care venise din curiozitate pentru a-i observa pe străini, nu şi-a reţinut nici un lucru, fiindcă ştia că poate obţine oricând tot ceea ce doreşte. I-am spus:

— Străinul care îl însoţeşte pe negustorul etrusc vine din est, de dincolo de mare, şi are gânduri bune. Este prietenul meu, de aceea nu trebuie jignit. Protejează-l când trece prin pădure! Chiar dacă el este un bărbat înţelept şi iscusit, nu ştie să se ferească de şerpi şi de alte animale periculoase din pădure.

Preotul a rostit:

— Sângele tău este sângele nostru.

Atunci am ştiut că ochi nevăzuţi îl supraveghează pe Xenodot şi că cel mai tânăr băiat al tribului nostru îl urmăreşte pas cu pas ca să nu i se întâmple nimic rău. Apoi, fără să facă nici un zgomot, sicanii s-au retras cu bunurile ce le obţinuseră. Am rămas în apropierea tăciunilor încinşi ai focului. Întunericul s-a lăsat din ce în ce mai dens, am simţit cum coboară peste pădure răcoarea nopţii, iar pe suprafaţa apei am văzut cum au alunecat ca-ntr-un dans cercurile tremurătoare ce se formau din cauza mişcării peştilor. Am auzit ţipetele porumbeilor pădurii şi fâlfâitul aripilor lor. Am stat nemişcat şi am ascultat respiraţia zborului lor.

A fost un semn convingător. Eram emoţionat şi bucuros, ştiam că totul va fi bine. Artemis îşi împlinise promisiunea făcută când mi-a apărut în vis sub înfăţişarea lui Hecate, şi nici Afrodita, oricât ar fi fost ea de capricioasă, nu mă abandonase. Mi-am amintit în acel moment de înaripatul meu spirit protector şi am avut impresia că m-a atins cu trupu-i de foc şi de lumină. Inima mea s-a înflăcărat şi am întins braţele să o strâng la pieptul meu. Eram într-o stare intermediară între somn şi veghe şi i-am simţit degetele prelungi cum mi-au mângâiat umărul. Niciodată nu am simţit ceva mai plăcut ca atingerea acelor degete. Ca tremurul unei flăcări.

Când am auzit paşii etruscului şi ai însoţitorilor lui, am mai pus crengi şi bucăţi de lemne peste jar. După zborul porumbeilor ştiam că urma să fie o noapte deosebit de rece. Tânjeam după îmbrăţişarea caldă a lui Arsinoe, dar încă şi mai mult tânjeam după alte locuri, fiindcă era deja timpul şi mă săturasem de viaţa în pădure. În acei ani, pe care i-am trăit printre sicani, îmi îmbogăţisem cunoştinţele cu ştiinţa lor secretă despre pădure, cu modul de gândire al pitagoricienilor şi cu otrăvită înţelepciune de pe urmă a lui Micon.

În ciuda amplelor lor mantouri de lână, Xenodot şi negustorul etrusc tremurau deja de frig. Şi s-au bucurat că se pot încălzi lângă foc. Etruscul a verificat mai întâi dacă tigaia de fier era la locul ei. Chiar dacă sicanii nu se atingeau de nici un lucru ce aparţinea negustorilor cu care schimbau mărfuri, un astfel de obiect folositor din fier era, fără îndoială, destul de tentant. Dar eu ştiam că niciunul dintre ei nu l-ar lua, oricât de tentant ar fi. Dacă etruscul se îndoise de cinstea lor, era pentru că el îi judeca după măsura lumii aşa-zis civilizată.

— De fapt, l-am întrebat eu pe etrusc, din ce oraş vii şi de unde îţi procuri sarea?

Deşi eram nerăbdător să discut cu Xenodot, voiam ca el să înceapă discuţia şi, ca din întâmplare, să aflu de la el lucrurile de care eram interesat. Etruscul a ridicat din umeri şi a spus:

— Vin de dincolo de mare, dinspre nord, şi corabia pe care am călătorit a fost împinsă de vânt spre sud, aşa că nu a fost nevoie să trec pe lângă coasta italiană şi să plătesc vamă oraşelor greceşti. În Sicilia, grecii extrag sare, însă sarea pe care am transportat-o eu este mult mai ieftină decât a lor.

Am simţit că nu are destul de multă încredere în mine, aşa că am căutat în desagă şi de acolo am scos punga de piele în care era hipocampul de piatră pe care îl primisem în dar de la Lars Alsir. Arătându-i-l, l-am întrebat:

— Îl recunoşti?

El a suflat ca şi cum ar fi invocat vântul, şi-a ridicat braţul drept, iar cu mâna stângă şi-a atins fruntea, apoi m-a întrebat:

— Oare cum se face că tu, un sican, eşti posesorul unui obiect atât de sacru?

Mi-a cerut permisiunea să-l vadă mai bine, l-a luat în mână şi a cercetat cu degetul suprafaţa netedă a pietrei, după care m-a întrebat dacă nu i-l vând.

— Nu, nu! i-am răspuns eu. Tu ştii prea bine că astfel de obiecte nu se vând. În numele hipocampului negru, îţi cer să-mi spui de unde vii şi de unde îţi procuri sarea.

— Oare ai tu de gând să-mi faci concurenţă? m-a întrebat el.

Dar după ce a întrebat, a izbucnit singur în râs, fiindcă doar gândul în sine era absurd. Cine a mai auzit despre sicani care să navigheze pe mare? Ambarcaţiunile lor sunt doar trunchiuri de copaci, pe care le scobesc cu ajutorul focului, sau plute din trestii. Cu acestea traversează râurile.

— Mă aprovizionez cu sare, a spus el, din locul unde se află unul dintre cele două mari fluvii ale Etruriei, cel din partea de sud. Sarea este uscată pe malul mării, dar în susul fluviului se află oraşul Roma, pe care etruscii l-au întemeiat. Drumul sării de-a lungul Etruriei începe de aici.

— În amonte ai spus? l-am întrebat eu.

Curiozitatea îmi fusese zgândărită. Mi-am amintit de frunza de salcie căzută pe suprafaţa izvorului.

Etruscul s-a întristat şi a spus:

— Acest oraş a fost al nostru. Noi, etruscii, am construit podul peste apa care curge prin Roma, dar în acest oraş locuiesc multe popoare diferite. Acum douăzeci de ani a fost expulzat din Roma ultimul rege etrusc, care era dintr-o familie de nobili din Tarquinia. În acest moment, la Roma îşi găsesc refugiul toţi criminalii şi tâlharii din lume. Obiceiurile lor sunt grosolane, legile dure şi tot ceea ce ştiu romanii despre zei, de la regii etrusci au învăţat.

— De ce nu luaţi puterea din mâna uzurpatorilor? l-am întrebat.

Etruscul a scuturat din cap şi mi-a spus:

— Tu nu ne înţelegi obiceiurile. Toate oraşele noastre sunt guvernate separat după legi proprii. Etruscii au şi regi, şi tirani şi democraţie, la fel ca grecii. Doar treburile interioare ale oraşelor sunt conduse de lucumoni, dar Tarquinius din Roma nu a fost lucumon sacru. În fiecare toamnă, bărbaţii importanţi ai celor douăsprezece oraşe etrusce se întâlnesc pe malul lacului sacru. La o astfel de întrunire, Tarquinius, cel care fusese alungat, a vorbit în favoarea sa şi la Roma s-a tras la sorţi. Şi aşa a fost ales renumitul Lars Porsenna. El a guvernat Roma, dar până la urmă a fost scârbit de conjuraţia secretă pe care tinerii diferitelor naţii ce trăiesc în Roma au alcătuit-o pentru a-l omorî.

— Înţeleg că nu-ţi prea place Roma, am spus eu.

— Eu nu sunt decât un negustor călător, a spus el. Eu îmi procur sarea din pieţele Romei. Un negustor nu iubeşte sau urăşte un oraş. Scopul lui este doar să câştige. Dar Roma nu este un oraş al hipocampului. Roma este oraşul lupoaicei.

Din memoria mea s-a deşteptat pentru o clipă ceva neclar şi am simţit cum mi se zburleşte părul de pe ceafă.

— Ce vrei să spui cu asta? l-am întrebat.

— Legenda spune că oraşul ar fi fost întemeiat de doi fraţi gemeni. Mama lor a fost vestală în oraşul de pe partea de sus a fluviului. Fecioara focului sacru a pretins că însuşi zeul războiului o fertilizase pe când scotea apă din fântână. Cum nu se cădea ca fecioara focului sacru să aibă copii, lucumonul oraşului i-a pus pe nou-născuţi într-un coş de salcie, pe care l-a lăsat să plutească pe apă. Coşul s-a oprit în dreptul unui deal. Aşa se face că o lupoaică a adoptat copiii şi i-a alăptat la fel ca şi pe puii ei. Dacă povestea aceasta este adevărată, înseamnă că zeul, într-adevăr, a fertilizat-o straşnic pe tânăra fecioară. Era deci de datoria lui să-i protejeze urmaşii. Dar, se pare că tatăl lor a fost de sânge străin, din moment ce, după ce au crescut, unul din fraţi l-a omorât pe celălalt şi, la rândul lui, a fost omorât de oamenii oraşului pe care-l întemeiase.

Şi tirenianul a spus în continuare:

— Etruscii au guvernat apoi oraşul şi au restabilit ordinea. Însă nici un lucumon nu a dorit să guverneze într-un oraş atât de violent. De aceea suveranul Romei a fost întotdeauna un simplu rege, supravegheat de lucumonul Tarquiniei.

Chiar dacă în povestea lui era ceva de temut, nu am ezitat şi am luat imediat hotărârea să ajung la Roma împreună cu familia mea, pentru că oraşul găzduia nu avea importanţă ce fel de oameni, fie ei tâlhari sau criminali. Şi am gândit că toate semnele îmi sunt favorabile. Apa curgătoare pe care era aşezat oraşul era, fără îndoială, frunza de salcie de pe suprafaţa apei. Puiul de lup ce-l găsisem în pădure era chiar oraşul Roma, iar dinspre cârdul de pasări, care zbura spre nord, mi se păruse deja că aud o chemare.

Xenodot a urmărit conversaţia noastră cu o nerăbdare din ce în ce mai nedisimulată. Într-un sfârşit, nemaiputând rezista, m-a întrebat:

— Despre ce vorbiţi voi cu atâta patimă? Oare te-ai plictisit deja să discuţi cu mine, sicanule civilizat?

— Negustorul mi-a povestit lucruri interesante despre oraşul lui şi aşa ceva se întâmplă rar, fiindcă etruscii nu obişnuiesc să fie deschişi faţă de străini. Dar, dacă vrei, putem discuta în continuare în limba greacă.

Etruscul a spus cu răceală:

— Dacă nu mi-ai fi arătat hipocampul sacru, niciodată nu m-aş fi apucat să pălăvrăgesc. Este foarte vechi hipocampul tău de piatră şi mult mai de preţ decât cel din bronz, pe care îl am eu.

Apoi, furios pe el însuşi, s-a culcat şi şi-a acoperit capul. Servitorii i-au urmat exemplul. Am rămas doar eu şi Xenodot de veghe şi eu am fost cel care a început să vorbească:

— Eu am femeie şi copii, i-am spus, dar sunt prevestiri şi semne care îmi spun că trebuie să plec din pădurile sicanilor.

El mi-a spus:

— Vino cu mine! Eu mă voi întoarce în Ionia împreună cu Skythos, iar de acolo voi ajunge în Susa. Marele rege te va lua în suita sa şi-ţi va da rangul de comandant al sicanilor. Iar după ce vei învăţa să vorbeşti persană, s-ar putea ca Darius să te numească rege al sicanilor.

— Semnele indică nordul, nicidecum estul. Aşa că, îţi spun de la bun început, nici vorbă nu poate fi să călătoresc la Susa. Dar, dacă mă vei lua sub protecţia ta, până când ajung pe o corabie cu care să călătoresc în Sicilia, îţi voi povesti tot ceea ce ştiu despre sicani şi despre ţara Eryx.

Contrariat, el a spus că doar un nebun poate da cu piciorul unei şanse ce i se iveşte doar o dată în viaţă şi la care nici nu spera.

Dar am rămas neclintit în hotărârea mea şi i-am spus:

— Ionienii sunt zeflemitori de la natură. Aşa se face că, pe tine, care te-ai născut în Ionia, ştiinţa ce ai acumulat-o te-a împins spre o şi mai profundă îndoială. Dar chiar şi un incredul ar trebui să ţină seamă de prevestiri, nu doar să necheze şi să alerge ca un cal ca să ajungă primul la Darius.

Dar Xenodot a spus:

— Nu mă îndoiesc eu chiar de toate. Am avut ocazia să văd miracole tulburătoare prevestite de magii din Persia. Ei mi-au spus că în lume sunt puteri şi spirite bune şi rele care sunt într-o continuă luptă între ele. Ormus este ziua, iar Ahriman noaptea. Este o continuă luptă pentru o eternă întoarcere.

— Este o dată în plus o repetare a învăţăturii lui Heraclit, i-am atras eu atenţia şi i-am citat: Viaţa este o luptă a contrariilor, tot ceea ce se întâmplă se datorează acestei lupte, nimic nu rămâne neschimbat, chiar şi omul se schimbă în fiecare clipă şi nimeni nu poate sta o a doua oară în aceeaşi parte, fiindcă totul curge. Binele şi răul sunt doar cuvinte. Ceea ce pentru cineva este bine, pentru altcineva este rău. Nu se deosebeşte cu nimic binele de rău.

Xenodot a afişat un zâmbet ionian şi mi-a spus:

— Şi aceasta din urmă am învăţat-o de la magi. Învăţătura lor este simplă şi clară. Tot ceea ce vine din partea marelui rege este bun. Restul este rău sau fără valoare.

Am râs amândoi cu poftă, dar, uitându-se spre întunericul pădurii, Xenodot şi-a acoperit gura şi a rămas nemişcat o clipă, după care a spus:

— Dar eu nu neg nicidecum existenţa spiritelor văzduhului sau a spiritelor subterane. Ştiu că există umbre rătăcitoare, care sunt în stare să închege şi să răcească sângele din venele unui om.

Despre multe altele am discutat noi în acea seară şi, în timpul acesta el şi-a aranjat barba, şi-a uns faţa cu ulei parfumat şi şi-a pieptănat părul.

Şi a spus că regretă că nu are vin cu care să mă cinstească, fiindcă vinul este greu de transportat.

— Dar prietenia, a spus el amabil, este mai îmbătătoare decât vinul. Tu eşti un bărbat viguros, ai o musculatură puternică, iar trupul tău arămiu este foarte frumos.

Avea mâinile foarte moi şi, după ce mi-a mângâiat umerii şi obrajii, a insistat să-l sărut în semn de prietenie. Cu toate că era un bărbat frumos şi mirosea plăcut, nu am acceptat, fiindcă am înţeles prea bine unde vrea să ajungă.

Dar odată depăşite momentele lui de slăbiciune, am hotărât că el îl va însoţi pe negustorul etrusc în incursiunea lui prin pădure, de la un loc la altul, unde urma să facă schimb de mărfuri cu sicanii. În felul acesta, Xenodot putea să însemne pe o hartă cursurile râurilor, izvoarele, locurile de schimb şi munţii, dacă aşa ceva era posibil într-o ţară acoperită de păduri în care te puteai oricând rătăci. I-am povestit despre ceea ce ştiam, ca să aibă nişte repere, dar despre pietrele sacre sau arborii sacri nu i-am spus nimic.

Am stabilit să ne întâlnim, după ce etruscul îşi va fi vândut toată marfa, în acelaşi loc unde ne găseam. Xenodot a fost uimit că nu-i dau întâlnire într-o zi anume şi la un moment prestabilit şi i-a fost greu să mă creadă că eu voi şti tot timpul în ce parte a pădurii se află şi, de asemenea, când se va apropia de locul stabilit.

În timp ce mă apropiam de peştera noastră, am auzit glasurile vesele ale copiilor. Hiuls şi Misme nu se jucau în linişte, după cum obişnuiau copiii sicanilor. Am intrat în peşteră fără să salut pe nimeni, aşa după cum obişnuiau sicanii şi m-am apropiat de pietrele încinse să-mi încălzesc mâinile. Copiii au sărit în spatele meu şi au început să se alinte. Într-un colţ al peşterii era Hanna şi am văzut cum pe chipul ei trist înfloreşte un zâmbet timid. Dar Arsinoe, care era furioasă, după ce i-a îndepărtat pe copii, m-a întrebat cu arţag unde am fost atâta timp fără să-i dau un semn de viaţă.

— Eu trebuie să-ţi vorbesc, a spus ea şi i-a trimis pe Hanna şi pe copii în pădure.

După ce ei au plecat, am vrut să o îmbrăţişez, dar ea m-a respins şi a spus:

— Turms, răbdarea mea a ajuns la capăt! Eu nu mai rezist! Oare tu nu suferi deloc când vezi că propriii tăi copii cresc ca nişte sălbatici în pădurea asta, fără să vadă pe nimeni din lumea civilizată? Nu peste multă vreme, lui Hiuls ar trebui să-i găsim un învăţător, iar acest lucru nu este posibil aici, în pădure, ci doar într-un oraş civilizat. Îmi este absolut indiferent în ce oraş, numai să mergem undeva. Vreau să respir aerul unui oraş, să păşesc pe străzi pietruite, să fac cumpărături din piaţă, să mă spăl cu apă caldă. Mai mult decât atât nu-ţi cer, Turms, atât de săracă am ajuns eu din cauza ta. Dar eşti dator să mă duci de aici într-un oraş şi încă trebuie să te gândeşti şi la binele copiilor tăi.

A vorbit atât de repede, încât nu am avut când să spun o vorbă, de aceea am încercat iarăşi să o iau în braţe, dar ea m-a respins din nou.

— Numai la tăvăleală îţi este ţie gândul, a continuat ea. Şi îţi este absolut indiferent dacă te culci pe o rogojină de paie sau pe o saltea triplă. Dar află că de mine nu te mai atingi până ce nu-mi promiţi că mă vei scoate din această pădure. Şi hotărăşte-te mai bine astăzi decât mâine. Văzându-ţi încăpăţânarea, s-ar putea să fug cu primul negustor ce va veni să schimbe mărfuri cu sicanii şi te anunţ încă de pe acum că voi lua şi copiii cu mine.

S-a oprit o clipă să respire. Am privit-o uimit; în acel moment nu am simţit nevoia să o iau în braţe. De mânie, chipul ei era dur ca o piatră, vocea îi era ascuţită şi enervantă, iar părul negru, răvăşit pe umeri, părea un cuib de şerpi. Am avut pentru un moment impresia că am în faţa ochilor capul înspăimântător al Gorgonei şi m-am frecat la ochi, să mă conving că nu trăiesc un coşmar.

Bănuind că eu voi încerca din nou să găsesc pretexte pentru a rămâne să trăim printre sicani, a bătut din picioare şi a urlat la mine cu o voce furioasă:

— De fricos ce eşti, preferi să te ascunzi după copacii pădurii şi să te mulţumeşti cu o viaţă mizerabilă. Dacă l-aş fi crezut pe Dorieus, aş fi fost regina Segestului şi preoteasa Afroditei în toată ţara Eryxului. Nu pot înţelege cum de am fost atât de proastă să te îndrăgesc şi nu mai regret că mi-am mai oferit, din când în când, momente de fericire despre care tu nu ştii nimic.

Dându-şi seama că a spus ceea ce nu trebuia să spună, a adăugat cu o voce ceva mai caldă:

— Adică am întâlnit-o pe zeiţă şi ea s-a îmbrăcat cu trupul meu ca şi mai înainte. Acum, când zeiţa m-a iertat, nu mai am nici un motiv să-mi fie teamă de oameni.

Dar nu a avut curaj să mă mai privească în ochi, s-a liniştit, m-a prins de mână şi a spus:

— Turms, dar nu uita că eu ţi-am salvat viaţa, prevenindu-te asupra intenţiilor lui Dorieus!

Fiindcă învăţasem de la ea să mint deja bine, îmi era mai uşoară viaţa şi puteam să-mi ascund fără nici o greutate gândurile, chiar dacă îmi pocneau urechile, ca şi cum o pătură groasă de nori s-ar fi spart. Dar, într-o clipă am înţeles totul.

Cu o oarecare ipocrizie, i-am spus:

— Dacă zeiţa, într-adevăr, ţi s-a arătat, atunci chiar că sunt destule semne favorabile. Peste câteva zile vom pleca. Deja am aranjat totul. Numai că bucuria de a te anunţa s-a dus, Arsinoe, fiindcă tu m-ai întâmpinat cu vorbe de ocară.

Pentru început, ea nici nu a crezut, dar după ce i-am povestit despre negustorul etrusc şi despre Xenodot, de bucurie a izbucnit în plâns, apoi s-a strâns lângă mine şi a început să mă mângâie şi să mă sărute. Pentru prima dată ea a trebuit să recurgă la tot soiul de stratageme, ca până la urmă să consimt să o iau în braţe. Eram înfierbântat şi i-am povestit râzând despre încercarea lui Xenodot de a se iubi cu mine. M-a privit cu ochii ei negri ca două lacuri cum deseori m-a mai privit şi a spus:

— Dar el se înşală amar dacă-şi închipuie că găseşte mai multă fericire în braţele unui bărbat decât în braţele unei femei! Dacă n-ai fi tu atât de gelos, i-aş dovedi acest lucru, cu ajutorul zeiţei, se înţelege.

Mi-a dovedit-o mie; teribilă, minunată, parcă niciodată nu am simţit-o atât de aproape şi mi-am spus atunci că dragostea ei anulează toate suferinţele pe care le îndur, că ea este aşa cum este, nu am cum s-o schimb eu după cum îmi convine mie. Cu braţele întinse, se uita în ochii mei şi răsuflarea ei mă ardea. A suspinat:

— Turms, o, Turms! Când ne iubim, tu eşti ca un zeu. Nu există pe pământ un bărbat mai minunat ca tine.

Ridicându-se pe jumătate, ea mi-a mângâiat grumazul şi mi-a spus:

— Dacă am înţeles eu bine, acest Xenodot ar fi fost dispus să te conducă până la curtea regelui Persiei. Dar ar fi minunat! Am putea vedea marile oraşe ale lumii, am putea primi daruri regeşti în numele sicanilor. Şi sunt sigură că, cu ajutorul meu, tu te vei bucura de prietenia tuturor dregătorilor marelui rege. Oare de ce ai ales această Romă barbară, despre care nici nu ştii nimic?

I-am spus:

— Dar nu este mult timp de când tu însăţi ai spus ca vei fi mulţumită în orice oraş te-aş duce, numai să plecăm din pădure. Pofta vine mâncând, Arsinoe!

M-a îmbrăţişat cu braţele ei albe, ochii ei m-au străpuns ca două cuţite şi a spus:

— Aşa este. Pofta mea de mâncare vine mâncând. O ştii prea bine, Turms! Oare te-ai săturat deja de mine?

Nu i-am răspuns, dar eram trist că niciodată nu era mulţumită cu ceea ce hotărâm eu. Insă, când a început să vorbească despre Susa şi Persepolis, m-am ridicat, m-am dus până la gura peşterii şi am strigat: Hiuls! Hiuls!

Băiatul a apărut într-o clipă târându-se pe jos ca sicanii, apoi s-a ridicat brusc. Creştetul îi ajungea abia la genunchii mei şi el s-a uitat contemplativ spre mine. În lumina strălucitoare a soarelui de dimineaţă, m-am uitat la braţele şi la picioarele musculoase ale acestui băiat de cinci ani. Aerul ursuz, marcat de buza inferioară, apoi ochii şi sprâncenele. Nici nu era nevoie de privit la semnul heraclizilor de pe coapsă, dar dacă te uitai, îţi puteai da seama că, cu acea cută a pielii copilul se născuse. Prin ochii lui mă priveau ochii melancolici ai lui Dorieus. Bărbia, gura, sprâncenele, în toate recunoşteam trăsăturile chipului lui Dorieus.

Nu-l uram pe băiat, oare cum poate urî cineva un copil? Nu o uram nici pe Arsinoe. Ea era cea care era şi nimic nu ar fi putut-o schimba. Mă uram doar pe mine însumi pentru că fusesem orb şi nătâng. În orice caz, Tanaquil avusese o privire mai ascuţită, ca să nu mai spun de sicani, care, imediat cum l-au văzut, l-au numit Ercle. Se pare că dragostea îi orbeşte într-atât de mult pe unii oameni, încât nu pot distinge nici ceea ce este clar ca lumina zilei. Oare n-o mai iubeam atât de mult pe Arsinoe? Ştiu şi eu? Vreme este să fii orb şi vreme să vezi.

Când am intrat din nou în peşteră, ţinându-l pe băiat de mână, eram calm. M-am aşezat aproape de Arsinoe. Arsinoe a sărutat copilul. Când a început din nou să trăncănească despre Susa şi despre favorurile de care ne-am putea bucura la curtea regelui regilor, l-am luat pe băiat între genunchii mei şi, mângâindu-i părul, am spus cu o falsă indiferenţă:

— Deci aşa, Hiuls este fiul lui Dorieus. De aceea a vrut să mă omoare, ca să-şi recupereze băiatul şi să te aibă şi pe tine.

Prinsă în gândurile ei, Arsinoe a apucat să spună că Susa era cel mai bun oraş pentru băiat, după care a tăcut când a înţeles sensul vorbelor ce i le spusesem. Neliniştită, şi-a pus mâna la gură şi m-a privit cu teamă.

Dar nu am lovit-o, aşa după cum probabil că se aştepta, ci am râs şi am mai spus:

— De aceea ţie ţi-a fost atât de uşor să juri pe băiatul nostru, fiindcă ştiai că nu este copilul meu. Eu ar fi trebuit să mă încred mai degrabă în părul tău decât în limba ta mincinoasă.

Arsinoe era uimită văzând că nu sunt câtuşi de cât mânios. Şi oare ce-aş fi câştigat de m-aş fi otrăvit pe mine însumi cu mânie? A strâns copilul la pieptul ei şi mi-a spus repede:

— Vai, Turms! De ce eşti oare atât de rău şi răscoleşti lucrurile vechi tocmai în cel mai fericit moment al nostru? Hiuls este fiul lui Dorieus, dar de aceasta eu nu am fost sigură decât după ce am văzut semnul heraclizilor pe şoldul lui. Mi-a fost o frică nemaipomenită, fiindcă am crezut că vei fi turbat de furie. Aş fi vrut să-ţi spun eu adevărul, dar nu am avut curaj şi am gândit că, mai devreme sau mai târziu, până la urmă, tot vei observa tu însuţi. Nu trebuie să fii supărat dacă te-am minţit. Eu nu sunt decât o femeie şi sunt forţată să te mint câteodată, fiindcă îmi este teamă de tine din cauza temperamentului tău violent.

M-am întrebat care dintre noi doi va fi având un temperament mai violent, dar nu am spus nimic. Am scos de la brâu vechiul meu cuţit, i l-am dat băiatului şi i-am spus:

— Tu ai dreptul deja să porţi un cuţit, atât pentru că ai deja aparenţa unui bărbat, deşi eşti încă un copil, cât şi din cauza originii pe care o ai. Te-am învăţat tot ceea ce am crezut că poţi învăţa la vârsta pe care o ai şi îţi las moştenire scutul meu şi spada mea, fiindcă odată, la restrişte, am adus ofrandă zeilor mării scutul tatălui tău. Să-ţi aminteşti întotdeauna că prin venele tale curge sângele lui Herakles şi al zeiţei din Eryx, de aceea descendenţa ta este divină. Eu nu mă îndoiesc că sicanii îl vor chema pe pitagorician să te instruiască aşa cum i se cuvine unui urmaş al zeilor, fiindcă, aşa după cum cred, ei aşteaptă multe de la tine.

Arsinoe a început să ţipe:

— Turms, oare ţi-ai pierdut mintea? Vrei să-l abandonezi pe copilul nostru barbarilor?

M-a apucat de păr şi a început să mă lovească cu pumnii pe spinare, dar nu am băgat-o în seamă şi am traversat peştera până la piatra sub care ascunsesem scutul şi spada. Ţipetele lui Arsinoe l-au îngrozit pe băiat, dar el a uitat repede şi s-a apucat să se joace cu spada şi scutul. Nu era nevoie decât să vezi cum strânge în pumnii lui micuţi spada, ca să-ţi dai seama că el este fiul lui Dorieus.

Înţelegând că nu-mi va putea schimba hotărârea, Arsinoe s-a trântit pe jos şi a început să plângă în hohote. De data aceasta nu erau false lacrimile ei, fiindcă după ce l-a născut, ea l-a iubit pe acest copil aşa cum o lupoaică îşi iubeşte puii. O fi fost ea mai femeie decât oricare femeie obişnuită, dar în relaţia cu copiii ei era la fel ca toate celelalte femei. M-a emoţionat durerea ei, m-am aşezat alături de ea, i-am mângâiat părul şi multă vreme nu am spus nimic. Apoi i-am spus:

— Arsinoe, eu nu îl las pe acest copil la sicani din ură sau din dorinţa de a mă răzbuna. Dacă ar fi cu putinţă, l-aş lua cu multă plăcere cu noi, fiindcă Dorieus a fost prietenul meu. Eu nu-l urăsc pe Dorieus, n-am de ce să fiu supărat pe el, fiindcă tu eşti aşa cum eşti şi el nu a putut face altfel. Oare ce bărbat poate să reziste tentaţiei când te vede?

Vanitatea a îndemnat-o să mă asculte în continuare şi eu am mai spus:

— Acesta este cel mai bun loc pentru Hiuls, fiindcă el este fiul lui Dorieus, deci moştenitorul ţării Eryx. Încă de când l-au văzut, sicanii l-au numit Ercle, după numele străbunului lui, Herakles, şi, de fiecare dată când îl văd, îi zâmbesc. De altfel, eu nici nu cred că ei nu ne-ar împiedica să-l luăm cu noi, dacă ar şti că plecăm. Dar, dacă vrei, tu poţi să rămâi aici cu fiul tău şi voi pleca doar eu cu Misme.

— Nu, nu, a spus ea îngrozită. Pentru nimic în lume eu nu mai rămân în pădurea aceasta.

Ca să-i mai diminuez suferinţa, i-am spus:

— Uite, am să-i vorbesc lui Xenodot despre Hiuls. Prin intermediul lui, marele rege va afla că în pădurile sicanilor este crescut viitorul rege al ţării Eryx, descendent din Herakles. Poate că-ntr-o zi fiul tău va domni nu numai peste pădurile sicanilor sau peste ţara Eryx, ci peste toată Sicilia, sub protecţia regelui regilor.

A încetat să mai suspine, ochii i-au devenit strălucitori şi de bucurie a bătut din palme şi mi-a spus:

— Planul tău este, fără îndoială, mai înţelept decât cel al lui Dorieus. Fiindcă Dorieus a venit ca un străin în propria lui ţară şi nimeni din Segest nu l-a iubit, în afară de Tanaquil, bineînţeles.

— Şi acum, i-am spus eu, pentru că am reuşit să ajungem atât de departe şi să ne înţelegem în ceea ce-l priveşte pe Hiuls, să discutăm despre Misme! Îmi amintesc foarte bine de surâsul tău sarcastic când i-am dat numele fetei. Să fi zâmbit fiindcă începutul amintea de numele lui Micon? Bănuiesc că ceva din mine a ştiut dintru început adevărul şi m-a împins să-i dau fetei un nume care să amintească de Micon.

Arsinoe a încercat mai întâi să mă înşele schimbându-şi expresia feţei într-o autentică expresie de uimire, dar i-am tras câţiva pumni, am scuturat-o şi i-am spus:

— S-a terminat cu vremea minciunilor şi îndoielilor. Misme este fata lui Micon. Încă din timpul călătoriei de la Eryx la Himera, tu te-ai culcat cu el. Din cauza ta a început el să bea şi te-ai jucat tot timpul cu el ca pisica cu şoarecele, ca să-ţi încerci puterea, până ai rămas grea şi de la el. De aceea el nu a mai rezistat, a băut otrăvitoarea băutură sacră a sicanilor şi, dacă şi-a pus capăt zilelor, a făcut-o pentru că nu mai putea suporta să se uite în ochii mei. Acesta este adevărul, nu-i aşa? Dacă vrei, o putem chema pe Misme ca să vezi că ochii ei rotunzi sunt asemănători ochilor lui Micon şi nici gura nu este departe de a lui.

Lovindu-şi genunchii, Arsinoe a ţipat enervată:

— Dar nu-i adevărat! Misme are ochii la fel de frumoşi ca ai mei. Însă zeiţa şi-a bătut joc de mine când i-a dat bietului copil trupul scund al lui Micon. Dar se poate să mă înşel, fiindcă ea este încă foarte mică şi trupul i se va dezvolta, aşa că şi mâinile şi picioarele îi vor fi mai suple. Dar fie cum doreşti tu, Turms, însă trebuie să ştii că doar din vina ta s-a întâmplat aşa, fiindcă în acea vreme tu mă lăsai toată ziua singură, cu toate că ştiai prea bine la ce te poţi aştepta de la mine. Sărmanul Micon era atât de amărât şi mă iubea mult, încât nu puteam rămâne indiferentă faţă de suferinţele lui. Dar dacă am rămas grea, nu este vina lui, ci a ta, fiindcă m-ai adus între barbari fără să fi apucat să-mi iau inelul magic din argint din Segest.

Văzând că sunt în continuare calm, a continuat să povestească cu dezinvoltură:

— Micon se mândrea deseori cu momentele ce le petrecuse pe corabia aurită a zeiţei Astarte, de aceea eu am vrut să-i demonstrez că un bărbat încă mai poate descoperi şi alte plăceri în braţele unei femei. El era convins că nimeni nu-i putea rezista, fiindcă Aura, pe când trăia, intra în extaz erotic doar la simpla lui atingere, dar ceea ce nu putea el înţelege era că acest lucru se petrecea din cauza sensibilităţii ei. In orice caz, Turms, din acest punct de vedere, el nu a putut nicicum să rivalizeze cu tine, chiar dacă avea mult farmec acest prieten al tău.

— Nu mă îndoiesc! am urlat eu nemaiputând să mă stăpânesc. Toate le înţeleg eu şi te iert pentru toate, dar nu înţeleg care este motivul că nu ai rămas niciodată grea cu mine. Oare eu sunt sterp? Sau poate că, întotdeauna un altul a reuşit, înaintea mea, să atingă suprafaţa izvorului când luna era plină?

A rămas câteva clipe pe gânduri Arsinoe, apoi a spus:

— Cred că, într-adevăr, tu eşti sterp, dar acest lucru nu ar trebui să te tulbure. Un bărbat înclinat spre meditaţie, cum eşti tu, nu are nevoie de copii şi, în zilele noastre, orice bărbat te-ar invidia pentru că te poţi bucura de toate plăcerile, fără a suporta responsabilitatea consecinţelor. Poate să fie din cauza fulgerului, despre care mi-ai povestit că te-a lovit, sau poate că ai fost bolnav în copilărie. Dar să ştii că acest lucru poate fi doar un privilegiu pe care zeiţa ţi-l oferă, fiindcă ea întotdeauna a favorizat plăcerile şi nu s-a bucurat de consecinţele lor.

Nu aş fi crezut că voi putea discuta atât de mult cu Arsinoe despre lucruri atât de dificile de discutat, cu comprehensibilitate şi fără nici o dorinţă de a mă răzbuna. Aceasta mi-a dovedit cât de mult mi-am maturizat gândirea, fără să o fi observat, în această perioadă când am trăit printre sicani. După ce o amforă s-a spart, mânia nu mai foloseşte la nimic. Cel mai înţelept este să strângi cioburile şi să încerci să vezi dacă se mai poate face ceva din ele.

Dar când am avut certitudinea că nici Misme nu este copilul meu, m-am simţit gol şi rece, atât de rece, încât nimic nu m-ar mai fi putut încălzi. În mine, ca om, era o luptă a mea împotriva mea. Poate că nimic nu este mai greu de suportat. Cel mai uşor este să te descotoroseşti de copii, să nu-ţi mai pese de ei şi să te speli pe mâini de orice responsabilitate.

Mă simţeam gol şi m-am retras pentru câteva zile în singurătatea munţilor. Nu am văzut semne, nu am avut prevestiri, m-am ascultat doar pe mine însumi. Eram răscolit de îndoieli şi nu mai credeam în puterea mea de a invoca vântul. Viaţa mea nu era decât fructul unei întâmplări oarbe. Când noi am ajuns în apropierea coastelor Siciliei, pentru Dorieus se cutremurase pământul şi ţâşnise focul din munte. Se cutremurase chiar şi la moartea lui. El nu murise, în urma lui era un copil. Pe când eu, nu ştiam nici de unde vin, nici încotro mă îndrept. Eram sterp ca o piatră. Cât despre dragostea mea, mai multă suferinţă decât bucurie.

Gândesc, acum când scriu, că îndoiala este mai dureroasă decât un cuţit înfipt în carne. Este îngrozitoare îndoiala cărnii şi nimic nu o vindecă, dimpotrivă, cu timpul devine o adevărată boală. O boală, care pe unii îi ucide, aşa cum s-a întâmplat cu Micon. Alţii se vindecă singuri sau reuşesc să se strecoare pe lângă ea.

Străinule care mă vei găzdui în trupul tău când mă voi întoarce! De te va roade vreodată îndoiala, las-o la o parte! Te avertizez că îndoiala este cea mai grea boală. Mergi mai bine singur pe drumul tău şi nu te încrede în alţii! Încrede-te doar în tine! Învaţă să te asculţi pe tine şi să te înţelegi! Încrede-te în ideile tale mai mult decât în ştiinţa altora!

De eşti bolnav de îndoială, cel mai bun leac este un somn profund. Numai că, cel care se îndoieşte nu poate închide ochii. De aceea îţi spun: mergi până ce vei cădea de oboseală şi dormi! Te vei trezi vindecat. Dar dacă nici oboseala nu te va ajuta, bea licoarea nemuririi şi vălurile ce-ţi acoperă ochii se vor destrăma şi vei vedea adevărul. Dar nu uita că licoarea nemuririi, pe care sicanii o prepară, este asemănătoare cu otrăvitoarea lor băutură sacră. Cred că, în toate vremurile, fiecare popor a cunoscut-o, într-un mod sau altul, prin vrăjitorii şi preoţii lui.

Dacă licoarea nemuririi te va ajuta să ai viziuni, vei putea chiar şi singur să deştepţi viziunile pe care le doreşti. Spiritul narcoticului poate veni dacă îl chemi, poate pleca dacă îl alungi. Este întunecat şi străin de tine; nu te încrede în el, chiar dacă pare umil. Ai grijă să nu fii dependent de el! Pentru că te poate supune şi îţi poate supune şi spiritul protector, care este legat de tine.

Mă previn pe mine însumi, cel care mă voi întoarce în tine, străinule! Dacă încă nu te cunoşti, te vei cunoaşte după ce vei coborî în mormântul meu cu pereţii de piatră şi vei ridica din vasul ieftin de argilă pietrele vieţii mele. Priveşte pereţii mormântului, necunoscutule! Priveşte pereţii şi vezi cât de triumfător îţi prezint oul nemuririi, eu, cel care mă odihnesc pe triclinium. Şi nu te vei mai îndoi!

Când m-am întors din munţi, am adunat câteva obiecte de-ale sicanilor, pe care să le trimit în dar, prin intermediul lui Xenodot, regelui regilor: un arc, câteva săgeţi cu vârf de silex, veşminte din scoarţă de arbore, o suliţă de lemn, lanţuri pentru vânat şi cârlige de pescuit, un fluier din lemn cu care sunt amăgite pasările să se apropie şi un colier din colţi de animale sălbatice. Niciunul nu mi-a interzis să iau de la el ce vreau, fiindcă fiecare sican este convins că nimeni nu ia de la altul decât ceea ce îi trebuie.

Deşi era încă ziuă şi soarele dogorea, pe cer apăruse semiluna, ca şi cum Artemis însăşi ar fi voit să mă supravegheze. Sicanii au început să vină din toate părţile pădurii şi, când s-a lăsat înserarea, m-am dus la stânca sacră ţinându-l de mână pe Hiuls. Acuitatea simţurilor mele sporise considerabil. Am ştiut, fără să mă anunţe nimeni, că ei ne-au chemat, pe mine şi pe Hiuls.

Lângă stânca sacră ne aşteptau doisprezece bărbaţi bătrâni care aveau chipurile acoperite cu măşti înspăimântătoare de lemn. După cozile de animale, care erau diferite, i-am recunoscut pe preoţii, comandanţii şi bărbaţii sacri din diferite triburi de sicani. Nu mi-au vorbit, nici preotul tribului meu nu mi-a adresat vreun cuvânt. Imediat cum am ajuns, ei au uns piatra sacră cu grăsime, l-au aşezat pe Hiuls în vârf şi i-au dat să mănânce nişte fructe de pădure pentru ca să stea liniştit.

Apoi mi-au făcut semn că trebuie să mă dezbrac. După ce am făcut-o, ei m-au îmbrăcat într-o piele de cerb şi mi-au pus pe faţă o mască de lemn cu coarne de cerb. Unul după altul, după rang, am băut dintr-o cupă de lemn câte o gură din băutura sacră. Eu am băut ultimul. Apoi, aliniaţi, unul după altul, eu încheind cortegiul, am înconjurat piatra sacră. Din pădure s-au auzit, din ce în ce mai puternice, tobele şi fluierele. Mersul a început să ni se schimbe în sărituri, după care dansul s-a dezlănţuit din noi, stimulat şi de sacra băutură pe care o gustasem. Fiecare a imitat glasul animalului său. Hiuls s-a amuzat foarte tare de fiecare dată când unul dintre noi a ţipat ca animalul a cărui coadă o purta. Şi a răspuns fiecăruia imitând bufniţa. Acest lucru sicanii l-au interpretat drept o prevestire bună.

Dansul a devenit de la o clipă la alta din ce în ce mai sălbatic, pământul de sub picioarele mele parcă nici nu mai exista şi sângele meu pulsa în ritmul tobelor. Şi, deodată, spre marea mea mirare, am văzut cum, din pădure, au început să apară animalele sălbatice. Alunecau pe lângă noi, atingeau stânca sacră, apoi se întorceau în pădure. Un porc sălbatic şi-a arătat colţii fioroşi, dar nimeni nu s-a speriat şi nici nu l-a alungat. Ultima a fost o căprioară, care, după ce s-a oprit lângă stânca sacră, a ridicat capul şi l-a privit pe Hiuls, apoi s-a întors în pădure.

Dansul a încetat şi sicanii au aprins focul.

Nu aş putea explica cum de au apărut animalele pădurii în timpul dansului ritual, deşi împrejurul nostru pădurea forfotea de sicani. M-am gândit că, poate, în grăsimea cu care a fost unsă piatra sacră era câte ceva atrăgător pentru fiecare animal. Dar tot atât de bine s-ar fi putut ca animalele să fi fost doar umbre, care s-au arătat la chemarea băuturii sacre. Dar de ar fi fost aşa, n-aş putea explica de ce Hiuls, care nu a băut, a văzut aceleaşi animale ca şi noi.

După ce s-au adunat în jurul focului, sicanii l-au dat jos din vârful stâncii pe Hiuls, i-au atârnat de gât un colier din dinţi de animale fioroase şi i-au pus la mâini şi la glezne brăţări din piele. Fiecare bărbat şi-a făcut o crestătură la mână şi Hiuls a supt câte puţin de la fiecare. Mi s-a spus să mă crestez şi Hiuls a gustat şi din sângele meu. După aceea toţi au râs şi l-au stropit pe Hiuls cu sângele lor, până ce copilul a fost plin de sânge din creştet până-n tălpi.

Apoi, brusc, după ce fiecare a aruncat câte o creangă în foc, au dispărut toţi în pădure. Împreună cu preotul tribului meu, ne-am luat crengile noastre, care ardeau, şi, ţinându-l pe Hiuls între noi, ne-am întors la stânca sacră. Când creanga a ars complet, ne-am întors. Preotul şi-a scos masca de lemn, mi-am scos şi eu masca de cerb. Apoi l-am dus acasă pe Hiuls ca să se odihnească, deşi, după toate cele întâmplate nu mai voia să meargă la culcare. Preotul i-a interzis să se spele mai înainte ca tot sângele să se fi uscat şi să fi căzut de la sine de pe trupul lui.

Eu am crezut că totul se încheiase, dar a doua zi, în revărsat de zori, preotul a venit să mă cheme şi am mers împreună cu el la stânca sacră, unde mi-a arătat multele urme lăsate de animale, apoi a spus că animalele au lins atât de bine pietrele, încât un străin nu poate deosebi piatra sacră de celelalte obişnuite.

După ce ne-am aşezat pe pământ, i-am spus preotului:

— Eu voi pleca de la voi. A venit timpul. Hiuls va rămâne aici, însă mama lui, Misme şi Hanna vor veni cu mine.

Preotul a râs, a arătat cu degetul înspre nord şi a mişcat mâinile în semn de rămas-bun.

— Ştiam, a spus. Însă, îmi era teamă că vei lua şi băiatul cu voi. De aceea l-am sacralizat ca Ercle, pentru ca el să-i apere pe sicani. Încă din vremuri despre care nimeni nu-şi mai aduce aminte, a fost proorocit că el va sosi, în braţele mamei lui, călare pe un măgar.

Sprijinit într-un cot, a început să deseneze cu vârful bastonului pe pământ şi a spus:

— Sunt un bărbat bătrân. Ochii mei au văzut multe. În zilele noastre, care cu boi răscolesc pământul de pe care tatăl meu vâna sălbăticiunile. Există sicani care şi-au construit case la marginea pădurii şi cultivă legume. În cursul vieţii mele, grecii s-au întins până departe, ceea ce elimii niciodată nu au făcut. S-au întins ca volbura peste tot şi i-au obligat pe sicani să cultive pământul şi să construiască oraşe. Cine construieşte o casă este sclavul casei sale. Cine cultivă pământul este sclavul pământului său. Doar Erele îi mai poate salva pe sicani, dar cum, noi nu ştim.

Şi-a acoperit gura cu mâna, a râs şi a continuat:

— Sunt un bătrân nebun. Când pielea de pe genunchi se va toci de tot şi când ştiinţa mea nu va mai fi folositoare nimănui din trib, mă voi întoarce în nămolul de unde am venit. De aceea îţi vorbesc, fiindcă sunt mulţumit. Dacă ai fi încercat să pleci împreună cu băiatul, te-am fi omorât. Dar tu l-ai condus pe Erele la noi şi ni l-ai încredinţat. De aceea te-am iniţiat în cerb, de aceea tu vei obţine de la noi tot ceea ce vei dori.

Am profitat şi i-am cerut câteva coarne pline cu băutură sacră şi câţiva spini otrăviţi, pe care sicanii îi puneau în pământul de la hotare, pentru a-i împiedica pe cei din Segest să se extindă în pădurile lor. El a râs binevoitor şi mi-a mai spus:

— Vei avea ceea ce doreşti. În afara vorbelor sacre ce sunt rostite când se prepară aceste licori, sicanii nu au nici un secret pe care tu să nu-l poţi cunoaşte. Dar, într-adevăr, tu nu mai doreşti nimic altceva?

Mi-am amintit de aurul şi argintul de sub stânca sacră, pe care l-am văzut pe când eram în transă şi am înţeles că ei, fără să o fi ştiut, mă iniţiaseră, de fapt, în cerb al zeiţei Artemis. Zeiţa îmi apăruse sub înfăţişarea lui Hecate. Îmi era clar că toate acestea făceau parte dintr-un joc al zeiţei Artemis, în care sicanii nu fuseseră decât nişte intermediari aleşi de zeiţă. Am arătat cu degetul spre stânca sacră şi am spus:

— Comoara sacră a sicanilor, aurul şi argintul, se găsesc sub această piatră.

I s-a şters surâsul de pe chip şi m-a întrebat grav:

— Cum de ştii tu acest lucru? Această cunoaştere se transmite de la un preot la altul al tribului, aşa cum se transmite o moştenire din tată în fiu şi de multe generaţii comoara nu a mai fost atinsă. Înseamnă că noi te-am iniţiat mai mult decât am bănuit-o, sau poate că tu eşti dotat cu puteri mai mari decât putem noi înţelege.

Chiar dacă eu nu i-aş fi cerut, cred că în intenţia preotului fusese să-mi ofere o parte din comoară, în semn de mulţumire pentru că i l-am lăsat pe Erele, cel proorocit de magii străvechilor generaţii de sicani. Dar pentru a ajunge la comoara de sub stânca sacră, care era la doi paşi de noi, nu a fost atât de simplu cum îmi imaginasem eu. A fost nevoie de o jumătate de zi de mers istovitor prin pădurea de stejari, plină de capcane şi de spini otrăvitori, până am ajuns împreună cu bătrânul preot la o peşteră, atât de bine camuflată, încât nici cel mai avizat ochi nu ar fi putut-o bănui. Am dat la o parte piatra grea de la gura grotei şi am intrat, apoi am mers până la un anumit loc, unde am săpat cu mâinile până ce am dat de scoarţa de arbore cu care erau acoperite obiectele din aur şi din argint, precum şi talismanele magice. Bătrânul preot nu a fost în stare să-mi povestească despre originea acestor bogăţii, fiindcă el însuşi nu ştia. Bănuia că provin din războaie care s-au purtat în epoci diferite în îndepărtatele vremuri când sicanii erau stăpânii întregii Sicilii.

Fiindcă sicanii fuseseră primii ei locuitori, înainte de siculi, înainte de fenicieni, înainte de greci, poate chiar înainte ca etruscii să fi ajuns cu corăbiile lor regale în Sicilia. Că obiectele erau din epoci diferite, nu încăpea îndoială; acest lucru se vedea dintr-o privire, în primul rând pentru că unele aveau o lucrătură elegantă şi minuţioasă, în timp ce altele erau grosolan lucrate. Cel mai de preţ era un cap de taur din aur masiv, care cântărea un talant. Preotul m-a îndemnat să aleg şi să-mi iau tot ceea ce-mi place. Dar el m-a urmărit tot timpul şi a strâns suliţa în mâini, probabil pentru a mă ucide dacă m-aş fi dovedit prea lacom. Era şi ultima probă pentru confirmarea încrederii pe care sicanii o aveau în mine, pentru a fi lăsat să plec în pace din pădurile lor.

Am fost modest şi nu am luat decât o cupă din aur, care cântarea doar cincisprezece mine, dar era fermecător de frumos lucrată, şi o brăţară spiralată care probabil cântărea patru mine, pentru a i-o dărui lui Arsinoe. Am mai luat un pumn de amulete din aur, fiindcă erau uşor de transportat şi de ascuns. Dar şi pentru că, în toate oraşele greceşti, de cele mai multe ori aurul era mai scump decât argintul, chiar şi acolo unde nu erau în circulaţie decât monede de argint.

Tot ceea ce am luat eu atunci din comoara sicanilor a cântărit doar douăzeci de mine de aur. Mulţi ar gândi poate că am fost nătâng de nu am luat mai mult, dacă tot aveam posibilitatea să o fac, dar eu am gândit că îmi este de ajuns, fiindcă aveam o dovadă certă că Artemis îşi ţinea promisiunea; nu mă îndoiam că şi altă dată, când voi avea nevoie, voi obţine tot ceea ce-mi doresc.

Apoi bătrânul preot a lăsat suliţa jos şi amândoi am aşezat scoarţa de copac peste comoară, apoi am acoperit cu pământ totul şi am pus pietrele la locul lor. Când ne-am întors pe drumul presărat de capcane periculoase şi ţepi otrăvitori, bătrânul preot a pus la locul lor toate semnele, dar eu nu m-am uitat cu atenţie la ce face, fiindcă nu am vrut să ţin minte care este drumul ce duce la comoara sicanilor, nici după arborii pădurii, nici după stânci sau prăpăstii. El s-a bucurat mult şi a apreciat acest lucru şi, după ce am depăşit spaţiul periculos, m-a bătut cu prietenie pe umeri.

Văzând că mă bucur de toată încrederea lui, i-am cerut să-l cheme din pădure pe pitagoricianul rătăcitor, pentru ca acesta să-l instruiască pe Hiuls, sau, dacă pitagoricianul va fi murit, să găsească un învăţător grec din Eryx, care să-l înveţe pe Hiuls să scrie şi să citească, să socotească, să deseneze şi să înveţe cum se măsoară toate lucrurile. Şi i-am spus că este spre binele sicanilor dacă băiatul va cunoaşte, în afară de limba greacă şi limba şicană, limba elimilor şi a cartaginezilor. Nici limba etruscă nu ar fi rău de ar învăţa-o, i-am mai spus eu, nici arta muzicii. În ceea ce priveşte gimnastica şi dezvoltarea armonioasă a trupului, nu aveam de ce să-mi fac griji, fiindcă, în pădurile lor, sicanii executau salturi şi alergări mai dificile decât probele olimpiadelor. În ceea ce priveşte mânuirea armelor, nu mă îndoiam că o are în sânge, de la Dorieus, tatăl lui.

Şi a început, aşa, deodată, să mi se rupă inima de durere că-l abandonez pe Hiuls în pădurile sicanilor; chiar dacă nu era fiul meu, îmi era tare drag. Dar ştiam că sicanii vor avea grijă de el ca de ochii din cap, poate că mai bine decât aş fi putut-o face eu. De aceea m-am îmbărbătat şi i-am mai spus bătrânului preot:

— Învaţă-l să fie supus tribului lui. Numai cine a învăţat să se supună poate mai târziu să conducă. Iar dacă veţi vedea că va ucide doar de dragul de a ucide, omorâţi-l cu mâna voastră şi uitaţi-l pe Ercle!

Brăţara i-a plăcut nespus de mult lui Arsinoe. Ea a spus că este o bijuterie din străvechea Cretă, pentru care, un iubitor de artă minoică din Tir ar plăti o sumă de multe ori mai mare decât greutatea în aur a brăţării. Nu i-am povestit de unde o am, i-am spus doar că este un dar pe care sicanii i l-au făcut, pentru că a avut încredere şi le-a încredinţat lor copilul.

Suferinţa despărţirii de Hiuls a fost vizibil diminuată din cauza acestei nemaipomenit de frumoase bijuterii. De altfel, în momentul despărţirii, Hiuls nu şi-a manifestat dorinţa de a veni cu noi. După obiceiurile sicanilor, am plecat fără să ne luam rămas-bun de la nimeni. L-am întâlnit pe Xenodot în momentul în care a ajuns împreună cu negustorul etrusc la malul râului. Erau obosiţi de la drumul nu tocmai uşor pe care-l străbătuseră, zgâriaţi pe faţă şi pe trup de la crengile uscate şi pişcaţi de insecte. Eram îmbrăcat în pielea de cerb şi purtam masca de lemn cu coarnele de cerb. Arsinoe era înfăşurată cu cele mai fine piei de animale, la gât purta un colier din colţii înspăimântătoarelor sălbăticiuni ale pădurii, sprâncenele vopsite se prelungeau până la tâmple, iar buzele, de asemenea, erau vopsite prelung. Hanna purta veşminte din scoarţă de copac, iar pe cap o cunună din conuri de brad. În braţele ei era Misme, învelită în blana de oaie în care îl purtase Arsinoe pe Hiuls când plecasem din Segest.

Xenodot şi negustorul etrusc s-au speriat şi au ţipat când ne-au văzut apărând din pădure şi apropiindu-ne de ei ca nişte zeităţi ale pădurii, iar slujitorii lor au luat-o la goană. Chiar şi după ce mi-am descoperit faţa, Xenodot nu m-a recunoscut, fiindcă îmi tăiasem barba şi o pusesem pe Arsinoe să-mi scurteze părul, pentru că am vrut să arăt ca un sican, în semn de respect pentru poporul ce mă acceptase. Abia după ce le-am vorbit, Xenodot şi negustorul etrusc, cărora le tremurau picioarele, s-au apropiat de noi, s-au uitat uimiţi la mine şi le-au privit curioşi pe Arsinoe, Hanna şi Misme.

Etruscul a spus că noi suntem prima familie de sicani, care se arată unor străini, iar Xenodot s-a bucurat mult pentru obiectele ce le adusesem pentru a le dărui regelui regilor. După ce ne-am odihnit în acea noapte lângă foc, am pornit a doua zi spre Panormos.

După atâţia ani, deghizat în sican, nu mi-a fost teamă că voi fi recunoscut în Panormos. M-am gândit că nici Arsinoe nu va fi recunoscută, fiindcă avea părul negru şi faţa diferit pictată. De altfel, elimii nu atacau niciodată sicanii care le traversau câteodată câmpurile, dacă nu aveau arme şi purtau în mână o creangă de brad. Aveam încredere şi în protecţia lui Xenodot, fiindcă nimeni nu se încumeta să-l atace pe un supus al regelui Darius, care venise împreună cu Skythos în Sicilia.

Călătoream încet, fiindcă pe drum, negustorul etrusc oprea deseori pentru diferite schimburi cu oamenii acelor pământuri. De aceea, pentru Arsinoe, mersul pe jos nu a fost câtuşi de puţin greu şi nici Hanna nu a obosit purtând-o pe Misme în braţe, sau în spate, după cum obişnuiau sicanii.

Dacă tot ţineam să fiu considerat sican, trebuia să respect felul lor de a fi, aşa că nu am cărat nimic în spinare şi, în prezenţa persoanelor străine de grupul nostru am purtat masca cu coarne de cerb pe cap. Se înţelege că în jurul nostru s-au strâns destui elimi curioşi, iar unii s-au ţinut după noi, chiar dacă nu aveau nimic de cumpărat de la etrusc, pentru că un asemenea spectacol nu le era dat să vadă în fiecare zi.

Noaptea ne odihneam fie afară, fie în vreun adăpost din bârne al elimilor. I-am povestit lui Xenodot tot ceea ce am crezut că-i este util din ceea ce ştiam despre sicani. I-am povestit adevărul despre Hiuls, despre legenda lui Ercle şi despre speranţele sicanilor că prevestirile magilor erau pe cale să se împlinească. Dar l-am pus să jure că despre aceste lucruri nu va povesti nimănui până ce nu va ajunge la curtea lui Darius. Şi că acolo le va povesti doar regelui sau sfetnicilor care se ocupă de occident.

— Prea puţin mă interesează cum va folosi regele regilor aceste informaţii, i-am spus eu. Dar îi poate fi de o oarecare utilitate dacă va şti că sicanii se ocupă de creşterea şi de educaţia lui Ercle. Eu nu cred că sicanii vor supravieţui ca popor liber fără protecţia marelui rege, fiindcă ei sunt oprimaţi de două ori, atât de elimi, cât şi de greci. Este treaba marelui rege împotriva cui îi va folosi pe sicani, dar ceea ce este important de ştiut este că, dacă le este garantat dreptul de a trăi în păduri şi de a exista ca popor, sicanii pot fi buni luptători.

Xenodot a fost mulţumit de cele ce i le-am povestit şi a spus că nu a mai întâlnit un bărbat care să vorbească fără teamă şi care să nu se fi tocmit înainte de a da nişte informaţii sau sfaturi utile. Încă mi-a mai spus că sunt cel mai frumos bărbat pe care l-a văzut el vreodată şi că îi place şi mai mult cum arăt după ce mi-am tăiat barba, că sprâncenele mele oblice şi mai ales zâmbetul misterios din colţul buzelor mele îl tulbură.

Dar, după părerea mea, îşi apropia prea mult nasul de obrazul meu sub pretextul că vrea să simtă mirosul de răşină şi de pădure proaspătă pe care pielea mea l-ar fi împrăştiat în jur. Şi îmi mai spunea că ochii mei sunt frumoşi ca ai unui cerb. Poate că îmi spunea acestea doar din amabilitate. De la o zi la alta era şi mai mult atras de mine, iar mie îmi era greu să-l gonesc din preajmă-mi, fiindcă nu voiam să-l jignesc.

Chiar dacă eram sigur de prietenia lui, nu mi-am dezvăluit adevărata identitate, nici chiar numele nu i l-am spus şi am sfătuit-o pe Arsinoe să nu aibă prea multă încredere în el. Dar văzând el că încercările lui de seducţie erau fără nici un rezultat şi înţelegând că nici vorbă nu poate fi să-l însoţesc la Susa, ca bărbat înţelept ce era, s-a reorientat şi a început să-i acorde mai multă atenţie lui Arsinoe. Cum nu era sensibil la farmecul feminin al lui Arsinoe, i-a trebuit multă abilitate ca să şi-o apropie.

Iar eu nu am fost neliniştit ca altădată când un bărbat se apropia prea mult de Arsinoe. Dimpotrivă, eram mulţumit că mă lasă pe mine în pace şi discută cu Arsinoe despre zeiţa din Eryx, despre sacra fântână a templului, despre sărbătoarea primăverii şi ceremoniile ei sacre, când Afrodita se întorcea din Cartagina în corabia ei de aur, despre cealaltă Afrodită, cea din Akrea, despre cât de mult i se întinde puterea uneia sau alteia asupra ţinuturilor învecinate mării. Curiozitatea lui Xenodot nu avea limite. În timp ce ei discutau despre aceste lucruri, eu mai aflam câte ceva despre Roma de la negustorul etrusc, un om simplu, interesat în exclusivitate de comerţ. El mi-a spus că de când este Roma, se duşmăneşte cu toate popoarele vecine, dar că şi între oamenii săraci ai Romei şi cei bogaţi este un neîntrerupt conflict, că cei săraci s-au împotrivit să mai slujească armatei dacă nu li se vor face câteva concesii.

Dar acest conflict nu mă neliniştea, fiindcă în toate oraşele mari situaţia era asemănătoare. Revolta din Ionia începuse cu alungarea tiranilor şi îngrădirea drepturilor celor bogaţi. Poporul Segestului fusese, fără îndoială, generos, dar dacă îl acceptase pe Dorieus, o făcuse mai mult pentru a diminua din puterea nobililor. Războiul civil dintr-un oraş era un semn de slăbiciune şi marele rege putea mai uşor să supună un astfel de oraş, fiindcă ambele părţi în conflict considerau intervenţia drept o încercare de restabilire a păcii.

Înflăcăratul dans al libertăţii fusese plin de farmec în acele zile ale tinereţii mele, şi, ca străin, eu am vrut atunci să mă arat curajos şi să mă afirm, ca să fiu asemeni celorlalţi tineri din Efes, pentru a fi apreciat de Dione, cea pe care o iubeam atunci. Dar chipul Dionei l-am uitat demult, iar după ce am dat foc templului zeiţei pământului, am început să tremur pentru nesăbuita mea faptă. Este drept, m-am bucurat de favorurile zeiţei Artemis, dar în Ionia, începând de atunci, doar fumul şi duhoarea morţii s-au răspândit.

La acestea mă gândeam pe când stăteam încovoiat lângă foc, sub cerul înstelat de septembrie, şi discutam cu negustorul etrusc, în timp ce, în faţa noastră, Arsinoe discuta aprins cu Xenodot. Învelită în blana de oaie, Misme dormea somnul sănătos al unui copil de trei ani. Din când în când, întâlneam privirea senină a Hannei. Desenam cu un băţ semne pe pământ, gândind că haosul şi frământările vor dura până când regele Persiei va restaura armonia în toate ţările lumii.

Mă născusem în vremea când amforele nu au mai fost pictate în negru, ci în roşu. Mă născusem în vremea triremelor, în vremea îndoielilor, aşa gândeam, dar unde mă născusem şi cine fusesem mai înainte ca fulgerul să mă fi binecuvântat acolo, sub stejarul trăsnit din Efes, încă nu ştiam.

Sosirea noastră la Panormos a fost asemenea unei procesiuni de sărbătoare, fiindcă împrejurul nostru se înghesuia o mulţime curioasă de oameni, iar cei care nu fuseseră pe stradă când am sosit, alergau din case să ne privească. Ne-am dus direct în port şi am urcat pe corabia etruscă. Am fost oarecum decepţionat când am văzut-o, fiindcă era o corabie pântecoasă şi înceată, cu puntea doar pe o parte şi m-am îndoit că va putea naviga cu o aşa de mare încărcătură, mai întâi pe mare până în Sicilia şi apoi pe apă curgătoare, până în Roma.

Vameşii înarmaţi din Cartagina, care controlau portul Panormos, l-au salutat râzând pe negustorul etrusc şi au ridicat pumnii spre cer minunându-se de succesul expediţiei lui comerciale. L-au salutat cu mult respect pe Xenodot. S-au uitat îndelung la Arsinoe şi la masca mea din lemn cu coarne ce o purtam pe faţă, însă nu au îndrăznit să ne atingă. Dar au vorbit între ei şi au spus că este un semn bun dacă sicanii mai de vază încep să iasă din pădurile lor şi să călătorească în lumea civilizată ca să înveţe alte limbi şi alte obiceiuri. Acest lucru va fi bun pentru comerţ şi, bineînţeles, pentru Cartagina, au mai spus ei.

Oamenii din Panormos sperau în menţinerea comerţului cu Roma. Cu doi ani înainte, Roma cumpărase din ţara Eryx mult grâu, pentru a pune capăt neliniştii populaţiei care se temea că în Roma vor urma ani de foamete. Încă şi mai mult ar fi avut de câştigat oraşul Panormos, dacă în afară de corăbiile etrusce, şi corăbiile din Panormos ar fi transportat grâul spre Roma.

Controlul mărfurilor negustorului etrusc a fost superficial. Cel care l-a făcut s-a mulţumit doar să pipăie de formă sacii şi baloturile. Dar etruscul, ca orice negustor, era veşnic nemulţumit, de aceea a spus:

— Dacă ar fi continuat vremurile fericite de altădată, ar fi fost posibil un comerţ mai chibzuit decât acum. Aş fi putut, de pildă, să vând obiectele sicanilor aici, în Panormos, să cumpăr grâu la un preţ mai scăzut de aici şi să-l vând cu un profit bun la Roma. Dar pretorii din Roma au fixat un preţ limită pentru grâu, la fel după cum au procedat şi cu comerţul de sare, pentru că preţul sării, o fi sau n-o fi de crezut, dar Roma îl impune. Dacă n-ar fi fost război, aş fi putut merge la Cumae, unde aş fi putut schimba câteva obiecte de-ale sicanilor cu amfore din Attica. Noi, etruscii, suntem mari admiratori ai acestor amfore, atât din cauza formei lor elegante, cât şi pentru picturi. Aceste amfore sunt la mare cinste în Etruria, de aceea sunt puse până şi-n mormintele regilor sau lucumonilor. Dar, după victoria de la Maraton, grecii au devenit de-a dreptul aroganţi şi tiranul din Cumae a confiscat toată încărcătura de grâu a corăbiilor romane ce au intrat în portul lor, ca şi cum ar fi fost proprietatea lui Tarquinius. Este drept că Tarquinius s-a bucurat de protecţia tiranului din Cumae şi a murit acolo. Probabil de aceea tiranul din Cumae se crede moştenitorul mărfurilor Romei.

— Nu, până la Cumae nu mă încumet să merg. Cel mai cuminte este să aştept un vânt bun dinspre sud şi, înfruntând riscurile unei călătorii în largul mării, să navighez direct spre gura fluviului ce duce la Roma. Nu mă consolează pe mine nici că ţărmurile Italiei sunt mai lungi şi mai largi decât cele ale Siciliei. Dar nu mă îndoiesc că, de data aceasta, vom nimeri unde trebuie.

Aşa a sporovăit el cu vameşul şi i-a mai spus:

— Aţi făcut o afacere bună atunci când cu grâul pentru Roma. Şi unde mai pui că încărcătura transportată de corăbiile cartagineze şi etrusce a fost egală. De aceea au fost aceleaşi taxe atât pentru unele, cât şi pentru celelalte, la fel ca taxa ce se percepe pentru corăbiile din Cartagina.

După ce a pus sac peste sac şi paner peste paner, vameşul a înscris pe o tăbliţă de ceară despre ce încărcătură este vorba şi, după ce a suspinat profund, negustorul etrusc a plătit locaţia pentru măgarii împrumutaţi şi i-a gonit şi i-a insultat pe catârgii, spunând că n-a văzut hoţi mai mari ca în ţara Eryx. Era o minciună, fiindcă locuitorii Eryxului îl autorizaseră să facă schimburi cu sicanii. El însuşi încălcase legile Eryxului, fiindcă le vânduse sicanilor obiecte de fier.

Aceste lucruri, până la urmă le-a înţeles singur şi, ca să se răscumpere pentru insultele nedrepte, atunci când i-a îndemnat pe toţi să bea, fiindcă i-a adus jertfa de vin zeului Turnus la o crâşmă ce se afla între casa sclavilor din port şi casa vameşilor, i-a chemat şi pe catârgii să bea împreună cu el. Pe Xenodot şi pe mine nu ne-a invitat, pentru că nu ştia dacă se cade să ne pună la aceeaşi masă la care erau catârgiii.

Eu nu am rostit nici o vorbă în prezenta cartaginezilor, preferând să creadă că nu le înţeleg limba. Şi Arsinoe s-a abţinut să scoată vreo vorbă. Dar când am ajuns în casa pe care Consiliul din Panormos o închiria străinilor, după ce sclavii şi însoţitorii lui Xenodot i-au ieşit în întâmpinare salutându-l umili, Arsinoe nu a mai răbdat, şi-a dat jos toate pieile de animale de pe ea, a bătut din picioare enervată şi a strigat:

— Cred ca am suferit deja cu vârf şi-ndesat de pe urma periplului nostru pe mare de acum cinci ani. Eu nu merg în împuţitura asta de corabie etruscă, poţi să mă şi omori. Chiar dacă de mine nu-ţi pasă, gândeşte-te la copilul ăsta; cum crezi tu ca va putea să reziste Misme pe o astfel de corabie? în numele zeiţei, Turms! Oare ce treabă avem noi la Roma? Prietenul tău Xenodot ne oferă posibilitatea de a ajunge în condiţii civilizate la Susa, iar acolo, fără îndoială, tu vei primi o funcţie importantă la curtea lui Darius ca reprezentant al sicanilor.

Xenodot parcă era schimbat de când se întorsese din pădurile sălbatice în lumea civilizată. Şi-a ridicat mândru bărbia acoperită de barba îngrijit ondulată, s-a uitat cu viclenie la mine şi a spus conciliant:

— Nu are nici un rost să ne certăm în pragul uşii. Să mergem mai întâi să ne spălam şi să ne ungem trupul cu uleiuri, ca să lăsăm la o parte oboseala drumului. Să mâncăm, în sfârşit, ca nişte oameni civilizaţi şi să ne răcorim spiritul cu vin. Abia după aceea vom putea vorbi în voie, o, Turms, tu, cel care până şi numele nu ai vrut să mi-l spui! Îl voi păstra la loc de cinste în memoria mea şi te asigur că femeia ta este mai înţeleaptă decât tine. Nu-i dispreţui înţelepciunea!

Am înţeles că s-au aliat împotriva mea ca să mă determine să-i urmez pe Xenodot şi pe Skythos în Ionia şi, de acolo, în Susa. Şi am început să mă îndoiesc dacă nu cumva Arsinoe, fără să se gândească deloc, s-a încrezut prea mult în Xenodot şi i-a povestit lucruri care s-ar fi putut să-mi fie dăunătoare. Fiindcă, deşi nu am ascultat ce au discutat ei, mi-am auzit repetat de multe ori numele.

Dar, de la sicani învăţasem să nu exteriorizez nimic din ceea ce simt. Aşa că nu am spus nimic şi l-am urmat liniştit pe Xenodot la bazinul cu apă caldă pe care slujitorii îl pregătiseră pentru noi. A venit şi Arsinoe, fiindcă nu voia să ne lase singuri. Ne-am scăldat şi ne-am uns cu uleiuri parfumate şi, după oboseala drumului, ne-am simţit moleşiţi. Xenodot se uita aproape tot timpul l-a mine. Totuşi, din amabilitate, i-a lăudat frumuseţea lui Arsinoe şi a spus că nu poate crede că ea a născut doi copii şi a asigurat-o că la curtea lui Darius, unde sunt destul de multe femei frumoase, nu crede că există cineva care s-o întreacă în frumuseţe.

— Când mă uit la tine, i-a spus el linguşitor, regret că zeii au hotărât să fiu aşa cum sunt. De aceea îl slăvesc şi mai mult pe Turms, care este cel mai fericit bărbat, din moment ce se poate bucura de frumuseţea ta neasemuită. Adevărul este că vă privesc uimit pe amândoi şi mă îndoiesc că aparţineţi acelui popor de sicani, cu pielea neagră şi cu picioarele strâmbe.

Neliniştit din cauza curiozităţii lui iscoditoare, l-am întrebat deodată:

— Oare câţi sicani ai întâlnit tu în drumul pe care l-ai făcut în pădure, Xenodot? Sicanii adevăraţi sunt supli şi au trupul frumos. Uită-te la slujitoarea noastră Hanna! Tu ai văzut doar câţiva, care au fost excluşi din trib şi se ocupă cu cultivarea legumelor.

— Dar Hanna este născută în Segest şi este de origine elimă, a spus Arsinoe. Însă trebuie să recunosc că printre sicani sunt mulţi bărbaţi uimitor de puternici.

Ridicându-şi braţele albe deasupra apei, ea a strigat o servitoare să vină ca să o spele pe cap. Am chemat şi eu un servitor, care m-a spălat pe cap şi mi-a frecat mâinile şi picioarele, dar nu m-am abţinut să nu-i spun lui Arsinoe:

— Atât pentru tine, cât şi pentru mine, ar fi fost mai bine dacă te-ai fi născut mută.

În acel moment, formele atrăgătoare ale trupului ei nu au deşteptat în mine decât repulsie, atât de mult mă supărase prostia ei de a se confesa primului venit, în cazul acesta lui Xenodot. Mânia mi-a sporit în timp ce am mâncat şi am băut vin. Din cauză că nu băusem de atât de multă vreme vin, atât eu, cât şi Arsinoe ne-am ameţit imediat. Cu abilitate, Xenodot ne-a incitat atunci să ne certăm aprig.

Ca să se încheie odată cu cearta, m-am ridicat într-o rână pe patul convivial şi am jurat pe lună şi pe hipocamp:

— Semnele şi prevestirile ce le-am primit sunt mai puternice decât lăcomia ta, Arsinoe! Dacă tu nu vrei să mă însoţeşti, voi pleca singur.

— Dormi mai întâi şi-ţi limpezeşte capul! m-a sfătuit Xenodot. Nu te grăbi cu jurăminte atât de sentenţioase!

Dar eram beat de la vin şi încă şi mai beat de amărăciune şi am strigat imprudent:

— Tot aia-i pentru Demaratos. Beau vinul sciţilor dacă asta vreau. N-ai decât să-l însoţeşti pe Xenodot, Arsinoe, dacă doreşti să ai pe viitor o siguranţă mai mare decât aceea pe care ţi-o pot oferi eu. El ar putea să te vândă vreunui nobil din Persia. Dar atunci când te vei vedea în spatele voalurilor haremului, doar printre femei, s-ar putea să nu-ţi mai doreşti nici un fel de nobleţe şi să tânjeşti după libertate.

Arsinoe a aruncat cupa cu vin şi în cădere s-a auzit sunetul bronzului cupei.

— O, Turms! a strigat ea. Dar tu ştii câte am îndurat din dragoste pentru tine. Mi-am riscat chiar şi viaţa. Eu trebuie să mă gândesc la copilul meu. De la un an la altul tu ai devenit şi mai încăpăţânat şi mai mârşav, încât mă întreb ce voi fi găsit eu la tine. Xenodot aşteaptă vântul de vest pentru a ajunge la Reggio, unde îl va întâlni pe Skythos. Aşa că trebuie să te hotărăşti imediat, fiindcă vânt bun putem avea chiar şi mâine. Cât despre mine, în numele zeiţei, m-am hotărât.

Beată, ea hotărâse în numele zeiţei ca mai degrabă să se despartă de mine decât să mă însoţească la Roma. Când a văzut că nu sunt speriat de ameninţările ei, a început să ţipe cu o voce ascuţită:

— În acest moment ne vom despărţi şi să nu încerci cumva să te apropii de patul meu! Ţi-am văzut destul mutra acră şi îmi este deja scârbă de mâinile şi de picioarele tale dure de barbar, încât îmi vine să vărs.

Xenodot a încercat s-o liniştească, dar ea l-a muşcat de mână, după care s-a apucat să urle din toate puterile, apoi a dat afară din ea tot vinul pe care l-a băut şi a adormit. Am târât-o până la patul ei, apoi am chemat-o pe Hanna şi i-am spus să o vegheze, fiindcă nu aveam nici cea mai mică dorinţă să dorm în aceeaşi cameră cu ea.

Abia m-am întors în sala banchetului, că Xenodot s-a aşezat aproape de mine, şi-a pus mâinile pe genunchii mei şi a spus:

— Te-ai dezvăluit singur cine eşti, Turms. Nu eşti sican. Doar un grec poate spune: tot aia-i pentru Demaratos. Dar ai încredere în mine! Dacă tu ai fugit din Ionia şi îţi este teamă de mânia regelui regilor, te asigur că el este împotriva răzbunărilor. Serviciile pe care tu le poţi oferi perşilor atârnă mai greu decât oricare greşeală din trecut.

Nu mă îndoiam că el mă va proteja, dar oare cum aş fi putut ignora semnele, care fuseseră destul de clare? Trebuia să merg spre nord, în nici un caz spre sud. Am încercat să-i explic, dar el se încăpăţâna să mă convingă. După ce a încercat cât a încercat să mă linguşească cu tot felul de asigurări şi de promisiuni, m-a atenţionat:

— Ascultă, Turms! Nu abuza de răbdarea mea! Dacă tu te gândeşti la incendierea templului din Sardes, nu trebuie să-ţi faci griji. Nu-ţi fie frică, fiindcă eu, în nici un caz nu te voi denunţa. Femeia ta a fost înţeleaptă şi mi-a povestit de ce-ţi este ţie frică să vii în Persia. Ştiu, de asemenea, că eşti vinovat de piraterie. Eşti în mâinile mele, Turms. Nu trebuie decât să chem străjile oraşului şi eşti un om pierdut, Turms.

În acea clipă am urât-o pe Arsinoe, femeie fără minte, care m-a pus în situaţia să depind de un străin, să renunţ la planul meu şi să-l urmez pe Xenodot în orient. Mult timp îngropată în mine, ura a dat în acel moment în afară ca o piatră îngheţată, am simţit o scârbă cumplită de tot ceea ce se petrecea şi mi-a fost absolut indiferent ce urma să se mai întâmple.

Am dat la o parte mâinile lui Xenodot de pe genunchii mei şi i-am spus:

— Am crezut că eşti prietenul meu, dar acum ştiu mai bine cine eşti, şi, din partea mea, întâmple-se ce s-o întâmpla! Mă voi duce singur în stradă şi voi chema gardienii ca să mă dea pe mâna preoţilor din Cartagina, ce mă vor jupui de viu. Şi totodată s-o ducă pe Arsinoe la piaţa de sclavi, fiindcă a fugit din templul zeiţei. Şi, bineînţeles, să fie vândută şi Misme, fiindcă este fiica unei sclave. Nu mă îndoiesc că după scandalul de la Panormos, reputaţia ta în faţa regelui va creşte considerabil.

Şi încă i-am mai spus:

— Semnele după care eu mă orientez sunt clare şi indiscutabile. Artemis din Efes şi Afrodita din Eryx sunt protectoarele mele, iar dacă mă vei lovi, ele te vor lovi. Te avertizez, pentru că ele sunt, într-adevăr, puternice şi răzbunătoare. Eu îmi voi urma destinul şi nici un muritor nu mă va putea împiedica să-l urmez. Deci, nu te voi însoţi la Susa.

Când a înţeles că hotărârea mea nu poate fi strămutată, Xenodot a încercat să mă liniştească şi şi-a cerut iertare pentru ameninţările ce mi le făcuse. Şi m-a rugat să rejudec lucrurile cu mintea limpede, după ce mă voi fi odihnit. A doua zi, Arsinoe şi-a schimbat strategia şi a încercat să mă înmoaie prin toate mijloacele de care dispunea, dar am rămas ferm şi nici nu m-am atins de ea. A trimis-o pe Hanna la templul zeiţei ca să cumpere farduri şi uleiuri, după care s-a închis în cameră, apoi s-a urcat pe acoperişul casei ca să-şi usuce părul la soare. Îşi vopsise părul auriu şi, în timp ce se odihnea şi aştepta să se usuce, părul îi era împrăştiat în jur; era, într-adevăr, un spectacol demn de văzut. Dar atât de frumos ca înainte tot nu a fost, mai degrabă bătea spre roşu. De vină era. se înţelege, Hanna, fiindcă acceptase să cumpere o vopsea de proastă calitate.

După mine, era o prostie că încerca să arate ca mai înainte, tocmai în Panormos, unde ar fi putut fi oricând recunoscută, mai cu seamă că bărbaţii din apropierea casei unde eram oaspeţi se urcaseră în mare grabă pe acoperişuri ca să o poată vedea mai bine. Dacă îşi vopsise părul o făcuse atât pentru a fi mai frumoasă, cât şi pentru a fi irezistibilă în faţa mea. Xenodot m-a dus apoi în port, pentru a-mi arăta trirema pe care o închiriase din Reggio, unde îl lăsase pe Skythos să se sfătuiască cu tiranul Anaxilaos asupra schimbării numelui oraşului Zankle în Messina.

L-am întrebat despre Kydippe şi am aflat că, după căsătoria cu Anaxilaos, Kydippe născuse deja doi copii, conducea atelaje de catâri şi creştea iepuri de casă. Despre frumuseţea ei se vorbea în toată Sicilia, chiar şi în oraşele greceşti din Italia, iar tatăl ei, Terillos, era tiranul Himerei.

Corabia lui Xenodot, cu toate delicatele ei podoabe, nu m-a impresionat. De aceea m-am dus la templul etrusc cu coloane din lemn, unde l-am întâlnit pe negustorul de sare, care se ruga zeilor ca să-i dăruiască un vânt de sud. L-am întrebat dacă poate să mă ia pe corabia lui pentru că vreau să ajung la Roma. Ca să aibă un om în plus pe corabie pentru a-l folosi ca vâslaş sau pentru manevrarea velelor, acest lucru îl bucura, dar, ca negustor ce era, şi-a ascuns această bucurie şi mi-a spus că eu trebuie să vin cu proviziile mele şi să plătesc călătoria. Ne-am târguit un oarecare timp, până ce am ajuns la un preţ convenabil pentru amândoi. Prea mult nu am vrut să mă târguiesc cu el, pentru că nu voiam să-l supăr.

Ruga etruscului la templu a fost folositoare pentru alţii, fiindcă, după câteva zile, vântul a început să bată cu destul de mare putere dinspre vest şi era tocmai ce-i trebuia lui Xenodot ca să-şi înceapă călătoria. Şi el mi-a spus:

— O, Turms! Eu voi aştepta până seara, poate că vei fi mai înţelept şi vei veni pe corabia mea. Dar, când va începe să se întunece, voi pleca, pentru că mi s-a spus că este cel mai favorabil moment pentru a pleca din Panormos spre răsărit. Te rog să mă însoţeşti, fiindcă eu i-am jurat femeii tale că o voi lua pe corabie, împreună cu Misme şi cu Hanna.

Mi-am îmbărbătat inima, m-am dus la Arsinoe şi i-am spus:

— Momentul despărţirii se apropie, dar acest lucru tu l-ai dorit, nicidecum eu. Îţi mulţumesc pentru toţi anii ce mi i-ai dăruit şi voi uita tot răul pe care mi l-ai făcut. Nu-mi voi aduce aminte decât de fericirea pe care am avut-o amândoi. În afara darului pe care mi l-au făcut sicanii, eu îţi dăruiesc tot aurul pe care mi l-a oferit Xenodot, mai puţin atâta cât îmi trebuie pentru a plăti călătoria până la Roma. Dar pe Hanna nu o vei lua cu tine, fiindcă eu ştiu că în lăcomia care te bântuie, ai putea-o vinde cu prima ocazie ce ţi se va ivi şi nenorocirea se va abate asupra acestei fete. Ea mi-a cerut protecţie atunci când ne-a însoţit în fuga noastră din Segest.

A izbucnit în plâns Arsinoe şi a început să ţipe:

— Ai o inimă de piatră, Turms. Mă voi ruga zeiţei să te pedepsească! Am şi eu mândria mea, de aceea nu-ţi voi enumera suferinţele pe care le-am îndurat din cauza ta, dar este just că te-ai gândit să-mi dai nişte aur, deşi cu câteva monede nu se pot răscumpăra toate pierderile ce le-am avut din pricina ta. Dar tu nu ai nici un drept asupra Hannei. Eu am crescut-o, eu am educat-o şi, poftim, acum ea mi-a pângărit părul cu mizeria aceasta de vopsea!

Ne-am certat pentru Hanna, până când, plictisit, i-am dat frumoasa cupă de aur din comoara sicanilor, numai să tacă din gură. Am păstrat pentru mine doar aurul, care avea mai mult valoare din cauză că era în formă de amulete, decât valoare de schimb.

Cântărind cupa de aur în mâini, Arsinoe m-a întrebat cu o voce bănuitoare:

— Oare ce vrei tu de la această fată şi de ce te nelinişteşte atât de mult soarta ei?

Am fost indignat de întrebarea ei şi i-am spus:

— Îi voi găsi un bărbat cumsecade, care să-i convină şi ei. Eu ştiu că îi sunt dator, fiindcă ea ţi-a crescut copiii şi a avut grijă ca ei să fie sănătoşi. Tu nu te poţi gândi niciodată la altul, tu eşti preocupată în exclusivitate ca ţie să-ţi fie bine.

Dar Arsinoe mi-a răspuns cu răutate:

— Fără îndoială, de la Reggio, voi putea cumpăra o sclavă mai îndemânatică decât această Hanna. Şi aşa voiam de mult să mă descotorosesc de această fată nătângă, care are o privire răuvoitoare. Dar chiar şi fără ea, tu însuţi eşti esenţa nefericirii. Să-ţi aminteşti de mine, Turms, de fiecare dată când nenorocirile se vor abate peste tine!

Chiar şi aşa, cât de supărat eram eu pe Arsinoe, în apropierea ei tremuram de dorinţă şi nu ştiam cum voi putea trăi mai departe fără ea. În multele zile pe care noi le-am petrecut la Panormos, nici ea nu s-a umilit, dar nici eu nu m-am atins de ea. A sperat, probabil, că mă va domina cu farmecul ei, cel mai târziu în momentul despărţirii, când o voi îmbrăţişa. Dar nu am îmbrăţişat-o, pentru că mi-a fost teamă încă o dată că nu voi avea putere să mă rup de ea.

Aproape de asfinţitul soarelui, i-am condus în port, am sărutat-o pe Misme şi i-am urat lui Xenodot să aibă parte de o călătorie bună.

— În numele prieteniei noastre, i-am spus eu, dacă vei avea timp să opreşti în Himera, mergi în piaţa etruscă şi întreabă de un aristocrat, care se ocupă cu comerţul. Numele lui este Lars Alsir. Plăteşte-i din partea mea aurul ce i-l datorez, fiindcă îmi este greu să plec dintr-o ţară în care îi sunt dator cuiva. El este un bărbat distins şi instruit, care îţi poate da multe informaţii folositoare despre etrusci.

Xenodot mi-a promis binevoitor că îl va căuta, iar Arsinoe a început să mă învinuiască:

— Asta-i tot ce poţi spune tu în loc de rămas-bun? Oare pe tine te nelinişteşte mai mult datoria pe care o ai faţă de un străin decât datoria ce o ai faţă de mine?

Nu i-am răspuns. Şi-a acoperit faţa cu un voal şi a urcat pe corabie. În spatele ei mergea Xenodot ţinând-o în braţe pe Misme. Până în ultimul moment am sperat că Arsinoe se va răzgândi şi va coborî de pe corabie. Poate că şi ea ar fi fost mulţumită să mă vadă urlând sau agitându-mă să urc pe corabie ca să o urmez. Dar marinarii au tras înapoi scara şi vâslaşii au început să tragă la rame. Corabia s-a depărtat de mal, apoi au fost desfăşurate pânzele, soarele de amurg a colorat corabia în roşu şi am crezut atunci că Arsinoe a dispărut pentru totdeauna din viaţa mea. Acolo, la malul mării, în Panormos, am căzut în genunchi şi, de amărăciune, mi-am acoperit faţa cu mâinile. Am fost cuprins de disperare şi în inima mea i-am blestemat pe zei, care se jucau cu sentimentele mele. Nu m-a ajutat la nimic dacă am încercat să mă gândesc la lăcomia şi la frivolitatea lui Arsinoe, fiindcă era adevărat că ea abandonase totul în Segest, doar pentru a mă urma pe mine. Crezusem până în ultima clipă că aşa va face şi la Panormos.

Apoi am simţit o atingere timidă de degete pe umeri. Hanna mi-a spus speriată:

— Fenicienii se uită la tine.

Mi-am amintit de situaţia în care mă aflam, de faptul că pentru oamenii din Panormos trebuie să par a fi în continuare sican, aşa că mi-am pus pe faţă masca de lemn şi m-am înfăşurat în mantia colorată, pe care mi-o dăruise Xenodot la despărţire. Cu un mers plin de mândrie, ca al unui adevărat sican, m-am îndreptat spre corabie, iar în spatele meu venea Hanna, care purta pe creştetul capului un sac de piele, în care era toată averea noastră.

Doar timonierul şchiop era pe corabia negustorului etrusc. Când ne-a văzut, a mulţumit zeilor şi mi-a spus:

— Bine că ai venit, şicane! Vei păzi corabia şi încărcătura de pe ea în timp ce mă voi duce la templu să aduc ofrande zeilor şi să mă rog pentru vânt.

Când s-a întunecat de-a binelea, muzica instrumentelor feniciene şi bombăneala beţivilor din agora au ajuns până la urechile noastre şi am înţeles mai bine de ce timonierul a fost atât de bucuros când ne-a anunţat că se va duce la templu. După ce el a plecat, ne-am aşezat într-un loc convenabil. În întunericul protector am dat drumul lacrimilor să curgă în voie. Am plâns pentru că am pierdut-o pe Arsinoe din cauză că am vrut să urmez calea indicată de semne şi de prevestiri. Nu mă puteam gândi la nimic altceva în afară de Arsinoe.

Plângeam sprijinindu-mi capul pe un balot care puţea îngrozitor şi am simţit când Hanna s-a apropiat de mine, apoi mi-a mângâiat faţa, a şters lacrimile ce mi se prelingeau pe obraji, mi-a sărutat buzele, mi-a netezit părul şi, deodată, disperată, a izbucnit şi ea în plâns. Tristeţea Hannei a diminuat propria-mi durere, dar nu voiam ca ea să plângă din cauza mea.

— Nu plânge, o, Hanna! lacrimile mele nu sunt decât semne de slăbiciune şi se vor opri de la sine. Dar eu sunt un om sărac, al cărui viitor nu este câtuşi de puţin sigur. Nici nu ştiu dacă am făcut bine luându-te cu mine. Poate că ar fi fost mai bine dacă ţi-ai fi urmat stăpâna.

În întunericul nopţii, Hanna a îngenuncheat în faţa mea şi a spus:

— Mai degrabă m-aş fi aruncat în mare. Eu îţi sunt recunoscătoare că m-ai luat cu tine şi te voi urma oriunde te vei duce.

Atingându-mi obrajii, mi-a spus:

— Eu voi face tot ceea ce vei vrea tu şi îţi voi sluji ţie cu credinţă. Uite, dacă vrei, poţi să-mi însemni fruntea sau şoldul cu fierul roşu, aşa cum sunt marcaţi sclavii.

Am fost mişcat de credinţa ce mi-o arăta. Mângâindu-i părul, i-am spus:

— Dar tu nu eşti o sclavă, Hanna. Eu te voi proteja cu plăcere până ce vom întâlni un bărbat care să-ţi fie pe plac, ca să te protejeze pe mai departe.

Dar aceste vorbe nu i-au plăcut şi mi-a spus:

— Nu, Turms! Nu cred că eu voi putea găsi vreodată un astfel de bărbat. Te rog, nu mă goni de lângă tine! Mă voi strădui să-ţi fiu utilă.

Apoi, ezitând, a mai spus:

— Arsinoe, stăpâna mea, mi-a explicat că cel mai bine aş putea câştiga dacă mi-aş vinde trupul într-o casă de prostituţie dintr-un oraş mare. Dacă tu vrei, eu aş putea în felul acesta să câştig bani pentru tine, chiar dacă n-aş face-o din toată inima.

M-a îngrozit propunerea ei, am strâns-o în braţe şi i-am spus:

— Nu te mai gândi niciodată la aşa ceva! Pentru nimic în lume nu aş accepta asta. Dar tu eşti o fecioară încă neatinsă de bărbat, un copil atât de bun şi cuminte. Eu vreau să te protejez, nu să fiu cauza pierderii tale.

Ea s-a bucurat că a reuşit să mă facă să-mi uit pentru un moment tristeţea, apoi m-a îndemnat să mănânc şi să beau vin. A mâncat şi a băut şi ea vin. Am stat într-o margine a corabiei, cu picioarele sprijinite pe sacii etruscului şi am privit înspre luminile roşii din port şi am ascultat tânguitoarea muzică a instrumentelor feniciene. Alături de Hanna, inima mea se încălzise, fiindcă lângă mine era o fiinţă cu care puteam să vorbesc.

Apoi, nu ştiu cum de s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, dar vinul şi prezenţa acelei fete tinere şi frumoase m-au îmbătat deopotrivă. Pentru a mă apăra, spun doar atât: o durere nemaipomenită activează simţurile într-o aşa de mare măsură, încât încerci să o uiţi în fierbinţeala de care îţi este aprins sângele. Arsinoe îmi refuzase iubirea, iar trândăveala din Panormos îmi sensibilizase trupul la tentaţii. N-aş putea s-o învinuiesc doar pe Hanna, fiindcă sunt, în aceeaşi măsură, responsabil. Atingerea trupului ei neted de fecioară m-a înfierbântat şi am luat-o în braţe şi am iubit-o pătimaş, conştient fiind tot timpul că mâinile şi picioarele ei tinere şi zvelte, oricât de frumoase şi de plăcute erau, nu puteau rivaliza cu cele ale lui Arsinoe.

Desprinzându-mă de ea, am rămas întins pe puntea întunecată a corabiei. Apoi i-am auzit plânsul, pe care încerca să şi-l înăbuşe.

— Nu mi-am imaginat, i-am spus eu, că încă din prima noapte, tu vei plânge din cauza mea. Acum vezi singură ce fel de bărbat sunt. Ţi-am făcut rău şi ţi-am diminuat din şansele pe care le aveai de a găsi un bărbat cumsecade, care să te ia de soţie. Şi te înţeleg că plângi.

Dar Hanna s-a strâns lângă mine şi mi-a spus cu pasiune:

— Dar eu nu plâng de asta. Plâng de fericire că ai dorit să te iubeşti cu mine. Şi nu plâng nicidecum după virginitatea-mi sacrificată. Pentru tine am păstrat-o. Pentru că eu nu am avut nimic altceva să-ţi pot dărui.

Mi-a sărutat mâinile şi umerii şi mi-a spus:

— Cât de multă fericire mi-ai dăruit! Cred că am aşteptat acest moment începând de atunci când, în noaptea aceea cu lună plină, la Segest, tu m-ai luat în braţe şi mi-ai mângâiat părul. Eram un copil şi nimeni nu mai fusese atât de bun cu mine cum ai fost tu. Nu lua în seamă lacrimile mele, fiindcă eu sunt doar o fiinţă neînsemnată şi nu-ţi pot oferi ţie plăceri care să te mulţumească. Cum ar putea oare mulţumi bronzul pe acela care este obişnuit cu aurul?

— Nu spune asta! am protestat eu. Ai fost minunată în braţele mele şi niciodată până acum eu nu m-am mai iubit cu o fecioară. Dar ţi-am pricinuit un mare prejudiciu. Singura mângâiere este că nu vei suporta consecinţele clipelor noastre de rătăcire, fiindcă eu sunt un bărbat sterp. Probabil ştii că Hiuls nu este fiul meu şi nici Misme fiica mea.

Hanna nu a spus nimic. Am înţeles că ea ştiuse acest lucru dintotdeauna şi i-am apreciat perspicacitatea. De fapt, ea voise să mă avertizeze de multe ori, dar orb cum eram, nu mi-am dat seama de intenţiile ei. Mi-am imaginat că Arsinoe mi-ar fi răspuns: te încrezi mai degrabă în vorbele unei sclave invidioase decât în vorbele mele?

Dar în urechi auzeam, într-adevăr, glasul lui Arsinoe şi simţeam căldura trupului ei în apropiere. Ca să o uit, am strâns-o încă o dată în braţele mele, dar mai violent, aşa cum mă iubeam cu Arsinoe. Greşeala fusese deja săvârşită, nu mai era nimic de pierdut dacă o repetam.

A ţipat sălbatic, m-a sărutat cu patimă şi mi-a spus răsuflând greu:

— Turms, eu te-am iubit din clipa în care te-am văzut şi cred că nu aş mai putea iubi pe nimeni altul în lume. Dacă tu m-ai iubi puţin, nu are importanţă cât de puţin, eu te voi urma unde vei merge. Oraşul tău va fi şi al meu, singurul meu zeu eşti tu.

Am simţit în inima mea că o folosisem necinstit pe această fată tânără pentru a-mi îneca disperarea, dar recea raţiune m-a convins că era mai bine că aveam pe cineva, care se simţea bine şi era fericită cu mine. Ce importanţă avea că nu o iubeam?

Apoi ea s-a dus să se spele. M-am spălat şi eu. I-am atins obrajii, erau fierbinţi, iar venele de la gât îi pulsau puternic. S-a strâns lângă mine şi mi-a încălzit trupul. Am auzit ca în vis când au urcat negustorul etrusc şi oamenii lui pe puntea corăbiei şi şi-au disputat locurile unde urmau să se odihnească. Mi se părea că simt prezenţa spiritului meu protector în trupul acelei fete ce mă încălzea. Între vis şi veghe m-am gândit că zeiţa, care până atunci se făcuse cunoscută doar sub aspectul de femeie capricioasă, voia să-şi etaleze, prin Hanna, un alt aspect, pe care nu i-l cunoscusem.

Am suspinat şi m-am cufundat într-un somn profund, din care nu m-am deşteptat decât atunci când a apărut lumina zilei.

Într-adevăr, spiritul meu protector a vegheat să nu mi se întâmple vreun rău, fiindcă, încă înainte de a se miji de ziuă, Hanna s-a ridicat de lângă mine şi s-a aşezat ceva mai departe. Iar eu, când am deschis ochii, am văzut-o în faţa mea pe Arsinoe, care o ţinea pe Misme în braţe şi mă lovea în cap cu sandalele ei brodate cu argint ca să mă trezească.

Mai întâi nu am vrut să cred şi mi-am spus că probabil visez, aşa că am închis din nou ochii. Dar nu puteam nega prezenţa ei, mai cu seamă că începuse să mă doară capul de la lovituri şi i-am înţeles imediat strategia. Adevărul este că fusesem uimit, fiindcă nimeni nu obişnuieşte să plece la un drum lung pe mare când se înserează, în afară de cazul în care este constrâns de împrejurări să o facă. Xenodot şi Arsinoe se înţeleseseră asupra acestei manevre, fiindcă sperau că, în ultimul moment, mă vor convinge să merg cu ei. Cum eu nu am cedat, corabia a fost ancorată în larg în timpul nopţii, iar în zorii zilei, Arsinoe a ajuns la mal cu o barcă.

Totuşi, Xenodot se dovedise a fi înţelept, fiindcă nu a mai venit să mă salute, ci şi-a început călătoria, profitând de vântul care-i era favorabil. Adevărul este că l-aş fi lovit cu plăcere pentru toate suferinţele ce mi le pricinuise. Arsinoe a vrut ca eu să sufăr o noapte întreagă gândindu-mă la ea şi înţelegeam prea bine că întoarcerea aceasta a ei urma să mă coste scump.

După ce şi-a dat în voie frâu liber mâniei, pe neaşteptate, mi-a spus umilă:

— Sunt aici, Turms. Oare ai crezut că te-aş fi putut abandona cu atâta uşurinţă? Atât de puţin crezi tu în dragostea mea? Dar, din momentul în care zeiţa ne-a unit, tu eşti toată viaţa mea. Pentru că nu mă iubeşti destul, prea multe nu ştii tu încă despre dragoste, de aceea ai fost gata să te desparţi de mine doar din pricina unor prevestiri stupide.

Îmi tremura tot trupul, mâinile mele doreau să o atingă şi ea mi-a zâmbit. Frumuseţea chipului ei scăldat de lumină contrasta cu corabia murdară şi ea mi-a spus în şoaptă:

— Turms, tu, cel care crezi că poţi stăpâni vântul! Invocă încă o dată vântul, fiindcă în mine este o adevărată furtună!

Atunci a apărut şi Hanna în picioarele goale. A încremenit când a văzut-o pe Arsinoe. De pe faţa ei se putea citi, fără nici o greutate, vinovăţia, dar, din fericire, Arsinoe nici nu-şi putea imagina că vreo altă femeie din lume ar putea rivaliza cu ea, cu atât mai mult o sărmană fată în picioarele goale, înveşmântată cu scoarţă de arbori. Aşa că, văzând expresia ciudată de pe faţa Hannei, şi-a spus că este din cauza surprinzătoarei sale apariţii. I-a pus-o pe Misme în braţe şi i-a poruncit:

— Dă-i de mâncare, caută pe această împuţită de corabie ceva potrivit, schimbă-i lucrurile de pe ea şi piei din faţa ochilor mei! Vreau să rămân singură cu Turms ca să invocăm vântul.

De o bucurie nemaipomenită mi-a fost stăpânită toată fiinţa, m-am simţit puternic şi, privind-o pe Hanna, nu am putut înţelege de ce am fost atras de acea fată cu pielea întunecată, când Arsinoe trăia în aceeaşi lume cu mine. Magia zeiţei pusese stăpânire pe mine. M-am dus şi i-am deşteptat pe negustorul etrusc şi pe timonierul lui şchiop, apoi i-am alungat de pe corabie pe toţi sclavii, care se uitau cu gura căscată la noi. I-am spus poruncitor etruscului:

— Ia-ţi oamenii şi mergeţi la templu să vă rugaţi zeilor să vă trimită vântul! Voi purta corabia ta pe aripile furtunii şi vei ajunge la Roma mai repede decât ai ajuns vreodată. Aşa că, grăbeşte-te să le aduci ofrande zeilor, fiindcă astăzi la amiază vom ridica pânzele.

Ameţit încă după beţia din noaptea ce trecuse, negustorul etrusc s-a supus poruncii mele fără să rostească nici o vorbă, şi bine a făcut, fiindcă, în extazul de care eram bântuit, l-aş fi aruncat peste bord, numai ca să rămân singur cu Arsinoe. Ne-am aruncat apoi unul în braţele celuilalt cu furie. În trupul ei era un vânt arzător, în sângele meu furtuna. Am căzut îmbătaţi de extaz pe puntea murdară a corabiei, dar ochii noştri au văzut-o atunci mai strălucitoare decât puntea corabiei de aur a zeiţei. Zeiţa zâmbea mulţumită şi-şi risipea ploaia de aur împrejurul nostru. Ne-am iubit mai pătimaş decât oricând – zeiţa însăşi se îmbrăcase cu trupul lui Arsinoe –până când Arsinoe a început să invoce vântul şi, în pătimaşa beţie a trupului, a strigat-o pe zeiţă, rostindu-i numele secrete, şi a rugat-o să ne binecuvânteze cu vântul favorabil.

Eram îmbătat de extaz şi în trupul meu fremăta deja dansul sacru şi am început să mă întrec cu Arsinoe şi să invoc vântul. Am invocat vântul de miazăzi de trei ori, de şapte ori, de douăsprezece ori. O ţineam de mână pe Arsinoe şi urlam amândoi posedaţi de o frenezie sacră. Nu ştiu cât timp a durat şi nici de unde îmi veneau acele cuvinte pe care le-am strigat, dar nu ne-am oprit până ce nu s-a întunecat văzduhul şi vântul nu şi-a schimbat direcţia. Apoi norii au început să se răsucească pe încovoiatele pante ale munţilor rostogolindu-se până deasupra mării cu pletele lor negre şi ochii albi de fulgere. Dincolo de Panormos, vârfurile munţilor ţării Eryx s-au întunecat. Vârtejuri de vânt s-au năpustit şi au răsturnat coşurile cu fructe şi legume din piaţa oraşului. Zgomotul porţilor trântite de vânt ajungea până la noi şi acoperişurile de stuf ale caselor zburau prin aer.

Apoi ne-am domolit şi ne-am sărutat îndelung până ne-am pierdut respiraţia, extazul s-a risipit, şi, când ne-am uitat în jurul nostru, am fost uimiţi. L-am văzut pe negustorul etrusc, care alerga spre corabie împreună cu oamenii lui, împotrivindu-se vântului, care smulgea veşmintele de pe ei. Soldaţii cartaginezi şi vameşii din port erau pe mal şi se uitau fascinaţi spre, noi acoperindu-şi gura cu mâinile.

După ce etruscul şi oamenii lui au pus piciorul pe navă, o rafală puternică de vânt a descătuşat corabia din legăturile ce o ţineau de mal şi într-o clipă am şi fost în largul mării. Negustorul etrusc striga la oamenii lui să desfăşoare pânzele şi el însuşi a îndreptat cârma în corespondenţă cu direcţia vântului. Pe mal, cartaginezii fluturau o flamură neagră pentru a ne avertiza că este furtună şi indicau printr-un scut întors că nu autorizează plecarea corabiei noastre. Însă vântul a smuls flamura neagră din mâna celui care o flutura şi a purtat-o în marea înspumată. Cu prora rotundă clătinându-se pe valurile înspăimântător de înalte, cu pânzele umflate, corabia înainta cu toată viteza, împinsă de vânt.

Şi, în timp ce valurile loveau cu furie părţile laterale ale corabiei şi vântul şuiera, Misme plângea de teamă în braţele Hannei, care se ascunsese printre mărfurile etruscului. Lui Arsinoe nu-i era teamă, fiindcă mă regăsise. Eu eram uimit cât de rezistentă era corabia etruscului şi cât de priceput îi era timonierul. M-am apropiat de el şi am deschis pumnul în care ţineam hipocampul de piatră şi i l-am arătat, apoi l-am asigurat că poate desfăşura toate pânzele fără nici o teamă.

Dar, în ciuda bucuriei de care eram animat, eram pornit împotriva lui Xenodot şi i-am dorit răutăcios ca vântul ce sufla să-i hărţuiască delicata corabie. Furtuna l-a surprins la jumătatea drumului şi, cu multă trudă, a ajuns cu corabia rău avariată în portul Poseidonia, unde toţi oamenii din port au râs şi şi-au bătut joc de el din cauza pantalonilor persani. După ce a lăsat corabia acolo, pentru a fi reparată, a călătorit pe jos, urmând vechiul drum al Sibarisului, până la Crotona, iar de acolo la Reggio, unde îl aştepta Skythos.

Însă, despre necazurile lui Xenodot aveam să aflu mai târziu. Navigam spre nord pe o corabie care trosnea din toate încheieturile, purtată în zbor pe aripile furtunii, aşa cum fuseseră prevestirile. După ce i-am ajutat pe negustorul etrusc şi pe timonier să ţină cârma corabiei, am coborât să văd cum suporta Arsinoe călătoria. Dar, în timp ce-mi făceam loc printre mărfurile etruscului, am văzut o mică piatră, care probabil că se agăţase încă de pe ţărm de un sac. M-am aplecat fără să-mi dau seama ce fac şi am ridicat-o. Era o piatră colorată în alb şi cenuşiu şi gândul m-a dus imediat la culoarea penelor de porumbel. Am ştiut că acea mică piatră îmi era destinată mie şi am pus-o în pungă, alături de celelalte pietre, de amuletele din aur şi de hipocampul de piatră.

Erau toate bogăţiile ce le aveam când am plecat din Sicilia. Toată averea mea – şi nu fusese puţină – îi aparţinea lui Arsinoe, care ştiuse, prin viclenie, să o obţină. Dar acest lucru nu mă neliniştea, fiindcă aveam încredere în Hecate.

În timp ce corabia se depărta de coasta Siciliei, nu mi-am întors deloc privirea spre muntele Eryx. Nu am privit decât înainte, spre nord.